Gazeta literară, iulie-decembrie 1954 (Anul 1, nr. 16-42)

1954-07-01 / nr. 16

— „Mă vreţi voi domn, sau nu mă vreţi?" — „Intru mulţi ani... Intru mulţi...!" F­irea marelui voievod Ştefan a­­vea cînd bunătatea rodnică a anilor de pace, cînd iuţeala celor de furtună. După cum arată cronicarii, trecea repede de la voia bună la minte — de la mînie la îngăduinţă şi iertare. Avea în firea Măriei-Sale neliniştile acelui veac. Odată, în copilărie, se afla împreu­nă cu tatăl său, Bogdan, în satul Reuseni, la o nuntă. Era acel sat în­conjurat de dealuri acoperite cu viţă de vie vestită; erau acolo crame şi cămări unde fierbea în poloboace şi burdufuri un vin nemaipomenit de bun, putînd sta oricînd faţă-n faţă, la încontrare, cu Cotnarul. Tocmai era în vara aceea la Reuseni un iarmaroc bine întemeiat, cu neguţători veniţi tocmai din cetăţile Poloniei, Lituaniei, şi Moscovei. Aveau căutare mare boii p­ăvani moldoveneşti, griul şi vinuri­le Ştefan, după ce îşi mîngîie copilă­­reştile priviri cu priveliştile iarmaro­cului, porni repede spre curţi, pentru că s-arăta o furtună. Intr-adevăr, cum­păna începu numaidecît cu fulgere şi tunete. Tîrziu, noaptea, pe cînd nun­taşii petreceau în cîntări de lăută, străjile de-afară dădură veste că s-apropie un pilc de călăreţi. Nunta­şii apucară săbiile. Nechezăturile de cai și tropotele ajunseră sub ferestre. Străjile făcură zid împrejurul lui Bogdan Vodă. Lupta dură puțin . Bogdan fu împresurat de oștenii aceia străini. Unul, cu o glugă neagră, îl păli cu sabia în grumaz. — Sunt Petru Aron! Eu sunt domn la Moldova de azi încolo. Unde se află domnişorul Ştefan, să-i mingii şi lui gîtul cu sabia ? Călăreţii se repeziră în codri să caute urma lui Ştefan. Dar nu-l putură afla din pricina furtunii şi întuneri­cului Zile şi săptămini a rătăcit vlăs­tarul domnesc, înconjurat de cîţiva sfetnici bătrîni, călări. Ocoleau dru­murile mari. Umblau numai pe cără­ruile fiarelor, prin adinei păduri pe unde răsunetele de copite se înăbuşă sub frunze şi pier. Pe la pădurării se opreau şi bătrînii sfetnici vegheau somnul lui Ştefan, cu săbiile. Pădurări­­ţele umblau în vîrful picioarelor, ne­­înţelegînd şi neîndrăznind să întrebe cine era acel fecior cu ochi albaştri, pe care oştenii îl acopereau cu straiele lor şi în faţa căruia grăiau sfios, ple­­cîndu-şi frunţile cărunte. Dar somnul feciorului era neliniştit. Intr-una se trezea şi se uita speriat la cei din juru-i. — Acest copil are în sufletul lui o groază... îşi dădeau cu părerea femeile pădurarilor Lăsaţi-i, domniile voastre, să se mai hodinească! Dar bătrînii oşteni răspundeau că nu au cînd sta. Cum porneau mai departe, se şi arătau iscoadele uciga­şului. Şi aşa, urmărirea a ţinut pînă la hotarul muntenesc. Mult a stat Ştefan la curţile lui Vlad Ţepeş, în Tîrgoviştea. Apoi, cînd i-a venit vremea, a adunat parte şi s-a pornit să-şi cucerească dreptul pă­rinţilor, cu sabia. Ani şi ani mocnise în fiinţa lui noaptea sîngeroasă de la Reuseni. La pîlcul de oştire se adăugă ţara, văzînd în tinereţea lui superbă, în bărbăţia privirilor şi a săbiei, di­mineaţa unei epoci de glorie. Frumoa­să era primăvara acelui an 1457! Pă­durile îşi lepădaseră cărunteţea. Izbuc­neau mugurii. Vuiau apele. Văzduhul era numai păsări şi mărgeanuri scîn­­teietoare. Abureau cîmpiile. Satele ie­şeau înaintea oşteanului şi-i închinau pîinea şi sarea pămîntului, pe blid. Aşa a ajuns oastea pînă la Joldeşti, în ţinutul Botoşanilor. Acolo s-au ară­tat în linie­­de bătaie pilcurile uciga­şului. Ştefan s-a repezit cu sabia pe­depsei, dar ticălosul n-a avut tărie; a părăsit cîmpul de bătaie şi a fugit spre munţi, la Orbie, şi acolo l-a ajuns ar­mia răzbunării; cu oastea zdrobită, părăsit şi de cei mai de credinţă sfet­nici, Petru Aron fugi în Polonia. Cum se sfîrşi lupta, Ştefan porni înainte spre Suceava, în