Gazeta literară, iulie-decembrie 1965 (Anul 12, nr. 27-53)

1965-07-01 / nr. 27

G. CALINESCU: „Teatru" Dacă toată creaţia titurar-cruti­­ca a marelui cărturar O. Câlines­­cu stă oarecum sub semnul li­rismului, Teatrul său nu face excepţie de la această lege. Ca să folosim terminologia lui Schil­ler, G. Câlinescu nu este un naiv, ci un sentimental. In Răzbuna­rea lui Voltaire şi Secretarii domnului de Voltaim, cele două poeme dramatice, ni numai că Înţeleptul Ironic apara ltricizat, surprins In clipe de slăbiciune care contrazic ideea noastră con­venţională despre el, dar In am­bele ipostaze dramatice profilul său poate fi uşor suprapus celui al lui călinescu însuţi, etern ,do­rind pe Otilia (das Ewig-Weibli­che). Iar Otila reapare şi ea In diferitele Ipostaze ale acestui Teatru, In figura Christine! din Ludovic al XlX-lea ca delicioasă fată de pădurar, bălucindu-se a­­proape goală in ţipet, coama sclipitoare gu­glindu-i spumoasă pe umeri, nimfă candidă şi ino­centă, rivnită cu senzualitatea celui de al optsprezecelea veac, cu langoarea fiinţei şi mugetul simţurilor, cucernicia şi mons­truoasele vise erotice. In figura Ludmilei, cea cu păr galben, mătăsos, din păpuşereasca Trage­die a regelui O­ta­tar şi prinţului Hali­bor (la Grillparzer, tragicul e de ordin moral. In G. Calinescu destinul are „gust de alămire şi portocală") — chiar versurile pentru Tit integrindu-se aici („Tii, ce şopteam odată / Se-aude pinâ-n stele...“). Şi monologul Baronului-Colonel din Ludovic al XIX-lea e un adevărat poem li­ric : „sunt cel mai jalnic om ce-a existat vreodată / Cărarea vieţii mele de troznete-i brăzdată...“ Insoţit de muzica lui Gluck la „surul“ clavecin. De altfel, poe­zia umple aceste pretexte drama­­tice ale lui G. Calinescu nu nu­­mai datorită formei de „teatru in versuri", ci şi virtuţilor ei auten­tice. Curios lucru, Phedra „ab­­stracţionistă“ (?) conţine splendide pasaje lirice. „Cu părul desple­tit pun nopţi Şi-n diamant” spune Emma Bovary, iar Werther ros­teşte două catrene de toată fru­museţea : „o­ Grecie divină, de unde vine ceata. / Pădure colo­sală în care dimineaţa / Cintind din corn, călare, aleargă vinâ­­torii / Cu flintele-ncărcate ca să vineze norii“ şi „Pling neguri despletite pe-ai munţilor colţi suri. , Dinspre Islanda vin lupi şi croncănituri. / In catedrale ro,ta cintă la harfe, brazii / Se rup de vijelie. Se pregătesc in­vazii . In Ludovic al XlX-lea gă­sim : „Tăcerea varsă smoală pe­al său hidos crater“ sau „Pentru pulpn și forme eu sunt un sora­­nabul“. Al 4-lea act din piesă e o superbă alegorie în stil rococo. Prin ironia călinesciană (formă specifică a lirismului său), pluvio­­sul rege al lui Baudelaire nu se sfleşte a declara : „Să fiu trist mă opreşte regala măreţie”. Iro­nie care dă naştere totuşi acestei izbucniri lirice mascate : „Ce-mi pasă de Quebec, Tobago, Carical O răpitoare albastră Îmi dă tri­­cul pe-un cal, / Să fie ucişi toţi caii, stirpiţi toţi albatroşii, / Ar­­s* se-mbrace In uniforme roş­i . Dar ironia se desface si mai mult in Irod împărat şi Bre­­zata, cele două parodii la adresa folcloriştilor, unde Irod e Insusi directorul Institutului. Ea se or­ganizează ideologic in bucăţile închinate Împăratului francez — 51 Sflnta E,fn* Sl Des­­pre minte sau Napoleon și Fou­­eha — care e văzut nu cu ochii romanticilor ce i-au urmat, ci cu ochiul scrutător al iluminiști­lor ce l-au precedat. Această iro­nie politică stă la baza piesei in cinci acte Ludovic al