Foaia noastră, 1977 (Anul 27, nr. 1-24)
1977-10-15 / nr. 20
Dumitrel aşteaptă să primească în curînd cravata de pionier. Aşteaptă e un fel de-a spune, pentru că Dumitrel ştie că pentru a deveni pionier trebuie să îndeplineşti anumite condiţii. Una din condiţiile principale ar fi învăţătura. Cu învăţătura nu are probleme. Cea mai bună dovadă este fotografia de la sfîrşitul anului, cu care bunica se laudă la toată lumea. Cum intră cineva în casă, bunica, nici una, două, zice: „L-aţi văzut pe băiatul nostru premiant?” şi aduce fotografia unde Dumitrei poartă coroniţa pe frunte şi în braţe „Basmele lui Ion Creangă” pe care le ştie pe dinafară cu ochii închişi, încă de pe vremea cînd era la grădiniţă. Nu, cu învăţătura nu sînt probleme. Dar cucuiul e nou de tot şi se umflă văzînd cu ochii: „Aoleu, se vaită bunica, în timp ce-l doftoriceşte. Puteai să-ţi spargi capul, ce să mă fac eu cu tine, uite eşti tăvălit ca un purcel! „Am căzut", o ţine Dumitrei una şi bună, pînă cînd mama lui Cercel sună la uşă. Dumitrei se refugiază în odaia mamei, de unde se aude tot tărăboiul. . . „Am să mă duc la şcoală!” sriglă mama lui Cercel. „Iar s-au bătut! Puiu meu a venit acasă cu nasul cît o pătlăgică!” „Şi-ăl meu a venit cu un cucui cît oul de bibilică”. Şi pînă laurmă, de supărare, amîndouă s-au dus să bea cafea în bucătărie. Din bucătărie nu se mai aude ce vorbesc. Va să zică, s-a dus acasă şi a pîrît! Laşul şi mincinosul! Căci ce este Cercel decît un mincinos? Şi Dumitrei, cătrănit foc, legat peste cucui cu o compresă din basmaua cu floricele albastre a mamei se trânteşte pe pat cu mîinile pe piept. Puiu Cercel, laşul, mincinosul! Tovarăşa învăţătoare nu ştie . . . El, Dumitrei, i-a spus să iasă afară, că trebuie să aerisească clasă, dar Cercel juca fotbal cu preşul. „Ieşi afară nu auzi?” i-a spus din nou Dumitrei, dar Cercel a dat un şut şi preşul a zburat pe catedră. A vrut să fugă, să pună mîna pe Cercel şi să-l scoată afară, dar a căzut peste asparagus. Tocmai atunci a intrat tovarăşa învăţătoare să vadă dacă s-au deschis ferestrele in clasă şi cînd a văzut prăfălia, băncile în dezordine şi asparagusul pe podele, a întrebat: „Cine e de serviciu?” „Eu!” a zis Dumitrei. ,Cine a răsturnat asparagusul?” „Eu!” a zis Dumitrei. „Şi cînd te gîndeşti, a clătinat din cap tovarăşa învăţătoare, că vreţi să deveniţi pionieri!” . .. Cercel şedea spăşit ca un motan şi n-a suflat nici un cuvinţel. „Nu ţi-e ruşine” i-a spus Măriuca Păişor în recreaţia următoare cînd a auzit adevărul. Drept răspuns, Cercel i-a dat cu o carte în cap. „Lasă că te-nvăţ eu minte!” s-a înfuriat atunci Dumitrei. „Cine a început bătaia?” a întrebat tovarăşa învăţătoare. „Dumitrei!”, s-a apucat să miorlăie Cercel. „Cercel e vinovat!” a spus Măriuca Păişor şi pe urmă toată clasa. „Ei, bine, mîine o să discutăm noi povestea asta!” a hotărît tovarăşa învăţătoare. Dumitrei stă cu mîinile la piept, cu ochii închişi şi se gîndeşte, oare ce e de făcut cu Cercel? de Gica Iutes cu şi