Gazeta Învățământului, 1960 (Anul 12, nr. 546-593)

1960-01-01 / nr. 546

Coi de însușire a deprinderilor practice Con­g­e­r . In timpul practicii elevilor în atelierul școlii sau în atelierul unei întreprinderi, in timpul desfășură­rii unei excursii in producție sau in alte împrejurări, conversația pri­vind un proces tehnologic, o me­todă de lucru la o mașină unea­tă, un procedeu practic de prelucrare a lemnului sau a metalelor, o me­todă agrotehnică etc., poate con­tribui mult la lărgirea sferei de cunoștințe practice ale elevilor și la dezvoltarea deprinderilor lor de muncă. După cum se știe, conversația constituie o metodă frecventă de predare sau de fixare a materialu­lui invățat, care se aplică ori de cite ori cunoștințele însușite de elevi anterior ne permit acest lu­cru. Ea se poate desfășura cu toți elevii din grupa de practică — și in acest caz trebuie să tină seama de nivelul anterior de pregătire al fiecărui elev in parte — sau in­dividual, in legătură cu operația efectuată de un elev. Conversația cu întreaga grupă de elevi se des­fășoară de regulă înainte de în­cheierea programului de lucrări practice, iar conversația indivi­duală chiar in timpul acestora. In ambele cazuri, conversația organi­zată de profesorul-maistru in ate­lier sau de profesorul de fizică, chimie, matematică, științe naturale în cadrul lucrărilor de laborator, al măsurătorilor pe teren trebuie să fie legată de exercițiile practice ce se efectuează, să răspundă sco­pului lecției care este în curs de desfășurare. In tot timpul conversației pro­fesorul trebuie să aibă un rol ac­tiv. El este acela care adresează de obicei întrebarea (fără să exclu­dem posibilitatea și chiar necesita­tea ca înșiși elevii să pună uneori întrebări). Profesorul va dirija răs­punsurile elevilor, orientindu-i spre acel răspuns care satisface in­tra­tetul cerințele întrebării și scopul acesteia. Tot el, de obicei, face completările necesare și trage con­cluziile ce se impun pentru clari­ficarea problemei in discuție De asemenea, el veghează ca întrea­ga conversație ce se poartă să nu degenereze in discuții fără conți­nut, care nu aduc o contribuție la realizarea scopului urmărit. Conversațiile cu elevii trebuie astfel organizate nicit, sprijinin­­du-se pe cunoștințele și deprinde­rile lor, să le stimuleze gindirea creatoare, inițiativa, să-i ajute in soluționarea anumitor sarcini prac­tice. Bunăoară, in cadrul studierii temei „Mașini de rabotat“, după ce elevii clasei a IX-a au cunoscut în producție raboteza după ce au identificat și șepingul, organele principale ale acestora și știu ce o­­perații se pot executa la ele, se va organiza o discuție cu toți elevii. Prin întrebări bine alese, profeso­­rul-maistru îi va ajuta pe elevi să-și fixeze cunoștințele privitoare la construcția rabotezei și șepin­­gului și la principiile pe baza că­rora funcționează acestea. Plecând de la întrebări simple, cum ar fi, de pildă : Care sunt principalele or­gane ale rabotezei ? ; Ce fel de pie­se se prelucrează la raboteza ? ; Dar la șeping ?; Cum se fixează cuțitul la aceste mașini-unelte ?; Sub ce unghi se ascute tăișul cu­țitului rabotezei ? etc. — profeso­­rul-maistru ii poate ajuta pe elevi să desprindă singuri rostul practic al acestor mașini-unelte — prelu­crarea suprafețelor mari — să în­țeleagă legătura intre unghiul sub care este ascuțit tăișul cuțitului, forma geometrică a tăișului și pu­terea lui de așchiere, să-și dea seama de necesitatea respectării tehnicii securității muncii în timpul lucrului la mașinile de rabotat. Dacă în timpul conversației li se cere elevilor să-și exemplifice con­cret răspunsurile, valoarea instrui­rii practice va fi