Gazeta literară, iulie-decembrie 1962 (Anul 9, nr. 27-52)
1962-08-02 / nr. 31
! , onul IX, nr. 438 Joi 2 august 1962 MIHAI BENIUC Aş sfădii işa prunci a sufletului casă... De mic supsei, din ţîţă tîlcul vorbei Cu lingura-i sorbii din sucul ciorbii. L-am auzit în horn ţiulit de vînt L-am prins stînd cu urechea la pămînt Şi mi-l oftau doinind mama şi tata Căci suferinţele erau de-a gata Şi sărăcia ca o tundră udă Eu o simţii pe pielea-mi încă crudă Dar luna şi izvorul îmi grăiră Că negura de vînturi se răsfiră Iar soarele pe dealul cel mai'nalt Zicea-ntr-acolo să mă salt Şi mă-ndemna să cred în foc şi spuza Cînd lacrimi îmi udau sărate buza. Priveam la talpa de stejar a casei Şi mîngîiam cosiţele frumoasei Vecine decît aurul mai scumpe (Că le-am pierdut şi azi pieptu-mi se rumpe !) Şi-aşa m-am pomenit că ştiu ce-a fost Ce este şi ce n-are rost Să fie şi că vinovat e omul De ţine sterp într-o livadă pomul. Vorbeam cu Crişul despre toate acestea. Şi el pilduitor spunea povestea Cu Horea şi cu Iancu şi spunea Că rău-n veci nu poate rămînea. Ştia şi codrul multe-nfelepciuni Dar el zicea că n-ai cui să le spuni Mai bine-i răbdător s-aştepţi furtuna Şi s-o urzeşti, tăcut, aşa cum luna Deodată rumeneşte ceruri, ape Cînd răsăritul ei este aproape. De şarpe ce ştiam ? Să-i dau la cap, De prietenii făţarnici să mă scap Şi dacă am noroc să mă ridic Să nu uit cît am fost de mic Şi să mă fiu, treaz, de cătră pădure De inima umblare-ar să mi-o fure Aceia ce trăiesc din aspra trudă A celui ce asudă. Aşa-mi clădii a sufletului casă Cu steag pe ea din roşie mătasă. Altă viaţă Tăcerea de pe urmă-i cea mai lungă Cînd asfinţeşti prin timpul încă viu, Ca peştele bolnav plutind pe-o dungă In josul apei lin şi argintiu. Durerea amintirile-ţi alungă Şi-acum doar cei din jurul tău mai ştiu, De om ai fost cu spadă ori cu pungă, Stăpîn de cai purtat ori vizitiu ? Nu recunoşti deasupra-ţi cin’ s-apleacă . Iubita e ori o-nflorită cracă ? Şi strîmbi a zîmbet gura suferind. Iar fruntea ta subt firele de-argint, îngălbenită marmoră, îngheaţă Trecînd în a memoriei viaţă. SI Din faptul că fiecare roman bun are o compoziţie a sa, specifică, şi că ea fiind un element al formei prin excelenţă, există numai pentru a organiza un anumit conţinut, unii deduc că în general încercările de a sintetiza pe plan teoretic experienţe corespunzătoare sunt condamnate la ineficienţă . In materie de compoziţie nu pot exista reguli — fiecare romancier este, din acest punct de vedere — şi legislator (evident numai al propriei sale creaţii). Romanele „construite“ după o schemă prestabilită sunt în general nereuşite. Romanul „curge“ ca şi viaţa, nu poate să nu cuprindă cotituri neaşteptate în destinele eroilor, ceea ce înseamnă că şi compoziţia lui va fi întotdeauna, pînă la un punct cel puţin, — imprevizibilă. Cu toate acestea, modele ilustre ne trasmit invariabil senzaţia unui tot armonios, aproape calculat, atit de riguroase sunt raporturile intre părţile componente. în „Război şi pace“ digresiunile filozofice cu privire la desfăşurarea istoriei apar numai atunci cînd eroii devin I părtaşi ai unor evenimente de mare rezonanţă, ce se cer dezluşite pentru, ca şi destinele eroilor să capete relief. Evenimentele îl conduc pe Tolstoi în imediata apropiere a lui Napoleon şi Kutuzov, iar de aici în sfera speculaţiilor filozofice asupra istoriei. In „învierea“ preocupările lui Nehliudov de a „rezolva“ într-un fel situaţia lui de proprietar, situaţie care contrazice convingerile sale, ar fi putut lipsi dacă romanul