sonurile clo­potelor. Era ziua Floriilor, cu dumbră­vile înmugurite, cu cerul adînc al­bastru. Cum zări turnurile cetăţii stră­moşeşti, Ştefan îşi luă coiful de pe cap şi le privi mult, cu o ceaţă între gene. Se descoperiră şi armiile, în tăcere, înţelegîndu-i simţimîntul în a­­cele clipe De ani mulţi, Ştefan ofta după acea privelişte a turnurilor co­pilăriei lui ofta după aceste dealuri şi după văile line prin care se furi­şau apa Sucevii şi drumul larg care cobora din Polonia şi se pierdea prin codri, spre Ţara de Jos şi spre sche­lele Mării. Şi acum, iată Cetatea! In vale, pe pîrîul Căcainei, se întindeau uliţele breslelor, sc înteiau clopotniţele zidite de meşterii voievozilor bătrîni. Nimic nu se schimbase, parcă, de cînd plecase Ştefan, spre Reuseni şi de a­­colo spre curţile voievodului muntean, în pribegie Cît de scump îi era acel pămînt aşternut cu biruitoarele ier­buri! Inima lui era fină din tina aceea dezmierdată de soare şi de vîntul lin care foşnea în arbori parcă istorisind tr­­opot despre trecuţi şi măreţi ani. După ce-şi puse coiful pe ineluşele castanii ale pletelor, Ştefan îşi plecă ochii spre pămîntenii buluciţi într-o latură a drumului. Ii văzu sleiţi de stăpînirea tiranului. Mai încolo, stă­teau starostii breslelor şi înţelese că şi printre meşteşugari bătuse tirania. Ştefan îşi dădu seama că istoria ce începea atunci, în prea frumoasa zi de Florii, va fi o istorie a zbuciume­­lor Avea de aşezat la loc vechi şi bune rînduieli, stricate de aventurieri. Dar, mai presus de toate, avea de a­­runcat de pe umerii Moldovei greuta­tea tributurilor către Ţarigrad. Pentru lucrul ce-l începea trebuia isteţime şi cumpătare; şi o sabie fără milă, cînd va veni la rînd treaba cu sabia. Dac-ar fi venit spre aventură, puţin i-ar fi păsat! Dar îşi iubea pămîntul. In lucrul pentru slobozirea umerilor de sub tributuri era nevoie de bresle şi de armiile ţărăneşti. Cînd ajunse pe cîmpia din faţa Cetăţii, se opri iar, se descoperi şi întrebă poporăni­­mea strînsă: — Mă vreţi domn, au nu mă vreţi? — Intru mulţi ani.. întru mulţi... au izbucnit glasurile mulţimii. Vuiau clopotele cu amărnicie, straşnic buf­neau săcăluşurile şi bombardele ! Mu­zici de naiuri s-auzeau ; gospodine tinere, fete cu cosiţele împodobite, îl priveau pe voievod şi se minunau de frumuseţea lui. Un şoim da rotogo­­luri pe deasupra turnurilor, unde flu­turau steagurile cu bouri. Ştefan îşi dădu îndată seama că prea puţin avea să se hodinească în scaunul bătrînilor Muşatini. După ce puse rînduială în drumurile de negoţ şi-n vămi, privi înainte, în timp, ca-ntr-un codru întunecos. Ce-l aş­tepta ? Firea şi ascuţita gîndire îl îndemnau s-o ia el înaintea furtuni­lor. Moldova nu putea avea linişte şi neatîrnare atîta vreme cît nu era pusă cu botul pe labe dihania de la Ţarigrad. Tot ce va lucra cu sabia nu trebuia să fie cît durata domniei lui , ci, să deie urmaşilor un pămînt liber pentru secole. Spre împlinirea acestei opere a libertăţii îi trebuiau aliaţi cu săbii tari. II SOLIE MOLDOVENEASCA LA VENEŢIA „La pomul lăudat, să nu te duci cu sacul !" „Vai de ţara mea şi de inima mea !“ se tîngui Ştefan într-o noapte de veghe şi singurătate.­­ Mă uit îm­prejurul meu şi mă întreb : „unde-mi sunt vitejii ?“ Afară cădea o ploaie puternică, luceau fulgerele în ferestrele cetăţii ; cînd tuna, zidurile se hurducau. Şte­fan tînguia ţara arsă toată, vitejii morţi , cîtă vreme îi va mai trebui pînă la renaştere ? Insă, cum se lu­mină de ziuă, văzu împrejurimile spălate de ploi. Colţul biruitor al ierburilor ieşea la soare, cu îndărăt­nicie, parcă spre a dovedi voievodului că viaţa nu piere niciodată ! — Vai vouă, neguţători mincinoşi de la Veneţia ! rosti Ştefan. Cum de nu mi-aţi sărit în ajutor, să fi putut ocoli pîrjolirea ţării şi moartea vite­jilor mei oşteni ? Cu toate că îşi luase