Fotbal, ianuarie-iunie 1973 (Anul 8, nr. 345-370)

1973-05-16 / nr. 364

* *★ ★★★★★★★★★★★★★★★★★★★★★ I­nterviul săptăminal de astăzi s-a născut în condiţii speciale. Ideea de a-l scrie s-a înfiripat în timpul unei convorbiri fără scop precis. Interlocutorul reporterului a fost un spectator de pe Wembley la recenta finală a Cupei Angliei, Sunderland — Leeds United. Povestea a fost atît de captivantă, încît reporterul n-a mai stat pe gînduri. Aş menţiona între altele că „SPECTATORUL DE PE WEMBLEY" este una şi aceeaşi persoană cu foarte tînărul spectator de la galeria stadionului A.N.E.F., care aplauda, in anul 1933, victoriile echipei României in Balcaniada lui 1320. „SPECTATORUL DE PE WEMBLEY" este una şi aceeaşi persoană cu mai puţin tînărul spectator profesionist de la mesele presei stadioanelor San Sira, Centemila, Azteca sau Marocana ultimelor două decenii. „Spectatorul de pe Wembley" este cronicarul de fotbal, acum redactorul șef al ziarului „Sportul", Aurel C. Neagu. Pag. 2 ® ® ® ® ® e © & • ® a ■■ ------ ■ ■ ---------------------............................... ★ ★★★★★★★** FINALA „CUPEI ANGLIEI" ADEVĂRATĂ SĂRBĂTOARE A FOTBALULUI — Ce reprezintă, in fond, Cupa Angliei ? — Aș răspunde printr-o compa­rație... In anul 1966 am văzut la Londra, tot pe Wembley, fina­la Campionatului Mondial , Anglia — R. F. Germania. După acel meci de neuitat, am avut impre­sia că am participat la cel mai «nare eveniment fotbalistic posi­bil. Era, dacă vrei, un summum In materie. In drum spre centrul Londrei, stind de vorbă cu un ziarist englez, i-am împărtășit a­­ceastă impresie. Şi atunci, ziaris­tul englez a răspuns, cu clasica inflexibilitate a vocii insularilor: „La noi, în Anglia, există un a­­semenea summum în fiecare an, în prima sîmbătă de mai. Este vorba de finala Cupei Angliei“... Astăzi, după ce am văzut recenta finală Sunderland — Leeds Uni­ted, m­i-am dat seama că engle­zul n-a exagerat cu nimic. — Ce are deosebit aceas­tă finală a Cupei Angliei? — Aş spune că totul este deo­sebit pentru un spectator conti­nental. Ediţia din acest an a avut un plus două elemente de culoa­re : se înfruntau echipe din ligi diferite, la distanțe valorice teo­retic foarte mari, iar în al doi­lea rînd, finala se disputa pe un stadion care împlinise, cu 10 zile în urmă, vîrsta de 50 de ani. — In ce a constat gran­doarea acestei finale ? — Aș răspunde englezește .In timp ce la finala pomenită a Campionatului Mondial din 1966 s-a mai găsit cite un bilet în plus cu o oră înainte de meci, sîmbă­tă 6 mai, la Londra, se împli­neau trei zile de cînd orice tran­zacţie de bilete, fie şi la negru, nu mai era posibilă. De altfel, este cazul să amintesc că A.I.P.S.-ul a trebuit să depu­nă eforturi cu totul speciale pen­tru a procura cele 100 de bilete rezervate ziariştilor prezenţi la Congresul mondial al presei spor­tive desfăşurat în acele zile, la Londra. De altfel, trebuie să spun că această fine l- a bătut recordul încasărilor pe Wembley: 233 000 de lire, aproape 690 000 de dolari. — Cum, arată tribuna fi­— Tribuna cîntă, cu multe ore înainte de începerea jocului. De o parte sînt grupaţi cei 30 000 de suporteri veniţi de la Sun­derland, toţi fluturindu-şi fulare­le alb-roşii. De cealaltă parte sînt cei 30 000 de suporteri ai lui Leeds United, toţi fluturindu-şi fularele alb-albastre. Ceilalţi 40 000 sunt londonezi, deşi nu este exclusă şi prezenţa spectatorilor din alte oraşe. — Ce se întimplă în a­­ceste ore premergătoare fluierului de start ? — Spectacolul e grandios. El durează tot 90 de minute. Muzi­ca domină totul. Fanfarele com­binate ale guarzilor scoţieni şi ga­­leri de la Buckingham Palace susţin un program realmente înăl­ţător. Asta durează o jumătate de oră. Apoi se dispută două pro­be atletice — 800 metri plat şi 3 000 metri