Gazeta literară, iulie-decembrie 1954 (Anul 1, nr. 16-42)
1954-07-01 / nr. 16
— „Mă vreţi voi domn, sau nu mă vreţi?" — „Intru mulţi ani... Intru mulţi...!" Firea marelui voievod Ştefan avea cînd bunătatea rodnică a anilor de pace, cînd iuţeala celor de furtună. După cum arată cronicarii, trecea repede de la voia bună la minte — de la mînie la îngăduinţă şi iertare. Avea în firea Măriei-Sale neliniştile acelui veac. Odată, în copilărie, se afla împreună cu tatăl său, Bogdan, în satul Reuseni, la o nuntă. Era acel sat înconjurat de dealuri acoperite cu viţă de vie vestită; erau acolo crame şi cămări unde fierbea în poloboace şi burdufuri un vin nemaipomenit de bun, putînd sta oricînd faţă-n faţă, la încontrare, cu Cotnarul. Tocmai era în vara aceea la Reuseni un iarmaroc bine întemeiat, cu neguţători veniţi tocmai din cetăţile Poloniei, Lituaniei, şi Moscovei. Aveau căutare mare boii păvani moldoveneşti, griul şi vinurile Ştefan, după ce îşi mîngîie copilăreştile priviri cu priveliştile iarmarocului, porni repede spre curţi, pentru că s-arăta o furtună. Intr-adevăr, cumpăna începu numaidecît cu fulgere şi tunete. Tîrziu, noaptea, pe cînd nuntaşii petreceau în cîntări de lăută, străjile de-afară dădură veste că s-apropie un pilc de călăreţi. Nuntaşii apucară săbiile. Nechezăturile de cai și tropotele ajunseră sub ferestre. Străjile făcură zid împrejurul lui Bogdan Vodă. Lupta dură puțin . Bogdan fu împresurat de oștenii aceia străini. Unul, cu o glugă neagră, îl păli cu sabia în grumaz. — Sunt Petru Aron! Eu sunt domn la Moldova de azi încolo. Unde se află domnişorul Ştefan, să-i mingii şi lui gîtul cu sabia ? Călăreţii se repeziră în codri să caute urma lui Ştefan. Dar nu-l putură afla din pricina furtunii şi întunericului Zile şi săptămini a rătăcit vlăstarul domnesc, înconjurat de cîţiva sfetnici bătrîni, călări. Ocoleau drumurile mari. Umblau numai pe cărăruile fiarelor, prin adinei păduri pe unde răsunetele de copite se înăbuşă sub frunze şi pier. Pe la pădurării se opreau şi bătrînii sfetnici vegheau somnul lui Ştefan, cu săbiile. Pădurăriţele umblau în vîrful picioarelor, neînţelegînd şi neîndrăznind să întrebe cine era acel fecior cu ochi albaştri, pe care oştenii îl acopereau cu straiele lor şi în faţa căruia grăiau sfios, plecîndu-şi frunţile cărunte. Dar somnul feciorului era neliniştit. Intr-una se trezea şi se uita speriat la cei din juru-i. — Acest copil are în sufletul lui o groază... îşi dădeau cu părerea femeile pădurarilor Lăsaţi-i, domniile voastre, să se mai hodinească! Dar bătrînii oşteni răspundeau că nu au cînd sta. Cum porneau mai departe, se şi arătau iscoadele ucigaşului. Şi aşa, urmărirea a ţinut pînă la hotarul muntenesc. Mult a stat Ştefan la curţile lui Vlad Ţepeş, în Tîrgoviştea. Apoi, cînd i-a venit vremea, a adunat parte şi s-a pornit să-şi cucerească dreptul părinţilor, cu sabia. Ani şi ani mocnise în fiinţa lui noaptea sîngeroasă de la Reuseni. La pîlcul de oştire se adăugă ţara, văzînd în tinereţea lui superbă, în bărbăţia privirilor şi a săbiei, dimineaţa unei epoci de glorie. Frumoasă era primăvara acelui an 1457! Pădurile îşi lepădaseră cărunteţea. Izbucneau mugurii. Vuiau apele. Văzduhul era numai păsări şi mărgeanuri scînteietoare. Abureau cîmpiile. Satele ieşeau înaintea oşteanului şi-i închinau pîinea şi sarea pămîntului, pe blid. Aşa a ajuns oastea pînă la Joldeşti, în ţinutul Botoşanilor. Acolo s-au arătat în liniede bătaie pilcurile ucigaşului. Ştefan s-a repezit cu sabia pedepsei, dar ticălosul n-a avut tărie; a părăsit cîmpul de bătaie şi a fugit spre munţi, la Orbie, şi acolo l-a ajuns armia răzbunării; cu oastea zdrobită, părăsit şi de cei mai de credinţă sfetnici, Petru Aron fugi în Polonia. Cum se sfîrşi lupta, Ştefan porni înainte spre Suceava, în