Gazeta literară, ianuarie-iunie 1955 (Anul 2, nr. 2-26)
1955-01-13 / nr. 2
GAZETA LITERARĂ t PROBLEMELE ALE CRITICII LITERARE SOVIETICE -------X\\VCV\V^\\X^\\\VVON MMW//MCCMMe««EMHn rs*/sss*sssji*yssssssssssssssssi L Un sector combativ al frontului ideologic O timip ontamtă umnașă i se acordă criticii literare sovietice. Ea este chemată să joace un rol activ în dezvoltarea literaturii sovietice, să influenţeze creşterea ei, dezvoltarea creaţiei scriitorilor. Şi scrintorii ţărilor de peste hotare ascultă glasul ei, o urmăresc cu atenţie. Realizările noastre ajută la dezvoltarea literaturii progresiste internaţionale, iar greşelile noastre influenţează şi munca prietenilor noştri de peste hotare. Critica este unul din sectoarele cele mai importante ale muncii ideologice, ale operei de educare a oamenilor muncii. Să ne amintim că tocmai critica revoluţionară din Rusia a format concepţia despre lume a unui şir de generaţii, a realizat conducerea politică şi estetică a literaturii înaintate. Fireşte, noi ţinem seama că Belimski şi Damîşevski au lucrat în condiţii istorice deosebite, cînd revistele şi, în primul rînd, secţiile lor die critică, trebuiau să fie centrele principale ale educaţiei ideologice, în spiritul democrat revoluţionar. In ţara noastră critica literara este chemată să fie un ajutor activ al partidului şi statului, în educarea ideologică a cadireilor de scriitori şi a cititorilor. Ea trebuie să exprime exigenţele opiniei publice, direct interesată în realizările ideologice şi artistice ale literaturii sovietice. In ţara noastră munca ideologică se desfăşoară tot mai larg. Partidul Comunist pune la faţa frontului teoretic sarcina elaborării creatoare a principalelor probleme ştiinţifice legate de dezvoltarea societăţii noastre. Lupta ideologică a cerut şi cere claritatea poziţiilor principiale, o înţelegere profundă a situaţiei existente, spirit de pătrundere, priceperea de a vedea noul, de a-ll sprijini şi de a-l opune elementului vechi. Partidul Comunist a condus dezvoltarea gîndirii ştiinţifice creatoare, curajoase, a condus dezvoltarea criticii ca ştiinţă. Munca criticului literar sovietic nu are nimic comun cuactivitatea liniştită, calmă, „lipsită de conflict“, departe de frămtatări şi luptă. Dimpotrivă, ea este o activitate combativă, încordată, care cere ca fundamentarea ştiinţifică să se îmbine cu principialitatea, cu curajul, cu consecvenţa la dezvoltarea şi apărarea concepţiilor înaintate ale Partidului. In disputele şi luptele ideologice care au avut loc în cele două decenii care au trecut, ştiinţa şi critica literară au crescut şi s-au maturizat. Literatura sovietică şi literatura ţărilor lagărului socialismului şi democraţiei reprezintă un bastion al adevărului şi umanităţi în literatura universală. Aducînd întregii lumi ideile umanismului, păcii, democraţiei, această literatură se opune artei reacţionare descompuse, se opune literaturii care propovăduieşte individualismul sălbatec, egoismul, subiectivismul. Estetica burgheză contemporană este în mare parte estetica oamenilor care se tem de realitatea obiectivă, care întorc spatele vieţii şi vor să creeze impresia că realitatea nu este destul de demnă de atenţia lor. In literatura reacţionară îşi găseşte expresie decăderea relaţiilor sociale, caracteristică societăţii burgheze, sentimentul panicii în faţa zilei zile mîine. Romanele şi piesele pătrunse de pesimism, de stări de spirit antisociale, cărţile de estetică ai căror autori ,apără concepţiile idleatiste, subiectiviste, sunt cunoscute în suficientă măsură şi putem să nu ne ocupăm de ele. Dar ar fi o simplificare să reducem gîndirea estetică burgheză contemporană la propovăduiirea artei „pure“, abstracte, aşa cum se procedează uneori la noi. De pildă, nu putem trece pe lingă mişcarea pentru aşa numita „însănătoşire“ a literaturii americane. Cunoscutul critic literar american Brooks cere într-o serie de articole şi cărţi ca scriitorii americani să renunţe la tema disperării, a panicii, a pesimismului. Un alt critic şi publicist reacţionar american, Harrison Smith se plînge : „Omul nu poate fi erou dacă el se plimbă singur, pierdut, ca şi cum ar fi în ceaţa deasă, intr-un pustiu sau pe întinderi nesfîrşite, sau rătăceşte singur fără cîrmă sau busolă pe Întinderile oceanului“. E limpede că însăşi idena „injectării unei doze de curaj“, a „încărcării cu optimism“ pe care o propovăduiesc criticii reacţionari, trubadurii esteticieni ai veacului atomic, reprezintă o recunoaştere specifică a ascuţirii contradicţiilor, la reţeaua cărora s-a încurcat lumea burgheză şi literatura ei. De fapt în America se petrece în prezent ceva asemănător cu ceea ce s-a petrecut la Germania in anii dominaţiei hitleriştilor. Se ştie că fascismul german a încercat de asemenea să creieze tipul „eroului său pozitiv“, care subjugă şi care asupreşte pe oameni, a poetizat războiul, acapararea pămînturilor străine, asuprirea. Se ştie de asemenea