Gazeta literară, iulie-decembrie 1958 (Anul 5, nr. 27-52)

1958-07-03 / nr. 27

nr. 27 (225)-ÎOÎ 8 luH* fm GAZETA LITERARA r­^iiTŒk­sE!h Im« r l­umina tare a dimineţii însorite plutea de mult In camera unde Irinel mai dormea încă. Şi ___ dormea aşa, ca orice copil de cinci ani, cu o minuţă sub cap, în timp ce obrazul — care obişnuit strălucea mobil şi neastîmpărat in toate nuanţele zbur­­dalniciei — era acum de-o „matură seriozitate", cum îşi zise tăticu cind acoperi cu plapuma micul picior roz,­i dezvelit. Dar nu se gindi să lase jalu­zelele, aşa că de la o vreme pleoapele, dincolo de care sălăşluia somnul, se albiră, luminate lăptos ca un geam înflorit iarna cu gheaţă. Un fluture imaculat bătu de citeva ori din aripi vesel și nerăbdător, chiar In fața ochi­lor mici, care se întorceau atunci din lumea viselor. Irinel întinse mtinile ca să-l prindă. Dar, el se topi intr-o cli­pită. Unde era acum? Poate la geamul care scinteia? Il mai putea prinde? Irinel fugi la fereastră, zdupăind mărunt cu picioarele goale pe parchet. Fluturele nu era nicăieri. In schimb cerul albastru, curat-curat si lustruit (de parcă l-ar fi frecat chiar ea și cu mămica) o făcu să zimbească. In soare iarba era verde și moale, ca și haina de catifea, a lui tăticu. Irinel începu să ridă, gîndindu-se că ptnâ ieri au tot fost zile urb­e, care au ţi­­nut-o tn casă. Atunci se simţi prinsă de două bra­ţe puternice. Se lipi fericită de piep­tul larg bine cunoscut, care mirosea ca-ntotdeauna nedeslușit a tutun. — De ce rizi tu, Irinel ? — Nu vezi? — G» să văd? — Nu zău, nu vezi nimic? Uită-te bine / se alintă fetița, Inlănţuind cald altul puternic al tăticului. r— Mă uit, Irinel . Dar tot nu văd nimic. Humi nici o pisică, del­uri ca­ el... — Nu, tăticule, nu-i asta. Nu vezi c-a Venit primăvara ? — Aşa să fie ? Ia să mă uit mai bine... Dar tu de unde știi? — Pentru că s-au pus băncii d­in parc! — Ia te uită la ea ! Tăticu o sărută pe obraz și ea se lasă din toată inima mingi­atâ. in parcul mic din fa\a casei băncile parcă-s rupte din cer, aşa sint de al­bastre. Irinei le cunoaşte fie toate de anul trecut. — Cind vine mămica, mă-mbrac şi mă duc jos la joacă, gingureşte ea — Te duci jos, n-avea grijă ! Da’ îmi promiţi c-ai să măninci aşa cum îmi place mie ? — Am să măninc tot. Nimic n-am să las în farfurie / Numai să cină mămica din piaţă/ — Atunci... echiparea ! ■ Cind rămine cu tăticu, pină mămica se întoarce de la tirguieli, aşa-i spune totdeauna, după ce se trezeşte din Somn. Irinel se duce la scaunul pe care î şi pune seara hainele şi începe... echiparea. Se grăbeşte pentru că ştie că acum va putea sta de vorbă cu tă­ticu, aşa ca­ ntre doi oameni­ mari. Nu-l pierde din ochi. Stă la fereastră cu miinile in buzunare. Şi cu un zlm­­bet bun şi ingindurat pe gură. 11 vede că-şi caută o ţigară. Dar n-o aprinde. — Poţi să fumezi, tăticule. — Las’ că-i prea de dimineaţă ! — Eu nu mă supăr ca mămica, zice fata, clipind ştrengăreşte. — Ştiu eu ce fel de fetiţă eşti tu. Dar acum nu e cazul să aprind. Se umple casa de fum. Nu-i bun el nici pentru mine, dar pentru tine ! Ţigara s-a mistuit la locul ei. In pachetul din buzunar. Miinile mici ale lui Irinel au încheiat nasturii de la spate ai rochiţei. — I-am încheiat bine? Erau toţi cu o gaură mai jos şi tăietura stofei stătea strtmbă. Irinel întreabă in timp ce tătica umblă la nasturi : — De ce-a venit așa grea primă­vara ? — Se pare că a avut un război crin­­cen cu iarna. Dar acum a învins. Nu se mai întoarce frigul, fii fără grijă ! Irinel se așează pe marginea cana­pelei de lingă fereastră, își dă picior peste picior, potrivindu-și peste ge­nunchi fusta, cu un gest de femeie bătrân. — Tăticule, începe ea cu seriozităţii ce-i aia război ? — Ce trebuie