sonurile clopotelor. Era ziua Floriilor, cu dumbrăvile înmugurite, cu cerul adînc albastru. Cum zări turnurile cetăţii strămoşeşti, Ştefan îşi luă coiful de pe cap şi le privi mult, cu o ceaţă între gene. Se descoperiră şi armiile, în tăcere, înţelegîndu-i simţimîntul în acele clipe De ani mulţi, Ştefan ofta după acea privelişte a turnurilor copilăriei lui ofta după aceste dealuri şi după văile line prin care se furişau apa Sucevii şi drumul larg care cobora din Polonia şi se pierdea prin codri, spre Ţara de Jos şi spre schelele Mării. Şi acum, iată Cetatea! In vale, pe pîrîul Căcainei, se întindeau uliţele breslelor, sc înteiau clopotniţele zidite de meşterii voievozilor bătrîni. Nimic nu se schimbase, parcă, de cînd plecase Ştefan, spre Reuseni şi de acolo spre curţile voievodului muntean, în pribegie Cît de scump îi era acel pămînt aşternut cu biruitoarele ierburi! Inima lui era fină din tina aceea dezmierdată de soare şi de vîntul lin care foşnea în arbori parcă istorisind tropot despre trecuţi şi măreţi ani. După ce-şi puse coiful pe ineluşele castanii ale pletelor, Ştefan îşi plecă ochii spre pămîntenii buluciţi într-o latură a drumului. Ii văzu sleiţi de stăpînirea tiranului. Mai încolo, stăteau starostii breslelor şi înţelese că şi printre meşteşugari bătuse tirania. Ştefan îşi dădu seama că istoria ce începea atunci, în prea frumoasa zi de Florii, va fi o istorie a zbuciumelor Avea de aşezat la loc vechi şi bune rînduieli, stricate de aventurieri. Dar, mai presus de toate, avea de aruncat de pe umerii Moldovei greutatea tributurilor către Ţarigrad. Pentru lucrul ce-l începea trebuia isteţime şi cumpătare; şi o sabie fără milă, cînd va veni la rînd treaba cu sabia. Dac-ar fi venit spre aventură, puţin i-ar fi păsat! Dar îşi iubea pămîntul. In lucrul pentru slobozirea umerilor de sub tributuri era nevoie de bresle şi de armiile ţărăneşti. Cînd ajunse pe cîmpia din faţa Cetăţii, se opri iar, se descoperi şi întrebă poporănimea strînsă: — Mă vreţi domn, au nu mă vreţi? — Intru mulţi ani.. întru mulţi... au izbucnit glasurile mulţimii. Vuiau clopotele cu amărnicie, straşnic bufneau săcăluşurile şi bombardele ! Muzici de naiuri s-auzeau ; gospodine tinere, fete cu cosiţele împodobite, îl priveau pe voievod şi se minunau de frumuseţea lui. Un şoim da rotogoluri pe deasupra turnurilor, unde fluturau steagurile cu bouri. Ştefan îşi dădu îndată seama că prea puţin avea să se hodinească în scaunul bătrînilor Muşatini. După ce puse rînduială în drumurile de negoţ şi-n vămi, privi înainte, în timp, ca-ntr-un codru întunecos. Ce-l aştepta ? Firea şi ascuţita gîndire îl îndemnau s-o ia el înaintea furtunilor. Moldova nu putea avea linişte şi neatîrnare atîta vreme cît nu era pusă cu botul pe labe dihania de la Ţarigrad. Tot ce va lucra cu sabia nu trebuia să fie cît durata domniei lui , ci, să deie urmaşilor un pămînt liber pentru secole. Spre împlinirea acestei opere a libertăţii îi trebuiau aliaţi cu săbii tari. II SOLIE MOLDOVENEASCA LA VENEŢIA „La pomul lăudat, să nu te duci cu sacul !" „Vai de ţara mea şi de inima mea !“ se tîngui Ştefan într-o noapte de veghe şi singurătate. Mă uit împrejurul meu şi mă întreb : „unde-mi sunt vitejii ?“ Afară cădea o ploaie puternică, luceau fulgerele în ferestrele cetăţii ; cînd tuna, zidurile se hurducau. Ştefan tînguia ţara arsă toată, vitejii morţi , cîtă vreme îi va mai trebui pînă la renaştere ? Insă, cum se lumină de ziuă, văzu împrejurimile spălate de ploi. Colţul biruitor al ierburilor ieşea la soare, cu îndărătnicie, parcă spre a dovedi voievodului că viaţa nu piere niciodată ! — Vai vouă, neguţători mincinoşi de la Veneţia ! rosti Ştefan. Cum de nu mi-aţi sărit în ajutor, să fi putut ocoli pîrjolirea ţării şi moartea vitejilor mei oşteni ? Cu toate