că toate aceste încercări au dus doar la crearea a zeci de romane şi filme murdare şi false, care nu aveau nici o legătură cu arta. Arta este incompatibilă cu ura faţă de oameni. Estetica şi critica înaintată au o misiune umanistă, nobilă şi de seamă. Noi luptăm pentru om, pentru fericirea lui, pentru bogăţia şi puritatea lui sufletească, împotriva canibalismului şi descompunerii, împotriva decăderii personalităţii. Noi luptăm pentru cultură, pentru valorile înalte create de omenire la dezvoltarea ei. Şi noi ducem această luptă alături de tovarăşii noştri din China, din Republica Democrată Germană, din celelalte ţări de democraţie populară. Noi urmărim cu un sentiment de preţuire lucrările criticilor şi istoricilor literari din Chilia, care au făcut multe pentru a trata just problema caracterului popular al literaturii, bazîndu-se pe principiile marxismului, pe minunatele teze ale tovarăşului Mao-Tze-dum- Noi preţuim munca prietenilor noştri germani, care demască ideile imperialismului atomic şi promovează cu încredere ideile umanismului, păcii, democraţiei. Noi înţelegem limpede importanţa lucrărilor tovarăşilor noştri din Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria şi alte ţări — ei au făcut multe pentru înţelegerea noii experienţe artistice, pentru elaborarea problemelor moştenirii artistice. Noi ştim că în ţările capitaliste, scriitorii şi criticii progresişti caută să înţeleagă experienţa istorică, situaţia existentă şi sarcinile literaturii şi se pronunţă cu curaj pentru o artă credincioasă poporului şi adevărului. Esteticii şi criticii reacţionare i se opune frontul puternic şi unit al luptătorilor pentru o artă înaintată, pusă la slujba poporului însufleţită de ideile umaniste, nobile ale democraţiei şi socialismului. ii. Despre poziţiile ideologice ale criticii şi istoriei literare Critica noastră literară a crescut odată cu gîndirea marxistă ştiinţifică înaintată şi cu literatura noastră. Ea s-a întărit la lupta împotriva teoriei liberale a torentului unic şi a socialogiismului vulgar, împotriva concepţiilor cosmopolite, împotriva subiectivismului, a denaturărilor naţionaliste, etc. Am putea cita zeci de lucrări ştiinţifice creatoare, serioase, în domeniul istoriei literaturii. Dar esenţialul nu rezidă în cantitatea lar, chestiunea este că a crescut la mod serios nivelul ştiinţific al criticii literare sovietice. S-a format o ştiinţă marxistă creatoare înaintată care şi-a dovedit capacitatea de a urmări în adtocime procesul literar la dezvoltarea lui, diferitele lui perioade şi momente, creaţia diferiţilor scriitori. Oamenii noştri din ştiinţă nu numai că au lichidat la mare măsură concepţiile false ale cercetătorilor burghezi, dar au dat o rezolvare nouă, marxistă, unor probleme complexe şi grele. In lucrările istoricilor literari sovietici sunt dezvăluite pe deplin măreţia, forţa, originalitatea unor scriitori geniali ca Puşkin, Gogol, Belimski, Tolstoi, Cehov, este oglindită întreaga profunzime a legăturilor lor cu patria, cu poporul. Ştiinţa noastră literară a înlăturat influenţa formalismului, cu caracteristica lui de rupere a artei de viaţă, cu uitarea rolului social, ideologic, al creaţiei artistice şi prin urmare cu înţelegerea primitivă, sărăcită, îngustă a formei. Opinia publică sovietică a criticat cu hotărîre concepţiile cosmopolite, idealiste, pseudo-ştiinţifice. Conţinutul şi sensul principal al acestei critici constă nu atît la arătarea greşelilor unor cercetători ca Vesselovski şi a adepţilor lui, ci în îndreptarea atenţiei asupra rezolvării unei sarcini pozitive, de a dezvălui în toată profunzimea rădăcinile care leagă geniile literaturii de poporul care le-a dat naştere, de ţara care le-a crescut. Fără îndoială ca lupta împotriva comparativismului, a contribuit la dezvoltarea ştiinţifică a istoriei literare sovietice. Nu este mai puţin adevărat că nu am putut evita unele denaturări, s-au găsit critici care considerau că fiecare cuvîmt spus cu privire la influenţa unui anumit scriitor din Apus asupra unui scriitor rus, este o ponegrire şi o etichetau drept ploconire. Noi respingem încercările vulgarizatorilor de a despărţi istoria literaturii ruse de literatura universală — asemenea încercări sunt antistiinţifice, străine concepţiei noastre despre lume. Lupta împotriva sociologismului vulgar a constituit un proces mare şi adînc, excepţional de important pentru dezvoltarea criticii literare. Concepţia sociologismului vulgar, cu indiferenţa ei faţă de artă, cu punctul de vedere mecanicist faţă de fenomenele din domeniul complex şi subtil al suprastructurii artistice, paraliza pecercetător, abatea de la drumul analizei ştiinţifice, împiedica înţelegerea artei şi dragostea faţă de ea. Acest spirit vulgarizator a fost şi este baza îngustării sectare, a primitivismului, a atitudinii dispreţuitoare, nihiliste, faţă de creaţiia artistică. In lupta împotriva concepţiilor antiştiinţifice, antidemocratice, critica