obstacole. Urmează, timp de 10 minute, parada majo­­rettelor, un grup de 60 de fete care „desenează“ superb pe ga­zonul Wembley-ului. La ora 14:00, cînd tensiunea aşteptării creşte — mai sînt 20 de minute pînă la fluierul de începere — apare un binecunoscut cântăreţ englez, Frankie Vaughan, care, în mij­locul stadionului, ia microfonul, şi, acompaniat fiind de fanfare, cîntă pentru cei 100 000 de specta­tori tradiţionalul imn al finalei Cupei, „Abide with Me“, „Cîntaţi cu mine“. în acest moment e greu să-ţi stăpîneşti emoţia, deoa­rece îţi dai seama foarte bine, şi în acest mod, că finala Cupei Angliei este un adevărat imn în­chinat fotbalului. Cu cinci minute înainte de în­ceperea meciului, coboară pe ga­zon, cu o punctualitate tipic bri­tanică, ducele de Kent, președin­tele lui Football Association. Ii sunt prezentate echipele, de către cei doi căpitani, Willy Bremner de la Leeds și Robert Kerr de la Sunderland. — Ce se poate spune des­pre nivelul tehnic al acestei finale ? — In primul rînd, aş spune că n-a existat nici o diferenţă de valoare între marele Leeds şi micul Sunderland. In partea a doua a meciului, Sunderland a forţat mai mult decit Leeds. Jo­cul a fost foarte aspru, dar de o corectitudine desăvârşită. Nu am văzut nici o lovitură intenţio­nată. Arbitrul a lăsat jocul să curgă... Minutele s-au scurs foar­te repede. Meciul a fost atît de captivant, încît, te rog să mă crezi, atenţia nu s-a mai îndrep­tat spre execuţia tehnică, ea fiind o condiţie sine qua non a dis­putei. Am remarcat că englezii nu mai divinizează pasa lungă, fiind tot mai atraşi de jocul com­­binativ. în materie de aşezare, aş spune că aşa ceva nu prea e­­xistă. In schimb, am remarcat o extraordinară anticipare a fazei de joc, de către toţi jucătorii de pe teren. Se creează impresia că toţi simt faza indiferent de locul în care s-ar afla. Admirind acest efort de gândire colectivă, şi mai ales acest efort de voinţă colec­tivă, mi-am dat seama că el lip­seşte cel mai mult pe terenurile noastre. Pe Wembley am avut certitudinea că toţi jucătorii sunt obsedaţi la tot pasul de traiec­toriile ulterioare ale mingii. — Cum explicaţi acest joc la cel mai înalt nivel, din partea unei echipe cla­sate în a doua jumătate a Ligii a 11-a ? — Mai întîi, să lămurim ce în­seamnă Liga a 11-a engleză. Pri­­vindu-i pe jucătorii de la Sun­derland, îţi dai seama că cel puţin cinci dintre ei — să zicem, la întîmplare, Kerr, Guthrie, Bill Hughes, Montgomery sau Watson — pot juca oricind, în orice echipă europeană de mare renume. Cred că nu e lipsită de interes in­formaţia că David Watson a fost achiziţionat în anul 1970, pentru frumoasa sumă de 100 000 de lire. Mulţi alţi jucători sunt de ordi­nul... zecilor de mii. In aceste condiţii, nu este o mare surpriz L • După război, patru cluburi engleze din Liga a doua au reuşit să joace finala Cupei Angliei : Burn­ley (1917), Leicester City (1949), Preston (1944) şi Sunderland. Doar Sunderland a cucerit, in cele din urmă, victoria finală. • Sunderland este unul dintre cele mai vechi clu­buri din Anglia. A luat ființă in anul 1879. In pal­maresul său figurează sase titluri de campioană a Angliei (1892, 1893, 1895, 1902, 1913, 1936) și două Cupe (1937 și 1973).­­ In jocurile actualei ediţii, Leeds a folosit 17 ju­cători, in timp ce Sunderland a utilizat 15. Golgete­­rii lui Leeds în actuala ediţie au fost Clarke şi Lori­­mer. Pentru Sunderland, cele mai multe goluri au fost înscrise de Watson şi Hughes. • Iată rezultatele celor două echipe finaliste : Turul trei : Sunderland — Notts County 1—1, 2—0 ; turul patru : 1—1 și 3—1 cu Reading ; turul cinci : 2—2 și 3—2 cu Manchester City ; turul şase : 2—0 cu Lutton Town ; semifinala : 2—1 cu Arsenal. Turul trei : Leeds United — Norwich City 1—1, 1—1, 5—0 ; turul patru : 2—1 cu Plymouth Argile ; turul cinci : 2—0 cu West Bromwich ; turul șase : 1—0 cu Derby County ; semifinala : 1—0 cu Wolverhampton Wanderers. • Canalul I al BBC-ului a început să transmită re­portajul televizat al finalei la orele. . . 