că îşi luase pentru totdeauna rămas bun de la mincinoşii zarafi, îl trimise la ei pe bătrînul Ţamblac : — Du-te unchieşule şi spune-le-o de la obraz ! Tot de la obraz să i-o spui şi papei de la Roma, ca să afle... Istoriseşte-le ce au făcut cu jurămintele lor deşarte ! Unde-i falniculUzun Hasan, împăratul persienilor ? Din voia lor a pierit, căci s-a bizuit pe ajutorul lor ! Să-i tulbure la mesele bogate şi-n somnul lor chipul lui Scanderberg — albanezul ! Arată-le, acelor neguţători şi papei, că li s-apropie şi lor capătul ! Am stat în furtună cît am stat ! Domnii dimprejurul meu, în loc să mă fi ajutat, jinduiau să-mi cuprindă ţara ! Spune-le veneţienilor să folosească bucata de postav trimisă mie ca năframă pentru ştergerea lacrimilor ! Căci în lacrimi vor izbucni, foarte repede, cînd le-or pătrunde ienicerii printre zarafi ! Du-te sănătos, unchieşule Ţamblac, spre îngîmfata cetate a Adriaticii ! Ambasada părăsi cetatea Sucevii şi ajunse la Veneţia în ziua de 8 mai 1478 S-au adunat repede căpeteniile neguţătorilor, în senatul lor. Ţamblac, înainte de a-şi începe cuvîntul, îi cercetă pe rînd cu asprime. — Ai cuvîntul... îl îmbie Dogele. — Domnilor senatori ! Cuvîntul ce vi-l aduce al unei ţări risipite în furtună, din pricina făgăduinţelor neîmplinite ! Ţara Moldovei e arsă toată, pînă-n pămînt şi a pierit la Valea Albă cununa vitejilor lui Ştefan cel Mare Voievod ! Dacă domniile voastre vă ţineaţi de cuvînt şi nu umblaţi cu bucăţele de postav şi cu subriri vorbe diplomaceşti, — poarta furtunilor nu se afla astăzi dărîmată sub vînturile istoriei ! Ţineţi minte : cît mai stă Ştefan în picioare şi o mai apără, vă mai puteţi bea în linişte vinurile ! După aceea, are să vă ajungă sabia lui Mohamed şi vă veţi căi că n-aţi băgat mîna-n pungă la vreme ! Deocamdată, aţi pierdut cetatea de negoţ Calfa, din ostroavele Mării Negre... Un murmur trecu prin rîndurile senatorilor : — Caffa? Caffa ? — Da, Caffa ! Şi, încet, încet, veţi pierde toate coloniile din răsărit ! Veneţia, regina mărilor va pieri ! Va pieri prin zgîrcenia ei, prin politica de a lua focul cu mîinile altora ! Incet-încet, această cetate a Adriaticii îşi va trage corăbiile la ea acasă, urmărite de flotele turceşti ! Iar cînd pe crucile bisericilor voastre va luci semiluna biruitorilor, o să vă amintiţi de stejarul Moldovei ! Se ridică Dogele : — Ceea ce spui, ambasadorule, e peste fire ! Ştefan e rugat de noi să mai steie în furtună, căci îi vom trimite ajutoare ! II vom ruga şi pe prea sfinţia sa papa ! Să apere, Domnul Ştefan, cetăţile Mării ! — Vorbe goale ! zîmbi cu amărăciune Ţamblac. Drumul Domnului Ştefan Voievod e unul singur ; dacă se mai încrede în făgăduieli deşarte, va avea soarta lui Scanderberg şi a împăratului Uzun Hasan ! Tuturora, în lungul timpului, le-aţi dat făgăduieli frumoase şi nici o leţcaie... — Şi ce are să facă Ştefan ? — Ce are să facă ? îşi va căuta alţi prieteni, în altă parte , prieteni care să nu pună banul în aceeaşi balanţă cu vitejia ! — Dacă am cere turcilor pace ? se întrebau senatorii între ei. Le cerem pace, numai negoţul nostru să meargă înainte ! — Ştefan Vodă se aştepta la asta ! răspunse Ţamblac. Dar o să vă căiţi amar, domnilor senatori ! Veţi afla, pe subţirile piei ale domniilor voastre, ce înseamnă pacea cu turcii ! Cum părăsi adunarea, Ţamblac se opri într-o piaţă şi privi cetatea . — Fragment — era noapte şi luminau ferestrele palatelor ; s-auzeau muzici, glasuri vesele de petrecere ; pe canaluri pluteau gondolele pline de cîntece. — Fiţi blestemaţi ! rosti Ţamblac. Şi fără voi stejarul Moldovei nu se clatină ! Aşa-i : la pomul lăudat să nu te duci cu sacuul ! Porni înapoi spre ţară, mîhnit pînă-n adîncul inimii lui. In scurt timp, Veneţia făcu pace cu turcii. Incet-încet, faima ei se