pentru tot­deauna rămas bun de la mincinoşii zarafi, îl trimise la ei pe bătrînul Ţamblac : — Du-te unchieşule şi spune-le-o de la obraz ! Tot de la obraz să i-o spui şi papei de la Roma, ca să afle... Istoriseşte-le ce au făcut cu jură­mintele lor deşarte ! Unde-i falnicul­­Uzun Hasan,­­ împăratul persienilor ? Din voia lor a pierit, căci s-a bizuit pe ajutorul lor ! Să-i tulbure la me­sele bogate şi-n somnul lor chipul lui Scanderberg — albanezul ! Ara­­tă-le, acelor neguţători şi papei, că li s-apropie şi lor capătul ! Am stat în furtună cît am stat ! Domnii dim­­prejurul meu, în loc să mă fi ajutat, jinduiau să-mi cuprindă ţara ! Spu­­ne-le veneţienilor să folosească bu­cata de postav trimisă mie ca nă­framă pentru ştergerea lacrimilor ! Căci în lacrimi vor izbucni, foarte repede, cînd le-or pătrunde ienicerii printre zarafi ! Du-te sănătos, unchie­şule Ţamblac, spre îngîmfata cetate a Adriaticii ! Ambasada părăsi cetatea Sucevii şi ajunse la Veneţia în ziua de 8 mai 1478 S-au adunat repede căpeteniile neguţătorilor, în senatul lor. Ţamblac, înainte de a-şi începe cuvîntul, îi cer­cetă pe rînd cu asprime. — Ai cuvîntul... îl îmbie Dogele. — Domnilor senatori ! Cuvîntul ce vi-l aduc­e al unei ţări risipite în furtună, din pricina făgăduinţelor ne­împlinite ! Ţara Moldovei e arsă toată, pînă-n pămînt şi a pierit la Valea Albă cununa vitejilor lui Şte­fan cel Mare Voievod ! Dacă dom­niile voastre vă ţineaţi de cuvînt şi nu umblaţi cu bucăţele de postav şi cu subriri vorbe diploma­ceşti, — poarta furtunilor nu se afla astăzi dărîmată sub vînturile istoriei ! Ţineţi minte : cît mai stă Ştefan în picioare şi o mai apără, vă mai puteţi bea în linişte vinurile ! După aceea, are să vă ajungă sabia lui Mohamed şi vă veţi căi că n-aţi băgat mîna-n pungă la vreme ! Deocamdată, aţi pierdut cetatea de negoţ Calfa, din ostroavele Mării Negre... Un murmur trecu prin rîndurile se­natorilor : — Caffa? Caffa ? — Da, Caffa ! Şi, încet, încet, veţi pierde toate coloniile din răsărit ! Ve­neţia, regina mărilor va pieri ! Va pieri prin zgîrcenia ei, prin politica de a lua focul cu mîinile altora ! In­­cet-încet, această cetate a Adriaticii îşi va trage corăbiile la ea acasă, urmărite de flotele turceşti ! Iar cînd pe crucile bisericilor voastre va luci semiluna biruitorilor, o să vă amin­tiţi de stejarul Moldovei ! Se ridică Dogele : — Ceea ce spui, ambasadorule, e peste fire ! Ştefan e rugat de noi să mai steie în furtună, căci îi vom tri­mite ajutoare ! II vom ruga şi pe prea sfinţia sa papa ! Să apere, Domnul Ştefan, cetăţile Mării ! — Vorbe goale ! zîmbi cu amără­ciune Ţamblac. Drumul Domnului Ştefan Voievod e unul singur ; dacă se mai încrede în făgăduieli deşarte, va avea soarta lui Scanderberg şi a împăratului Uzun Hasan ! Tuturora, în lungul timpului, le-aţi dat făgă­duieli frumoase şi nici o leţcaie... — Şi ce are să facă Ştefan ? — Ce are să facă ? îşi va căuta alţi prieteni, în altă parte , prieteni care să nu pună banul în aceeaşi balanţă cu vitejia ! — Dacă am cere turcilor pace ? se întrebau senatorii între ei. Le cerem pace, numai negoţul nostru să meargă înainte ! — Ştefan Vodă se aştepta la asta ! răspunse Ţamblac. Dar o să vă căiţi amar, domnilor senatori ! Veţi afla, pe subţirile piei ale domniilor voas­tre, ce înseamnă pacea cu turcii ! Cum părăsi adunarea, Ţamblac se opri într-o piaţă şi privi cetatea . — Fragment — era noapte şi luminau ferestrele pala­telor ; s-auzeau muzici, glasuri vesele de petrecere ; pe canaluri pluteau gondolele pline de cîntece. — Fiţi blestemaţi ! rosti Ţamblac. Şi fără voi stejarul Moldovei nu se clatină ! Aşa-i : la pomul lăudat să nu te duci cu sacuul ! Porni înapoi spre ţară, mîhnit pînă-n adîncul inimii lui. In scurt timp, Veneţia făcu pace cu turcii. Incet-încet, faima ei se pierdu cum se pierde faima oricărei