XlX-lea : duhul trecutului pus In antiteză C£‘ aL!?!!'zontului’ de optimis­tul G. Calinescu, entuziast pro­pagator al socialismului, ca si In Balconul lui Jean Genet, re­gele, cardinalul, mareșalul, se­cretarul de stat, prévôt­ul de po­rtar ’ Intr-o Impostură , dar pe cind acolo era o impos­tură tragică, disolută, aici ea e dimpotrivă, prin Ironie,­­tonifian­tă, și actualitatea constructivă, lu­­"'1'Poastă- absoarbe In zările sale necuprinse imaginea aceasta nu­­dratâ a celorlalte vrertii. Prezent cn Întotdeauna in ope­rele sale, moralismul călinescian (adagiul antic ne sutor supra erepidam devine în gura Panto­­farului din Ludovic al XIX-lea...: „Sunt doar un biet artist, deşi trăiesc un for, / Tot universul meu nu trece de picior” — iro­nia schimbind unghiul de ve­dere) se pigmentează politic pe măsura aceluiaşi gust iluminist şi versul capătă contur de sentin­ţa : „Un arbore ilustru face­ un morman de oase“ sau „Progresul e fatal ca şi destinul grec“ — aşa cum,­ hi Phedra« ăl X-laa papi Leon — cultivat şi fin ca toţi Me­­dicişti, a cărui senzualitate Înaltă a prins-o atît de bine Rafael — zice, definind astfel momentul moral care a împins in istorie pe Luther : „In Veti cari sunt rege peste statui greceşti“. Căci, bogat in sugestii artistice, Teatrul lui G. Calinescu constituie totodată o semnificativă manifestare poli­tică.­ ­ ION HOREA : „Umbra plopilor“ O finft melancolie străbate, ca o adiere umbroasă, prin Intiia parte a acestei culegeri lirice , e 0 „Întoarcere“ In timp, In sine, in temeiurile experienţei din care s-au născut versurile poetului. Conştiinţa trecerii, a schimbării, a ireversibilităţii lumii şi a des­tinului personal, a jocului vîrste­­lor, de-a lungul unicei existenţe, face ca timpul să fie trăit de poet pe o coardă a sensibilităţii nestrâină şi de Înfiorări du­reroase, iar vibraţiile se trans­mit peisajului, naturii filigra­ne, Întunecatelor clătinări ve­getale, contururilor in pură mişcare , totul cu frăgezime şi candoare : „Prin mine tre­ce timpul ca un copil pe drum“ (Ori poate). Iată de ce umbra şi tremurul plopilor alcă­tuiesc substanţa vizibilă, meta­fora in stare de natură a poe­ziei lui Ion Horea : „Să nu-mi spui, suflete, că nu ştii de ce te-nalţi cu ei şi tremuri d­in frun­za tot mai argintată cu cit mai mult l-aduci din vremuri“ (Plo­pii). In zveltele esenţe, In trăirea lor repetată, poetul caută aşadar să atingă rădăcinile timpului şi deci ale eului său in decurgere. Ideea revine cu sporită claritate în Pădurea : „încremenire şi du­rată / Dramatic se întrepătrund­­ Ca-ntr-o iubire-nfrigurata / Cînd sufletele îşi răspund“. Aceas­tă comparaţie nu este fortuită, căci într-adevăr numai dragostea pare să poată opri destrămarea, înfruntind ravagiile temporalitâ­­ţii : „tu stărui pe-aproape şi-a­lungi / amurgul prelungit în dungi / ce stă şi ne taie cărările lungi” (Păreai). Dîndu-şi seama că nesfirşitele puteri ale iubirii sunt singure în stare de a stă­­pini, de a conjura dimensiunile precarităţii noastre, poetul se în­treabă de-a dreptul : „De ce-ntir­­zii la ţărm şi nu-ndrâzneşti / In infinit să treci această clipă ?