Fotbal, ianuarie-iunie 1973 (Anul 8, nr. 345-370)
1973-05-16 / nr. 364
* *★ ★★★★★★★★★★★★★★★★★★★★★ Interviul săptăminal de astăzi s-a născut în condiţii speciale. Ideea de a-l scrie s-a înfiripat în timpul unei convorbiri fără scop precis. Interlocutorul reporterului a fost un spectator de pe Wembley la recenta finală a Cupei Angliei, Sunderland — Leeds United. Povestea a fost atît de captivantă, încît reporterul n-a mai stat pe gînduri. Aş menţiona între altele că „SPECTATORUL DE PE WEMBLEY" este una şi aceeaşi persoană cu foarte tînărul spectator de la galeria stadionului A.N.E.F., care aplauda, in anul 1933, victoriile echipei României in Balcaniada lui 1320. „SPECTATORUL DE PE WEMBLEY" este una şi aceeaşi persoană cu mai puţin tînărul spectator profesionist de la mesele presei stadioanelor San Sira, Centemila, Azteca sau Marocana ultimelor două decenii. „Spectatorul de pe Wembley" este cronicarul de fotbal, acum redactorul șef al ziarului „Sportul", Aurel C. Neagu. Pag. 2 ® ® ® ® ® e © & • ® a ■■ ------ ■ ■ ---------------------............................... ★ ★★★★★★★** FINALA „CUPEI ANGLIEI" ADEVĂRATĂ SĂRBĂTOARE A FOTBALULUI — Ce reprezintă, in fond, Cupa Angliei ? — Aș răspunde printr-o comparație... In anul 1966 am văzut la Londra, tot pe Wembley, finala Campionatului Mondial , Anglia — R. F. Germania. După acel meci de neuitat, am avut impresia că am participat la cel mai «nare eveniment fotbalistic posibil. Era, dacă vrei, un summum In materie. In drum spre centrul Londrei, stind de vorbă cu un ziarist englez, i-am împărtășit această impresie. Şi atunci, ziaristul englez a răspuns, cu clasica inflexibilitate a vocii insularilor: „La noi, în Anglia, există un asemenea summum în fiecare an, în prima sîmbătă de mai. Este vorba de finala Cupei Angliei“... Astăzi, după ce am văzut recenta finală Sunderland — Leeds United, mi-am dat seama că englezul n-a exagerat cu nimic. — Ce are deosebit această finală a Cupei Angliei? — Aş spune că totul este deosebit pentru un spectator continental. Ediţia din acest an a avut un plus două elemente de culoare : se înfruntau echipe din ligi diferite, la distanțe valorice teoretic foarte mari, iar în al doilea rînd, finala se disputa pe un stadion care împlinise, cu 10 zile în urmă, vîrsta de 50 de ani. — In ce a constat grandoarea acestei finale ? — Aș răspunde englezește .In timp ce la finala pomenită a Campionatului Mondial din 1966 s-a mai găsit cite un bilet în plus cu o oră înainte de meci, sîmbătă 6 mai, la Londra, se împlineau trei zile de cînd orice tranzacţie de bilete, fie şi la negru, nu mai era posibilă. De altfel, este cazul să amintesc că A.I.P.S.-ul a trebuit să depună eforturi cu totul speciale pentru a procura cele 100 de bilete rezervate ziariştilor prezenţi la Congresul mondial al presei sportive desfăşurat în acele zile, la Londra. De altfel, trebuie să spun că această fine l- a bătut recordul încasărilor pe Wembley: 233 000 de lire, aproape 690 000 de dolari. — Cum, arată tribuna fi— Tribuna cîntă, cu multe ore înainte de începerea jocului. De o parte sînt grupaţi cei 30 000 de suporteri veniţi de la Sunderland, toţi fluturindu-şi fularele alb-roşii. De cealaltă parte sînt cei 30 000 de suporteri ai lui Leeds United, toţi fluturindu-şi fularele alb-albastre. Ceilalţi 40 000 sunt londonezi, deşi nu este exclusă şi prezenţa spectatorilor din alte oraşe. — Ce se întimplă în aceste ore premergătoare fluierului de start ? — Spectacolul e grandios. El durează tot 90 de minute. Muzica domină totul. Fanfarele combinate ale guarzilor scoţieni şi galeri de la Buckingham Palace susţin un program realmente înălţător. Asta durează o jumătate de oră. Apoi se dispută două probe atletice — 800 metri plat şi 3 000 