seminţii care pune interesele neguţă­­toreşti mai presus de sîngele omenesc şi de pornirile cele­­mai înalte ale inimii. După ce-şi luă pentru totdeauna gîndul de la crai, Ştefan se întoarse spre laturile răsăritului, să-şi caute acolo prieteni. Trimise ambasador la ţarul Ivan Vasilevici al Moscovei, pe Ion Turcul, să întemeieze prietenie la bine şi la rău. NU VI-I RUŞINE, MIŞEI? „Frunzuliţă altor. Rău sunt blestemat să mor !" (Cintec vechi de robie) Pentru a ne da seama cît de vîn­­tuită a fost viaţa lui Ştefan cel Mare, e destul să arătăm că a pur­tat patruzeci şi şapte de războaie ; a ieşit biruitor din toate; iar unde se află deal sau vale, pădure sau rîu, care să nu poarte semnele bătăliilor prin mănăstiri vechi, prin ruine sau pietre de morminte. Se istoriseşte despre năvala din primăvara anului 1486 a lui Htomot, un tîlhar şchiop şi chior, venind în pradă la Moldova, cu patruzeci de mii de turci. Ştefan l-a bătut cum­plit şi l-a făcut una cu pămîntul. După aceea, a venit în pradă hoţul Moh­oci şi a păţit tot aşa. Deşi era demult cărunt, şi-l necăjea rana de la picior căpătată demult, Ştefan a stat cu sabia în mînă jumătate de secol. Era schimbător la fire, după cum s-a arătat , şi după cum se va arăta în întîmplarea cu ţiganul rob Floare. Se istoriseşte anume că acest Floare era priceput straşnic la cai. Ştefan îl luase pe lîngă Măria Sa, să-i înşeueze murgul şi să ţină dîr­­logul la încălecare. Odată, Ştefan s-a dus la o bătălie scurtă, în faţa zi­durilor. Pălea cu sabia năprasnic. Ca­petele năvălitorilor cădeau unul după altul, dincolo de primul şanţ de apă­rare. Deodată, a simţit cum lunecă şeaua de sub dînsul. La al doilea salt, Ștefan căzu la pămînt şi era cît pe ce să-i reteze capul un tătar. — Lasă măi Floare, îți arăt eu după bătălie ! Am să te anin în funie ! Floare, dîndu-şi seama că-i vine capătul, că va fi osîndit la moarte, se furişă în cetate, se duse înspre stîlpii spînzurătorii şi se anină sus, cu nişte funii, legate însă numai pe la subsuori. Ştia că mînia domnului trece repede şi că-i pare rău de osîn­­dele poruncite în pripă. Ştefan, cum se întoarse biruitor de la bătălie, în­trebă unde-i Floare. — Şi-a făcut seama, doamne... au răspuns sfetnicii. — Păcat ! suspină voievodul. A gre­şit, îl iertam ! — Aici sînt, să trăieşti întru mulţi ani, Măria Ta ! strigă Floare, rosto­­golindu-se din înaltul­­spînzurătorii... Ştefan a rîs şi i-a lepădat în cuşmă un pumn de bani mărunţi, bătuţi în visteria Moldovei. Cunoscînd năravurile vremii, cunos­­cînd că îndată ce va închide ochii lucrarea genială a libertăţii va fi stri­cată, ştiind că se vor stîrni sfezi a­­prige pentru domnie, s-a gîndit să pună ţării sale temeiuri de viitor. Bună era prietenia cu țarii Mosco­vei ; se gîndi să pună rînduială și în năvălirile tătarilor. De aceea, tri­mise ambasadă la Mengli Gherai-Han, în însorita Crimee. Prea bucuros s-a arătat Mengli Gherai de prietenia cu un viteaz atît de vestit. Pe sabie a jurat să nu-şi mai trimită duium­u­­rile spre Moldova. I-a închinat şi da­ruri lui Ştefan Vodă, ca un răspuns la darurile primite. Ambasadorii Moldovei se uitau zîm­­bind la acest stăpîn, spaima lumii , pierduse din ochi crunteţea străbuni­lor cuceritori. Statornicit în acel pă­mînt binecuvîntat în viţă de vie. în soare blind şi-n femei frumoase, Mengli Gherai trăgea mai mult către valurile Mării, să le asculte clipocind leneş, decît spre vijeliile războaielor. Avea veşmînt cu firet de aur şi ni­mic nu amintea blidul de lemn în care străbunicul Gingis îşi înfigea degetele să sfîşie carnea de vită a­­proape crudă ; nimic nu amintea de mîncătorii de pastramă pusă la copt sub şeaua cailor , nici de băutorii laptelui de iapă. Lui Mengli Gherai prindeau să-i placă aşezările stator­nice, moscheiele frumos zugrăvite, viaţa bine aşezată. Insă, dincolo de