s-ar fi redus la procesul raporturilor dintre Nehliudov şi Maşa — dar s-au impus din cauza conţinutului demascator al operei. Pentru ca Nehliudov să înceapă să se preocupe de soarta unor deţinuţi politici, el trebuia să fie nu doar un pocăit, dar şi un gânditor. Ca exemple de „nerespectare“ a regulelor compoziţiei sunt uneori citate romanele lui Camil Petrescu. La o analiză mai atentă ne dăm seama insă că in „Patul lui Procust“ totul e subordonat intenţiei de a reliefa destinul a două personaje care fiecare îl interesează pe autor pentru anumite însuşiri de caracter: George Ladima şi Fred Vasilescu. Destinul e în ambele cazuri tragic : calităţile umane n-au căutare în lumea burgheză, încercaţi să „eliminaţi“ ceva din „Patul lui Procust“. Concluziile vor deveni mai puţin convingătoare. In „Un om între oameni“ destinul lui Bălcescu nu putea fi reliefat, ca destinul unui exponent al intereselor populare, dacă autorul nu înfăţişa amplu năzuinţele maselor şi rolul lor în revoluţie. Ideea l-a condus pe Camil Petrescu la elaborarea unei uriaşe fresce a societăţii timpului. Cineva ar putea replica , dar în „Un om între oameni“ sunt totuşi episoade şi digresiuni care ar putea lipsi fără ca să sufere conţinutul romanului. Aprecierea aceasta noi o acceptăm doar condiţionat. Să ne închipuim un copac mutilat de furtună, undeva la liziera unei păduri Pe Fundalul format din siluetele fraţilor săi svelţi, copacul, sfîrtecat, pe jumătate uscat pare disgraţios, nearmonic, monstruos. Dar acelaşi copac poate fi zugrăvit de un pictor, într-o ambianţă corespunzătoare în aşa fel incit să pară impresionant. Anumite episoade din romanul lui Camil Petrescu par disproporţionate numai dacă le extragem din ambianţa generală a subiectului. In cadrul ei fiecare episod se aşează ca element component al unui tablou irepetabil. Dacă reproşăm greşeli de compoziţie unor autori nu o facem pentru că am fi de părere că ei erau obligaţi să respecte anumite „reguli“ sau „norme“ ci pentru că, lectura romanelor respective sugerează pe alocuri un sentiment de insatisfacţie. Lucrurile par forţate, neînchegate într-un tot. De fapt prin constatările referitoare ,la inconsecvenţele compoziţiei pătrundem întotdeauna în sfera deficienţelor de conţinut. Cîteodată însă primele pot agrava, dacă nu determina scăderea calităţii conţinutului. Spunînd aceasta pornim totuşi de la o premiză, că romanul întotdeauna transmite o experienţă de viaţă,, prin înfăţişarea unui complex de relaţii între personaje şi a unui conflict iscat între ele. Acesta ascunţindu-se (Continuare in pag. 6) de Mihai Novicov Proletari din toate ţările, uniţi-va ! ORGAN SĂPTĂMÎNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA POPULARĂ ROMÎNĂ Helsinki, oraş cu trăsături severe, cu asprime dăltuită parcă din stîncile ce dăruiesc străzilor ciudată dar tulburătoare frumuseţe, cunoaşte în aceste zile metamorfoza tinereţii. Festivalul — iată explicaţia acestui proces uluitor ce ignorează tendinţele temperamentale şi coordonatele geografice. Despre finlandezi se spune că sunt oameni reţinuţi, oarecum glaciali. Nimic mai inexact ! După ce i-am văzut duminică la deschiderea Festivalului, pot afirma că locuitorii oraşului Helsinki ştiu să fie tot atât de exuberanţi, să-şi manifeste explosiv veselia, ca şi cei ce trăiesc la sute de kilometri mai la sud. Faptul este cu atit mai remarcabil cu cit duşmanii Festivalului, avind la indemină fonduri importante, au încercat să denigreze marea sărbătoare a tinereţii, doar-doar vor reuşi cu de