“ (întoarcere). Era firesc deci, ca sentimentul apăsător al trecerii şi remediul său erotic să se intil­­nească, tot ca metaforă naturală, in anotimp, şi anume în anotim­pul care provoacă cele două sim­ţăminte complementare. In aceas­tă primă parte a culegerii sale de poezii, Ion Horea, e aşadar un fervent al toamnei, ca eti­­ţia poeţi de la romantism încola­­ce; nu însă toamna descompu­nerii şi sfîrşitului, ci anotimpul pasiunilor in plină combustiune. Cind în lumea făgetului se arată octombrie, apariţia vestitorului autumnal poate prin urmare să fie o îmbiere ! „Leagă-te suflete, murmurâ-n linişte, / Zbori po­­ţîrniche, din mirişte-n mirişte“ (Zbor). Şi astfel, recunoaşterea timpului bacchic înseamnă tre­zirea impulsurilor senzoriale : „Pesemne iarâ-i toamnă — mi-am zis — şi aş fi vrut / In clipa ceea sfintă sâ-ncerc să te sărut“ (Foşnea lumina serii) ori senti­mentale: „să-ţi spun cite se poate, In ceaţa / ce cade pe noi intr-o zi, / sa-ţi spun cit se poate iubi“ (Cit aş fi vrut). De aceea, pentru acest poet al toamnei cu îndem­nuri erotice, ceaţa constituie ele­mentul iubirii, mediul bacchicei comuniuni sau simbolul ei: „Din toamnă-n ceaţa dusă de ploi să mai rămin“ (Mi s-a părut). Ion Horea continuă firul poe­ziei ardelene ce şi-a decantat spe­cificul la un moment dat în ge­neraţia lui Emil Giurgiuca, poe­zie in care puternicul sentiment al peisajului local s-a turnat in forme ce profitau de evoluţia ge­nerală a lirismului românesc mo­dern. Forme care părăsiseră tra­diţia eminesciană spre a-l urma pe Macedonski. In a doua pane a culegerii sale de versuri, pă­­mîntul originar e evocat cu sim­plitatea confesiunii: „Am adus în oraş, / nu puteam să p-aduc,­­ liniştea ei, / a cimpiei Ardea­lului” (Din cimpia Ardealului), iar o imagine locală pune pece­tea pe un grav simţămint ca semn al întoarcerii spre sorginte in clipele de cumpănă spirituală : „Suflarea însăşi mi-o văd / des­­prinzindu-se de buzele mele / ca negura toamnei dimineaţa / de pe Mureşul tulbure“ (înainte de luptă). Insă aria cea mai întinsă o ocupă acum versurile care cîntă Argeşul pillatian (Murmurul luminii, La Argeş, Octombrie pe Argeş) : „Grai limpede al ploii depărtate, / Vreau să te-ntorc pe dealuri, vreau să te pierd in şes, / tu­­are a­ timpului, in claritate, / suflare­a cerului pe care-şi ţes / frunzişul trunchiurile prinse / de rădăcini de fulgere-n pămint” (La Argeş). Peisajul s-a luminat nu numai pentru că modelul este solar, cu temperamentul tributar climelor mediterarniene, ci şi ca spaţiu împlinit de construcţii, de arhitecturile vremii noastre. Des­făşurate într-un ciclu de largi, calme şi limpezi succesiuni pro­zodice, anotimpurile filtrate prin „sentiment“ sînt tot atitea poe­me care, în ciuda covirşitoarei prezenţe a cîntăreţului de la Flo­­rica, nu răsfrîng mai puţin au­tenticitatea emoţiei estetice, pros­­peţimea cu care sunt receptate darurile naturii. „Aş spune des­pre multe dar ceasul e cer­nut / Şi strîns din cimp şi-n iesle cronica literară ‘­­ ( V-aurel gurghianu:„biografii sentimentale" Temperament reflexiv, echilibrat, uşor nostalgic, grav, iubind armoniile, „agi­taţia paşnică“, liniştea, molcom ca a­pele Mureşului ce-i străbat ţinutul natal, Aurel Gurghianu scrie o poezie corespun­zătoare, înrudită, ca structură, cu aceea cultivată şi de ceilalţi colaboratori apro­piaţi ai revistei Steaua. Ca şi ei, nu e un poet al elanurilor dionisiace, al atitudinilor clamate şi al combustiilor vulcanice. E însă mai sentimental decît A. E. Baconsky sau Aurel Rău, mai imagist decît Victor Felea, cu un registru de preocupări şi impresii mai tradiţional decît oricare din confinii săi. Ispitele egolatre îi sînt străine, dorinţa de a compune alegorii, de a lua în dezba­tere lirică idei morale sau de a ieşi de pe meridianul propriu ca să îmbrăţişeze