aceste aparenţe de amurgire a se­minţiei, dincolo de amăgitoarea lene şi trîndăvie, se ascundea focul şi fur­tuna. Cînd se repezea spre ţări, se arăta mînia lui Gingis şi a lui Timur- Lenk, într-o grozavă simbioză. Ambasadorii Moldovei văzură cîr­­duri de robi duşi în funii spre ce­tăţile din ţărmul Mării. Era spre seară. Se zăreau departe focurile din faţa corturilor. Răsăreau stelele, una cîte una, flori de aur pe pînza uriaşă a văzduhului. Deodată, dinspre locul unde poposeau prinşii în robie, s-auzi un cîntec : „Frunzuliţă altor, Rău sînt blestemat să mor. Do mina tătarilor ! Rău sînt blestemat să zac. La catargă să tot trag !" — Moldoveni... tresăriră amîndoi trimișii lui Ștefan. Oare cît cere pe ei Mengli Gherai ? Cîntecul era tot mai sfîșietor, cu cît se întuneca și se aprindeau ste­lele ; se înălța spre spuza alburie a văzduhului, spre Calea Robilor, dru.-. mul de orientare al celor ce nădăj­­duiau să scape și să fugă spre Mol­dova. Se vede însă că robii erau mi­nați mai departe, căci acum cîntecul abia s-auzea. Ambasadorii tresăriră cînd umbra lui Mengli Gherai li se lungi la picioare . — N-aveți grijă... spuse el, încet. Tot acum, am dat poruncă să fie toţi moldovenii sloboziţi... Iată-i că vin... Erau feciori prinşi la Valea Albă. Abia se ţineau pe dînşii rămăşiţele ilarilor şi ale pieptarelor. Mengli Gherai îşi chemă dracul în cort şi-i porunci să însemne după cum ur­mează : „De la Mengli Gherai, Hanul Hani­lor, către toţi cei ce vor ceti ori vor auzi cetindu-se porunca noastră, să ştie ; slobozi sînt aceşti moldoveni să treacă înapoi în pămîntul lor şi ni­meni să nu-i supere! Iar cei ce nu vor da cuvenită ascultare, poruncii noastre, vor cunoaşte pedeapsă straş­nică. Am zis“... Insă cura nu poate sta viforul, aşa nu stătu multă vreme întru cele ho­­tărîte, nici Mengli Gherai. Eusebiu Camilar ŞTEFAN CEL MARE ijjip ‘ • I \ Desen de ŞTEFAN CONSTANTINESCU sta e prețul, dra­gul meu. Nici un dolar mai mult. Ce vrei, mart... adică, vreau să zic, fe­tița e plăpindă. Va tre­bui să cheltuiesc multe parale pînă va crește din ea o adevărată fe­meie. Tom stă cu ochii ațin­tiți la inelul cu cap de mort, ce pare incrustat in degetul gros al dom­nului Ferkins. — Ce-ai rămas așa ? — continuă vocea ascu­țită. A, da, înțeleg!... îţi vine greu... Dar mai de grabă ar trebui să te bucuri. Scapi de o gură. De după ramele groase ochii clipesc plictisiți . Ei hai, lasă sentimentalis­mul. Dintr-un buzunar larg domnul Perkins scoa­te bancnote foşnitoare. — Uite arvuna. Mîine di­mineață iți aduc restul și aranjăm formele. E-n regulă ? Privirea lui Tom rămi­­ne ţintuită la capul­­ de mort, care a început să salte In ritmul degetelor nervoase ; domnul Per­kins bate darabana in tă­blia mesei mincată de cari. — E-n regulă ? — re­petă iritat domnul Per­kins. Tom ridică încet capul. Ochii ii alunecă de la inel la bancnotele noi, a­­poi la costumul alb stră­lucitor și în sfîrșit se o­­presc pe obrajii puhavi, cu vinișoare vinete. De după lentilele cu reflexe orbitoare, privirea porun­cește un răspuns. De abia articulat, Tom rosteşte : „Da". — Perfect ! Iscăleşte chitanţa. In faţa lui Tom, mina bine îngrijită a aşezat o hirtie. Dar el nu poate citi, căci literele au por­nit un dans nebun. In giid repetă aceleaşi cu­vinte pe care şi le-a spus poate de mii de ori : ,,Nu-i altă scăpare. Tre­buie! Trebuie!" Răs­­punzind mai mult apăsă­rii mîinii moi și catifela­te, Tom a prins intre de­­getele-i noduroase, sti­loul aurit și ... „Tre­buie ! Trebuie!" Intr-un colţ al hirtiei a apărut semnătura strîmbă și tre­murată — Așaa ! — Domnul Perkins ia palma de pe bancnote, se ridică cu o mişcare iute, șterge dis­cret stiloul și-l bagă îm­preună cu chitanța In­tr-un buzunar din inte­riorul încăpătoarei sale haine — Ei hai. Tom băiete, lasă mutra asta Suma ... ha, ha e