mult mai mare, în clasa a VI-a, în timpul celor 9 ore de lucrări practice la tema „Tăierea metalelor cu dalta și fe­răstrăul" se pot organiza scurte conversații menite să fixeze cunoș­tințele elevilor cu privire la regu­lile de minuire corectă a sculelor și dispozitivelor utilizate pentru tăierea metalelor, la poziția corpu­lui în timpul tăierii, la prinderea in mină a diferitelor feluri de dălți, la minuirea ciocanului timpul tăierii cu dalta, la dispozi­ti­tivele care trebuie folosite, de exemplu, cînd urmărim să tăiem un metal fără ca acesta să sufere de­formări etc. Dar conversația se folosește nu numai pentru a fixa și dezvolta a­­numite cunoștințe și deprinderi practice ale elevilor, ci și pentru a preda cunoștințe practice, pentru a-i ajuta pe elevi să-și însușească mai ușor anumite deprinderi. In cadrul predării unui material nou, profesorul trebuie să acorde o și mai mare atenție conținutului formei întrebărilor pe care le adre­si­sează elevilor, deoarece prin mij­locirea acestor întrebări el trebuie să mobilizeze gindirea elevilor, să-i conducă spre deducții, să-i facă să găsească soluții pentru elucidarea problemei in discuție, să vadă ra­porturile cauzale ce există fenomene, operații și procese intre de producție etc O asemenea discuție se poate or­ganiza, de pildă, înainte de pre­darea temei „Construcția aparate­lor electrice de încălzire­", la clasa a VI­I-a. Profesorul-maistru poate incepe această lecție cu o întreba­re simplă referitoare la acțiunile curentului. Oprindu-se la răspunsul care menționează acțiunea termică a acestuia, el va putea adresa ele­vilor, in continuare, întrebări pri­vind efectul termic al curentului electric, legea referitoare la canti­tatea de căldură dezvoltată de un curent, expresia matematică a a­­cestei legi etc. Prin asemenea în­trebări se reîmprospătează o serie de cunoștințe dobîndite de elevi la lecțiile de fizică. Apoi se va trece la întrebări legate strict de noua lecție practică. Intrebindu-i pe elevi ce importantă are în practică efec­tul termic al curentului, profesorul­­maistru se va opri la aparatele e­­lectrice de încălzire — reșouri, fia­re de călcat, radiatoare — prezen­­tindu-le totodată pe acestea în fața elevilor, descompuse in părți­le lor componente. In continuare, întrebările vor fi puse astfel nicit să-i ajute pe elevi să înțeleagă principiul de construcție al apara­telor electrice de încălzire, să-și fixeze în memorie părțile compo­nente ale acestora, regulile de fo­losire a lor etc. In tot timpul con­versației profesorul-maistru va cău­ta să evite răspunsurile simpliste, să asigure o înțelegere temeinică a fenomenului fizic pe baza căruia sunt construite aparatele electrice de încălzire și a felului cum sunt construite acestea. De aceea, el va pune întrebări cum sunt: Cum va­riază căldura dezvoltată de curent față de timpul câ­ trece curentul ?; Dar față de rezistența conducto­rului ?; Ce este și ce rol are re­zistența fierului de călcat ? etc., care îi ajută pe elevi să-și dea mai bine seama de legătura ce există între cantitatea de căldură dezvol­tată cînd printr-un conductor trece un curent, timpul ci­ trece curen­tul și rezistenta conductorului etc. Concluziile finale ale profesorului­­maistru trebuie să-i pregătească pe elevi pentru exercițiile practice ce urmează să se efectueze și in același timp să-i instruiască asu­pra regulilor de securitate a muncii in timpul verificării funcționării a­­cestor aparate. De asemenea, in timpul conversației finale profeso­rul-maistru trebuie să-i conducă pe elevi spre înțelegerea și ilustrarea marii importante pe care o prezin­tă efectul termic al curentului in diferitele ramuri ale