cît să-i întunece strălucirea. Sondajele efectuate chiar şi de ziarele de dreapta, arătau încă înainte de deschiderea Festivalului, că un important procent de finlandezi aprobă ideile sub semnul cărora tineretul lumii s-a adunat la Helsinki. Iar în ziua cînd, coloanele, de un pitoresc neobişnuit pe aceste meleaguri, străbăteau bulevardele largi ale oraşului, întreaga populaţie se afla pe străzi. Curiozitate, oarecare stînjeneală obişnuită in faţa unui spectacol neaşteptat şi in cele din urmă văzduhul purta departe freamătul aclamaţiilor ce răsunau de-a lungul străzilor ticsite. De altfel, ce poate fi mai grăitor decât faptul că ploaia torenţială ce s-a dezlănţuit în ziua deschiderii Festivalului nu a clintit pe nici unul din zecile de mii de spectatori de pe trotuare. Umbrelele s-au deschis şi ovaţiile au continuat cu aceeaşi vigoare. Am discutat cu un student de la Universitatea din California venit la Festival, Terence Hallinan. El mi-a mărturisit că unii din tinerii americani, chiar şi cei ce au parcurs drumul lung şi costisitor pină la Helsinki, aveau serioase îndoieli mai ales asupra scopurilor urmărite de acest for tineresc. Desfăşurarea Festivalului risipeşte treptat aceste îndoieli. Hallinan ne relata, într-o manieră reportericească filmul deschiderii Festivalului şi din cele spuse de el îmi dădeam seama că solemna şi entuziasta manifestare i-a impresionat intr-un mod plăcut pe tinerii americani. Pacea le este şi lor tot atit de dragă ca şi nouă, ceilalţi participanţi. Tinerii aceştia de peste ocean n-au fost singurii impresionaţi de forţa participanţilor, de ideile nobile, pacea şi prietenia, ce-i însufleţesc. Intimplarea a făcut ca la deschiderea Festivalului să găsesc un loc in tribună tocmai în loja corpului diplomatic. Diplomaţi din ţări de pe toate continentele, unii din ei din ţări ce aparţin lumii occidentale, nu puteau ascunde puternica impresie pe care le-o făcea nestăvilita desfăşurare de entuziasm a reprezentanţilor tinerei generaţii. La capitolul deschiderii Festivalului aş vrea să amintesc că delegaţia tineretului nostru a fost întîmpinată cu numeroase saluturi în romîneşte, cu aclamaţii şi aplauze, in cadrul evocării Festivalului de la Bucureşti realizată de tinerii dansatori cu graţie şi sensibilitate, pe gazonul stadionului Olimpic, a răsunat vesela noastră Ciocirlie, aici pe malul nordic al Balticii. Festivalul a început. Au venit la Helsinki 18.000 de tineri din 142 de ţări ale lumii ! Sunt cifre concludente. Un sumar examen al acestor cifre arată că la Helsinki au venit tineri din 25 de ţări ce nu au fost reprezentate la Festivalul de la Viena. Numărul organizaţiilor de tineret reprezentate este de 1500, adică cu 300 mai multe decât acum trei ani. Să notăm în continuare prezenţa în rîndul delegaţilor a mai multor tineri minuitori ai condeiului. Am ascultat o inspirată poezie consacrată Festivalului de către un tînăr poet cuban. Vom asculta și altele în timpul diverselor colocvii, întîlniri, seminarii — care va fi acela dedicat literaturii pentru copii — aflate in cuprinzătorul program al Festivalului. Ce înseamnă Festivalul ? Cifric, 1430 de manifestări culturale şi sportive. Dar Festivalul nu înseamnă doar cintec, dans, veselie, ci mai mult decit orice posibilitate a cunoaşterii reciproce, alcătuirii artei platforme comune de luptă pentru apărarea păcii. In aceasta constă valoarea deosebită a marii întîlniri tinereşti şi tocmai de aceea ea este capabilă să genereze puternicile simţăminte ale prieteniei. Eugeniu OBREA