so­lemn, ostentativ, cu mişcări hieratice sau nu, timp şi spaţiu, căutînd răspunsuri noi, tulburătoare, la întrebări vechi de cînd lu­­mea şi veşnic actuale, nu-l încearcă decît arar şi, aş spune, prin accident. Reacţio­nează, în schimb, firesc, la evenimentele de ordin autobiografic. O amintire, o că­lătorie, o anume situaţie inedită sau ana­logă uneia cunoscute anterior, îi declanşează emoţia. Sentimentele, ideile, gîndurile ca­pătă, la rîndul lor, reazim în evocarea u­nei întimplări petrecute aievea, a unui episod, a unei împrejurări de acelaşi ordin, în cazul lui Gurghianu, ele nu se constituie însă în simple pretexte lirice pentru solilocvii sau dialoguri cu caracter de meditaţie filozofică. Stîrnită, emoţia se reîntoarce asupra elementelor ce au provocat-o, tinzînd să le valorifice semnificaţia. Rar poet contem­poran care să ofere viitorului său exeget atîta material documentar cît oferă autorul recentelor Biografii sentimentale. Acestea, ca şi volumele anterioare, cuprind referiri exacte la natura temperamentală a scriitorului, la trecutul lui şi al familiei sale, la relaţiile lui prezente, la deplasările lui în diferite colţuri ale ţării sau peste hotare. Din ulti­ma plachetă, cititorul va afla, astfel, că poetul s-a născut „într-un sat transilvan“ (Comu­niune), că are„părul încărunţit înainte de timp“, că în vara eliberării patriei sale era proaspăt recrut, colindînd „pridvoarele ţării“ (Retrospecţie în August), că „încă tînăr“, a fost învăţător în sat, purtînd „haine ţărăneşti, ciudate“, care ar sta bine azi „într-un muzeu al familiei“ (Acolo), că mama îi seamănă la chip şi poartă broboadă neagră, încă din vremea tinereţii (Restituire), că tatăl, stins la patruzeci de ani, a fost în prima confla­graţie mondială „cătana împăratului“, avea părul aidoma cu al feciorului său mai mic, mitat de aur „învăţate cu plugul, cu coasa“ şi-i plăcea să închine căni de pămint pline cu vin (Evocare), că cele trei surori „trei fete-n cînepă“, „ca-n basmul care ne fascina cînd eram mici“, au preluat ,în casă, sarcinile ce reveneau „primului născut la linie bărbătească“ şi apoi s-au risipit, creîndu-şi fiecare „căminul şi propriul univers“ (Trei) că fratele mai mic perpetuează prin timp „sufletul duios al părinţilor“ (Fratelui), că unul din nepoţi poartă acelaşi nume întreg ca al poetului (Urmaşul), că un unchi, coman­dant de navă, a căzut, undeva pe Dunăre, „cînd vasele româneşti întoarseră prora către apus“ (Pe o terasă înaltă la mare), că o făptură „din altă spiţă, şi de pe alte meleaguri“, o Laura, ivită mai tîrziu „pe altă rotire-n spirală“, e prezentă neîncetat în gîndurile lui (Celei prezente), că, în fine, a vizitat hidrocentralele de pe Argeş şi de pe Bistriţa, a văzut podul ce uneşte ţărmul românesc de cel bulgar, a admirat frumuseţea mării şi, in fiecare vară, trăieşte „sentimentul neuitatelor plaiuri natale“ etc. Evident, considerate în sine, toate aceste date informative, utile unui virtual cercetător, nu au, sub aspect strict estetic, vreo importanţă aparte. La urma urmei, numeroşi poeţi pătrunşi de sim­­ţăminte similare şi-au evocat părinţii, fraţii, şi-au cîntat iubitele sau au descris locurile vizitate. Problema e în ce măsură au izbutit să transforme faptul biografic nud în ma­terie lirică, generatoare de emoţii cu adevărat autentice, în ce măsură acesta a primit, realmente, un rol funcţional, constituindu-se în element component revelator al univer­sului tematic, capabil să