Gazeta literară, iulie-decembrie 1964 (Anul 11, nr. 27-52)
1964-09-17 / nr. 38
Proletari din toate tarile, uniti-va ! mm 1H mi ifi ipiré ion pass In tara lui Sibalin* — ■ ' «I ................ ........................... ..............................................................— ........... III.IIII——■— I— Ml ■ II. ■ III——— ni ■■■■■«■» • $&'■.'■■ - • V.. ^W.’ Pag. 4-5, AL. AHOWTOIU Cielu da versuri Anul XI Nr. 38 (549) Joi 17 septembrie 1964 ORGAN SAPTAMTNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA POPULARĂ ROMINA 8 pagini 50 bani Pag. 5 . HOTE IESIIE POEZII IULIU [COIEMPORAHI Lirica este, dintre toate, fenomenul literar cel mai greu detectabil şi încadrabil în concepte, în linearitatea generalizatoare a gîndirii estetice, poezia fiind domeniul delicat şi complex prin excelenţă. Se poate constata, totuşi, că poezia ultimelor două decenii constituie o mişcare unitară în tendinţele ei generale, în obiectivul ei interior, în frumoasa generozitate care o animă. Ocupaţi cu determinarea particularităţilor unui volum sau a personalităţii artistice a unui poet sau altul — ocupaţie foarte necesară ; de altfel, criticul pierde adesea din vedere perspectiva asupra mişcării poetice în ansamblu. Evident, fenomenul poetic din ţara noastră constituie o mişcare vie în plină desfăşurare şi nu poate fi considerat ca o categorie închisă, cum sunt acelea pe care le comentează istoria literară, totuşi două decenii de poezie formează o mişcare literară considerabilă, care poate fi surprinsă în liniile ei mari de dezvoltare. Prima observaţie pe care aş face-o este tocmai existenţa unei mişcări poetice unitară în ansamblu, fapt cu care ne-am obişnuit dar prin aceasta nu e mai puţin relevabil. Cultura universală cunoaşte existenţa unor mari mişcări artistice — clasicismul, romantismul, simbolismul — care, dincolo de particularităţile diverse existente, au avut o desfăşurare organică şi — în linii mari — unitară, cu poetice aproape unanim recunoscute, între cele două războaie mondiale, se poate vorbi, desigur, încă, de curente şi tendinţe poetice constituite, numai că ele coexistau antagonic, în negaţie unele cu altele. După cel de-al doilea război mondial, asistăm, în foarte multe ţări, la o explozie a curentelor şi tendinţelor, la o atomizare a lor, la efortul de a împiedica formarea oricăror mişcări coerente, totul reducîndu-se la personalităţi artistice ce se vor ireductibile. Iată însă că ne aflăm în Faţa unei mişcări literare unitare, care îşi recunoaşte o bază filozofică unică — marxism-leninismul — concepţia revoluţionară despre lume a clasei muncitoare, o artă deschis legată de cauza proletariatului, inspirîndu-se din efortul poporului de a construi o lume nouă, socialistă, dorind, la rîndu-i să contribuie la formarea unei noi conştiinţe, socialiste. Prin urmare, originalitatea poeziei noastre contemporane — a întregii noastre arte — provine din existenţa unei înţelegeri filozofice profund noi, originale, a unei metode vii, fixe şi precise de înţelegere a realului în mişcare dialectică. Poetul nu se mulţumeşte să contemple lumea ci contribuie la devenirea ei în sensul adevărului. Receptiv la infinita diversitate a realului, el are o atitudine fermă, combativă, poezia sa e pătrunsă de spirit de partid, e un factor conştient de modificare a realităţii, el e conştient de misiunea sa înaltă. Din înţelegerea istoriei decurge cu necesitate optimismul istoric, credinţa în progres, in victoria comunismului, în ridicarea neîncetată a patriei socialiste. Recenta antologie de poezie (Poezia romînă contemporană, B.p.T. 250), reuşeşte să ofere o privire de ansamblu asupra unităţii în diversitate, să sugereze