Helsinki, prin telefon. ‚D O CD CL 'îz‹ ‚D ■ t O ‚L‚ ccc O o Q › Oz › ‚ __I LIJ CtC OO ‚ O Din cauza unei vacanţe cam premature, am luat cunoştinţă foarte tîrziu de articolul din „Gazeta literară“ cu data de 5 iulie a.c. al colegului meu de Academie Victor Eftimiu. Ii cer toate scuzele pentru această involuntara lipsă (trecătoare, e adevărat) de politeţe, cu atit mai gravă, cu cît d-sa îmi face cinstea, pe care n-o merit în nici un fel, de a mă transforma intr-un exponent nu numai al „grămăticilor“, nu numai al Academiei R.P.R., ci şi al... limbii romîneşti însăşi. (Se va vedea îndată că nu mi-am pierdut sărita, că, adică, nu sunt un infatuat, cum ar putea rezulta din această afirmaţie, care îmi aparţine numai ca formulare, căci, în ce priveşte conţinutul, responsabil este acad. Victor Eftimiu însuşi). Preopinentul meu polemizează cu instituaţia al cărui membru este. L-am mai auzit şi în convorbiri intime, combătînd finala mii, care i se pare unică, şi susţinînd foarte convins pe ei, ca mai conformă cu regula supremă decretată de d-sa şi botezată savant (era să zic, ca d-sa, pedant !) califonie. Era vorba de limbii faţă de limbei, la care adaugă acum Republicii Republicei. Dar n-aş fi crezut că socoate astfel de păreri vrednice de a fi aduse la cunoştinţa cititorilor aşa de răspînditei „Gazete literare“, din moment ce nu s-a hotărît încă să le supună discuţiei „zeilor şi semizeiilor din Olimpul de pe podul Mogoşoaiei“, unde, cum ştie tot aşa de bine ca şi mine, că „grămăticii“ sînt într-o infimă minoritate. Polemica este numai formal îndreptată contra mea și a Academiei. In realitate, colegul meu polemizează cu... limba romînească, pe care o mînuiește, de peste 50 de ani, cu succese de toate felurile. Să mă explic. Există o regulă, de cînd... lumea, adică din cele mai vechi texte scrise romîneşte, că genitiv-dativul singular nearticulat al substantivelor feminine are aceeaşi formă ca pluralul lor (tot nearticulat) : (a) unei case — nişte case ; (a) unei cârti — nişte cârti. Regula aceasta nu este o invenţie a „grămăticilor“, care (spre bucuria retrospectivă a „creatorului“ Victor Eftimiu) nu existau încă pe vremea aceea, ci continuă, în linii mari, situaţia din limba latină. Ce fac lingviştii într-un asemenea caz (ca şi în altele similare) ? Pornesc de la fapte , adică de la realitatea lingvistică obiectivă, şi formulează, pe baza lor, o regulă, care există în limbă, probă, respectarea ei de către toţi vorbitorii, chiar de către cei analfabeţi de altădată. (Aici ar fi putut invoca colegul meu, cu toată dreptatea, «poporul», pe care îl preferă „învăţaţilor din grădina lui Academos“, şi nu în cazul lui peisagii, personagii, folosite astăzi nu de mase, cum îşi închipuie d-sa, ci de pedanţi şi de unii „creatori“. Vrea o dovadă? „Poporul“ a zis mereu şi mai zice şi acum, în glumă, bineînţeles, coraş, adică curaj, nu curagiu, cum propune, indirect, d-sa. Că regula amintită o respecta însuşi acad. Victor Eftimiu, atunci cînd nu vrea să fie (fără rost !) rebel, probează faptul, pe care, este drept, nu-l pot susţine cu citate, că spune şi scrie, cu siguranţă, limbile, republicile, şi nu limbele, republicele. La fel stau lucrurile cu moldovean şi transilvănean. Tot o regulă obiectivă a limbii noastre, existentă de la începuturile ei ca atare, cere adăugarea sufixului leon la tema numelor de ţări, oraşe etc., atunci cînd vorbitorii vor să desemneze pe locuitorii ţării sau ai oraşului"în discuţie. Unui cetăţean originar din Moldova i s-a spus şi i se spune de către