să ştii tu de­ acuma ? Nu-i de nasul tău. Tu, dacă mă uit mai bine, nici n-ai cine ştie ce naşi Aha, tăticu vrea să scapx c-o glumă. Irinel face beţişor. E-un lucru prea serios ce-ntreabă ea, ca să se poată glumi cu el. A auzit o dată la radio că războiul a ucis pe părinţii mui co­pil care a rămas singur pe lume. Şi a văzut un film că fum şi flăcări, şi oameni care aterpui, şi copii care ftingeau. r — Tăticuli, mm­epeit Sd­am mi-a povestit mie ceva. Dar eu vreau să ştiu de la tine. — Cinci o ţară, uite cum ar fi a noastră în care trăim noi, ar fi ata­cată de duşmani, cu tunuri şi avioane... Irinel ascultă cu seriozitate şi cu o concentrare uimitoare In ochii căprii. Se uită mereu la gura mare care se mişcă mereu şi pe care nu mai e nici măcar o umbră de zim­bet. — ...Şi-atunci trebuie să punem şi noi mina pe arme, ca să-i alungăm pe duşmani. Tăticu tace şi-n spatele lui fereas­tra parcă şi-a pierdut strălucirea. — Şi dacă se face război, reia Iri­nel, trebuie să te duci şi tu ? —­ Da, răspunde scurt tăticu şi fata parcă i se făcu neagră. — De ce? — Pentru că aşa trebuie. — Dar de ce trebuie ? — Pentru că toţi se duc — De ce? — Iar şi iar „de ce" / Pentru că fiecare are un copil sau mai mulţi. Copiii au mămici. Şi toţi au căminuri care trebuie apărate. Şi cu asta am terminat / Tu să le gindeşti la primă­vara de afară care arde de nerăbdare să le intilnească şi să se joace cu tine. Hai să-i mai facem odată cu mina, căci acum vine mămica-ta și ai să te duci afară Irinei se lasă din nou in brațele mari, care-o ridică in lumina geamu­lui. Ea ii stringe pe tăticu cu miinile mici pe după alt. Inima­ i bate tare in piept și-n ochi simte usturimea la­crimilor. — Să nu te superi, zice ea; nu-i așa, tăticule, că dacă vor oamenii, atunci nu se mai poate face război ? — Da, draga mea! Dacă popoarele nu vor să se războiască, o să fie pace ! O vrabie s-a oprit pe slrma electrică de afară, din stradă. Irinel ii vede trupul cu penele umflate sub gușă. — De ce face așa? întreabă Irinel. — Pentru că se bucură de primă­vară ! răspunde tăticu. Și ziua începu din nou să strălu­cească I // I­arba din parc e moale. Ce bine e să calci pe ea ! Parcă-i covorul lui mămica, cel bun, pe care nu-l pune pe jos decit cind e sărbătoare. Irinel caută florile galbene şi rotunde, ca nişte nasturi, risipite din belşug peste tot In jur. Tulpinile lor se fring uşor. Ea se uită la plînsul din ruptură... Dar vrea să facă şi ea un buchet ca acelea pe care le aduce mămica din piaţă. Se duce mai departe. Pe-o altă floare, o gînganie mică dă cu grabă din picioarele subţiri ca aţa de cusut, îşi caută scăparea sub inima mică a florii. Irinel o ajută să scape scutu­­rlnd-o în iarbă. A adunat acum des­tule flori, îşi adună tulpinile un pumn şi buchetul i se pare frumos. Dă fuga la tăticu, care citeşte o carte stind pe-o bancă albastră. — Uite, ţi-am adus un buchet de florii — Mulţumesc. — Dar să nu le-arunci. — N-am să le­ arunc. E păcat Să arunci florile proaspete! Irinel fuge din nou pe iarbă. — Hai să mergem acasă, Irinel, am promis să nu intirziem / — Mai stăm puţin/ Adun flori şi pentru mămica. Irinel intilneşte o altă fetiţă. încear­că să se apropie de ea, dar aceasta e prea mofturoasă. — Buchetul meu­­ mai mare, zice Irinel. — Ba al meu. Și cealaltă rupe citeva flori cu fu­rie / o tulpină iese cu rădăcini, cu tot. Ţărina i se lipeşte de minnt, i se prefiră printre degete. Atunci aruncă buchetul și-l calcă in picioare. — E păcat ce faci, spune Iriinei. Nu trebuia! Cealaltă fuge plingind. Irinei se duce din nou la tăticu. — Asta-i pentru mămica, zice ea. — Acum putem pleca. — Mai stăm puțin .