literară sovietică a apărut şi a dezvoltat înţelegerea literaturii ca un tablou bogat, deplin, larg al vieţii poporului, că o expresie a sufletului poporului, ca o reflectare a frumuseţii şi bogăţiei lui spirituale. In lupta împotriva concepţiilor străine s-a întărit înţelegerea literaturii ca o formă deosebită a cunoaşterii activităţii omului, s-a îmbogăţit noţiunea noastră despre frumuseţea ei artistică, despre puternica ei forţă morală, ideologică. Nu am posibilitatea să caracterizez cît de cît amănunţit lucrările de critică literară care au apărut chiar în ultimii ani. Tematica lor este foarte cuprinzătoare. Lucrarea criticului Medikina este dedicată lui Griboedov, legăturilor lui cu decembriştii. S. Makasin şi I. Eisberg au puiblicat lucrări valoroase despre creaţia lui Saltîcov- Scedrin. D. Blagoi şi-a dedicat cercetarea sa lui Puşkin. O importanţă serioasă are lucrarea lui V. Orlov despre iluminiştii ruşi din anii 1790— 1800. Lui V. Ermilov îi aparţin cercetări interesante, scrise un talent, la legătură cu creaţia lui Gogol şi Cehov. K. Giukovski a creat o lucrare bogată în observaţii fine, cu un conţinut profund, în legătură cu măiestria lui Nekrasov. Monomafia serioasă, cu un fond bogat a lui B. Menah, analizează tezele lui Lenta despre problemele literaturii ruse... Aceste lucrări, în ciuda deosebirilor dintre ele, sunt pătrunse de spiritul înalt al înțelegerii istorice a artei, al caracterului concret istoric şi artistic. Putem însă cita şi o serie de cârti si articole, la majoritate „fabillare“, la care scriitorii devin ciudat de asemănători unul cu celălalt. In aceste cărţi si articole, despre scriitori se opun doar lucruri bune, iar aceste lucruri bune stat exprimate la fraze generale, aplicabile oricărui artist. In consecinţă, noţiuni ca democratismul, realismul, caracterul popular, devin vagi şi lipsite de conţinut. Sociologismul vulgar n-a dispăriit complet, dar el nu mai este acelaşi ca la anii treizeci ai veacului nostru. Este un fenomen destul de răsptociit, deseori mascat, dar care aduce, a ca şi înainte, drame uriaşe dezvoltării culturii noastre artistice. Unul din exemplele grăitoare ale criticii vulgarizatoare este cartea lui M. Guşcin despre Cehov, publicată recent la Harkov. Povestirile şi miniaturile satirice din primii ani ai activităţii lui Cehov, stat pentru M. Guşcin „un fal de „vitrine ROSTA“. Pentru el povestirile din prima perioadă ale lui Cehov nu se deosebesc de lucrările lui Cehov matur, şi toate acestea nu se deosebesc de operele lui Scedrim. In povestirea „Noaptea întunecată" autorul găsește un sens alegoric neîndoielnic. Povestirea începe astfel: „Nici lună, nici stele... Nici contururi, nici siluete, nici un fel de punct luminos cit de mic... Totul se află într-un întuneric deplin, de nepătruns“. Apoi se vorbeşte despre un noroi tagrazitor, despre un drum înfundat. Şi autorul lucrării descoperă în povestire „tema „lipsei de drumuri“ generale, tema drumului pe care pornise reacţiunea cufundată în întuneric deplin“. întreaga creaţie a lui Cehov este tratată cu un simplism deplin. Dacă trăsura se înfundă în noroi , aceasta reprezintă lipsa de drumuri politice, întunericul înseamnă întunericul reacţiunii, etc. Marele scriitor realist este lipsit şi de realism, şi de poezie, şi de umor şi este transformat într-un creator mediocru de alegorii simpliste pe teme politice. Una diip realizările criticii literare este prelucrarea moştenirii criticilor democrat-revoluţioi n.3 în« Galitea lui N. Momdovcenko despre estetica şi critica lui Belinski, lucrările lui V. Kirujkov şi V. Jdanov despre Dobroliubov, lucrarea lui B. Bursov „Problemele realismului în estetica democraţilor revoluţionari“, toate acestea stat lucrări ştiinţifice serioase. A apărut o lucrare în trei volume a minunatei publicaţii ştinţii fibre sovietice „Moştenirea literară" care conţine documente şi materiale preţioase dedicate lui Bolkaski. S-a terminat prima ediţie ştiinţifică a operelor lui Cemiîşevski, se elaborează ediţia complectă a operelor lui Belimski. In istoria criticii ruse, în decursul unui şir trei decenii s-au ciocnit şi s-au luptat două tradiţii. Pe de o parte este linia lui Bolinski, Gemîşevski, Dobroliubov, dezvoltată şi continuată de critica marxistă. Dar există şi o altă tradiţie a criticii. Este critica estetizantă, subiectivistă, amitideptocnautică şi antisocială, situată pe poziţiile „artei pure“. Astfel de critici stat Drujinto, Akim Valtaski, Eichenwald, formaliştii „fraţii Serapion“, etc. — critica care rupea arta de viaţă, de lupta socială, de ideile înaintate ale epocii. De la această critică pornesc firele care duc la Voronski la „Petreval“, la formalism şi la estetism. Moştenirea clasicilor criticii ruse este pentru noi un tezaur ideologic, este mladrca noastră naţională. Critica literară sovietică trebuie să studieze, să dezvolte, să îmbogăţească aceste tradiţii glorioase. Trebuie să menţionăm, ca realizări