Gazeta literară, ianuarie-iunie 1963 (Anul 10, nr. 1-25)

1963-04-04 / nr. 14

Anul X, nr. 14 (473)— Joi 4 aprilie 1963 IT Proletari din toate ţările, uniţi-vă! ORGAN SAPTAMINAL Al UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA POPULARĂ ROMINA 8 pagini 50 bani II STI SU UI II CONŞTIINŢE paul anghel■ ■■hhh Cînd te încearcă sfiala faţă de cuvintele mari, din teama de a nu le macula sau goli de substanţă, cînd eviţi adjectivul şi metafora ca să nu sugrumi respiraţia faptului­ de viaţă, îţi este anevoie să apeşi pe coarnele unui asemenea verb, cum este a aia, socotind aratul o îndeletnicire probă şi mai ales trudnică. Am luat parte, totuşi, chiar în acest sfîrşit de iarnă cînd tractoarele dormitau în remizele lor, cu brăzdarele de oţel gata ascuţite, la o formă originală de arat, practicată nu în solul îngheţat al acestui anotimp, ci în însăşi gîndirea unor agricultori care, la rîndu-le, se pregăteau să intre cu plugul în brazdă. Lupta cu prejudecata, cu rutina, cu inţelenirea gîndirii nu s-a isprăvit la sate — prin încheierea colectivizării — şi nici la oraşe, chiar dacă spaţiul ei se rezumă la unele unghere. Sedus adesea de romantismul cifrelor ocazionale, semnificative desigur, reporterul — chiar cel în cauză — uită îndeobște cîmpul zbuciumat și accidentat al ciocnirilor, suprapunîndu-i comode peisaje anticipative. Un sat de lîngă Bacău și cifrele lui : G.A.C. Valea Mare, corn. Faraoani, inaugurată în 1961 cu 1288 familii şi 2116 ha, în prezent cu 1.534.000 lei fond de bază şi cu bune rezultate în producţia la hectar. Grajduri, saivane de oi, îngrăşetorie de porci, magazii, puterniţe. Un record , doi ciobani din gospo­dărie, Farcaş Ştefan şi Farcaş Ioan, au obţinut de la turma îngrijită de ei cîte 75 litri de lapte pe cap de oaie ! Cifrele sînt verificate, iar averea pe care o reprezintă, sporită prin hăr­nicia celor peste două mii de co­lectivişti a ridicat — în ace­laşi timp scurt — condiţia de viaţă a omului, deschizîndu-i imediate pers­pective de civilizaţie şi progres. Rup­tura de mica gospodărie şi leziunile în deprinderi, provocate printr-un ase­menea şoc, s-au vindecat şi se vinde­că treptat, sub evidenţa avantajelor, sub imperiul noilor deprinderi so­ciale în curs de formare. Este cert că omul de aici n-a dobîndit aceste prime succese prin hărnicie oarbă. Confruntarea empirică şi intere­santă între unealta lui veche şi între foloasele incalculabile ale maşinii, l-au făcut să adopte noile instru­mente de muncă, încredinţat şi cu credinţă în rodnicia lor. S-a clintit ceva — mai mult decât se pare, s-au pus bazele unei noi înţelegeri. Brigada ştiinţifică a Muzeului regional din Bacău ţine să meargă aici, la Faraoani. Vrea să clintească ceva mai mult, vrea să împingă încă puţin această uşă semideschisă, care se va deschide oricum sub pre­siunea anotimpului nostru social. Plecăm de la Bacău, într-o ultimă zi cu viscol. Martie se mai îngînă cu nămeţii, intr-o periculoasă inde­­ciziune pentru grîie şi muguri. Intr-o clipă, aproape de nămezi, s-a făcut sem­n. Căldura a răzbit. S-au trezit şi grîiele, iar respiraţia lor verde şi castă a acoperit Valea Siretului cu un abur suav. Ne-am luminat, pri­mind această promisiune de soare, dar peste puţin o suflare contrară din nord a îngheţat mirajul verde­­lui crud, sub un voal sidefos, de brumă. Ţin în braţe un dinte de mamut. Alături se mai află un craniu de urs polar din glaciaţiuni şi cîteva statuiete antropomorfe din cultura Cucuteni. In arsenalul brigăzii mai intră şi un topor de gresie lustruit, din neolitic, şi o secere dacică, şi cîteva pietre cu urme de peşti şi gasteropode, recoltate în Carpaţii Moldoveneşti. Mă încearcă totuşi o persistentă îndoială privind eficienţa unor asemenea „arme“, gîndindu-mă la interesul imediat al colectivistu­lui din Faraoani faţă de destinul unei specii terţiare de peşte precum Sygnatus incompletus