imaginea unei mişcări poetice originale, vii, dinamice. Prima impresie e a bogăţiei de nume, cei 110 poeţi prezenţi aici apar ca o sută zece salve in cinstea poeziei noastre contemporane. Cantitatea e premiza absolută a calităţii, o cultură nu se constituie din trei genii evoluînd în vid, iar diversităţii fireşti de gusturi a cititorilor trebuie neapărat să-i corespundă o diversitate de tonalităţi artistice. Selecţia se face în bogăţie, nu în mizerie, o artă vitală este exuberantă, fertilă în tonuri şi semitonuri. De altfel, nu tot ce scrie un poet, dăinuie, chiar la cei mai mari, iar istoria literară cunoaşte numeroase cazuri de poeţi care au rezistat timpului cu cîteva versuri excelente. O altă impresie bună o creează colaborarea rodnică a generaţiilor. Socialismul a lichidat prejudecata stupidă după care tineretul ar trebui să facă tabula rasa din cultura anterioară, să înceapă totul de la zero, cultura unui popor fiind, dimpotrivă, un proces dialectic de continuitate şi inovaţie, de acumulări cantitative şi salturi calitative (Eminescu, Arghezi) astfel încît a reduce fenomenul numai la unul dintre elementele lui, înseamnă a-l mutila. Evident că, diferenţa există, rezultind din natura lucrurilor, poeţilor cu o operă deja constituită la Eliberare, punîndu-li-se alte probleme decit celor ce s-au format în ultimele două decenii. Fertilitatea realismului socialist, entuziasmul maselor în realizarea obiectivelor istorice, au acţionat fericit asupra poeţilor vîrstnici, insuflîndu-le o nouă tinereţe. Cititorul va descoperi, bucuros, rostul nou al acestei generaţii care a dat literelor româneşti cîteva decenii de poezie : Tudor Arghezi, O. Bacovia, Victor Eftimiu, Emil Isac, Demostene Botez, Otilia Cazimir, Lucian Blaga, G. Călinescu, Al. Philippide, Zaharia Stancu. (ordinea e a sumarului, cronologică). Autorii antologiei au făcut bine introducînd şi versuri ale unor poeţi care s-au dovedit mai activi pe alte planuri (Adrian Maniu, Ion Barbu, Ion Vinea Tudor Vianu, Camil Baltazar, George Lesnea ş.a.). Activitatea creatoare a generaţiei vîrstnice, constituie o mărturie elocventă a forţelor pe care revoluţia noastră a ştiut să le reîmprospăteze. O a doua generaţie o constituie poeţii care au trăit în tinereţe sau adolescenţă, în orice caz la vîrsta conştiinţei, anii teribili ai ocupaţiei fasciste, ai războiului (Marcel Breslaşu, Radu Boureanu, Emil Giurgiuca, Mihai Beniuc, Cicerone Theodorescu, Virgil Teodorescu, D. Corbea, Eugen Jebeleanu, M. R. Paraschivescu, Maria Banuş, Ion Bănuţă, E. Frunză, Mîhu Dragomir, Geo Dumitrescu, Veronica Porumbacu, Nina Cassian, A. E. Baconsky, V. Tulbure, Dan Deşliu). Fie că au început să publice cu puţin înainte de război, fie cu puţin după, cea mai însemnată parte a creaţiei lor a fost puternic marcată de acest eveniment prin care trecuseră, războiul, ceea ce a dat creaţiei lor o gravitate patetică, un ton zguduitor în apărarea Paul GEORGESCU (Continuare în pagina 7) Geografia valorificării 30co LU =307 E leupo o O CD O Cite drumuri parcurge vizitatorul Expoziţiei realizărilor Economiei naţionale ? Două, s-ar părea. Unul, în spaţiu, măsurat în kilometri de-a lungul cărora îl solicită pavilioanele, standurile, exponatele. Altul, în timp , timpul celor două decenii în cuprinsul cărora, condensînd surprinzător spaţii istorice cu mult mai întinse, Romînia a urcat pe o prestigioasă treaptă a creaţiei materiale. Iar aceste două drumuri se intersectează continuu, pe toate planurile, începînd cu cel de prezentare a fiecărei ramuri industriale şi sfîrşind cu cel al semnificaţiei fiecărui exponat. MARIA BANUŞ PĂSĂRI De la Nil au venit şi de la Corint, Păsări cu cioc de