prietenul meu Cercel Bătrîna şî pisica Trăia odată o bătrînă. Intr-o zi se duse la moschee. Merse ce merse şi găsi un ban. Se gindi să cumpere cu el lapte acru. Se duse, cumpără laptele şi-l puse pe o ladă. Şi plecă din nou la moschee. Cînd se întoarse, văzu că pisica mîncase laptele acru. Nu zise nimic. Se duse şi luă un topor, pe care-l puse la îndemână. Pisica veni lîngă bătrînă şi adormi. Bătrîna apucă toporul şi tăie coada pisicii. - Dă-mi coada mea pestriţă! o rugă pisica. - Adu-mi laptele meu acru! răspunse bătrîna. Pisica se duse la capră şi o rugă: - Dă-mi nişte lapte, să-l acresc! - Du-te şi adă-mi să mănînc un.s'.mbure de curmală, răspunse capra. Pisica se duse la palmier. Palmierul îi zise: - Nu mi-ai turnat nici un strop de apă la rădăcină. Pisica se duse la fintînă și o rugă: - Dă-mi un strop de apă să-l tom la rădăcina palmierului, ca să-mi dea o curmală. Am să mănînc curmala şi am sâ-i dau caprei sâmburele, ca ea să-mi dea lapte. Am să acresc laptele şi am să i-l duc bătrînei, să-mi înapoieze coada pestriţă. Pîntîna-i răspunse: - Nu m-ai curăţat. Du-te la fierar să-ţi dea o lopată şi să mă cureţi. Şi pisica se duse la fierar. Fierarul îi zise: - Du-te şi adă-mi cîteva cuie vechi. Pisica se duse pe un deal şi acolo, făcînd un mare bine dealului, primi cuiele. Duse apoi cuiele la fierar. Fierarul îi dădu lopata. Se duse la fîntînă şi o adînci. Fîntîna-i dădu apă. Luă apa şi udă rădăcina palmierului. Palmierul îi dădu o curmală. O mîncă şi-i duse caprei sîmburele. Capra-i dădu lapte. Acri laptele şi-l dăduse bătrînei. Bătrîna-i dădu coada pestriţă. Şi aşa se încheie povestea! Basm popular. \ Lădiţa din debara Petre găsi un şurubel, în iarba din faţa blocului. L-a ridicat. S-a uitat la el cu admiraţie. Era strălucitor şi nou. Să-l arunce? Nu s-a îndurat, aşa că l-a virat într-unul din buzunarele pantalonilor. Acasă, băiatul a scotocit în debara, după lădiţa cu uneltele tatei. Acolo să fi văzut: şuruburi, rotiţe, cuie, arcuri, cleşti, ciocane, şurubelniţe şi alte minunăţii! Astfel, lădiţa din debara a devenit un fel de secret al lui. Numai cînd ieşea la joacă, se lăuda că are acasă un „atelier de depanare”. - Ce-i aia, „depanare” ? îl întrebau copiii. - Un atelier de reparat, le explica el, mîndru. - Păi, adu-l aici! - Nu-l aduc. Mi-l răvăşiţi! - Ba nu ţi-l răvăşim. Şi Petre nu l-ar fi adus dacă într-o zi, prietenul său bun, Mitică, nu şi-ar fi stricat jucăria nou-nouţa - avionul primit de ziua lui. - O încasez, se plînse el. - Pentru că ai stricat jucăria? - Păi?! - Las’că te salvez eu! s-a lăudat Petre. Şi aduse în grabă miraculoasa lui lădiţă. Toţi se strînseră în jurul lui. Fireşte, treaba nu a mers tocmai uşor. A trecut prin clipe grele, li venea să plîngă de necaz că se lăudase degeaba. îi trecură năduşelile. Dar, după vreun ceas, izbuti. Avionul mergea, vîj, vîj! Mergea bine. Prindea viteză. Rezista la viraje. Mă rog! Din ziua aceea, Petre a ajuns foarte respectat și căutat. Povestire de Evdochia Payel