sau chiar faţă de urmele triburilor de daci carp­ici existente pe teritoriul de azi al re­giunii Bacău. Cei doi tovarăşi din brigadă, natu­ralistul Constantin Şova şi arheolo­gul Iulian Antonescu, director al Mu­zeului regional, au mai avut aseme­nea intîlniri, iar pentru cea de azi au ticsit maşina cu material ştiinţi­fic suplimentar. Intrăm în sat. Una din sălile şcolii *r căminul cultural e abia in construcţie — e­­rhiplină, cu cetăţeni de toate vîrs­­tele, care aşteaptă în picioare. Nu mai e loc pe bănci. Aparent, temele celor două expus ieri sînt fără nici un interes practic* ,gratuite“ am zice — nişte poveşti fru­­noase. Prima : „Cum arătau vieţui­t­oarele de odinioară, de pe teritoriul de azi al regiunii Bacău-­ cea de a doua : „Vechimea agriculturii şi­mportanţa ei pentru dezvoltarea oa­­menilor“. Dar sala aşteaptă cu în­cordare, curioasă şi cabrată, bănuind cîlcul întîlnirii, pe care ei — cei din sară - ca şi cei doi din brigadă — li cunosc. Fac senzaţie exponatele ar brigada e introdusă printr-un cu­­oar de trupuri spre tribuna impro­vizată, flancată de o droaie de copii. Nu încap la un asemenea audi­toriu, nici expunerea seacă nici conferinţa academică, citită cenuşiu şi monoton, după tra­tat. Aici e o luptă, iar activiştii co­lectivizării n-au adus la sate con­ferinţa gata dactilografiată, ci argumente ferme, produse în focul înfruntării cu neştiinţa şi prejudecata. Trebuie să fii un bun vorbitor, un stăpîn autorizat pe materia expunerii şi mai ales un fin cunoscător al psihologiei rurale, ca să te încerci într-o asemenea experienţă. O înfrîngere echiva­lează cu ridicolul dilatat de gute de priviri şi, ceea ce este cu mult mai grav, consolidează rutina superficial provocată. Constantin Şova, naturalistul, abordează — fără nici un comentariu direct — prejudecata „facerii“. E un priceput pro­fesor şi cercetător şi ştie să folosească bine fantezia şi atenţia asociativă a sălii. Ca să recompună epocile geologice de gla­­ciaţiune şi dezgheţ, cercetătorul apelează la memoria imediată a sălii, in legătură cu jocul anotimpurilor, solicitînd observaţia directă a ţăranului şi experienţa lui concretă în lupta cu natura. — Bine, dar cum de-a ajuns peştele pe Ceahlău, de i-a rămas urma în piatră ? întreruperea e promptă, dar bine venită. S-a vorbit de urme de peşti găsite în munţi, lingă stele. Producători şi ama­tori ei înşişi de basme, ţăranii de la Valea Mare nu pot trece totuşi atît de iute peste un asemenea fapt. Literatura ştiinţifico-fantastică a profesorului dusese peştele tocmai pe Ceahlău, iar auditoriul, violentat în imaginaţia lui, cerea ime­diat proba. Li se arată „proba“ ... Sygnatus incompletus gra­vat în roca tare a Carpaţilor Nemţeni, tr­ece din mină în (Continuare î­n pagina 4­1 reportaj Oneşti - reportajfîrv pagina 4” fotografia : DAN GRIGORESCU tita chipet Tizi­­tta Cînd ne-am luat, copila mea, Era singură cu ea. Dar aflasem prin vecine Neamuri că-ar avea puţine, Şi că toţii ei puţini Pribegeau printre streini. Tatălui îi zice soare Rătăcind peste hotare Luna, după cum o chiamă, li era miresii mamă. Meşter­el şi ea măiastră Scoborau pe cale-albastră Să o vadă pe fereastră, Ziua-ntreagă, noaptea toată Tot cu gîndul după fată, S-o vadă măcar odată. Fraţii ei, cei doi luceferi Aţintiţi, vioi şi teferi, I se lasă-n fir cînd coase La năframa de mătase. Vărul ei, ivit în zare-i Vizitiu la Carul Mare Şi-umblă-n cer după mărgele. Sumedenii, mii de stele, Cu a nopţii paparudă Trec prin lac şi nu se udă. Naşii nuferi fac minuni, Rotogoale de păuni. Străbunice despletite, Nişte sălcii şi răchite. O ceruse de soţie, De la trestii, o solie, Ca de mare-mpărăţie, Feţi înnalţi, cu suliţi lungi, Cu săgeata să-i ajungi. Zestrea-i fuse-o legătură Cu merinde pentru gură TUDOR ARCHEZI Şi-alte lucruri în bazmă, Secera şi o cazma, O bondiţă şi-o năframă Şi un talger de aramă Cu care o-nzestrase luna, Să o aibă-ntotdeauna. Şi-i văd, parcă fu acuş, Giuvaer, şi-un cărăbuş, Prins în păr, Intr-adevăr. Insă-n sîn ţinea închis Un hrisov, scris şi sub­scris Pe o piele de vultur. Cu peceţi jurîmprejur. De ce, fată, nu-mi spuseşi Că eşti spiţă de răzeşi ? 