— Uite că se-ntunecă. Seva nedeslușit, cenușiu, st topise un aer, tulburind limpezimea zilei de primăvară. Irinei simți un nări aerul rece al serii. Prinse mina Iul tăticu, sculat de pe bancă. Se supăra mămica dacă nu venea la timp acasă ! — Tăticule, dar să nul uiți buchetul ! ’aminti ea — Nu te uit. — Am văzut o fetită care a călcat florile in picioare. Și m-a durut inima. — N-a făcut bine. — Aşa am zis şi eu. II finea de mină pe i'tuncu sim­­ţind-o mare şi caldă. Tremura deasupra lor o pinză albastră, străvezie, ca per­deaua de­ acasă cu soarele î n ea. Era o lumină ca a lămpii de pe biroul lui tăticu, cu abajur verde. Şi Irinel se bucura că e cu tăticu şi că aveau fiecare cite un buchet de flori. Ră­dăcinile se muiaseră şi nasturii cei galbeni atirnau ca ofiliţi. Dar ea le ţinea mai departe in mină, cu mindrie. Şi toate ar fi fost frumoase şi bune dacă nu se intimpla să intilnească tă­tica pe un bărbat bondoc, îmbrăcat in haine negre, care, după ce salută, se opri cu chef de vorbă. Trebuiau tocmai să treacă pe partea cealaltă a străzii şi ea se mai ţinea încă de mina mare şi caldă. Era nerăbdătoare să meargă acasă, pentru că ar fi fost păcat să se ofilească florile de toi şi-i era necaz că omul in haine negre nici n-o băgase in seamă şi nici nu-i răspun­sese la salut. — ...așa că, naiba să știe , dar mer­sul evenimentelor nu prea-mi place, zicea acela. Nu­ putem ști unde ne vor duce : spre pace sau spre război. Inima mică a lui Irinel începu să bată iar tare și-n ochi simți usturi­mea plinsului. II scutură de­ mină pe tăticu. El li răspunde grăbit, strun­­gtrul-o la rîndul lui poruncitor; stai cuminte­­• — înarmarea atomică, rampele din Germania occidentală... auzea ea gla­sul acelui băr­bat negru, care întune­case lumina verde a serii. Se tnfier­­bîntase și tăticu . Trebuie să se gă­sească drumul spre dezarmare... Și din nou ii scutură mina mare. El însă se• răsti la ea : Ce-i, Irinel ? Astîm­­pără-te... După părerea mea vocile luci­de ale lumii trebuie să fie ascultate altfel decit pină acum. Pină nu e prea Grziu. — Tocmai asta e.’ — Tăticule, hai să mergem ! Omul cel negru ii zdrobea inima Lacrimile ii inundară ochii. — Vreau acasă ! sem­ei Irinel. — Ce-i cu tine? (Tăticu era supă­rat.) Pină acum nu te-am putut urni. Lasă-mă să vorbesc cu nenea. Ilenea" era insă negru și rău pi Irinel începu să plingă. —­ Hai, hai să mergem / Scuză-mă, te rog, dar copiii de azi... Plecară spre casă supărați — și tăticu și Irinel. In miinile lor florile de păpădie se ofiliseră. III. w ~ ama ii intim­pină cu o gri . jjg severitate prefăcută, din f co/o de care Irinel li Ü . TM ghici zimbetul. -r Ți-am adus florii zise Irinel, inseninin­du-se puțin sub sărutarea dulce. — Sint cam ofilite, dar ce să-i faci ? Păpădie ! Tăticu işi ascundea supărarea. — La spălat miinile, porunci mămi­ca. Aşteaptă cina după noi . Se aşezară la masă. — Şi ce-aţi făcut pe unde-aţi fost ? — Nu vezi ? Am cules flori. Mai bine zis le-a cules Irinel, povesti in treacăt tăticu. — Era așa de frumos. Mergem și miine in parc , spuse fetița, cu gura plină — V-ați mai intilnit cu cineva ? întrebă iar mămica. — Cu nimeni ! Răspunsul acesta o miră pe Irinel Ea interveni nurhaidecit. — Se poate, tăticule ? Ai uitat . — Ce să uit ? — Că ne-am intilnit cu cineva. — Un fleac! — Nu-i adevărat, mămico. Ne-am intilnit cu un „nene" care-a spus numai prostii. Zău, tăticule, numai prostii. M-a făcut să pling. Și tăticu, mămico, s-a supărat degeaba pe mine ! — Mă, Irinel, măi zise tăticu lu­­ind-o in brațe de la masă. Mă, Irinel, fata tatii... Irinel se lăsă în voia alintului. Se simţea împăcată şi bine in braţele acelea mari şi puternice ale lui tăticu, pentru că era in glasul şi-n ochii lui ceva deosebit, ceva care-i Impăcă şi-i încălzi inima mică... Mir­cea Şerbănescu Desen de VAL. MUNTEANU K * 7T» rta de a