producției in­dustriale In timpul conversației trebuie să se acorde atenție tuturor elevilor și în special acelora care au ne­voie de ajutor. Profesorul-maistru va veghea ca atunci cînd un elev întîrzie cu răspunsul să-l ajute sau, atunci cînd dă un răspuns greșit, să-l facă să înțeleagă gre­șeala. Conversația ca metodă de in­struire practică a elevilor iși atinge scopul numai in măsura in care orientează elevii spre răspunsuri clare, complete și concludente, în măsura în care îi stimulează să puna și ei înșiși întrebări privind problemele concrete pe care le-au desprins din procesul practic la care asistă sau participă activ. Ea va putea fi considerată drept reu­șită numai atunci cind decurge di­namic și vioi,­cind si fine pe elevi cu atenția Încordată, gata să răs­pundă la întrebări. Este bine — și uneori chiar ab­solut necesar — ca principalele date și concluzii rezultate din tema conversației să fie fixate în scris. De aceea, elevii trebuie să aibă în­totdeauna la ei, chiar și în timpul practicii intr-o întreprindere, caie­tul de practică in care si poată nota cele necesare. Pregătind conversațiile menite să cimenteze cunoștințele și deprin­derile practice ale elevilor și să-l ajute in însușirea unor cunoștințe și deprinderi noi, profesorii au po­sibilitatea nu numai să realizeze scopul propus in lecție, dar și să-și cunoască mai in amănunțime ele­vii, să se apropie de ei, să se orien­teze mai bine asupra pregătirii lecțiilor următoare. F. D. a­i ■ «1 Cu sprijinul părinților La Școala de 7 ani din co­muna Unguriu, raionul Bu­zău, s-a realizat o bună cola­borare a pedagogilor cu pă­rinții elevilor. Rezultatele a­­cestei st­rin­­te colaborări nu au intirziat să se arate. Ast­­fel, cu sprijinul părinților școala a reușit să cuprindă in clasele I—IV pe toți copiii de virstă școlară și să asi­gure un procent ridicat de cuprindere a elevilor in cla­sa a V-a. Părinții au dat un sprijin efectiv și la rezolvarea unor probleme gospodărești. Mun­cind voluntar ei au împrej­muit curtea școlii, au vopsit gardul pe o lungime de 54 m., au instalat în curte o pompă de apă, au revizuit instalația electrică, iar in prezent confecționează cuiere pentru fiecare clasă. Jurnalul educatoarei Jurnalul educatoarei este o formă de evidentă a mumii educatoa­rei. El cuprinde observațiile acesteia asupra dezvoltării gravei si a fiecărui copil in parte, obținute in urma unor cercetări minuțioase Stopu­l principal al întocmirii jurnalului este de a o ajuta pe edu­catoare să-și cunoască bine copiii, să-și formeze o imagine exactă asupra dezvoltării fiecărui copil și asupra dezvoltării colectivului sub influența metodelor și procedeelor aplicate. Jurnalul cuprinde două părți principale. In prima parte vor fi no­tate observațiile asupra fiecărui copil. La începutul anului școlar, educatoarea notează pe scurt datele personale ale copiilor — starea fizică, starea sănătății și situația familială. In jurnal se repartizează pentru fiecare copil cile 4—5 file in care se fac observațiile propriu-zise. Aici se vor nota in special particularitățile dezvoltării sale intelectuale și morale, progresul pe care-l face în însușirea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor, rezultatele obținute de d­­in diferite activități (modelaj, desen, citii, jocuri etc), comportarea și atitudinea lui etc. Se rezervă apoi 1—2 pagini pentru caracterizarea de sfirșit de cui, cu care copilul trece în grupa următoare sau la școală. In partea a doua a jurnal­ulu se notează observațiile asupra co­lectivului. Este bine ca aceste observații să fie axate pe o anu­nță problemă ridicată de situația concretă a grupei. De exemplu, in funcție de această