toţi cei ce vorbesc romîneşte, cu excepţia acad. Victor Eftimiu şi a altor... califonişti, moldovean. Tot aşa locuitorii din Transilvania sunt transilvăneni, cei din Bucureşti bucureşteni etc. Şi aici, tot limba romînească a ajuns ea însăşi să stabilească această regulă, pe care specialiştii o înregistrează pur şi simplu. Califonia nu vrea aşa. Ea vrea cuvinte scurte (sau mai scurte), frumoase şi nebanalizate. Preferă, deci, pe moldav şi pe transilvan. N-avem a face cu o noutate. In secolul trecut, sub influenţa limbilor occidentale (franceza şi, mai puţin, italiana), numeroşi scriitori şi oameni de cultură, foloseau nu numai pe moldav, ci şi, uneori, peMoldavia (în locul lui Moldova). Patrioţii din prima jumătate a veacului trecut (unii şi ceva mai tîrziu) nu-şi dădeau semna, foarte probabil din cauză (sau şi din cauză) că vorbeau şi scriau franţuzeşte tot atît de des şi de bine ca şi romîneşte, de faptul că a înlocui cuvinte vechi, înrădăcinate de secole în limbă, prin echivalente străine,constituia o greşeală politică, foarte neînsemnată, fireşte, considerată chiar în sine, nu numai in comparaţie cu acţiunile măreţe iniţiate şi adesea duse pînă la capăt de ei. Ceea ce cred că pot afirma, cu deplină siguranţă, este că Bălcescu, Kogălniceanu, Alecsandri ş a. nu erau din fericire, ... califoni, nu se gîndeau că moldav este mai frumos (în realitate mai „distins“, mai „cult“ etc.) decât moldovean, cum se gîndesc unii tineri publicişti de astăzi, care îşi închipuie ,că pot impresiona favorabil pe contemporanii lor cu sclifoseli califonice. Acad. Victor Eftimiu polemizează cu limba romînească într-un mod care — îl rog să mă ierte — seamănă cu o ceartă publică între copii şi părinţi pe tema defectelor (reale sau presupuse) ale acestora din urmă. In articolul d-sale afirmă cu toată... seninătatea că f şi f sînt „inamicul public numărul 1 al caii foniei“. Tradusă mai pe romîneşte, această afirmaţie însemnează că limba noastră are două sunete foarte urîte (în discuţii particulare d-sa adăuga, dacă mi-aduc bine aminte, şi pe ă — de altfel, în lista cuvintelor proscrise figurează şi nătărău, care nu conţine nici pe I, nici pe (), care trebuie, evident, distruse, ca orice inamic (ba încă public şi numărul II). Pentru mine, o astfel de atitudine nu diferă prin nimic de aceea a unui copil care ar ieşi în stradă şi ar striga în gura mare că tată-său e beţiv sau că mamă-sa e o rea gospodină. Faptul că în ipoteza invocată de mine intervin aprecieri de natură morală sau economică, şi nu estetică, nu schimbă situaţia. In ambele cazuri avem a face cu defecte (reale ori numai presupuse) ale părinţilor denunţate de propriii lor copii. Cît despre distrugerea „inamicului“ (care ... sînt doi, ba chiar trei), am nu speranţa, ci convingerea că „magicianul cuvintelor“, colegul meu de Academie, va scrie în curînd o carte sau (pentru moment, în vederea antrenării) măcar o broşură, în care nu va figura nici un i, nici un f şi nici un ă. Mă întemeiez exprimînd această convingere pe turul de forţă realizat de dramaturgul Victor Eftimiu în cazul operei d-sale Prometeu, din forma iniţială a căreia a scos (fără pagubă, probabil, pentru conţinut?!) toate cuvintele cu r, spre a uşura succesul de scenă al actriţei cu defect de pronunţare a acestei... consonante (?), cum îi spune d-sa (cu semnul întrebării), Acad. IORGU IORDANDESPRE „MAGIA CUVINTELOR" 11*1 IDIESTOV. S. CROHMALNICEANU, HUSZAR SANDORI „în căruță" STANISLAV LEM: "Existati, Mr. Johns?" ii* 8 pagini SO bani Cronica literari