face nave a. iA trage, subjugă, rechea­­mă. Industria navală cuprinde nu manifestă­ “ Tă rile ei acele elemente care-i conferă din cele mai vechi timpuri o vrajă proprie, o distincţie încă necontestată. A construi o navă e un lucru prin excelenţă spectaculos. Lucrătorul, bă­­tund cu ciocanul, ori plimbind flacăra pe planşeul metalic, se mişcă intr-un peisaj monumental, pasionant şi are necontenit sentimentul de faur. Omul acestei industrii nu ştie ce-i mono­tonia, lucrul de serie. Aici fiecare lu­cru ce iese de sub miinile tale e nou şi unic, —­fărimă dintr-un corp viu ce se împlineşte sub privirile tăie uimite. In fiece clipă ai sentimentul finalităţii muncii tale, bucuria aproape concretă a îndrăznelii de a infringe forţa oarbă a mărilor, de a alcătui din foi de metal acea splendidă jucărie care să plutească pe toate oceanele lumii pur­­tind pe bord pe cei ce descind din cu­rajosul Ulisse, din harnicii neguţători ai Feniciei, ori pe noii şi îndrăzneţii Columbi ai timpului nostru. De aceea, poate, arta de a face nave atrage, subjugă, recheamă... Am intrat in oraşul de la cotul su­perior al Dunării noastre să-mi măresc cunoaşterea mea despre oamenii care alcătuiesc nave. Deşi nu mă aflam pentru ini­ia dată intr-un asemenea loc, abia aici, la Galaţi, am intilnit imaginea amplă, sugestivă, plenară, a ceea ce înseamnă un şantier naval. Tot timpul şederii mele am fost un explorator, un călător aflat vremelnic" pe o jena incognita". Aşadar primiţi mărturisirile mele la valoarea lor su­biectivă reală, cintărindu-le ca pe nişte impresii ivite spontan in faţa unei lumi capabile să biciuiască in cel mai înalt grad sensibilitatea unui reporter. De fapt, ce este un şantier naval? O vatră imensă copleşită de stive me­talice pe intinsul căreia grupuri de oameni practicînd cele mai diferite pro­fesii — strungari, forjori, tapiţeri, tur­nători, sudori, lemnari, electricieni, ca­zangii, mecanici — alcătuiesc enorme lebede metalice pe care, rind pe rind le aruncă pe Dunăre, ispitiţi parcă să umple fluviile şi mările pămintului cu această ciudată faună care pasionează attt de statornic firea omenească. Macarale de mare tonaj, înfipte la poalele apei, işi rotesc braţele de oţel pe sub cerul inalt, muţind dintr-un loc in altul oasele metalice ce intră în corpul viitoarelor nave; limbile violete ale aparatelor de sudură ling neconte­nit complicata arhitectură a vaselor, oficiind mari operaţii chirurgicale; sus­pendaţi la înălţimi ameţitoare, ori cul­caţi pe spate, pe sub burţi de vapoare, gata să fie date la apă, vopsitorii işi agită bidinelele lor muiate In miniu, executind migăloasa toaletă a coloşi­lor... Şi-n oraşul de la cotul superior al Dunării noastre, această activitate multilaterală se desfăşoară pe o arie largă de aproximativ două milioane de metri pătraţi. D­acă un reporter ar măr­turisi că intenţionează să scrie o carte despre zgomotele unui şantier naval, sunt convins că aţi zimbi ea puşi in faţa unei glume. Şi totuşi, presupusa intenţie a reporterului nostru este pe deplin rezonabilă şi de loc lipsită de seriozitate. In cele ce urmează voi încerca să mă fac înţeles. Multe decenii la rind figura centrală a industriei producătoare de nave era nituitorul, omul care avea sarcina să prindă in zeci de mii de butoane planşeurile de metal ale unui vapor, pină ca el să poată fi aruncat in vălmăşagul furtunilor marine. Atit de mare prestigiu işi ciştigase in con­ştiinţa publică această profesiune, in­cit, In mod obişnuit, cind ziceai cons­tructor de vase te gindeai de fapt la munca intuitorului. Lucru intr-un fel firesc, pentru că majoritatea muncitori­lor şantierelor navale o alcătuiau oa­menii care minuiesc pistolul de bătut nituri. Construcţia de vapoare se ex­prima