ale criticii literare sovietice, publicarea unei serii de cărţi despre cei mai buni reprezentanţi ai literaturilor surori. Au apărut primul volum al „Istoriei literaturii ucrainiene“ şi „însemnări cu privire la istoria literaturii sovietice ucrainiiene“, a apărut istoria literaturii bieloruse. La Moscova şi In republiciie unionale au apărut cărţi despre clasicii literaturilor popoarelor U.R.S.S.: Monografia lui E. Bertels despre Nizami, a lui E. Mozaikov despre lanka Kupaia, a lui V. Golţev despre Rustaveli, cartea Margaretei Şaghinian despre Şevcenko, a lui K. Grigorian despre Tumaniam lucrările despre Ceavceavadze, Hetagurov, Rainis şi alţi scriitori. Lupta ideologică in istoria şi critica literară a popoarelor U.R.S.S. a fost complexă şi încordată. Noi ne-am ciocnit de manifestările nihilismului naţional — unii critici negau comorile artei trecutului sub pretextul că aceasta ar fi, chipurile, o artă străină, feudală. Este suficient să amintim cum balada poporului buriat-monigol Găsăr a fost declarată străină de spiritul poporului. Fireşte, motivele baladei poartă pecetea unei anumite epoci şi a unui anumit mediu istoric şi dacă criticăm balada veacului XI de pe poziţiile realismului socialist, în el putem găsi numeroase lipsuri serioase. Nu numai în veacul XI, perioada creării acestei balade, dar şi mult mai tîrziu, la epoca mişcărilor ţărăneşti ale lui Rozia şi Pugaciov, masele populare mai aveau iluzii cu privire la ţarism; aceasta ne împiedică oare să apreciem spiritul luptei care a însufleţit aceste mişcări ? Baladei Găsăr îi stat caracteristice încrederea la popor, optimismul înalt, limpezimea şi perfecţiunea artistică; cui, dacă nu nihiliştillor, le foloseşte prădarea poporului de aceste valori ? O influenţă dăunătoare a avut teoria torentului unic in studierea literaturilor popoarelor frăţeşti, servind drept armă a naţionalismului burghez reacţionar. In Georgia, Azerbaidjan, Armenia, la Republicile baltice şi din Asia Centrală s-a făcut mult pentru demascarea şi lichidarea concepţiilor dăunătoare şi false. Critica noastră literară a dat o lovitură puternică denaturărilor pao-turce, pian-tamieme şi altor denaturări naţionaliste. Trebuie să spunem că în Armenia, Georgia şi în alte republici, anumite elemente, sub pretextul luptei împotriva teoriei burgheze a torentului unic, au încercat să organizeze o revizuire provocatoare a întregii culturi naţionale, a tuturor bogăţiilor artei şi literaturii. Sub conducerea organizaţiilor de partid, aceste atacuri nihiliste au fost demascate. Ca un serios succes trebuie considerată şi crearea unei serii de lucrări interesante despre scriitori străini. Noi statem moştenitorii, cei care păstrăm tezaurul întregii literaturi universale. La noi au fost editate lucrări despre marii artişti ai trecutului, despre artiştii epocii noastre. Numai printre cărţile apărute la ultimii ani trebuie menţionate lucrările lui Morozov despre Shakespeare, M. Saghinian şi N. Villivant, despre Goethe, A. Puzikov şi M. Elisarova despre Balzac, V. Petrov despre Ai Ţin, V Nicolaev despre Hugo şi Barbusse, T. Motîleva despre Anna Seghers, V. Neustroev şi A. Dîmşiţ despre Nexe şi o serie de alte lucrări, tatalepraumeia filosofică a eroilor lui Goethe, îndrăzneala genială a lui Shakespeare în plăsmuirea caracterelor, veridicitatea necruţătoare a tablourilor din viaţa de zi cu zi ale lui Balzac, ironia fină, plină de drrere a lui Heine, toate acestea au devenit un bun al nostru, un tezaur al nostru. Vorbind despre realizările incontestabile ale criticii literare sovietice, noi nu ne culcăm de tel pe lauri şi înţelegem limpede că în faţa noastră se află un număr mare de probleme ştiinţifice neaprofundlate mai deajuns, ca de pildă: periodizarea istoriei literaturii, problema trăsăturilor naţionale ale literaturii, etc. Nu putem omite faptul că Institutul de literatură universală al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. nu a dat pină la prezent o istorie a literaturii sovietice, deşi se lucrează la ea ţie aproape douăzeci de ani. Trebuie să condamnăm tendinţa multor critici literari de a renunţa la cercetarea fenomenelor complexe — ca de pildă opera lui Dostoievski, Tiutcev. Nu putem trece sub tăcere faptul că istoria şi critica literară mai datorează încă multe tinerei generaţii a ţării noastre. Lipsurile şi greşelile istoriei literare s-au strecurat şi în manualele şi programele şcolare ; ele se reflectă în lecţiile învăţătorilor, în prelegerile profesorilor din institutele şi şcolile pedagogice. Un mare merit al Uniunii Scriitorilor ar fi dacă ea ar da dovadă de iniţiativă şi dacă şi-ar spune cui statul în opera de îmbunătăţire serioasă a predării literaturii în şcoală. Dezvoltarea istoriei şi criticii literare sovietice se ciocneşte tot mai des de lipsa de elaborare a principalelor probleme estetice. Studierea problemelor esteticii şi predarea disciplinelor estetice nu ne pot satisface prin nivelul