1 aprilie 1963. iNicăieri, ca acolo, la Turda, şi niciodată ca acum primăvara — pămîntul nu mi s-a părut mai frumos. Mai întîi pămîntul vine către mine masiv şi inform, fără sunet şi orb, insensibil la anotimp. Pe urmă,­­scos- de , slab, prese, se alungeşte­, devenind subţire, şi-mi trece ne­contenit prin faţă, inconjurîndu-mă, ca o linie continuă de ecuator. Şi abia cind omul taie o bu­cată din această frînghie de lut şi începe să ro­tească bucata, să-i dea formă şi rost — abia atunci — pămîntul începe să-mi placă şi simt pri­măvara. Sub ochii mei se naşte un izolator de înaltă tensiune. Dar aici, la­­„Electroceramica“ Turda,­­mie mi se pare că de fapt se naşte pămîntul. Degetele omului taie in lut ca zece cuţite de plug. Materia supusă, cumpănită in palme, se roteşte i,A 7­­'• V ’ • ffijtfWr după voinţa şi ochii stăpini ai omului, micul pă­­mint repetînd mişcarea intregei planete, legănat, abia simţit. Hublarul — aşa se cheamă ca mese­riaş acest om — îi cercetează greutatea, îl strînge uşor, îndesind golurile, ii dă ultimul contur, înainte de strunguire şi ardere. De aceste palme frămintate depinde perfecţia şi trăinicia izolato­rului de înaltă tensiune, cum depinde recolta de cuţitul plugului împlintat primăvara în pamiritul­ trezit. Fructe albe, smălţuite, mici planete strălu­citoare — izolatorii de înaltă tensiune imi aduc in minte, deopotrivă, toamna şi galaxiile. După o zi de lucru, hublarul lasă în urmă o mulţime de planete electrice pe care o să le văd înşirate pe cerul ■ apropiat,­­ însoţind lumina pe toate dru­murile ţării. Tensiunea înaltă a primăverii, tre­­cind prin miinile muncitorului, rotunjeşte lutul dindu-i rost şi frumuseţe nouă, şi pregăteşte toa­ reportaj­ dele albe, smălţuite, scoase din cuptor, ca dinti­­vară toridă. In fiecare zi la „Electroceramica Turda sint trei anotimpuri fertile " şi culesul vin la sfîrşitul aceleiaşi zile Trec, in zilele turdene, prin piaţa oraşului , acolo mă intilnesc cu alt chip, al pămintului,, bo­gat, şi mereu nou. Mormanele de cartofi, de, ceap roşie - vinătă, bondoaca’ şi îndesată, merele ru­menei iernatice­­ puţin sbîrcite semărind cu “bă­trinele grase şi îmbujorate care le vind,. păsăril pestriţe cu ochi roturjd,.şi, .spends, grămezile­­, boia, iute, incendiară, carnea, laptele, untul, S toau mă apropie de primăvară, aducindu-nţă la ea pt căile belşugului şi culesului. La colţul­­olarilor pă­­mint­ul­ mă aşteaptă înflorit, răsfăţat; sunt are căni rotunde şi sigure de ele, străchini cu sm­al­(Continuare în pagina 4) teatru Aduse In focarul atenţiei, noţiunile cele mai clare şi ro­tunde pe care în circulaţia zil­nică a opiniilor le mînuim cu dezinvoltură ca pe nişte valori cu apreciere cunoscută, se diso­ciază în felurite, subtile şi de­seori contradictorii aspecte şi înţelesuri,­­ iar cel care di­­zertează asupra lor e construit să recurgă la nesfîrşite şi e­­xasperante distincţii şi preci­zări. Ideea de stil face parte din­tre aceste noţiuni care la a­­naliză devin subit proteice. Prezentă în toate domeniile ar­tei, de la cel al pietrei pînă la cel al sunetului, aplicabilă în accepţiuni diferite — personali­tăţilor, operelor, curentelor, genurilor sau epocilor, accep­­tînd cu uşurinţă epitetele cele mai vagi, (sublim, elegant, simplu, etc.) noţiunea de stil irită prin evidenţa şi totodată elasticitatea ei. De notat amănuntul picant că generaţii de şcolari au în­văţat şi repetat cu convingere formula „Je style c’est l’hom­­me“ (în sensul că există iden­titate între fiinţa cea mai inti­mă a artistului şi modul său de expresie), pe cînd formula­rea lui Buffon „le style