fonic prin inepuizabile şi infer­nale explozii zgomotoase produse şi masă de sculele roturorilor. O bandă de magnetofon înregistrată aici iţi crea o halucinantă atmosferă de front. Cu greu îmi pot închipui un reportaj In care larma pistoalei­­ de bătut ni­turi să nu fi fost asemănată cu răpăi­tul sacadat de mitralieră, iar minui­­torul cu un ostaş erau in plină bă­tălie. Cine ar fi îndrăznit să bănuiască măcar că faima nituitorilor, întemeiată pe o mare tradiţie, va păli brusc, toc­mai in­ cumpăna veacului nostru?! .Ves­­tea a fost laconică şi surprinzătoare: începem să construim nave cu aju­torul sudurii. Metoda este eficace, mă­reşte mult viteza de lucru şi aduce mari beneficii. Avem nevoie de sudori pricepuţi­ de adevăraţi artişti in me­seria lor. Al lor e viitorul industriei navale moderne... Lucrătorii şantierului naval din Ga­laţi au trăit revelaţia acestei noutăţi in urmă cu aproximativ cinci anii. Ideile noi stîrneau in oameni nelinişti. Inginerii se străduiau să explice a­­vantajele însemnate ale noii metode, demonstrind in ce mod poţi coase cu flacăra electrică planşeurile mari de metal, ciştigind timp, economisind for­ţă, sporind beneficiile. S-au deschis şcoli de recalificare. Masa iituitori­lor se urnea greu. Se risipea anevoie muta nedumerire care se cuibărise in oameni. Cum să-şi părăsească ei me­seria pe care mulţi o profesau cu cins­te, din tată-n fiu, vreme de mai multe generaţii? Şi ce fel de şantier naval va fi acela unde nu-ţi va mai stărui in auz bătaia sacadată a pistoalelor de nituri? Dar mai ales ce fel de vapor va fi acela care nu va avea in bordajul său nici un bulon, nici un nit?... Eh­ coajă de nucă ce se va dezghioca la cea dinţii respiraţie a mării­... Mulţi nituitori aşteptau. Unii s-au apucat de băutură, alţii s-au grăbit spre şantiere navale mai mici unde scula de nituit mai avea încă cinste. Dar iată că s-a dovedit şi de data aceasta că cel mai bun leac al ne­dumeririlor este timpul. Vasele sudate electric nu au avut soarta cojii de nucă dezghiocate In jocul nestatornic al valurilor. Şi nici şantierele n-au pierdut nimic prin amuţirea acelui ţi­păt metalic. Dimpotrivă. Au devenit locuri mai propice gindirii. Rind pe rind unii mai degrabă, alţii mai ttrziu, intuitorii au îmbrăţişat meseria cea nouă, inţelegind din imperativele timpului că lor le este dat să ciş­­tige faimă acestei meserii tinere. Cimpurile lor de bătălie trebuie să fie şantierele navale ale viitorului, lip­site de marile stridenţe, copleşite mai degrabă de calmul şi liniştea crea­ţiei. Odorul Radu Ion este­­­ unul din lucrătorii şan­tierului naval, care a străbătut drumul de la nituire la sudura elec­trică. Il int­one­sc căţă­rat pe schelăria de fier a unui remor­cher de 1.200 cai putere, îndoit ca un arc, se sprijină intr-un genunchi mi­­nuind cleştele de sudură in virful că­ruia sîrma-electrod aruncă scintei violete, asemeni unei scăpărători de Crăciun. Minuieşte cu mişcări calme aparatul electric. Sch­­etele mici şi in­candescente sar puzderie­ ii cad pe mîinile-i mari îmbrăcate în mănuşi ne­gre de piele, ori se lovesc de pieptul musculos şi bombat ocrotit de pinza groasă a şorţului■ de sudură. La fie­care mişcare tresar şerpii muşchilor pe braţele-i mari şi se văd cum zvicnesc necurmat pe sub minecarele sute de in. Faţa lucrătorului n-o pot zări; este acoperită cu masca de carton in sticla căreia se răsfringe în reflexe dis­crete și mate jocul violet al flăcării electrice. O clipă de răgaz. Cu un gest scurt lucrătorul reduce amperajul ■maşinii. Flacăra scade. Işi ridică mas­ca cu gestul scrimeurului istovit după o repriză de duel cu floreta. Abia a­­tunci ii descopăr trăsăturile. In ochii mari, limpezi şi bruni, stăruie jocuri adolescentine, trădind