frumușică, nu? — ride scurt domnul Perkins. Apoi, clătinin­­du-și corpul gras, se in­dreaptă spre ușă. Din prag, aruncă ultimele cu­vinte, ca un verdict : mii­ne dimineaţă termi­năm afacerea ! Uşa scliţîie prelung, se aud paşi grei pe scări, după aceea linişte. Tom îşi priveşte mina în care ţinuse stiloul, ca pe un lucru străin, apoi o ascunde cu un gest nervos sub masă. Lumi­na bolnavă din becul înne­grit sapă riduri adinei pe faţa lui lungă şi o­­­soasă. E o faţă care vor­beşte, care-ţi spune mul­te despre viaţa lui Tom. Numai ochii n-au nici o expresie. Privesc la um­bra pe care o lasă vasul cu marginile sparte, pe perete, dar nu spun ni­mic... Absolut nimic Cînd a intrat nevas­­tă-sa, Tom a ascuns in­stinctiv banii în deschi­zătura cămăşii. Mary ar vrea să-l în­trebe cine a fost domnul acela elegant şi ce vroia, dar văzînd faţa lui Tom, dă din umeri şi reintră în camera alăturată. Des­­chizlnd uşa, a năvălit mi­­rosul bine cunoscut al ciorbei de gulii Tom vrea să scoată ba­nii din cămaşă, dar in prag a apărut Betty, o fetiţă de 12 ani, slăbuţă, cu nişte codiţe subţiri. Ochii negri, parcă veş­nic înlăcrămaţi, dau fe­ţei micuţe o nespusă gingăşie.. Betty e fetiţa lui Tom. Fetiţa cea mare. Fetiţa pe care adineauri.. — Tăticule, priveşte ce de bani am ciştigat azi. Am spălat pe jos la doctorul Finletter, am dus pachete, am îngrijit de copilul doamnei Ro­binson. Ia te uită ce de bani ! Mina micuță așează în mina noduroasă un pumn de monezi mărunte. Dar palma lui Tom refuză să se stringă. • — Ce ai, tăticule ? la­il Tom simte cum îi ard bancnotele sub cămaşă. De durere, faţa i se cris­pează, pumnul i se strîn­ge. Betty scoate un stri­găt scurt și-și trage mi­na. Pumnul lui Tom o strînge... se stringe. Mo­nezile îl pătrund adînc în carne. Ochii i s-au a­­prins Parcă aruncă sevi­­tei din focul ce-i mistuie sufletul Din camera alăturată Tom aude vocea catife­lată a neveste-sei : „La masă!" — Tresare. O vede pe Betty care-l pri­vește speriată. O clipă mingîie părul fetiței, a­­poi se repede spre ieşi­re... „N-am ce face... tre­buie ! Trebuie!" Uşa a scîrțîit ascuţit, ca un țipăt. Tom aleargă pe străzi fără ţintă, fără ‘ să pri­vească in jur. Picuri grei de sudoare i se preling pe faţă, dar el nu-i şterge, nu-i simte. Prin minte îi aleargă zeci de tablouri din mizerabila lui viaţă Fabrica... tovarăşii de lucru ... greva... apoi zi­lele de şomaj Lungile, nesfîrşitele zile de şomaj. Dar peste toate aceste i­­magini se suprapune ne­contenit chipul lui Bet­ty. Chipul micuței Bet­ty, de care mîine va tre­bui să se despartă. Va trebui, căci numai astfel ceilalți doi copii nu vor muri de foame. — Nu vreau, nu vreau ciocolată ! Nu vreau... Ţipătul acesta a oprit o clipă hora glodurilor Tom vede o doamnă e­­legantă cu un băieţel durduliu. Privirea îi lu­necă la pantofiorii lă­cuiţi ce calcă pacheţe­lul trintit pe trotuar. — Nu vreau ciocolată! — se aude tot mai de­parte ţipătul copilului. Tom se apleacă, ridi­că pacheţelul strivit şi ştergîndu-l de mine ca zdrenţuită, şopteşte: „pen­tru Betty“. Cînd e gata să intre în tavernă, o voce bine cunoscută îl face să se întoarcă. — Tom ! — Felix? Tu eşti, Fe­lix?! Schiţă — Bărbatul ce stă în fața lui Tom nu e prea inuit, dar bine legat. Ochii de un albastru puţin şters dau feţei colţuroase un aer de nespusă bunătate. — Eu, frate Tom, în carne și oase. Ce, cre­deai că am murit ? Strtngîndu-l in brațe Tom spune : — E mai bine de un an de cînd te-au ares-­ tat și n-am mai auzit ni­mic de tine. Felix zîmbește. — E cam greu să co­munici cu cei de afară, cînd ești închis pentru activitate antiamericană. Dar să lăsăm capitolul ăsta ! Ce-ți face familia ? Cum merg treburile la fabrică ? — La fabrică ? Nu știu. E a șasea lună de cînd șomez. Ochii blînzi ai lui Fe­lix s-au strîns ușor. — Ei, frate Tom, așa n-o să mai meargă