lor. Este suficient să spunem că la noi nu există nici programe, nici un manual de estetică, nici chiar o culegere de articole în problemele filosofiei artei. Instituţiile ştiinţifice — Institutul de filosofie al Academiei de Ştiinţe, Institutul de Literatură universală, se ocupă slab, fără o orientare precisă, de elaborarea acestor probleme. Numeroase probleme, de o ralportamţă vitală pentru artă ca problema frumosului, a satirei, a conflictului, a eroului pozitiv, a principiilor tipizării, a tragicului şi comicului, nu au fost studiate pină acum destul de profund şi temeinic. Nu a fost pusă, cu toată profunzimea teoretică, problema metodei, a stilului artei. Tratarea principială, profundă a problemei varietăţii stilurilor artistice şi a bogăţiilor mijloacelor de oglindire a realităţii ne-ar ajuta la lupta împotriva lucrărilor cenuşii, primitive. Concepţia noastră despre realismul socialist nu este una inertă, ea se schimbă, se dezvoltă, odată cu dezvoltarea literaturii, artei, teoriei estetice şi ceea ce este esenţial — odată cu dezvoltarea vieţii însăşi. Realismul socialist consideră ca temă principală viaţa maselor populare, munca lor, lupta lor pentru socialism. Dar viaţa merge înainte, deosebit de impetuos, în condiţiile trecerii de la socialism la comunism. Actuala dezvoltare a societăţii a fost pregătită de trecutul ei, iar prezentul pregăteşte de asemenea la mod firesc viitorul în care îşi vor găsi dezvoltarea a ele trăsături ale noului care cresc şi se întăresc astăzi. Iată de ce nu există şi nu a existat în istoria omenirii o metodă de creaţie — la afară de realismul socialist — care să fi fost îndreptată astfel spre viitor, care să ajute oamenii să vadă limpede viitorul minunat, să-i înveţe să înţeleagă că drumul spre acest viitor constă într-o luptă aspră şi grea. Nu se poate lupta pentru o artă autentică, vie, fără să se ducă lupta împotriva concepţiei primitive, exprimate pînă acum şi în teoria şi la practica artei şi care se reducea la faptul că arta ilustrează doar teze generale. Arta nu îmbracă pur şi simplu adevărul la veşmîntul imaginilor, ea caută şi exprimă la modul ei propriu adevărul, artistic, ea nu ilustrează, ci creează, descoperă noul, ajută la înţelegerea vieţii în întreaga ei complexitate. Nesocotirea acestei teze importante duce la meşteşug, la crearea unor imagini palide şi plate, ea răpeşte artei funcţia ei înnoitoare, sfera de influenţă asupra vieţii sufleteşti a omului caracteristică artei. In documentele istorice ale C.C. ia legătură cu problemele ideologice a fost demascată lipsa deidei în artă, tendinţa spre ruperea estetizantă a artei de popor. Intre noi s-au găsit oameni care credeau că nimicind duşmanul, repurtînd o victorie măreaţă asuipra fascismului, noi putem uita de cerinţele ideologice, ne putem orienta spre o artă distractivă, ne putem „odihni pe malul rîului liniştit“. Partidul a condamnat aceste stări de spirit demobilizatoare. Nihilismul estetizant şi-a găsit expresie în manifestările unui grup de critici dramatici ale căror tendinţe cosmopolite au fost condamnate de presa de partid. De asemenea, o serie de articole publicate recent la „Novii Mir" eraupătrunse de nihilismul estetizant, in aceste articole care diminuau rolul concepţiei despre lume la creaţie şi care denaturau însăşi esenţa realismului, au răsunat ecouri ale ideilor propagate cîndva în revista „Literaturnîi Kritik“. Lupttad împotriva concepţiilor estetizante, formaliste cu privire la artă, opinia noastră publică s-a pronunţat cu aceeaşi consecvenţă împotriva tuturor simplificatorilor şi vulgarizatorilor marxismului. Ptnă de curînd încă didacticismul plictisitor, tonul moralizator, avociitor, erau justificate adesea... prin grija pentru partinitate şi pentru ridicarea rolului educativ al literaturii. Dar principiul partinităţii obligă să se ia poziţie împotriva oricărei îngustimi, împotriva scolasticii, a dogmatismului ; el cere să se ţină seamă profund de natura creaţiei artistice. Indicaţiile partidului cheamă înainte, spre adevărul vieţii, spre o înaltă desăvîrşire artistică, iar formulele vulgarizatori iar trag înapoi. Luând drept bază tezde ştiinţifice despre tipic, critica trebuie să demaşte şi să lichideze toate formulele vulgarizatorilor. Nu trebuie să uităm că, definind realismul socialist ca metoda de creaţie a literaturii şi a criticii literare sovietice, partidul a opus această formulare formulei abstracte despre materialismul dialectic, ca metodă de creaţie, formulă răsptadită de nappişti. Formula rappistă ne abatea de la sabotaile concretei de la specificul artei şi in ciuda aparentului ei caracter ortodox era pătrunsă die dispreţ fiaţă de originalitatea artei, dispreţ străin marxismului. Dispreţul vulgarizator faţă de artă se dezvăluie din clad în ciad, ba in unele cărţulii şi broşuri primitive, ba in articole de ziare şi reviste, in care lucrarea este lăudata pentru temă, pentru actualitate, iar calitatea