pierdu cum se pierde faima oricărei seminţii care pune interesele neguţătoreşti mai presus de sîngele omenesc şi de pornirile celemai înalte ale inimii. După ce-şi luă pentru totdeauna gîndul de la crai, Ştefan se întoarse spre laturile răsăritului, să-şi caute acolo prieteni. Trimise ambasador la ţarul Ivan Vasilevici al Moscovei, pe Ion Turcul, să întemeieze prietenie la bine şi la rău. NU VI-I RUŞINE, MIŞEI? „Frunzuliţă altor. Rău sunt blestemat să mor !" (Cintec vechi de robie) Pentru a ne da seama cît de vîntuită a fost viaţa lui Ştefan cel Mare, e destul să arătăm că a purtat patruzeci şi şapte de războaie ; a ieşit biruitor din toate; iar unde se află deal sau vale, pădure sau rîu, care să nu poarte semnele bătăliilor prin mănăstiri vechi, prin ruine sau pietre de morminte. Se istoriseşte despre năvala din primăvara anului 1486 a lui Htomot, un tîlhar şchiop şi chior, venind în pradă la Moldova, cu patruzeci de mii de turci. Ştefan l-a bătut cumplit şi l-a făcut una cu pămîntul. După aceea, a venit în pradă hoţul Mohoci şi a păţit tot aşa. Deşi era demult cărunt, şi-l necăjea rana de la picior căpătată demult, Ştefan a stat cu sabia în mînă jumătate de secol. Era schimbător la fire, după cum s-a arătat , şi după cum se va arăta în întîmplarea cu ţiganul rob Floare. Se istoriseşte anume că acest Floare era priceput straşnic la cai. Ştefan îl luase pe lîngă Măria Sa, să-i înşeueze murgul şi să ţină dîrlogul la încălecare. Odată, Ştefan s-a dus la o bătălie scurtă, în faţa zidurilor. Pălea cu sabia năprasnic. Capetele năvălitorilor cădeau unul după altul, dincolo de primul şanţ de apărare. Deodată, a simţit cum lunecă şeaua de sub dînsul. La al doilea salt, Ștefan căzu la pămînt şi era cît pe ce să-i reteze capul un tătar. — Lasă măi Floare, îți arăt eu după bătălie ! Am să te anin în funie ! Floare, dîndu-şi seama că-i vine capătul, că va fi osîndit la moarte, se furişă în cetate, se duse înspre stîlpii spînzurătorii şi se anină sus, cu nişte funii, legate însă numai pe la subsuori. Ştia că mînia domnului trece repede şi că-i pare rău de osîndele poruncite în pripă. Ştefan, cum se întoarse biruitor de la bătălie, întrebă unde-i Floare. — Şi-a făcut seama, doamne... au răspuns sfetnicii. — Păcat ! suspină voievodul. A greşit, îl iertam ! — Aici sînt, să trăieşti întru mulţi ani, Măria Ta ! strigă Floare, rostogolindu-se din înaltulspînzurătorii... Ştefan a rîs şi i-a lepădat în cuşmă un pumn de bani mărunţi, bătuţi în visteria Moldovei. Cunoscînd năravurile vremii, cunoscînd că îndată ce va închide ochii lucrarea genială a libertăţii va fi stricată, ştiind că se vor stîrni sfezi aprige pentru domnie, s-a gîndit să pună ţării sale temeiuri de viitor. Bună era prietenia cu țarii Moscovei ; se gîndi să pună rînduială și în năvălirile tătarilor. De aceea, trimise ambasadă la Mengli Gherai-Han, în însorita Crimee. Prea bucuros s-a arătat Mengli Gherai de prietenia cu un viteaz atît de vestit. Pe sabie a jurat să nu-şi mai trimită duiumurile spre Moldova. I-a închinat şi daruri lui Ştefan Vodă, ca un răspuns la darurile primite. Ambasadorii Moldovei se uitau zîmbind la acest stăpîn, spaima lumii , pierduse din ochi crunteţea străbunilor cuceritori. Statornicit în acel pămînt binecuvîntat în viţă de vie. în soare blind şi-n femei frumoase, Mengli Gherai trăgea mai mult către valurile Mării, să le asculte clipocind leneş, decît spre vijeliile războaielor. Avea veşmînt cu firet de aur şi nimic nu amintea blidul de lemn în care străbunicul Gingis îşi înfigea degetele să sfîşie carnea de vită aproape crudă ; nimic nu amintea de mîncătorii de pastramă pusă la copt sub şeaua cailor , nici de băutorii laptelui de iapă. Lui Mengli Gherai prindeau să-i placă aşezările statornice, moscheiele frumos