argint, Efes şi cîntec strecurat Din mîlul de la Eufrat, Din codrul negru, de apus, Din neaua ţărilor de sus. Şi toate pana şi-au muiat, în cerul Dunării-ngînat, Şi au sorbit, şi-au stat, trecînd, Peste Carpaţi, izvorul blind, Şi au rămas, ca de departe Să se privească, fără moarte, Perechi-perechi, şi faţă-n faţă, Ca-n luminiş de dimineaţă, Printre potire de crăiţe Şi ierbi ţesute-n patru iţe. Mult năzdrăvane păsări-duh, Nesăturate de văzduh, Ascunsul zbor să şi-l desfoaie Pe scoarţa noastră din odaie. Surpriză ! La toate intersecţiile se deschid în faţa vizitatorului noi drumuri, care îl invită la itinerare de un fel deosebit. Energetica, de pildă, călăuzindu-l pe la noile ei cetăţi de lumină, îi deschide în faţă drumul apei şi al cărbunelui. Cenuşărese industriale, neluate odinioară în seamă, o serie întreagă de cărbuni inferiori îşi împlinesc destinul, prin forţa şi lumina dezghiocate din adîncul lor, în perimetrul trepidant al atîtor noi termocentrale. La un pol — cărbunele. La celălalt — kilowatul. Aşadar, cărbunele Văii Jiului, care pleca odinioară numai pe drumurile de fier ale ţării, călătoreşte acum, înnobilat, şi pe magistralele aeriene ale sistemului energetic naţional, în cadrul căruia termocentrala „Văii“, aceea de la Paroşeni, pulsează cel mai puternic dintre toate. Un alt itinerar : apă-kilowat. Machetele din expoziţie te transportă instantaneu de pe Bistriţa pe Argeş şi de pe Argeş pe Dunăre. Zadarnicul zbucium al vestitelor ape, supus energiilor omeneşti transformatoare, se disciplinează riguros în matca unor îndrăzneţe planuri hidrotehnice. Pe toată lungimea Bistriţei, păstrăvii energetici urmează să fie pescuiţi în cascada de hidrocentrale străjuind malurile. La ora cînd toate centralele de pe Bitriţa vor deveni afluenţi ai sistemului energetic naţional, înseamnă că numai de pe urma acestei singure ape moldoveneşti vom dobîndi trei sferturi din producţia de energie electrică a întregii ţări în 1944. Dar Argeşul îmblînzit ? Dar Dunărea, la Porţile de Fier ! Itinerare ale electrificării,, ale energiilor valorificate. Spectaculos, bogat în semnificaţii, este şi destinul comtemporan al lemnului. Prefacerea aşchiei în P.A.L. sau P.F.L. (noţiuni pătrunse tot atît de firesc în vorbire ca şi „relon“ sau „mase plastice“) poate fi urmărită într-un impresionant şir de combinate, unde se adună cu o înţeleaptă grijă lemnul carpatin. Urmăreşti în expoziţie, sugerate, complexe procese industriale care fac dintr-o anodină bucată de lemn o sclipitoare placă de faianţă sau, şi mai de necrezut, roţi dinţate concurînd cu succes metalul, mîngîi linia inspirată a unei mobile concepute cu zvelteţi de pescăruşi şi călătoreşti de la Suceava la Blaj, de la Brăila la Tîrgu-Jiu. Victor VINTU (Continuare in pagina 2) ECRANUL ANULUI XX GENEZA POEMULUI EMINESCIAN (Problema variantelor) Cu riscul de a părea, de un pedant, cel puţin didactic, şi-n orice caz fastidios, o explicaţie, sau mai curînd o precizare, deci o circumscriere a titlului prezentului articol nu ni se pare inutilă. E vorba, adică, mai puţin de tainele, oricum misterioase, ce prezidă obîrşia dinţii a unei lucrări, cît de acele trepte succesive prin care trece ea de la lutul inanimat şi inform pină la statura împietrită şi fără de moarte. Căci, dacă spre deosebire, de geneza lumilor , din cosmogonia Scrisorii I, minutul cînd principiul vieţii la fiinţă e mai greu de determinat, etapele, ce decurg din clipa cînd totul a fost pus în mişcare, pe acelea orice peliculă, oricît de puţin sensibilă le înregistrează. Am mai amintit, şi nu o dată, părerea acelui ziarist, după care Luceafărul fusese scris, într-o noapte, în trenul ce-l aducea pe Eminescu