retransmită emoţia ce l-a copleşit pe poet. Altfel spus (pentru a limita sfera întrebării), în ce măsură poemele destinate a contura portrete umane au pregnanţa acelora desenate de Coşbuc în Mama sau de Goga în Bătrîni, Apostolul, Dăscăliţă ş. a., sau reuşesc să fie, nu nişte biografii mai mult sau mai puţin sentimen­tale, ci veritabile autobiografii, încifrînd o stare lirică, o mişcare psihologică, o realitate temperamentală, un adevăr moral. Evocîndu-şi mama, Coşbuc o surprindea într-o ipos­tază afectivă particulară, menită a sugera drama aşteptării („Şi George nu mai vine !“) şi, simultan, în ceea ce-l privea, drama omului înstrăinat. Judecate din acest unghi, „biografiile“ lui Gurghianu se mărginesc (cu unele excepţii) să înregistreze cîteva detalii exterioare, cronologice, să sublinieze din cînd în cînd cîteva trăsături caracterologice, să descrie, să relateze, să afirme (de obicei, în final) existenţa unor legături sufleteşti între poet şi ai săi, fără a răscoli însă straturile adinei ale conştiinţei, fără a releva semnificaţii. Restituire, Evocare, Trei, Fratelui rămîn astfel amabile fişe indicatoare, bruioane, încredinţate, cred, prematur tiparului. In schimb, o poemă de dragoste cum e Celei prezente se detaşează în contextul „biografiilor“ prin nota ei de unicat sentimental, prin dramatismul împrejurării înfăţişate, prin tremoloul ce întovărăşeşte aproape fiecare vers, prin capacitatea de interiorizare şi de transfigurare : „Visam ca ai mei să-ţi arunce înainte boabe de grîu / după vechi obiceiuri. S-auzi în urma ta, / admirativ, vocile fetelor : «frumoasă mai e !» / Oricum, zadarnic nu e nimic. / Tu eşti prezentă în cuvin­tele mele,/în nuanţele fine ale gîndului, / în gelozie şi-n insomnii, / în nerăbdarea întoarcerii cînd părăsesc oraşul, / în aşteptarea orelor cînd mă vei întreba / despre cele văzute pe unde-am umblat, / despre oboseală sau scris / şi ştiu că niciodată nu-ţi voi putea ascunde nimic / cînd o umbră de nour îmi va trece pe chip... / Citeodată înţeleg. Cînd îţi sprijini faţa / în palma cu degetele răsfirate / ştiu că sub aceste su­preme zăbrele / e regretul pentru ceea ce se consumă / în dureroasă combustie“. Mîinile iubitei ţin însă „o altă casă“, perspectiva împlinirilor e utopică, dar, conchide poetul, „cine ştie dacă acestui poem / nu-i voi adăuga odată un alt sfârşit !“ Hotărît, din seria „biografiilor sentimentale“, capitolul erotic e cel mai reprezentativ pentru însuşirile artistice ale lui Gurghianu. Expresie a unei trăiri de mare sinceritate, el certifică o dată în plus aplicaţia acestuia nu spre poezia de notaţie seacă, prozaică, nu spre comentariul retoric, ci spre lirica izvorîtă din arderi interioare vitale, mărturisind, la modul con­­fesiv, aspiraţii, nostalgii, sete de împlinire. Ciclul intitulat Eros mi se pare a fi, în privinţa aceasta, elocvent. E greu, fireşte, ca, în materie de dragoste, să spui ceea ce nimeni n-a mai spus, să concurezi cu tradiţii demult intrate în memoria cititorilor de literatură. Transcriind realităţi sentimentale proprii, interpreted fenomenul din unghiul unei experienţe oricum singulare (ca orice experienţă de natură erotică), Gurghianu reuşeşte să înalţe iubirii imnuri de netăgăduită delicateţe : „Toată noaptea voi asculta frunzele rătăcind, / întrebîndu-le cine sînt, / în­trebîndu-le de unde-au venit, fl Aşa, odată, într-un august şi tu, / Fără să cunoşti sem­nele, te-ai ivit cu ploaia de vară. / Treceai prin stropii rari fără să ştii / Că văzîndu-te, cineva şi-a schimbat sufletul de pină-atunci, / într-o singură clipă“ (Oră de noapte) ; „Cu fiece clipă te-ai smuls. Şi durerea / Cu cearcăne viorii ţi-a umbrit zîmbetul ochilor.