zugrăvite, viaţa bine aşezată. Insă, dincolo de aceste aparenţe de amurgire a seminţiei, dincolo de amăgitoarea lene şi trîndăvie, se ascundea focul şi furtuna. Cînd se repezea spre ţări, se arăta mînia lui Gingis şi a lui Timur- Lenk, într-o grozavă simbioză. Ambasadorii Moldovei văzură cîrduri de robi duşi în funii spre cetăţile din ţărmul Mării. Era spre seară. Se zăreau departe focurile din faţa corturilor. Răsăreau stelele, una cîte una, flori de aur pe pînza uriaşă a văzduhului. Deodată, dinspre locul unde poposeau prinşii în robie, s-auzi un cîntec : „Frunzuliţă altor, Rău sînt blestemat să mor. Do mina tătarilor ! Rău sînt blestemat să zac. La catargă să tot trag !" — Moldoveni... tresăriră amîndoi trimișii lui Ștefan. Oare cît cere pe ei Mengli Gherai ? Cîntecul era tot mai sfîșietor, cu cît se întuneca și se aprindeau stelele ; se înălța spre spuza alburie a văzduhului, spre Calea Robilor, dru.-. mul de orientare al celor ce nădăjduiau să scape și să fugă spre Moldova. Se vede însă că robii erau minați mai departe, căci acum cîntecul abia s-auzea. Ambasadorii tresăriră cînd umbra lui Mengli Gherai li se lungi la picioare . — N-aveți grijă... spuse el, încet. Tot acum, am dat poruncă să fie toţi moldovenii sloboziţi... Iată-i că vin... Erau feciori prinşi la Valea Albă. Abia se ţineau pe dînşii rămăşiţele ilarilor şi ale pieptarelor. Mengli Gherai îşi chemă dracul în cort şi-i porunci să însemne după cum urmează : „De la Mengli Gherai, Hanul Hanilor, către toţi cei ce vor ceti ori vor auzi cetindu-se porunca noastră, să ştie ; slobozi sînt aceşti moldoveni să treacă înapoi în pămîntul lor şi nimeni să nu-i supere! Iar cei ce nu vor da cuvenită ascultare, poruncii noastre, vor cunoaşte pedeapsă straşnică. Am zis“... Insă cura nu poate sta viforul, aşa nu stătu multă vreme întru cele hotărîte, nici Mengli Gherai. Eusebiu Camilar ŞTEFAN CEL MARE ijjip ‘ • I \ Desen de ŞTEFAN CONSTANTINESCU sta e prețul, dragul meu. Nici un dolar mai mult. Ce vrei, mart... adică, vreau să zic, fetița e plăpindă. Va trebui să cheltuiesc multe parale pînă va crește din ea o adevărată femeie. Tom stă cu ochii ațintiți la inelul cu cap de mort, ce pare incrustat in degetul gros al domnului Ferkins. — Ce-ai rămas așa ? — continuă vocea ascuțită. A, da, înțeleg!... îţi vine greu... Dar mai de grabă ar trebui să te bucuri. Scapi de o gură. De după ramele groase ochii clipesc plictisiți . Ei hai, lasă sentimentalismul. Dintr-un buzunar larg domnul Perkins scoate bancnote foşnitoare. — Uite arvuna. Mîine dimineață iți aduc restul și aranjăm formele. E-n regulă ? Privirea lui Tom rămine ţintuită la capul de mort, care a început să salte In ritmul degetelor nervoase ; domnul Perkins bate darabana in tăblia mesei mincată de cari. — E-n regulă ? — repetă iritat domnul Perkins. Tom ridică încet capul. Ochii ii alunecă de la inel la bancnotele noi, apoi la costumul alb strălucitor și în sfîrșit se opresc pe obrajii puhavi, cu vinișoare vinete. De după lentilele cu reflexe orbitoare, privirea poruncește un răspuns. De abia articulat, Tom rosteşte : „Da". — Perfect ! Iscăleşte chitanţa. In faţa lui Tom, mina bine îngrijită a aşezat o hirtie. Dar el nu poate citi, căci literele au pornit un dans nebun. In giid repetă aceleaşi cuvinte pe care şi le-a spus poate de mii de ori : ,,Nu-i altă scăpare. Trebuie! Trebuie!" Răspunzind mai mult apăsării mîinii moi și catifelate, Tom a prins intre degetele-i noduroase, stiloul aurit și ... „Trebuie ! Trebuie!" Intr-un colţ al hirtiei a apărut semnătura strîmbă și tremurată — Așaa ! — Domnul Perkins ia palma de pe bancnote, se ridică cu o mişcare iute, șterge discret stiloul și-l bagă împreună cu chitanța Intr-un buzunar din interiorul încăpătoarei sale haine — Ei hai. Tom băiete, lasă mutra