situație educatoarea poate urmări in decursul unei luni cum și-a însușit grupa de copii conținutul povestirilor, un altă lună felul cum se exprimă copiii ete. Observațiile educatoarei trebuie să fie însoțite de notarea măsuri­lor educative luate de aceasta și a efectului lor asupra copilului sau grupei. In acest fel se va vedea și intervenția educatoarei, va­loarea metodelor pe care le folosește ea. Jurnalul educatoarei nu este un document formal, in care pot fi în­semnate observațiile la intimplare. Observațiile trebuie să fie re­zultatul unei cercetări organizate, sistematice, fără întreruperi. In jurnal educatoarea trebuie să însemne manifestările concrete ale copilului, nu aprecieri generale, vagi. Nu se vor nota, de exem­plu, observații de felul: ..copilul este disciplinat“ sau ,­copilu­l este nedisciplinat", ci se vor avea in vedere particularitățile individuale ale fiecărui copil, particularități care determină comportarea lui. Este bine să se noteze uneori și unele discuții interesante dintre e­­ducatoare și unii copii sau discuțiile dintre diferiți copii, care arată gradul de inteligență al acestora, progresele lor. Trebuie să se dea atenție atit manifestărilor pozitive, cit și celor negative. In nici un caz observațiile nu trebuie limitate la analiza lipsurilor, așa cum tind să facă unele educatoare. La sfârșitul anului școlar, pe baza observațiilor se întocmește ca­racterizarea copiilor. Aceasta trebuie să îmbrățișeze cu­ mai multe aspecte, să se refere in primul rind la felul in care si-a însușit copilul cunoștințele prevăzute in îndrumătorul pentru educatoare. In comportarea lui atit in instituția preșcolară, cit și in familie. .Această caracterizare va reprezenta o sinteză a dezvoltării copilului intr-o anumită perioadă. DE LA MINISTERUL INVAȚĂMINTULUI ȘI CULTURII —■ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK]...... ........................mia*................. ..... .... Organizarea cursului special «de pregătire cu durata «de 2 ani pentru cadrele didactice în vederea ridicării continue a ni­velului învățămintului la clasele V-Vll și pentru a da posibilitatea cadrelor didactice care predau aceste clase să-și completeze stu­­a­țiile, prin Hotărîrea Consiliului de Miniștri al R.P.R. nr. 1450 din 2 octombrie 1959 se organizează in continuare, cu începere din anul 1959/1960, cursul special de pregă­tire cu durata de 2 ani instituit prin Hotărîrea Consiliului de Mi­niștri nr. 1096/1958. 1) In cadrul acestui curs se sta­bilesc următoarele grupe de specia­lități : a) Limba romina — istorie — constituție ; b) Limba maternă — istorie — constituție ; c) Limba rusă — limba romina ; d) Limba rusă — limba maternă; e) Istoria — constituție — geo­grafie ; f) Matematica — fizică — cunoș­tințe industriale ; g) Chimia — științe naturale — cunoștințe agricole. La fiecare grupă de specialități se studiază și metodica obiectului respectiv. In anul II la toate gru­pele se studiază marxism-leninis­­mul. Cursiștii din școlile în limbile de predare ale naționalităților con­locuitoare de la toate grupele de specialități vor studia limba ro­mina. Cursul de 2 ani este organizat de Ministerul învățămintului și Culturii pe lingă institutele peda­gogice de 3 ani din București, Ti­mișoara, Iași, Galați și Craiova, iar in lipsa unui institut pedagogic de 3 ani în Ardeal, cursul se orga­nizează pe lângă I.P.C.D. Cluj. 2) Pot cere înscriere la una din grupele de specialități ale acestui curs : a) învățători, absolvenți ai șco­lilor pedagogice (cu examen de stat) sau ai fostelor școli normale (cu diplomă de capacitate) ; b) Profesori maiștri (maistre) care după anul 1948 n-au mai putut fi încadrați la