Foaia Românească, 2022 (Anul 72, nr. 1-52)

2022-08-19 / nr. 33

8 FOAIA românească foaia@foaia.hu I CULTURĂ ! 19 AUGUST 2022 Un copil cânta cu ochii în soare (1) Destinul meu începe mizer într-o mahala cu nume rușinos, închid ochii și revăd decorul, ca un desen în cărbune peste care a trecut, apăsat, mâna unui copil nebunatic. Eram o gânganie cu picioarele goale prin praf. Murise un flăcău în mahala și-mi «dese măsa lui» pantaloni de pomană-pantaloni scumpi, prea lungi ca să nu-i răsfrâng de câteva ori pe glezne și largi. Trebuia să-i leg strâns, cu un brăcinar de sfoară, să nu-mi cadă în vine. Purtam o cămașă desfăcută la gât, cu desene și flori multicolore, cum sunt cămășile de sărbătoare ale lipovenilor tineri, iar părul crescut în voia lui și ciuf, mi se lasă în cârlionți pe tâmple. Trăiam ca o pasăre și ca un mormoloc. Ale mele erau maidanele, să le cutreier... Aveam o pasiune mare, mic cum eram, să lovesc sârma de telegraf. Adunam lângă mine un morman de pietricele,îmi lunecam de câteva ori palmele de tu­rul pantalonilor, să le șterg de praf și mă condamnam, stăpân și singur în pustiul de maidan al străzii, să-mi frâng gâtul, ochind sârmele și să-mi smulg mâna din umăr, aruncând cu bolovani în sus. Eram fericit când auzeam sârma atinsă vibrând, îmi scuturam din nou palmele de praf și plecam fluierând ca un haiduc, să fac alte isprăvi: omoram vrabia din roșcovii sălbatici cu praștia, furam pepeni din grădinile sârbilor și mă scăldam la apă mare, în gârla murdară a orașului. Plecam de acasă în zori și mă întorceam în amurg, cântând, cu ochii mari în soare și părul fluturat în vânt. Stăm pe șoseaua Basarab,într-o casă mică, igrasioasă, rămasă până acum într-o zână, ca o amintire de vis rău și ca o mustrare. Erau case puține pe șoseaua Basarab și fabrici multe. Pe stânga se întinsese fabrica de bere Luther, cu o nemțoaică grasă și acaparatoare. Pe dreapta, de la intrarea la magaziile de mare și mică viteză ale gării, spre bariera Regiei, erau o cârciumă, o fabrică de me­zeluri, un depozit de cărbuni, o turnătorie, o fabrică pentru industria lemnului și casa lui Hagiu-casa cu nebuni, strivită în adăpostul zidului înalt de fabrică. Dincolo de noi era un maidan cu basculă publică, bariera drumului de fier și peste barieră magaziile și atelierele manufacturii de tutun Belvedere. Din fața casei lui Hagiu pleca spre oraș calea Plevnei, pe stânga cu umbră firavă de roșcovi sălbatici, prin mijloc cu tramvaiul cu un cal, galben și minuscul ca o jucărioară, pe dreapta cu stivele de scânduri, atelierele și coșul uriaș de cărămidă de la fabrica de mobile «Lessel», cu Manutanța și cazărmile una lângă alta, până în strada Francmazonă. Calea Plevnei era atunci largă și vraiște, cu aspect dezolant de șosea națională intrând în mahalaua unui oraș provincial. O înviorau, arar, goarnele de la cazărmi, ca să ni se pară,în urmă, mai singuratică, mai tristă, în burnița toamnelor și deopotrivă, sub cerul tânăr și limpede al primăverilor. Bătrânii continuau să-i spună Podul-de-Pământ, ca pe vremea apelpisiților și a cărvunarilor și era deseori invocată, de bunice, figura de legendă a «văduvei cu trei fete, de la testemele...» De pe maidanul basculei publice sau când mă urcam pe casă, să mă coc la soare și să văd omenirea de sus, aveam perspectiva haotică a triajului B.M.,cu șiruri interminabile de vagoane încărcate cu lemne de foc, cu scânduri și bușteni sau mașini agricole. Printre vagoane mișunau hamali albi de var sau murdari, până în lumina ochilor, de cărbuni. Unii încărcau marfa în căruțe, mulți o cărau de la un șir de vagoane la altul, în umbra, cât o palmă,a cailor cu capișoane albe, căruțașii stau pe vine și fumau ori se cinsteau cu draga și acadele. Plutea peste tot decorul acesta de muncă și încovoieri, în arșița verii, un nor de praf ca o apăsare. Pată de funingine și păcură, pe cer, se ridica în zare matahala de cărămidă și fier a depoului de mașini, în spatele cazărmilor, din șoseaua Basarab și până la gârlă, pe cele două versante ale dealului pe care pleca gâfâind și se înapoia ca o furtună trenul de Giurgiu, erau maidanele mele de haimanalâc, de joacă și de isprăvi rele, imperiu cu gunoi în gropile prin cari trecuse Dâm­­bovița,înainte de canalizare și cu păduri minuscule de mărăcini cu frunza cărnoasă de un verde crud și țepi de aur, cu ciulini pe cari numai eu știam să-i arunc în părul fetelor, ca să nu se mai descurce și scaieți cu floarea în puf violet-cea mai frumoasă floare pe care o văzusem până atunci... (Va urma) Volamat poate fi descărcat gratis în format digital de pe site-ul. cartigratis.com /George Mihail Zamfirescu (13 octombrie 1890, București-8 august 1939, București) (numele la naștere: Gheorghe Petre Mihai) a fost un prozator și dramaturg român. Debuteaz­ă cu poezia „Versurile mele”în literatorul din 24 august 1918 și frecventează cenaclul lui Macedonski. Debut editorial cu volumul „Flamura albă” (1924). Regizor la Teatrul Național din Cernăuți (1929), înființează, la București, companiile dramatice Masca (1931) și 131 (1932), militând pentru revoluționarea mișcării teatrale. Director de scenă la Teatrul Național din Iași, unde, între 1933 și 1939, a regizat 25 de piese. Redactor la Facla (1932), Adevărul și Dimineața (1937-1938). Romanul „Maidanul cu dragoste” îi apare în 1933, făcând parte din ciclul epic „Bariera” (Sfânta mare nerușinare, 1936; Cântecul destinelor, 1939). Opera dramatică: Cuminecătura (1925), Domnișoara Nastasia (1927), Sam (1929), Adonis (1930), Idolul și Ion Anapoda (1934). Volumul de articole dedicate teatrului „Mărturii în contemporaneitate” (1938) reflectă preocupările unui animator de seamă al vieții teatrelor interbelice. „Maidanul cu dragoste”, deși pare a fi un roman de dragoste, de fapt, el este unul social, vorbind despre mahalalele Bucureș­­tiului de altădată din anii '30. „Maidanul cu dragoste este o tragică și trivială epopee balcanică suburbană, ivită din confesiunea melancolică târzie a unui «Peter Pan de mahala».” (Marius Chivu) Lectură de vară G.M. Zamfirescu*: Maidanul cu dragoste (Fragment) rezistenta­ nei

Next