mult. Șandramaua Americii ăs­­teia de azi scirțîie al dracului. Ai auzit că u­­nii au ajuns să-și vindă ochii ? Mîine, poimîine, o să ne vindem nevestele, copiii. Fața lui Tom se cris­pează. — Suntem doar în ța­ra tuturor libertăților. La noi totul se poate vinde, totul se poate cumpăra — continuă Felix cu o dureroasă ironie. Apoi vocea i se aprinse. Nu știu cum pot răbda oa­menii ! Cum pot ajunge la degradarea asta ? Tace o clipă, și continuă mai potolit. — Ba știu ! Ei nu văd încă adevăratele căi prin ca­re ar putea scăpa din sclavia înaltei noastre civilizaţii. — Care căi ? întrebă Tom. — Cele ce te-au dus pe tine la puşcărie ? — Poate astea, poate altele și mai drepte, pe care nu le cunosc nici eu - răspunse Felix, în­­tinzînd mina. Acuma tre­buie să plec. Dacă vrei, vino mîine dimineață la zece la bătrînul Frank. Acolo vor fi mulţi, de la care poţi să mai afli cîte ecou — Comunişti ? Felix își privește prie­tenul in ochi. — Ei, da ! Comunişti ! Ce zici, vii ? — Nu știu... poate — răspunde Tom, absent. — In orice caz, eu trec mîine să-ți văd fa­milia. Spune-i lui Betty să stea acasă. S-o fi fă­cut mare fină-mea / Bu­nă seara, Tom. Tom nu răspunse. Cu­vintele lui Felix au trezit în el mii de ecouri. Mii de stilete îi sfișie inima. „Spune-i lui Betty să stea acasă... spune-i..." Cu un geamăt surd, Tom se răsuceşte în loc şi năvăleşte pe gura căs­cată a tavernei. Noaptea e pe sfîrşite. In taverna cu aerul îm­­bîcsit de fum şi miros de sudoare au mai rămas cîţiva oameni. Pianul mecanic hîrlie obosit o melodie leşinată. Tom stă in faţa unei sticle pe trei sferturi go­lită. Ridică încet paharul şi, clătindu-şi gura, în­ghite în silă. Băutura o obţinuse arătînd teancul de bancnote Acum Tom e obosit, obosit de toate... Obosit de viaţă. Totuşi nu-şi poate lăsa capul pe masă să aţipească, aşa cum a făcut femeia de lîngă el Aruncă din cînd în cînd priviri furişe spre fereastră, aşteptînd cu groază primele raze ale zorilor. Femeia îşi sal­tă capul. E încă tinără, dar de pe faţa îngrozitor de vopsită a dispărut o­­rice urmă de frăgezime. Ochii bulbucaţi de somn par totuşi ochii unui co­pil speriat Cu o voce do­gită cere băutură. Din­­du-i paharul, Tom o în­trebă blind : — Cum de ai ajuns In halul ăsta ? — Cum ? Hei, amice, întrebarea asta ar trebui s-o pui scumpilor mei pă­rinți, dac-or mai fi trăind Tom devine atent. — De ce părinților? In ochii femeii s-a a­­prins o scinteie de ură — Pentru că ei m-au dat unei prea onorate doamne să mă crească şi ea a a­­vut grijă să ajung ceea ce sunt. Hal Hal. Dar au luat în schimb bani buni, au luat mulţi bani, iubiţii mei părinţi. Ha, ha, ha ... Tom ramine împietrit, cu privirea sticloasă pe obrazul femeii Pe ne­simţite chipul femeii se şterge şi în locul lui ză­reşte faţa micuţei Bet­ty. Buzele lui Tom se mişcă şi de abia auzit, ca o respiraţie, rosteşte : „Şi eu am vrut să mi vind copilul". Apoi vo­­cea-i devine tot mai pu­ternică, pînă ce ajunge să urle. Femeia a sărit de pe scaun speriată, barmanul a ieşit de după tejghea, iar ceilalţi întîr­­ziaţi o privesc pe Tom cu ochi buimaci. Tom se ridică, strigînd cît îl ţin plămînii ■ „Şi eu am vrut să-mi vind copilul! Auziţi? S-o vînd pe Betty­, pe micuţa Bet­ty!" — apoi se îndreaptă spre ieşire. Barmanul s-a aşezat în uşă şi-i cere să plătea­scă Tom se opreşte o clipă. Spune sec: „n-am bani!" — Cum n-ai ? Nu mi-ai arătat cînd ai venit? Scoate banii, banditule! — Nu-s banii mei! Eu n-am bani ! repetă Tom și dă să iasă. — Nu-s ai tăi, ticălo­­sule ? ! Barmanul il scu­tură cu furie Tom aude zăngănitul monezilor în buzunar. Bagă mina, scoate tot mărunțișul pe care i-l dăduse Betty, îl aruncă în fața barmanu­lui, apoi, fugind, se mis­tuie in întuneric. Dar vocea i se mai aude de­parte, tot mai departe: „Și eu am vrut să-mi vind copilul... s-o vînd pe Betty... pe micuța