intense arderi interioare. Un păr creţ, castaniu, îm­podobeşte o frunte înaltă, severă, sub care bănuiesc o lume de ginduri. Obra­zul sudorului e lat şi mobil. Se încheie printr-o bărbie voluntară, construită din îmbinarea maxilarelor largi şi proeminente. Tot ce văd toi trezeşte in minte o figură de spartan, ascunsă sub priviri iscoditoare şi un flu­mp, lipsit de o ironie discretă. Intr-un cu­­vint, sudorul Radu Ion pe care-l am in faţă e ceea ce se numeşte in lim­bajul comun o frumuseţe virilă de 27 de ani. Ii iau un scurt interviu, căţărat a­­colo,, lingă el, pe schelăria metalică. . Nimic senzaţional. Omul îmi poves­teşte simplu­­ că a trecut de la nituri la sudură fără să fi avut măcar sen­zaţia că a-nvăţat o nouă meserie. 11 bucură această schimbare. Şi pentru a mă convinge de roadele ei, îmi spune un lucru ce mi se pare extraordinar: înainte, cu metoda nituirii, ciclul de fabricaţie al unui şlep de o mie de tone era de şase luni. Astăzi, prin metoda sudurii electrice, şantierul na­val de la Galaţi livrează cite trei şle­puri pe lună. Raportul ar fi de unu la şaisprezece, adică un spor de 1.600 la sută. Era ostaş, grănicer, la hotare, pe cind a fost introdusă noua metodă. Reîntors pe şantier, Radu Ion a în­ţeles uşor raţiunea acestei cotituri hotăritoare. S-a apucat să înveţe me­seria cea nouă. Şi iată-l sudor. De fapt, ultimii zece ani din viaţa lucrătorului Radu Ion corespund cu o ascensiune neîntreruptă, dobîndită prin perseverenţă şi învăţătură. Se trage dintr-o familie de oameni nevoiaşi, ale cărei unice şi preţioase podoabe au fost ‘ cinstea cea de toate zilele şi cei şapte copii crescuţi In mijlocul unor mari greutăţi. De la părinţi — oameni simpli şi fără prea multă ştiinţă de carte — tatăl, docher, iar mama ţărancă din Covurlui care a prins arta ţesătoriei, feciorul n-a putut moşteni multe cele. In afară de nepotolită­ sete pentru dreptate şi incăpăţinarea fără capăt de a răzbi spre lumina cărţilor ■ şi civilizaţiei. Rind pe rind a fost uce­nic premiat, apoi intuitor lăudat. In armată a fost instructor artistic, cam­pion de înot şi ostaş fruntaş la în­văţătură in pregătirea politică şi de luptă. A fost lăsat la vatră. Fostul intuitor al şantierului naval s-a în­tors intre tovarăşii lui deveniţi acum sudori şi s-a apucat din nou de şcoală. Dorea cu ardoare să se recalifice, să-i ajungă din urmă pe colegii lui de odi­nioară. A izbutit. Astăzi Radu Ion este un sudor priceput. Comuniştii din organizaţia numărul patru sudori l-au primit cu încredere candidat de partid, unindu-i succes in realizarea marelui său vis de a deveni un artist in su­­dura de nave şi un bun comunist. Omul îmi mărturiseşte că dacă voi şti să fiu discret, el e dispus să-mi divulge un secret personal. Pentru a­­semenea treabă mă ia de mină şi mă uiră in catacombele întunecoase ale unei prove in construcţie. Ne îndrep­tăm către jocul unei­ flăcărui. Culcat pe spate, un om lucrează. E mic in statură şi iute in mişcări. Zărindu-ne, cel de jos micşorează flacăra şi-şi ri­dică masca. O fată î Ii văd zulufii blond-aurii şi dinţii albi la lumina re­belă a aparatului de sudură. Ride şi de risul ei parcă se luminează prova vaporului. — Faceţi cunoştinţă — mă îndeamnă mindru spartanul de lingă mine. Aud o voce energică, uşor mlădiată. — Tanţa Gheorghe, sudoriță... Băiatul se apleacă spre mine și a­rătind spre fată, tmi spune la ureche: — Deocamdată mă concurează se­rios. E de zece ani In meserie. Iute ca flacăra. Dar las’pe mine, că re­zolvăm noi curind șl problema asta „ Cum să Mtri.i. la toamnă ne căsăto­rim/... —I Ia mai lăsaţi secretele, că vă ard cu flacăra, — ne ameninţă fata apoi li ceartă pe băiat că-i nebărbierit, iar diseară au bilete la teatru. Ne despărţim. Sudoriţă cei