artistică este considerată ca fiind un element de mică importanţă. Ecoul acestor tendinţe s-a făcut auzit, de pildă, în articolul redacţional apărut în „Literatuiaia Gazeta“ despre romanul lui F. Pantiorov „Măicuţa Volga“. La noi există mulţi care privesc problemele în mod simplist, gata să laude lucrările pentru actualitatea temei, pentru autenticitatea materialului. Fără să vreau, Îmi aduc aminte de cuvtatul unui orator la primul nostru Congres- Oratorul care se afla la tribună a fost deodată întrerupt de zgomotul unor aplauze furtunoase. Oratorul era fericit, surîdea, se înclina, dar nu cuvîintul lui era aplaudat — la spatele lui, cu statura sa înaltă, A. M. Gorki se îndrepta spre locul lui la prezidiium. Nu trecem noi oare prea repede pe seama noastră meritele epocii, meritele măreţelor noastre timpuri.... Viaţa este uriaşă şi minunată şi pentru a o întruchipa în imagini de o valoare profund realistă stat necesare eforturi creatoare neîntrerupte, un studiu încordat, însuşirea moştenirii clasice, incurajînd o concepţiesuperficială, primitivă asupra vieţii şi artei, eliminînd problemele măiestriei, ale desăvîrşirii artistice, sociologismul vulgar aduce daune serioase literaturii sovietice. Estetismul idealist şi sociologismul vulgar stat strîns legate intre ele. Estetizanţii speculează viciile primitiviştilor, vulgarizatorii se maschează îndărătul luptei împotriva estetismului. Sprijtaimdu-se reciproc, se alimentează reciproc. Literatura sovietică merge pe drumul ei, lichidînd toate devierile de tot felul de la realismul socialist. iii. Critica şi viaţa Maturitatea cresctodă a criticii şi istoriei literare şi greutăţile acestei creşteri s-au oglindit la lucrările consacrate făuritorilor literaturii sovietice — M. Gorki şi V. Maiakovski. Numai la limba rusă, într-un interval de douăzeci de ani, au apărut 169 cărţi despre Gorki şi 102 cărţi despre Maiakovski. Uniunea Scriitorilor Sovietici împreună cu Institutul de literatură universală al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. a purtat discuţii largi despre aceste opere. Cea mai rodnică a fost discuţia despre operele consacrate luii Miaiakovski. Io discuţiile despre cărţile consacrate lui Maiakovski noi am avut de luptat cu un punct de vedere îngust şi sectar asupra creaţiei celui mai bun şi talentat poet al nostru, punct de vedere prin care creaţia lui era sărăcită şi încorsetată la scheme primitive. Criticarea tezelor false, ascuţita încrucişare a ideilor ce se înfruntau într-o discuţie creatoare, liberă, au oferit multe elemente pozitive pentru înţelegerea mai adinei a poeziei lui Maiakovski. Discutarea lucrărilor dedicate lui M. Gorki s-a desfăşurat sub semnul unei mai adinei interpretări a operei marelui scriitor, sub semnul analizei multilaterale a bogăţiei artistice, a bogăţiei de idei a operelor sale. In cursul discuţiei au fost criticate tendinţele primitiv-sociologiste în analizarea moştenirii lui Gorki, in cîteva lucrări, folositoare în ansamblul lor, (a lui A. Miasnikov şi a lui A. Volkov) imaginile create de scriitor erau prezentate adesea doar ca ilustraţii ale unor anumite idei sociale. Gorki este un mare scriitor; el nu a expus marxismul într-o formă literaturizată, ci a zugrăvit noi aspecte ale vieţiipoporului. Analogiile mecanice se substituie analizei felului în care Gorki a oglindit intr-un chip nou lumea, a felului în care, cu mijloacele artei, a dat un răspuns problemelor vieţii. In ultima vreme au apărut o serie de lucrări dedicate creaţiei celor mai de seamă scriitori sovietici. Intre altele stat lucrări ca acelea de B. Brainimia despre K. Fedin, de V. Scerbinia despre A. Tolstoi, a lui M. Kuzneţov despre I. Krimov, a lui A. Volkov şi V. Kruitenkov despre A. Serafimovici, a lui I. Lukin despre M. Şolohov şi A. Makarenko, a lui V. Perţov şi A. Metcenko despre V. Maiakovski, a criticului T. Trifonova despre I. Ehrenburg, a lui E. Naumov şi V. Ozerov despre D. Furmanov, a lui V. Kovaliov despre L. Leonov și altele. Trebuiesc semnalate de asemenea lucrările criticilor B. Jghemti, A. Tarasenkov, V. Druziin, M. Kilimkovici, S. Krîjanovski, E. Knipovici, V. Smirnova, A. Grigutis, K. Korsakas, Akudar și altele. ^Originalitatea scriitorului este legată de descoperirile artistice pe care le-a realizat, de noile domenii ale vieţii, de noii eroi, pe care i-a adus în sfera atenţiei noastre, de acele mari domenii poetice pe care el le-a defrişat pentru popor şi pentru omenire. In lucrările cele mai realizate ale criticilor, noi vedem creaţia scriitorului, urmărită la unitatea dintre conţinutul de idei şi forma artistică, în dezvoltarea ei, ca de pildă, în cărţile criticului B. Brainina despre Fedin, a lui L. Skorino despre Bajov, a lui E. Surkov despre Treniov şi altele. Partidul a demascat „teoria“ falsă a lipsei de conflict. Mulţi critici au ajutat această pseudoteorie să-şi exercite influenţa ei ucigătoare asupra vieţii literaturii. Această „teorie“ rareori s-a