metri obstacole. Urmează, timp de 10 minute, parada majorettelor, un grup de 60 de fete care „desenează“ superb pe gazonul Wembley-ului. La ora 14:00, cînd tensiunea aşteptării creşte — mai sînt 20 de minute pînă la fluierul de începere — apare un binecunoscut cântăreţ englez, Frankie Vaughan, care, în mijlocul stadionului, ia microfonul, şi, acompaniat fiind de fanfare, cîntă pentru cei 100 000 de spectatori tradiţionalul imn al finalei Cupei, „Abide with Me“, „Cîntaţi cu mine“. în acest moment e greu să-ţi stăpîneşti emoţia, deoarece îţi dai seama foarte bine, şi în acest mod, că finala Cupei Angliei este un adevărat imn închinat fotbalului. Cu cinci minute înainte de începerea meciului, coboară pe gazon, cu o punctualitate tipic britanică, ducele de Kent, președintele lui Football Association. Ii sunt prezentate echipele, de către cei doi căpitani, Willy Bremner de la Leeds și Robert Kerr de la Sunderland. — Ce se poate spune despre nivelul tehnic al acestei finale ? — In primul rînd, aş spune că n-a existat nici o diferenţă de valoare între marele Leeds şi micul Sunderland. In partea a doua a meciului, Sunderland a forţat mai mult decit Leeds. Jocul a fost foarte aspru, dar de o corectitudine desăvârşită. Nu am văzut nici o lovitură intenţionată. Arbitrul a lăsat jocul să curgă... Minutele s-au scurs foarte repede. Meciul a fost atît de captivant, încît, te rog să mă crezi, atenţia nu s-a mai îndreptat spre execuţia tehnică, ea fiind o condiţie sine qua non a disputei. Am remarcat că englezii nu mai divinizează pasa lungă, fiind tot mai atraşi de jocul combinativ. în materie de aşezare, aş spune că aşa ceva nu prea există. In schimb, am remarcat o extraordinară anticipare a fazei de joc, de către toţi jucătorii de pe teren. Se creează impresia că toţi simt faza indiferent de locul în care s-ar afla. Admirind acest efort de gândire colectivă, şi mai ales acest efort de voinţă colectivă, mi-am dat seama că el lipseşte cel mai mult pe terenurile noastre. Pe Wembley am avut certitudinea că toţi jucătorii sunt obsedaţi la tot pasul de traiectoriile ulterioare ale mingii. — Cum explicaţi acest joc la cel mai înalt nivel, din partea unei echipe clasate în a doua jumătate a Ligii a 11-a ? — Mai întîi, să lămurim ce înseamnă Liga a 11-a engleză. Privindu-i pe jucătorii de la Sunderland, îţi dai seama că cel puţin cinci dintre ei — să zicem, la întîmplare, Kerr, Guthrie, Bill Hughes, Montgomery sau Watson — pot juca oricind, în orice echipă europeană de mare renume. Cred că nu e lipsită de interes informaţia că David Watson a fost achiziţionat în anul 1970, pentru frumoasa sumă de 100 000 de lire. Mulţi alţi jucători sunt de ordinul... zecilor de mii. In aceste condiţii, nu este o mare surpriz L • După război, patru cluburi engleze din Liga a doua au reuşit să joace finala Cupei Angliei : Burnley (1917), Leicester City (1949), Preston (1944) şi Sunderland. Doar Sunderland a cucerit, in cele din urmă, victoria finală. • Sunderland este unul dintre cele mai vechi cluburi din Anglia. A luat ființă in anul 1879. In palmaresul său figurează sase titluri de campioană a Angliei (1892, 1893, 1895, 1902, 1913, 1936) și două Cupe (1937 și 1973). In jocurile actualei ediţii, Leeds a folosit 17 jucători, in timp ce Sunderland a utilizat 15. Golgeterii lui Leeds în actuala ediţie au fost Clarke şi Lorimer. Pentru Sunderland, cele mai multe goluri au fost înscrise de Watson şi Hughes. • Iată rezultatele celor două echipe finaliste : Turul trei : Sunderland — Notts County 1—1, 2—0 ; turul patru : 1—1 și 3—1 cu Reading ; turul cinci : 2—2 și 3—2 cu Manchester City ; turul şase : 2—0 cu Lutton Town ; semifinala : 2—1 cu Arsenal. Turul trei : Leeds United — Norwich City 1—1, 1—1, 5—0 ; turul patru : 2—1 cu Plymouth Argile ; turul cinci : 2—0 cu West Bromwich ; turul șase : 1—0 cu Derby County ; semifinala : 1—0 cu Wolverhampton Wanderers. • Canalul I al BBC-ului a început să transmită reportajul televizat al finalei la orele. . . 