blondă mă salută cu masca ridicată deasupra zulufilor blond,aurii. Spartanul mă in­vită pentru a nu ştiu cita oară să particip, după schimbul de lucru, la o cursă de înot pe Dunăre. E o căldură caniculară Scoicile de metal ale vaselor in construcţie se în­cing ca nişte plite. Căţăraţi deasupra lor, oamenii lucrează. Picăturiie de sudoare, căzind pe planşeurile fierbinţi, sfirnte scurt. Dunărea, trecînd pe l­a picioarele constructorilor, se leagănă leneş in matcă, aşteptind să poarte pe palmeid ei aceste jucării colosale care ies din miinile oamenilor. c­ineva m-a Îndemnat să trec pe la serviciul de proiectări al şantierului naval, ■spre a cunoaşte certificatul de naştere al primului cargou ro­mâne­sc de 4300 de tone. Aşa am făcut. Clădirea In care lucrează inginerii şi tehnicienii proiectanţi e situată un­deva, la marginea şantierului. In jur, nici un zgomot. Cred că dinadins a fost oferit colţul acesta ,,poeţilor", cum mai sunt numiţi proiectanţii de către constructorii şantierului. Munca de creaţie are nevoie de linişte, de calm. Inginerul Mir­cea Bartolomeu, şeful sectorului de proiectări, e un om vo­lubil şi totdeauna amator să ducă o conversaţie care are ca subiect marea sa pasiune: navele. De altfel e şi unul din cei patru protagonişti principali care au conceput şi proiectat cargoul rominiesc de 4.500 de tone, primul vapor de o atare mărime, care de autel a şi intrat în fabricaţie, împreună cu inginerii proiectanţi Anghel Flaviu, Weinberg Heinrich şi Brătulescu Teodor, Mlircea Bartolomeu a lucrat luni încheiate studiind, retu­­şind, îmbunătăţind mereu complicatul proiect. Succesul a fost deplin. Ter­minat in decembrie 1957, proiectul teh­nic al cargoului a fost supus unui riguros examen in faţa unui registru internaţional — in cazul de faţă cel sovietic, aflat la Leningrad, unde a fost considerat de către experţi ca ex­cepţional, obţinind o clasă maximă. Stind de vorbă cu inginerul Mircea Bartolomeu in fata hîrtiei de cale, mi-a plăcut să văd aievea noul vapor ro­­minesc, care de pe acum a stirnit en­tuziasmul unanim. Ajutat de explicaţiile unuia dintre părinţii spirituali ai aces­tei nave moderne’, am putut să-mi construiesc in memorie un prim por­­tret al cargoului de 4.500 de tone. Fantezia reporterului a reuşit să a­­ducă viitorul aproape. ...Anul una mie nouă sute şaizeci... şi ceva. Un mare şi bătrin port din Mediterana. Un cargou alb ce navi­ghează sub pavilion rominesc cere in­trare. Arhitectura vasului atrage aten­ţia. Curioşii se adună pe chei. Membrii echipajului , salută populaţia oraşului. Ancora. Incani vasul­­ aproape. Daft* sează uşor pe pieptul neliniştit al Me*­diteranei, arâţindu-şi privirilor liniile elegante ale făpturii sale. Se apropie cu neîncredere şi ciţiva oameni ai a­­genţiilor de transport, care, in cele din urmă işi solicită accesul pe­ noi Căpitanul II primeşte ca pe oaspeţii înainte de a-i servi cu un Murfatlăr, de la gheaţă. Işi face datoriile de gaz­dă, prezentindu-le vasul. Străbat puntea de la pupă la provă. 0 sută de metri. Străinii pun între­bări : viteza? 13 noduri, cu un motor, de 2.500 de cai putere. Agenţii no­tează in carnete şi schimbă primei­ impresii. Unul dintre ei interviu­i in­­trebind in franţuzeşte : — Votre cargou est un produit itran< ger, n’est ce pas? Căpitanul răspunde calm:­­ — Non, monsieur, notre cargou í’Sf un produit roumain. Voilât Şi căpitanul de vas le arată tăbliţa de fabricaţie prinsă pe bordajul alb al vaporului. Străinii descifrează fiecare in limba pe care o cunoaşte ,fabricat în Rominia. Şantierele navale Galaţi"... „Made în Roumania"... In cele din urmă se pare că au priceput. Totuşi par încă nedumeriţi. Membrii echipaju­lui le arată Intăriurile pentru gheaţă cu care e prevăzut