est l'homme même“ voia să spună doar că adevărurile sunt bu­nuri comune însă modul de a le exprima e personal. S-ar pu­tea discuta însă îndelung, da­că versiunea eronată repre­zintă întru totul o eroare, sau dimpotrivă... şi cît... etc. In faţa unei teme atît de compli­cate chiar circumscrisă la lite­ratură şi chiar numai la lite­ratura dramatică — rîndurile de faţă nu îndrăznesc să în­chege un articol : sînt doar note, întrebări, aproximaţii. O primă observaţie : în vor­birea curentă şi chiar în cri­tica literară, raporturile dintre limbă şi stil sînt echivoce. Se spune : limbă pură, trivială, bo­gată, neglijentă etc. şi se spu­ne tot atît de des : stil pur, trivial, etc. Dar cuvîntul con­siderat nu numai ca mijloc de informare şi comunicare, ci chiar prelucrat, transformat în imagine artistică poate fi în­tru totul identificat cu stilul? Există imagini, comparaţii, a­­nalogii, cadenţe, întorsături de frază etc. care se ivesc spontan sub condeiul scriitorului şi care fac ca limba lui să se diferen­ţieze de limba curentă. Există deasemenea imagini învăţate, preluate ca „frumoase“ şi care aduc nota zece la compunerea unor elevi silitori. Mulţi din­­tre ei se cred chemaţi să de­vină scriitori. Stilul nu se hrăneşte insă din spontaneitate şi memorie, ci se elaborează printr-o muncă a­­dînc meditată, adine conştientă şi foarte chinuită asupra cu­­vîntului şi a închegării lui într-o arhitectură. (Parthenonul e frumos în fiecare din ele­mentele lui, dar e suprem frumos prin compoziţia lor). Ideea de stil nu poate fi des­prinsă de ideea — evident hi­merică, dar fascinantă şi ca atare, timp de milenii, “operan­tă — a perfecţiunii formale, a­­dică a unei ordini, a unei ar­monii artificiale opuse de ar­tă curgerii vieţii. Dar ideea de perfecţiune formală (ceea ce nu înseamnă de loc „goală“) im­pune canoane şi canoanele im­pun artistului o disciplină se­veră. Teatrul clasic cu rigorile lui de construcţie şi expresie , dintre care cea a versului nu era cea mai puţin importantă, obliga pe autorul dramatic să aibă stil. De unde, cîteva ca­podopere inegalabile și multe, foarte multe platitudini grandi­locvente. Căci împrumuturile formale în artă, împrum­uturile horia lovinescu de „frumos", sînt infinit mai primejdioase decît împrumutu­rile de idei. Cei vechi nu se sinchiseau de loc de originali­tatea subiectului socotind că o ideie nu se inventă, ci se des­coperă. Paternitatea e relativă. Pe cînd un vers se face. E un unicat, o formă netransmi­­sibilă. In această interpretare ab­solută a noţiunii de stil,­­mun­că lucidă asupra cuvîntului şi acceptare deliberată a o sumă de constrângeri în scopul a­­tingerii unei perfecţiuni for­male) imensa majoritate a au­torilor dramatici moderni nu au stil, înlăturarea constrîngerilor, dorinţa de a sugera şi imita firescul vieţii de zi de zi, ne­voia de a comunica direct, d­ar şi cît mai repede specta­torului ideile, primatul acor­dat inspiraţiei, improvizaţiei, fanteziei în dauna compoziţiei, toate la un loc au instaurat în dramaturgie domnia libertăţii adică a anti-stilului. E regreta­bil acest lucru ? Cred că n-are nici un rost ca problema să fie pusă în aceşti termeni. Era inevitabil.­­Şi totuşi bănuiesc că nu există autor dramatic care să nu fi legănat ideea u­­nei piese ce „ar putea fi scri­se“, o piesă solemnă şi nobilă ca un oratoriu, cu desfăşurări somptuoase şi lente, cu frumu­seţi geometrice şi care să a­­mintească în armonia ei armo­nia universului. Atavisme ?) S-ar părea deci că stilul se reduce în dramaturgia mo­dernă la corectitudinea, preci­zia, pregnanţa şi eventual la o anumită poezie a limbii. Ceea ce nu e deloc puţin ţinînd seama de neglijenţa, graba şi lipsa de accent personal care dezonorează atîtea dintre repli­cile noastre. (Intre paranteze fie spus, pentru că a venit (Continuare în pagina 6) pag. 61 UMANISMUL CRONICARILOR DE AL. PIRU

Next