de la Iaşi la Bucureşti şi am înţeles, în cele din urmă, că în legenda aceasta hiperbolică zace totuşi un mare adevăr. E supremul omagiu, pe care năzdrăvanul geniu al folclorului îl aduce atotputerniciei Instantanee a geniului creator. Gîndul că o poemă atît de laborioasă ca Luceafărul a putut ţîşni, ca o altă Pallas Athena, încolfată şi cu suliţa ei de aur, cu tot, din ţeasta jupitereană a părintelui ei, nu e lipsit de farmec, şi, mai ştii, poate şi de o brumă de adevăr. Căci ce scafandru a coborît vreodată la acea adîncime unde se zămislesc capodoperele, şi cine ar putea tăgădui că poetul nostru n-a avut, din chiar minutul dintîi viziunea integrală şi perfectă a poemului său, dovadă că a izbutit să-i dea patina eternităţii, chiar dacă pentru aceasta, i-au trebuit zece ani de trudă, de căutări continui, de munci ale facerii, din măruntaiele căreia, ca-ntr-o năvalnică frămîntare geologică a concrescut un munte, cu fruntea pierdută în azur sau un atol de o paradisiacă frumuseţe. Cine priveşte o pagină, manuscriptă din Eminescu, Balzac sau Proust, sfîşiată de tot atîtea intervenţii, ale neniţei sau ale creionului, înţelege că se află în prezenţa unei file de hîrtie, mult răbdătoare, nu în sensul vizat de Budai Deleanu, dar a unei file de hîrtie, care a suportat grele chinuri, a unei foi de temperatură, pe care s-au înscris toate vibraţiile febrei creatoare, ce se cer studiate, interpretate şi transcrise cît mai caligrafic cu putinţă. De altminteri, calmul uneia din paginile caligrafice ale lui Eminescu, Balzac sau Proust nu trebuie să ne amăgească. Toate au cunoscut flăcările Purgatoriului. Celor cari ar fi putut să-l bănuiască, şi, poate să-l acuze, pornind de la..înfăţişarea copţată a manuscriptelor sale, de cine ştirecel uşuriniţă manufacturieră — Sadoveanu le-a răspuns anticipativ, cu metafora „faurului aburit“ ale cărui cazne de concepţie şi realizare, abia de te lasă, fruntea brobonită de sudoare, să le ghiceşti. Ca un alt Hephaist, trudind la cuptoarele lui subpămîntene, să refăurească pierdutul scut al lui Achile, autorul Baltagului şi al lui Nicoară Potcoavă închidea, cu discreţie, cu simplicitate şi eleganţă, marea sa experienţă literară, într-o imagine. In mod curent, variantă e orice formă depăşită, înlăuntrul procesului de elaborare al unui poem. Cînd formele acestea depăşite concurg însă la cristalizarea unui tipar închegat, autonom, înlăuntrul, fireşte al aceluiaşi motiv, termenul „versiune“ e preferabil. En cazul celor patru elegii, pe care Maiorescu le tipăreşte în ediţia sa din 1883, sub titlul devenit clasic şi intrat în tradiţie. Mai am un singur dor, pentru aceea începînd cu acest vers, în timp ce pe următoarele trei (cu titlul primului vers) De-oi adormi curînd, Noi voiu mormînt bogat şi iar cînd voi fi pămînt, le însoţeşte de atributele „variantă", „altă variantă'', „altă variantă“. Sînt ele, aceste patru columne ale aceluiaşi cîntec, înfipte în aceeaşi platformă comună şi răsărind, deopotrivă de majestuoase, ca patru ulmi dintr-o tulpină, variante, în sensul de forme (depășite ? Evident, nu. Ele au fost gîndite, despoet, autonom,- transcrise, așa cum presumam încă de acum un sfert de veac, ca pentru tipar, dim PERPESSICIUS (Continuare în pagina 7) COTIDIANUL DIN PERSPECTIVĂ GEO BOGZA : premiul O.I.Z. Emoţionat şi rumen de soarele Mării negre, cu părul incredibil de alb, ca o zăpadă in septembrie. Geo Bogza a primit in pragul acestei toamne premiul Organizaţiei internaţionale a ziariştilor, înconjurat de prieteni, de confraţi vechi de redacţie, combatanţi in presa progresistă dintre cele două războaie mondiale, cu personalitatea, cu vigoarea clocotitorului său talent, intact, după ce a demascat, după ce a acuzat infamia din anii împotrivirii, iată-l pe Bogza, astăzi sărbătorit, după o îndelungată şi strălucită activitate scriitoricească. Clipa in care domnul Jean Maurice Hermann, preşedintele O.I.Z.