Betty..." Cînd ajunse acasă, soa­rele era de mult sus. De­geaba încearcă Mary să afle unde fusese în noap­tea aceea, degeaba îl do­jeneşte Tom nu scoate nici un cuvînt. Se aşea­ză pe scaunul cu spetea­za ruptă, cu ochii aţin­tiţi la uşă Stă aşa, ne­mişcat, pînă cînd intră domnul Perkins. — Hai să terminăm a­­facerea — rosti Perkins, în loc de salut — Tom se ridică în­cet, scoate bancnotele, care purtau acum urmele degetelor lui noduroase și le întinde Domnul Perkins înce­pe să-şi facă vînt cu pă­lăria. — Iar începi cu pros­tiile? Uite ce de bani ţi-am­ adus. — Duţi-nu chitanţa tu nu-mi vind topitul. — rosteşte Tom sacadat Domnul Perkins se e­­nervează, ţipă : — Cu mine să nu te joci ! Timpul costă bani Haide, lasă timp,unule, altfel.. S-a oprit, căci Tom, apropiindu-se ame­ninţător, izbucneşte . — Chitanţa II Din pri­virile lui, zeci de trăzne­­te îl izbesc pe domnul Pirk­es. Mina albă şi moale a­­leargă fără porunca b­e­­erului la buzunarul bine cunoscut și scoate chi­tanța Smulgîndo. Tom o rupi în zeci de bucă­ţele. Domnul Perkins se înăbuşă. De abia cînd simte în mînă bancnote­le foşnitoare, poate din nou să respire. — Ieși, bine ! — tună vocea lui Tom Corpul obez începe să se bălăbănească repede pe picioarele scurte. De abia cînd ajunge ia uşă dinţii i se descleştează și îndrăznește să strige: — O să crăpaţi de foa­me cerşetorilor ! Tom se repede Dar dom­nul Perkins coboară vijelios. E la mijlocul scărilor. In u­rma lui. Tom strigă cu toată fu­ria ce-i clocoteşte in piept : — O să crăpați voi mai intîi, bestiilor ! Intorciintu-se. Tom o zărește pe Betty O pri­vește lung parcă n-a văzut-o de multă, foarte multă vreme. Apoi, ridi­­cînd-o in braţe, li să­rută ochii, părul, obră­­jorii ofiliţi... In clipa aceasta nu se mai gîndește că mîine nu vor avea ce mînca E fericit că Betty este aici, cu el, la pieptul Iu-După multă vreme, o lusă din braţe. îşi ia şap­ca și se îndreaptă spre ieşire. — Unde te duci, tă­ia­­ le ? Tom se întoarce spre fetiţă zîmbind și-i spune încet, ca o taină : — La bătrînul Frank. Așa să-i spui mamei: la bătrînul Frank In urma lui Tom, uşa a scîrţîit scurt Mihnea Moisescu ! Desen de CION GAZETA LITERARA MIN BEN »GHIUN — poet din R P. D. Coreeană — Peste ruini şi scrum înălţăm oraşe Cu buzele strînse, cu pleoapele strînse de fum Noi n-au­­ lăcrămat cît fuseseră luptele-n toi. Noi n-am­ lăcrămat peste casele-n pulberi şi scrum Şi nici peste somnul de veci al atîtor eroi. Spuneam : Vom infringe durere şi lacrimi şi chin Pînă vedea-vom că ţara izbînda îşi cîntă. Şi-atuncea abia s-ar putea să mai plîngem puţin Durerea de azi şi jalea ce azi ne frămîntă. Şi iată,­­ am ajuns să trăim minunatele clipe Zărite prin jerba de flăcări, purtînd pustiire, Racheta-ntre stele-şi desface-nstelate aripe Lucind în tării ca o lacrimă de fericire. Dar iată că rouă nici azi nu ne-adastă-ntre gene La ce bun să plîngem cînd pacea ne stă înainte Şi pasărea-şi drege iar cuibul cu paie şi pene Şi grasele ierburi se-ntind peste gropi şi morminte ? Din pulberi răsar minunate oraşe şi sate Tractoare brăzdează ogorul, grădinile-s pline de flori Şi nu-s morţi vitejii căzuţi ce-au visat libertatea Iar noi dăm viaţă măreţelor vise-ale lor. Nu plîngem atunci cînd trecutul ne-nvie în minte Nu-i plîngem pe prietenii buni seceraţi de rafale Căci ţara poruncă ne dete să mergem înainte Muncind pentru ei, pentru noi, pe cîmpii, la furnale. De-aceea trecut-am prin arşiţi şi ger şi furtună . Din scrum, din ruini să renaştem al vieţii tumult. Mai mult ne-a-nrudit roşul sînge vărsat împreună, Neplînsele lacrimi ne apropiară mai mult. Şi poate­ atunci cînd argintul la tîmple s-o strînge, Cînd pruncilor despre eroii de ieri Ie vom spune, Vom şterge o lacrimă poate—da, poate vom plînge... Şi nimenea nu ne-o huli pentru-aşa slăbiciune ! In romîneşte de Aurel Covaci

Next