11,15. Acest record de șase ore a fost doborît de Londra ITV, care a reușit să transmită de la orele 10,15. Marşul de astăzi al lui Sunderland, care cîntă speranţele de revenire in prima ligă... Sunderland, la prima sa victorie în Cupa Angliei. Această imagine înfăţişează momentul triumfull’“ în anul 1937 » * * * * * * * w mmmm m ^ < * r * At , * y;:. mrnf. m mmrnm m w£ém W&m'. ... k: má SHIj 3Wfít 11 ***% -.'W*,** - ■ J mmk ‘ v WSsSSSm « - ■ m. * * ->« s.. % vs m wMsm m Ili»« i După 36 de ani, Sunderland recucerește Cupa, prin acest gol al lui Porterfield I ‘SwMbrind M1 he 11jtft i.s» an of the w3v ză faptul că Sunderland, înainte de a fi câştigat Cupa Angliei, a eliminat pe Arsenal în semifinală şi pe Manchester City în turul V. Trecînd în tabăra cealaltă, adică la Leeds United, cîştigătoarea Cupei de anul trecut, nu e lipsit de interes — pentru a ilustra echilibrul valoric al fotbalului englez — faptul că în acest an, în turul III, marele Ieeds a avut nevoie de 300 de minute de joc, adică de două rejucări, pentru a elimina pe Norwich City. — Mi-aţi vorbit despre atmosferă. Mi-aţi vorbit despre valoarea tehnică a jocului. Care ar fi cea mai puternică impresie în urma acestei finale ? — Cred că ar trebui să amintesc momentul final al... finalei. In timp ce Sunderland făcea turul de onoare al stadionului, Leeds United părăsea terenul, cu capetele plecate. In acele momente, întregul stadion Wembley i-a uitat o clipă pe învingători și a izbucnit în urale la adresa învinşilor. Am privit uimit tribuna. Fularele alb-albastre fluturau, la fel ca şi cele albroşii, în cinstea învinşilor. Am avut certitudinea, în acel moment, că aceasta este adevărata forţă a fotbalului englez. Apoi,„ întregul stadion a inceput să evite din nou. Am distins în vacarmul general versurile cîntecului intonat de suporterii lui Sunderland, versuri tipărite pe programul oficial al finalei. Aceste versuri cîntau speranţa că Sunderland va fi curînd în prima Ligă a campionatului englez... Am părăsit stadionul copleşiţi de emoţii. Am aşteptat ca şuvoiul Wembley-ului să pornească spre centrul Londrei... Am luat metroul. Am ajuns în piaţa Trafalgar după aproximativ o oră de^ la fluierul final al arbitrului^ Burns. In Trafalgar Square, bă- ' ieţii vînzători de ziare erau luaţi cu asalt. Londonezii absenţi la marea finală smulgeau din mîinile lor ziarele cu cronica completă a finalei, insoţită de fotografii. Este şi acesta un record de presă ! — A fost intr-adevăr, o mare finală. — Da. A fost. Mă gîndesc că şi noi am putea face mult mai mult pentru ca finala Cupei României să fie mult mami mult decit este, adică o competiţie în umbra campionatului. Cred că este momentul să revitalizăm Cupa noastră. E adevărat, finala „Cupei României“ nu a împlinit 100 de ani, ca aceea a Angliei, dar avem şi noi cîteva decenii, de pe vremea Ripensiei, a Venusului şi a Rapidului. E nevoie de puţină strădanie, pentru a face din finala Cupei României o competiţie care să atragă tot atît de mult ca şi campionatul. Eforturile conjugate ale federaţiei, cluburilor noastre şi — de ce nu, — ale presei, radioului şi televiziunii ar putea transforma finala „Cupei României“ într-o mare sărbătoare a fotbalului nostru. Să facem şi noi în aşa fel încît marea tribună a stadionului „23 August“ să evite în cinstea finaliştilor, chiar dacă pe gazonul verde se află două echipe din afara Capitalei, aşa cum s-a intimplat să fie anul acesta, la Londra... Ioan CHIRILA Nr. 3643 GIG 1300