specialitatea lor, dacă funcționează în invățămint dinainte de această dată și dacă au diplomă sau certificat de absol­vire a unei școli de grad mediu (școală profesională gradul II li­ceu industrial, școală superioară de arte și meserii, școală agricolă — viticolă — horticolă ele de gradul II, liceu servcicol, școală de econo­mie casnică de gradul II, școală de menaj gradul II) ; c) Licențiați ai unor institute de invățămint superior din alte specia­lități, dacă funcționează neîntrerupt în invățămint dinainte de Reforma învățămintului din 1948 . d) Absolvenți ai diferitelor școli de grad mediu care au studii supe­rioare neterminate la institute de invățămint superior pregătitoare de cadre didactice (cel puțin un an de studii absolvit) după anul 1948. Dintre aceștia, cei care au absolvit 2-3 ani în învățămintul superior vor putea fi înscriși direct in anul II al cursului special. Pentru a fi înscriși in anul II, candidații vor da exa­mene de diferență la acele speciali­­tăți sau ramuri ale specialității pre­văzute de programa anului I a cursului de 2 ani care n-au fost cu­prinse de loc sau au fost cuprinse partial în programele anilor de in­­vățământ superior pe care i-au ab­solvit. Examenele de diferență se vor da înainte de începutul etapei cu frecvență, la data stabilită de insti­tutele pedagogice de 3 ani și de Institutul de perfecționare a cadre­lor didactice din Cluj și vor consta din probe scrise, orale și practice, după specificul obiectului. Cadrele didactice din această categorie vor fi înscrise în mod provizoriu, până la trecerea examenelor de diferență. 3) Pentru admiterea la cursul special, cadrele didactice prevăzute la articolul precedent trebuie să mai îndeplinească și următoarele condiții : a) Să aibă o vechime de cel pu­țin 5 ani de funcționare, împliniți la 1 septembrie 1959, ca profesori la clasele V-VII, dintre care cel puțin 3 ani la o specialitate prevă­zută la cursul special de pregătire ; b) Să aibă vîrsta de cel puțin 35 de ani împliniți la data de 1 sep­tembrie 1959, indiferent de anul în­scrierii la curs ; c) Să aibă recomandarea secți­ilor de învățămint și cultură ale sfaturilor populare regionale (a orașului București sau a orașului Constanța), pe baza rezultatelor bune obținute în muncă. La cursul special mai pot fi ad­miși cei care au studiile prevăzute la punctul 2 și care ocupă func­ția de activist de partid, acti­vist al unei organizații obștești sau activist în sectoarele de învă­­țămint și cultură ale unor instituții și organizații centrale, director sau director adjunct la școli elementare de 7 ani sau școli medii de cultură generală, inspector la secțiile de invățămint și cultură regionale, ra­ionale și orășenești, cu condiția să fi fost recrutați în această funcție direct din funcția de profesor și dacă perioada de funcționare ca profesor și aceea de director, direc­tor adjunct sau activist însumează cel puțin 5 ani impliciit la data de 1 septembrie 1959 și au vîrsta de cel p­uțin 35 ani împliniți la data de 1 septembrie 1959, indiferent de anul înscrierii la curs. Admiterea la curs a acestora se face pe baza recomandării organi­zației sau instituției in care ei funcționează. Cererile de înscriere se vor îna­inta la secțiile de invățămint și cultură raionale (orășenești) pină la 1 februarie 1960, însoțite de ur­mătoarele acte : a) copii de pe ac­tele de studii; b) copie de pe cer­tificatul de naștere (copiile vor fi certificate de notariat) ; c) dovadă de funcționare de cel puțin 5 ani ca profesor la clasele V-VII, dintre care cel puțin 3 ani la o specialitate din grupa pentru care se înscrie, cu specificarea perioadelor in care a predat fiecare obiect.

Next