asta Suma ... ha, ha e frumușică, nu? — ride scurt domnul Perkins. Apoi, clătinindu-și corpul gras, se indreaptă spre ușă. Din prag, aruncă ultimele cuvinte, ca un verdict : miine dimineaţă terminăm afacerea ! Uşa scliţîie prelung, se aud paşi grei pe scări, după aceea linişte. Tom îşi priveşte mina în care ţinuse stiloul, ca pe un lucru străin, apoi o ascunde cu un gest nervos sub masă. Lumina bolnavă din becul înnegrit sapă riduri adinei pe faţa lui lungă şi osoasă. E o faţă care vorbeşte, care-ţi spune multe despre viaţa lui Tom. Numai ochii n-au nici o expresie. Privesc la umbra pe care o lasă vasul cu marginile sparte, pe perete, dar nu spun nimic... Absolut nimic Cînd a intrat nevastă-sa, Tom a ascuns instinctiv banii în deschizătura cămăşii. Mary ar vrea să-l întrebe cine a fost domnul acela elegant şi ce vroia, dar văzînd faţa lui Tom, dă din umeri şi reintră în camera alăturată. Deschizlnd uşa, a năvălit mirosul bine cunoscut al ciorbei de gulii Tom vrea să scoată banii din cămaşă, dar in prag a apărut Betty, o fetiţă de 12 ani, slăbuţă, cu nişte codiţe subţiri. Ochii negri, parcă veşnic înlăcrămaţi, dau feţei micuţe o nespusă gingăşie.. Betty e fetiţa lui Tom. Fetiţa cea mare. Fetiţa pe care adineauri.. — Tăticule, priveşte ce de bani am ciştigat azi. Am spălat pe jos la doctorul Finletter, am dus pachete, am îngrijit de copilul doamnei Robinson. Ia te uită ce de bani ! Mina micuță așează în mina noduroasă un pumn de monezi mărunte. Dar palma lui Tom refuză să se stringă. • — Ce ai, tăticule ? lail Tom simte cum îi ard bancnotele sub cămaşă. De durere, faţa i se crispează, pumnul i se strînge. Betty scoate un strigăt scurt și-și trage mina. Pumnul lui Tom o strînge... se stringe. Monezile îl pătrund adînc în carne. Ochii i s-au aprins Parcă aruncă sevitei din focul ce-i mistuie sufletul Din camera alăturată Tom aude vocea catifelată a neveste-sei : „La masă!" — Tresare. O vede pe Betty care-l privește speriată. O clipă mingîie părul fetiței, apoi se repede spre ieşire... „N-am ce face... trebuie ! Trebuie!" Uşa a scîrțîit ascuţit, ca un țipăt. Tom aleargă pe străzi fără ţintă, fără ‘ să privească in jur. Picuri grei de sudoare i se preling pe faţă, dar el nu-i şterge, nu-i simte. Prin minte îi aleargă zeci de tablouri din mizerabila lui viaţă Fabrica... tovarăşii de lucru ... greva... apoi zilele de şomaj Lungile, nesfîrşitele zile de şomaj. Dar peste toate aceste imagini se suprapune necontenit chipul lui Betty. Chipul micuței Betty, de care mîine va trebui să se despartă. Va trebui, căci numai astfel ceilalți doi copii nu vor muri de foame. — Nu vreau, nu vreau ciocolată ! Nu vreau... Ţipătul acesta a oprit o clipă hora glodurilor Tom vede o doamnă elegantă cu un băieţel durduliu. Privirea îi lunecă la pantofiorii lăcuiţi ce calcă pacheţelul trintit pe trotuar. — Nu vreau ciocolată! — se aude tot mai departe ţipătul copilului. Tom se apleacă, ridică pacheţelul strivit şi ştergîndu-l de mine ca zdrenţuită, şopteşte: „pentru Betty“. Cînd e gata să intre în tavernă, o voce bine cunoscută îl face să se întoarcă. — Tom ! — Felix? Tu eşti, Felix?! Schiţă — Bărbatul ce stă în fața lui Tom nu e prea inuit, dar bine legat. Ochii de un albastru puţin şters dau feţei colţuroase un aer de nespusă bunătate. — Eu, frate Tom, în carne și oase. Ce, credeai că am murit ? Strtngîndu-l in brațe Tom spune : — E mai bine de un an de cînd te-au ares- tat și n-am mai auzit nimic de tine. Felix zîmbește. — E cam greu să comunici cu cei de afară, cînd ești închis pentru activitate antiamericană. Dar să lăsăm capitolul ăsta ! Ce-ți face familia ? Cum merg treburile la fabrică ? — La fabrică ? Nu știu. E a șasea lună de cînd șomez. Ochii blînzi ai lui Felix s-au strîns ușor. — Ei, frate Tom, așa n-o să mai