-ului i-a luminat personal distincţia, in numele comitetului executiv al organizaţiei, după ultima sesiune ţinută la Alger, a fost, in afara solemnităţii, şi o clipă de meditaţie. Un prilej de măsurare a forţei de luptă, a puterii de tragere de care a dat dovadă in a trecut ziaristica noastră militantă, îndrumată de partid, şi in acelaşi timp de răspundere profesională in faţa grandioaselor evenimente ce se petrec astăzi la noi şi pe care presa noastră comunistă, cu o tradiţie atît de strălucită, are nobila datorie de a te consemna in cea mai trainică expresie a lor. Un articol — după cum s-a exprimat in cuvintul său de deschidere a adunării tovarăşul Nestor Ignat, preşedintele Uniunii Ziariştilor din R.P.R. — e ca o săgeată ce pleacă şuierind spre ţintă. Unele săgeţi şuieră scurt şi tac. Altele — şi pe acestea Geo Bogza a ştiut să le trimită cu măiestrie — au şuierat la vremea lor, şuieră şi acum şi ■ vor şuiera şi in auzul generaţiilor ce vin. Dialogul cu Tata moşu in puşcărie despre ceilalţi hoţi, din guvernele burghezo-moşiereşti, practicind imuni o tiihărie in stil mare, ne revelează moral, in cîteva pagini caustice, o epocă întreagă. T'tnărul de azi se infioara^&Bigindul că cineva, odată, a putut trăi o sută şi ceva de minute atît de halucinant şi de precis absurde intr-o aşezare de oameni in care nu se petrecea nimic, ca Geo Bogza la Mizil. Protestul violent, minta, pamfletul, patosul, se împletesc in publicistica sa cu ironia corosivă, cu umorul grotesc, şi intre cei doi poli ai inegalităţii sociale, intre castraveţii de trufanda fastuos expuşi altădată primăvara, in vitrină la Capşa, ca nişte prinţi, şi grămezile buboase de castraveţi roşcaţi şi amari zăcind toamna pe caldarim, din care cei ce munceau îşi'făceau „o supă amară'' — Intre aceste două extreme, îmbuibare şi foame, ochiul neiertător al lui Bogza a surprins toată gama silniciilor şi suferinţelor din trecut. Articolele, reportajele sale, care demascau cu preţul libertăţii ceea ce istoria condamnase la pietre, politicianismul burghez, teroarea fascistă, au depăşit prin vervă, prin puterea imaginilor, ceea ce greşit se înţelege uneori că trebuie să fie un material de gazetă. Sesizind nervul realităţilor, miezul lor, ele au pătruns direct in lumea durabilă a poeziei. Fiindcă Geo Bogza este intil şi intii- poet. Ţişnind din concret, din amănuntul cotidian,arta lui era , unui vizionar, martor idold alcotidianului al căruia tibrii desface şi-l arată, simplu, lumii. Această excepţională însuşire, această Spontaneitate creatoare cititorul giostru ’ de azi o intilneşte, o recunoaşte, în stilul, îţi impunătoarea investigaţie bogziană",, de reporter al prezentului socialist, de neobosit cercetător al vieţii, al istoricelor construcţii din anii puterii populare. Aceasta-i arta ziaristicii — a.spus, academicianul Geo Bogza oduhină mulţumiri după primirea premiului O.I.Z. O meserie plină de, participare, de dragoste de oameni,de liră feţă de tot ce desfigurează omul.,şi încă ceva in plus: „Să ai fanteziei Să fii năzdrăvani după propriile sale cuvinte — să pui in tot ce ‘Scrii o ardere ce descoperă lucrurilor laturi, forme încă neştiute, să proiectezi îndrăzneţ in viitor cotidianul, evenimentul, faptul divers, prin a cărui profigidă perspectivă, gazetarul, ca printr-un ochean, vede departe, relatind in imediat. Culoare. Invenţie. Intensitate. Culoare umană, invenţie umană, intensitate umană. Constantin ŞOIU.