manifestat deschis, cu viziera ridicată. Nu vom găsi aproape deloc declaraţii directe şi susţinute împotriva înfăţişării conflictelor, împotriva zugrăvirii fenomenelor negative. Dar în aprecierile concrete, la observaţiile formulate, s-ar părea după unele detalii şi după unele cazuri particulare că se promova tocmai acest punct de vedere. Astfel, A. Bellik și G. Lukamov i-au reproşat lui P. Pavlenko, că în romanul său „Fericirea", după spusele lor ,a opus lui Korîtov, secretarul comitetului raional „rămas în spatele frontului“, pe ostaşul Voropaev. Zugrăvirea unor asemenea conflicte drept tipice ne îndepărtează de adevăratele contradicţii ale realităţii noastre“. Dar la Pavlenko opoziţia (cuvînt favorit al unor critici) dintre Voropaev şi Korîtov nu e opoziţia unui ostaş faţă de cel rămas la spatele frontului, ci aceea dintre un creator faţă de un formalist birocrat. Criticul însufleţit de spirit partinic era dator să spună : — Tovarăşi scriitori, opuneţi cu curaj oameni cu iniţiativă, bine orientaţi, creatori partiniitor, celor cu spirit funcţionăresc, şefilor necorespunzători, birocraţilor anchilozaţi şi nu vă fie teamă că unii vor spune că cineva opune cuiva, ceva. Nu trebuie atenuată incompatibilitatea dintre spiritul inovator şi anchilozare, dintre creaţie şi indiferenţa funcţionărească. Statul nostru, Partidul Comunist, poporul nostru opun cu adevărat forţele creatoare şi proaspete ale poporului—tuturor anchilozaţilor şi înapoiaţilor. Fără o asemenea opunere este imposibil să Învingi ceea ce este anchilozat şi înapoiat! Critica prudentă se teme cel mai muit de cuvtatul viu, de expresia neşablonizată. Ea ar vrea să niveleze opera literară, ca pe o planşetă ! In romanul lui C. Ponovita ,,Familia Rubaniuk", orginizatorul de partid Viatkim intră la tranşeea mdtrailiarilor : — Ei, şoimilor! Ce, aţi prins mucegai ? glumeşte el. Pe marginea acestor cuvinte, unul din criticii a spus cu dispreţ: „Aşa se poartă el cu oamenii care au trecut prin momente grele în decursul luptelor de apărare. Asta e un „petrecăreţ“ căruia nu-i pasă de nimic“. (S. Ivanov „Vecernaia Moskva“). Nu putem vorbi de vulgarizare, de schematism doar ca trăsături aipiarţintaici trecutului. Iată, in faţa noastră avem articolul lui . Platonov „Unele probleme ale criticii literare“, publicat parcă special pentru Congres în nr. 12 al revistei „Zvezda". In acest articol, în mare parte confuz, B. Platonov se năpusteşte Împotriva lui L. Leonov şi a eroului său din romanul „Pădurea rusească" — Vihrov. După părerea lui, Vihrov este un om superstiţios, pe cînd Belinski spunea doar că poporul rus este un popor ateu, căruia ii este străină exaltarea mistică. După cum afirmă criticul, iu caracterul lui Vihrov „apare evident acea exaltare mistică pe care acum un secol Belinski a negat cu hotărîre că ar fi proprie ruşilor.“ In continuare aflăm că în textul lui Leonov „există o prezentare accentuat mistică a forţelor naturii“, că o comsomolistă, Palia, se găseşte „în puterea senzaţiilor şi percepţiilor mistice“; este criticat şi Vihrov pentru „panteismul mistic“. Nu putem să nu regretăm că autorul articolului nu înţelege un lucru elementar, anume imaginea literară, că nu are nici măcar simţul umorului, important este aici faptul că nici redacţia revistei „Zvezda" nu are aceste calităţi absolut necesare. Trebuie să menţionăm că articolul începe cu cele maii vehemente tabra de despre partinitate. Dar partinitatea înseamnă profunzime, lărgime, claritate ideologică, caracter nobil, umanism, iar în articolul lui B. Platonov partinitatea este înlocuită prin folosirea tonului ridicat şi prin proces de intenţie. O activitate deosebit de dăunătoare a criticilor precauţi s-a caracterizat prin faptul că teama de a zugrăvi lupta dintre vechi şi nou, tendinţa de a netezi asperităţile, de a ocoli greutăţile vieţii, de a prezenta cîmpul activităţii eroilor neted ca un parchet, au fost prezentate drept manifestări de înaltă principialitate, ca instituiţă şi partinitate. Cei care poleiau realitatea s-au împăunat cu veşmintele celei mai înalte principialităţi; ei luptau, plasă-mi-te, împotriva prezentării denaturate a chipurilor oamenilor sovietici, dar de fapt, la ciuda tuturor cerinţelor şi indicaţiilor partidului, erau pentru prosperitatea de paradă, pentru tocirea ascuţişului în lupta împotriva lipsurilor. De ce partidul a putut să dezvăluie lipsurile unei serii de cărţi ale unor scriitori de-ai noştri fruntaşi ? De ce partidul a putut demasca „teoria“ lipsei de conflict, teorie dăunătoare, care a temat creşterea literaturii ? Pentru că, la primul râad, el cunoaşte în profunzime viaţa, îi îţelege temdâiiţeile fireşti ale dezvoltării ei, legile creşterii ei. Critica noastră nu are suficientă încredere iar aprecierile făcute din punctul de vedere al vieţii, nu înţelege desttul de profund conflictele de viaţă. Viaţa, realitatea nu ne permit să îndulcim, să netezim contradicţiile şi conflictele. Frica de conflicte, care se mai simte la literatură şi critică dăunează dezvoltării literaturii. Cunoaşterea societăţii a permis marilor critici să aprecieze just şi să prevadă soarta multor opere şi a eroilor care le populau. Clad Belimski a citit „O poveste obişnuită“ de Goncearov, el a găsit anumite trăsături reale in Adnev cel tînăr şi apreciind că activitatea acestui personaj la condiţiile vieţii din capitală nu este destul de tipică, a scris: „Autorul ar fi avut mai degrabă dreptul să-şi lase eroul să mupezească la sălbăticia sătească, la apatie şi lene...