meargă mult. Șandramaua Americii ăsteia de azi scirțîie al dracului. Ai auzit că unii au ajuns să-și vindă ochii ? Mîine, poimîine, o să ne vindem nevestele, copiii. Fața lui Tom se crispează. — Suntem doar în țara tuturor libertăților. La noi totul se poate vinde, totul se poate cumpăra — continuă Felix cu o dureroasă ironie. Apoi vocea i se aprinse. Nu știu cum pot răbda oamenii ! Cum pot ajunge la degradarea asta ? Tace o clipă, și continuă mai potolit. — Ba știu ! Ei nu văd încă adevăratele căi prin care ar putea scăpa din sclavia înaltei noastre civilizaţii. — Care căi ? întrebă Tom. — Cele ce te-au dus pe tine la puşcărie ? — Poate astea, poate altele și mai drepte, pe care nu le cunosc nici eu - răspunse Felix, întinzînd mina. Acuma trebuie să plec. Dacă vrei, vino mîine dimineață la zece la bătrînul Frank. Acolo vor fi mulţi, de la care poţi să mai afli cîte ecou — Comunişti ? Felix își privește prietenul in ochi. — Ei, da ! Comunişti ! Ce zici, vii ? — Nu știu... poate — răspunde Tom, absent. — In orice caz, eu trec mîine să-ți văd familia. Spune-i lui Betty să stea acasă. S-o fi făcut mare fină-mea / Bună seara, Tom. Tom nu răspunse. Cuvintele lui Felix au trezit în el mii de ecouri. Mii de stilete îi sfișie inima. „Spune-i lui Betty să stea acasă... spune-i..." Cu un geamăt surd, Tom se răsuceşte în loc şi năvăleşte pe gura căscată a tavernei. Noaptea e pe sfîrşite. In taverna cu aerul îmbîcsit de fum şi miros de sudoare au mai rămas cîţiva oameni. Pianul mecanic hîrlie obosit o melodie leşinată. Tom stă in faţa unei sticle pe trei sferturi golită. Ridică încet paharul şi, clătindu-şi gura, înghite în silă. Băutura o obţinuse arătînd teancul de bancnote Acum Tom e obosit, obosit de toate... Obosit de viaţă. Totuşi nu-şi poate lăsa capul pe masă să aţipească, aşa cum a făcut femeia de lîngă el Aruncă din cînd în cînd priviri furişe spre fereastră, aşteptînd cu groază primele raze ale zorilor. Femeia îşi saltă capul. E încă tinără, dar de pe faţa îngrozitor de vopsită a dispărut orice urmă de frăgezime. Ochii bulbucaţi de somn par totuşi ochii unui copil speriat Cu o voce dogită cere băutură. Dindu-i paharul, Tom o întrebă blind : — Cum de ai ajuns In halul ăsta ? — Cum ? Hei, amice, întrebarea asta ar trebui s-o pui scumpilor mei părinți, dac-or mai fi trăind Tom devine atent. — De ce părinților? In ochii femeii s-a aprins o scinteie de ură — Pentru că ei m-au dat unei prea onorate doamne să mă crească şi ea a avut grijă să ajung ceea ce sunt. Hal Hal. Dar au luat în schimb bani buni, au luat mulţi bani, iubiţii mei părinţi. Ha, ha, ha ... Tom ramine împietrit, cu privirea sticloasă pe obrazul femeii Pe nesimţite chipul femeii se şterge şi în locul lui zăreşte faţa micuţei Betty. Buzele lui Tom se mişcă şi de abia auzit, ca o respiraţie, rosteşte : „Şi eu am vrut să mi vind copilul". Apoi vocea-i devine tot mai puternică, pînă ce ajunge să urle. Femeia a sărit de pe scaun speriată, barmanul a ieşit de după tejghea, iar ceilalţi întîrziaţi o privesc pe Tom cu ochi buimaci. Tom se ridică, strigînd cît îl ţin plămînii ■ „Şi eu am vrut să-mi vind copilul! Auziţi? S-o vînd pe Betty, pe micuţa Betty!" — apoi se îndreaptă spre ieşire. Barmanul s-a aşezat în uşă şi-i cere să plătească Tom se opreşte o clipă. Spune sec: „n-am bani!" — Cum n-ai ? Nu mi-ai arătat cînd ai venit? Scoate banii, banditule! — Nu-s banii mei! Eu n-am bani ! repetă Tom și dă să iasă. — Nu-s ai tăi, ticălosule ? ! Barmanul il scutură cu furie Tom aude zăngănitul monezilor în buzunar. Bagă mina, scoate tot mărunțișul pe care i-l dăduse Betty, îl aruncă în fața barmanului, apoi, fugind, se mistuie in întuneric. Dar vocea i se mai aude departe, tot mai departe: „Și eu am vrut să-mi vind copilul... s-o vînd pe Betty... pe