11,15. Acest record de șase ore a fost doborît de Londra ITV, care a reușit să transmită de la orele 10,15. Marşul de astăzi al lui Sunderland, care cîntă speranţele de revenire in prima ligă... Sunderland, la prima sa victorie în Cupa Angliei. Această imagine înfăţişează momentul triumfull’“ în anul 1937 » * * * * * * * w mmmm m ^ < * r * At , * y;:. mrnf. m mmrnm m w£ém W&m'. ... k: má SHIj 3Wfít 11 ***% -.'W*,** - ■ J mmk ‘ v WSsSSSm « - ■ m. * * ->« s.. % vs m wMsm m Ili»« i După 36 de ani, Sunderland recucerește Cupa, prin acest gol al lui Porterfield I ‘SwMbrind M1 he 11jtf­t i.s» an­ of the w3v ză faptul că Sunderland, înainte de a fi câştigat Cupa Angliei, a eliminat pe Arsenal în semifina­lă şi pe Manchester City în tu­rul V. Trecînd în tabăra cealal­tă, adică la Leeds United, cî­şti­­gătoarea Cupei de anul trecut, nu e lipsit de interes — pentru a ilustra echilibrul valoric al fotba­lului englez — faptul că în acest an, în turul III, marele I­eeds a avut nevoie de 300 de minute de joc, adică de două rejucări, pen­tru a elimina pe Norwich City. — Mi-aţi vorbit despre atmosferă. Mi-aţi vorbit despre valoarea tehnică a jocului. Care ar fi cea mai puternică impresie în ur­ma acestei finale ? — Cred că ar trebui să amin­tesc momentul final al... finalei. In timp ce Sunderland făcea tu­rul de onoare al stadionului, Leeds United părăsea terenul, cu capetele plecate. In acele mo­mente, întregul stadion Wem­bley i-a uitat o clipă pe învin­gători și a izbucnit în urale la adresa învinşilor. Am privit ui­mit tribuna. Fularele alb-albastre fluturau, la fel ca şi cele alb­­roşii, în cinstea învinşilor. Am avut certitudinea, în acel mo­ment, că aceasta este adevărata forţă a fotbalului englez. Apoi,„ întregul stadion a inceput să evi­te din nou. Am distins în va­carmul general versurile cîntecu­­lui intonat de suporterii lui Sun­derland, versuri tipărite pe pro­gramul oficial al finalei. Aceste versuri cîntau speranţa că Sun­derland va fi curînd în prima Ligă a campionatului englez... Am părăsit stadionul copleşiţi de e­­moţii. Am aşteptat ca şuvoiul Wembley-ului să pornească spre centrul Londrei... Am luat me­troul. Am ajuns în piaţa Trafal­gar după aproximativ o oră de^ la fluierul final al arbitrului^ Burns. In Trafalgar Square, bă- ' ieţii vînzători de ziare erau lu­aţi cu asalt. Londonezii absenţi la marea finală smulgeau din mîinile lor ziarele cu cronica completă a finalei, insoţită de fotografii. Este şi acesta un re­cord de presă ! — A fost intr-adevăr, o mare finală. — Da. A fost. Mă gîndesc că şi noi am putea face mult mai mult pentru ca finala Cupei României să fie mult mami mult decit este, adică o compe­tiţie în umbra campionatului. Cred că este momentul să revi­­talizăm Cupa noastră. E adevă­rat, finala „Cupei României“ nu a împlinit 100 de ani, ca aceea a Angliei, dar avem şi noi cîteva decenii, de pe vremea Ripensiei, a Venusului şi a Rapidului. E nevoie de puţină strădanie, pentru a face din finala Cupei României o competiţie care să atragă tot atît de mult ca şi campionatul. Eforturile conjugate ale federa­ţiei, cluburilor noastre şi — de ce nu, — ale presei, radioului şi televiziunii ar putea transforma finala „Cupei României“ într-o mare sărbătoare a fotbalului nos­tru. Să facem şi noi în aşa fel încît marea tribună a stadionului „23 August“ să evite în cinstea fina­­liştilor, chiar dacă pe gazonul verde se află două echipe din afara Capitalei, aşa cum s-a in­ti­mp­lat să fie anul acesta, la Londra... Ioan CHIRILA Nr. 3643 GIG 1300

Next