vasul spre a putea naviga printre blocurile din mările nordului... Gazda informează că tot ce au văzut e conceput, proiectat şi executat în România, cu excepţia câtor­­va mecanisme cumpărate din ţările socialiste prietene. Cala vasului. De fapt, de­ aci încolo începe partea comercială a vizitei gru­pului de agenţi. Magaziile de mărfuri sunt spaţioase şi ultramoderne. In ele se pot transporta cele mai diferite măr­furi: piei, Cherestea, ţiţei, cereale, ule­iuri vegetale şi altele, de-a lungul unor itinerarii întinse ca Marea Nea­­­gră, Mediterana, Orientul apropiat şi mările nordului. Un cocktail în camera de oaspeţii. Încep tratativele pentru a închiria car­goul pe diferite rute. Dispute. Doar paharele de Murfatlar reuşesc să-i mai împace pe vorbitori. Opinii: — cargoul rominesc de 4.500 de tone concurează foarte bine cu alte vapoare de acest gen — turceşti, germane, greceşti. ,­ Primele negocieri, primele oferte. Un reporter aflat pe vas trimite initia ra­diogramă: am început cu succes lupta economică pe mare. Concurăm pe ar­matorii străini. Cargoul rominesc de 4.500 de tone a pornit in rată... Pop Simion -Constructori de nave Dttftfl­dt VAL. MUNTEAJfQ D­E­S­T­ĂI­N­U­I­R­I M-ar fi dăruit cu sufletul luminii, Puterii ei de vrajă, creatoare. Ca paşii svelţi să nu-mi încurce spinii. Nici să-i afunde smîrcuri stătătoare. Ca un potir am ridicat, la stele. Inima mea — şi s-a umplut cu rouă, Ca să-mi inunde ţarinile mele Să plămădească-o omenire nouă. Dar s-au stirnit stihiile turbate, Ucigătoare duhuri, în ţărînă. Să-mi spulbere fiinţei« curate — Din viul tot nimic să nul rămină. Ieşiţi din încleştarea cu furtuna Giganţii mei, meniţi eternităţii, Au sfîşiat tenebrelor minciuna Şi-au pus de veghe soarele dreptăţii. Dezmeticiţi din veacul amăgirii. Ei, zi de zi, cu braţul lor de faur. Statornicind nădejdea omenirii i-au descuiat izvoarele de aur. IMN Eşti apăsarea luminii pe umerii met taril, culoarea adevărului, puritate» cu priviri sclipind albastru ca oţelul rupt Eşti pasărea albă a liniştii zburînd prin gîndul meu, paralelă cu trecerea timpului spre viitorul adine, şi cu visul de fericire, »l celor care trudesc în numele tău, pretutindeni și cu sensul istoriei. Este certitudinea zilelor mele, Vigoarea PĂCII care-mi cutreieră sîngele ca e faină de foc, drumul spre mine însumi. Eşti steaua polară de platină a tuturor năzuinţelor mele şi răsfrîngerea dragostei mele pentru lumea aceasta în ochii adinei ai oamenilor... Şi iată ! limpezi sínt armele mele, tăioase ca diva stelelor căzătoare. Cu ele sunt pata să te apăr Împotriva oricui, în orișice clipi. Matei Călin ese. nfr­­­a ZBORUL DE LUMINĂ 0, zborul de lumină al stelelor pe cer, sărutul dat o clipă oceanului şi ierTu­l, depus, ca pe o frunte, pe-un sat, pe-un şantier, împrumutat pădurii să-l poarte-n coarne cerbii, cel furişat în cuiburi şi nivrind in case şi-n visele frumoase, orbita lui de flăcări ce ginduri le-o cer —T­o, zborul de lumină al stelelor pe cer!­TU or­iu Után .­­X AM AUZIT UN CUVÎNT Am auzit un cuvint ■ De mii de ori repetat Ca obrazul soarelui De valurile mării, in miezul munjilor Suna atit de bogat, Strălucitor de prospeţime şi nou, De galerii legănat. Din boltă in boltă. Fierbinte ecou. Am auzit un cuvint Care niciodată nu moare. Murmur de vînt Împrăştiat un văzduh şi pâmînt. Cind îi simt, Zvicnesc inimile bătrinelor propulsoare, Ciocul de barză­ al pikam­erelor Sîîrtecă şerpii Filoanelor strălucitoare Acolo-n adine, în adjfl«e­ri adine, înflorit pe buzele minerilor Cuvintul de mii de ori auzit, Care pune pe umerii SirM Strai de lumină, Părea că se naște din nou Acolo-n aerul vîlvot, și torid Cuvintul .Partid" Mai superb decit minunea florii de mină!\ ' ’ * Ion Brand Ion Gaiovia

Next