micuța Betty..." Cînd ajunse acasă, soarele era de mult sus. Degeaba încearcă Mary să afle unde fusese în noaptea aceea, degeaba îl dojeneşte Tom nu scoate nici un cuvînt. Se aşează pe scaunul cu speteaza ruptă, cu ochii aţintiţi la uşă Stă aşa, nemişcat, pînă cînd intră domnul Perkins. — Hai să terminăm afacerea — rosti Perkins, în loc de salut — Tom se ridică încet, scoate bancnotele, care purtau acum urmele degetelor lui noduroase și le întinde Domnul Perkins începe să-şi facă vînt cu pălăria. — Iar începi cu prostiile? Uite ce de bani ţi-am adus. — Duţi-nu chitanţa tu nu-mi vind topitul. — rosteşte Tom sacadat Domnul Perkins se enervează, ţipă : — Cu mine să nu te joci ! Timpul costă bani Haide, lasă timp,unule, altfel.. S-a oprit, căci Tom, apropiindu-se ameninţător, izbucneşte . — Chitanţa II Din privirile lui, zeci de trăznete îl izbesc pe domnul Pirkes. Mina albă şi moale aleargă fără porunca beerului la buzunarul bine cunoscut și scoate chitanța Smulgîndo. Tom o rupi în zeci de bucăţele. Domnul Perkins se înăbuşă. De abia cînd simte în mînă bancnotele foşnitoare, poate din nou să respire. — Ieși, bine ! — tună vocea lui Tom Corpul obez începe să se bălăbănească repede pe picioarele scurte. De abia cînd ajunge ia uşă dinţii i se descleştează și îndrăznește să strige: — O să crăpaţi de foame cerşetorilor ! Tom se repede Dar domnul Perkins coboară vijelios. E la mijlocul scărilor. In urma lui. Tom strigă cu toată furia ce-i clocoteşte in piept : — O să crăpați voi mai intîi, bestiilor ! Intorciintu-se. Tom o zărește pe Betty O privește lung parcă n-a văzut-o de multă, foarte multă vreme. Apoi, ridicînd-o in braţe, li sărută ochii, părul, obrăjorii ofiliţi... In clipa aceasta nu se mai gîndește că mîine nu vor avea ce mînca E fericit că Betty este aici, cu el, la pieptul Iu-După multă vreme, o lusă din braţe. îşi ia şapca și se îndreaptă spre ieşire. — Unde te duci, tăia le ? Tom se întoarce spre fetiţă zîmbind și-i spune încet, ca o taină : — La bătrînul Frank. Așa să-i spui mamei: la bătrînul Frank In urma lui Tom, uşa a scîrţîit scurt Mihnea Moisescu ! Desen de CION GAZETA LITERARA MIN BEN »GHIUN — poet din R P. D. Coreeană — Peste ruini şi scrum înălţăm oraşe Cu buzele strînse, cu pleoapele strînse de fum Noi n-au lăcrămat cît fuseseră luptele-n toi. Noi n-am lăcrămat peste casele-n pulberi şi scrum Şi nici peste somnul de veci al atîtor eroi. Spuneam : Vom infringe durere şi lacrimi şi chin Pînă vedea-vom că ţara izbînda îşi cîntă. Şi-atuncea abia s-ar putea să mai plîngem puţin Durerea de azi şi jalea ce azi ne frămîntă. Şi iată, am ajuns să trăim minunatele clipe Zărite prin jerba de flăcări, purtînd pustiire, Racheta-ntre stele-şi desface-nstelate aripe Lucind în tării ca o lacrimă de fericire. Dar iată că rouă nici azi nu ne-adastă-ntre gene La ce bun să plîngem cînd pacea ne stă înainte Şi pasărea-şi drege iar cuibul cu paie şi pene Şi grasele ierburi se-ntind peste gropi şi morminte ? Din pulberi răsar minunate oraşe şi sate Tractoare brăzdează ogorul, grădinile-s pline de flori Şi nu-s morţi vitejii căzuţi ce-au visat libertatea Iar noi dăm viaţă măreţelor vise-ale lor. Nu plîngem atunci cînd trecutul ne-nvie în minte Nu-i plîngem pe prietenii buni seceraţi de rafale Căci ţara poruncă ne dete să mergem înainte Muncind pentru ei, pentru noi, pe cîmpii, la furnale. De-aceea trecut-am prin arşiţi şi ger şi furtună . Din scrum, din ruini să renaştem al vieţii tumult. Mai mult ne-a-nrudit roşul sînge vărsat împreună, Neplînsele lacrimi ne apropiară mai mult. Şi poate atunci cînd argintul la tîmple s-o strînge, Cînd pruncilor despre eroii de ieri Ie vom spune, Vom şterge o lacrimă poate—da, poate vom plînge... Şi nimenea nu ne-o huli pentru-aşa slăbiciune ! In romîneşte de Aurel Covaci