“ Aceste cuvinte au fost scrise cu 12 anii înainte de apariţia lui „Oblomov“, dar ele l-au prezis pe „Oblomov“ . Deseori critica, este învinuită de caracter publicistic. Dar dacă sub noţiunea de caracter publicistic nu se înţelege vorbăria seaică, consideraţii generale, ci o preocupare pasionată, profundă pentru actualitate, pentru fenomenele vieţii, — un asemenea caracter publicistic sporeşte posibilitatea de apreciere a meritelor realiste ale operelor de artă. Acesta nu numai că nu contravine unei analize estetice subtile ci, dimpotrivă, ajută la aţelegerea mai deplină a felului în care viaţa îşi găseşte reflectarea în creaţia literară într-o formă artistică proprie. Un exemplu bun în această privinţă stat articolele publicate nu demult în „Znamia" ale lui V. Ermilov despre I. Krînlov şi A. Makarenko. Noi avem foarte puţine articole care ridică probleme generale şi îmbrăţişează o serie de lucrări cu o tematică comună pentru a se analiza, articole care să arate succesele şi lipsurile la elaborarea artistică a unei teme, care cercetează trăsăturile comune ale unor lucrări sau, dimpotrivă, analizează prin ce se deosebesc ele. Critica care înregistrează fără a avea o concepţie largă asupra dezvoltării în tenaiismu este capabilă să influenţeze nici cititorul, nici scriitorul. Trebuie să ridicăm problema personalităţii criticului. Criticul este un scriitor şi un activist social care pătrunde în viaţă cu tot arsenalul talentului şi al cunoştinţelor luptătorului pentru linia partidului, nu un om de cabinet care trăieşte în linea îngustă a intereselor profesionale. Trebuie să recunoaştem că Uniunea Scriitorilor şi organele sale s-au îngrijit puţin de personalitatea criticului, au făcut puţin pentru a scoate critica de pe planul secundar nu care ea se mai găseşte şi azil, pentru a întări spiritul combativ, pentru a apropia pe,, critici de realitate. iv. Critica şi problemele măiestriei Critica se adresează în acelaşi timp şi cititorului, şi scriitorului şi creatorului cărţii, şi aceluia care o foloseşte. Criticul nu este un recenzent pentru un cerc restrîns, nu este un redactor care indică unde trebuie îmbunătăţit textul, el este purtătorul intereselor cititorului, reprezentantul opiniei publice, care apreciază lucrarea literară din punctul de vedere al unei probleme de stat. Critica este chemată să înrădăcineze la Unitatea Scriitorilar spiritul unei exigenţe înalte, fără compromisuri, spiritul intransigenţei faţă de lipsuri. Indiferenţa rece, şicanele mărunte îl împiedică pe scriitor să crească. In aceeaşi măsură îl împiedică şi elogiile grandilocvente şi nemăsurate. Cînd a apărut valoroasa carte a lui Bubennov „Mesteacănul alb", la revista „Okiiabr", a apărut următoarea apreciere: „Avem în faţa noastră romanul lui Mihail Bubeniov „Mesteacănul alb". Romanul nu este tacă terminat; s-a publicat doar primul volum. Ne aflăm la picioarele acestui edificiu, privim în sus către pădurile încă nedefrişate şi încercăm să ghicim dimensiunile şi formele sale finale. Păşim în interiorul acestei părţi a clădirii care este finnsată şi locuită. Ne sare un ochi desăvîrşiirea proporţiilor, ne uimeşte abundenţa şi claritatea luminii, bogăţia culorilor armonioase şi a adtaciunii spaţiului. Şi, cu toată varietatea nesfîrşită a situaţiilor, nici un loc pustiu sau plictisitor ! Totul este gîndit, totul e necesar şi nimic inutil. Doar, pe ici pe colo, nu s-a curăţit incă talatul“. (Okitabr nr. 5/1948 — articolul lui M. Şkerin). Autorii unor astfel de articole nu fac oare un prost serviciu scriitorilor ? Autorul mai lucrează, nu şi-a realizat încă ideia şi nu trebuie să fie împiedicat să-şi desăvîrşească opera prin asemenea laude care-1 folesesc. In articolul lui O. Reznik „Poezia lui Alexei Surkov" (revista „Oktiabr“), în cel al lui S. Vladimirov despre cartea lui I. Eventov „Demian Bednii" („Zvezda“) se întilnesc asemenea tirade de un entuziasm exagerat. Ctad criticul manifestă faţă de un autor cerinţe scăzute sau îşi exprimă aprecierile pe un ton înalt, de extaz, importantă nu este problema tonului ci, iar primul brad, independenţa criticului. E cu neputinţă să nu vezi că într-o serie de cărţulii şi articole despre scriitori, care cuprind uneori chiar observaţii interesante, autorii nu manifestă independență la aprecieri! despre lipsuri ei vorbesc pe un tom de (Continuare in pag. 4) Coraportul lui B. RIURIKOV .. fi