­­ O inimă-ai fost, din care sîngele fuge / Şi iarăşi se-ntoarce speriat“ (Intimitate); „Aici într-o grădină a Capitalei / duse de vînt — solemnele foi. / Se pare că pururi li-e dat să se-aşeze / numai pe unii din noi (...) Şi măsur distanţele / asemenea timpului / între viaţă şi moarte“ (Distanţă) ; „Acum te văd din ce în ce mai rar Chiar orele-au ieşit din matca lor firească“ (Osmoză) ; „Tuturora v-aţi dăruit, tuturora. Iar eu Nu odată-am simţit tîmpla ei lingă-a mea, / Sub vraja subtilelor voastre narcoze“ (Despărţite de tran­dafiri). Forţa de sugestie a unor atari versuri e indubitabilă, destăinuind, cum observa Adrian Marino în Contemporanul, un suflet cast, incapabil de pasiuni violente, un nesen­zual, aş adăuga eu. Intr-adevăr, în peisajul liricii erotice actuale, Aurel Gurghianu aduce (pe urmele lui Şt. O. Iosif, dar utilizînd alte modalităţi de expresie) o notă de elevată puritate şi suavitate, scoţînd dragostea din zonele manifestărilor ei telurice. Ciclul mi se pare ilustrativ şi sub un alt aspect. Pentru a concretiza inefabilul, poetul apelează, mai mult decît în ciclul titular la resursele fanteziei. E ceea ce face, de altminteri, cu succes şi în unele piese ce alcătuiesc ciclul Explozia timpului De data aceasta, sentimentele sunt generate de contemplarea peisajului, de intuirea noilor raporturi ivite între om şi natură, în condiţiile socialismului. Intenţia e de a ridica fenomenele la scară de simbol, de a organiza materialul în jurul unei idei cardinale, ea însăşi bo­gată în semnificaţii. Dialogul se poartă cu apele ţării, cu munţii, cu hidrocentralele, atingînd într-o poemă ca Sinteza pădurilor, tonalităţi memorabile : „Ghitare, violoncele, viori... şi mai cîte , / Duh al pădurilor închis într-o cutie de rezonanţă... / Ce lin îmi plimb degetele pe lemnul vrăjit ! /.../ Şi parcă oraşul de munte se-ncarcă de melodii. / Ploaia sună pe frunze o melopee ciudată. / Trece vîntul prin paltini / Scuturîndu-i domol. / Cine-a făcut să se-atingă veştedul con al molizilor? / Fîlfîire de aripi. / în trunchiuri bat ghiond­. / Ascultă. La noapte prin pădurile Reghinului / Vor cînta ar­­borii-nalţi / Atinşi de razele lunii ca de-un arcuş“. Sinteza pădurilor şi mai ales Ceaţa („Ceaţa pătrunde prin pietre, ceaţa te fură / Şi-ai merge, şi-ai merge prin neştiutul ei, / Cu vaga senzaţie că eşti pe alte tărîmuri...“) sunt şi remarcabile poezii de atmosferă, indicînd o direcţie pe care o întrevăd fertilă pentru dezvoltarea ulterioară a talentului lui Aurel Gurghianu. Probantă e, in privinţa aceasta, şi suita 1907 din ciclul Reveniri, din care citez cîteva fragmente : „Pămîntul era negru, / Ţăranii erau negri, / Negre um­brele lor — Şi-mpleticite, / Şi straniu de subţiri, / Şi straniu de triste — / Ca tulpinele păpuşoiului cind nu mai au apă //...// Preotul spune că nu e păcat. // Aprinde conacul, Ioane ! ! îngerul Domnului trece prin sat / Şi fringe peceţi şi canoane. / E frig — şi pădurea-i departe de sat. / Aprinde conacul, Ioane! // Preotul spune că nu e păcat“. Nu sînt, desigur, unicele poeme citabile din volum. Aş aminti, printre altele, şi Schimb la echinox, Plecarea (din ciclul Reveniri), Ascult strada, Vîrste, Fumul, Ştanşe marine (din ciclul Pe-aceste pietre însorite). Alături de ele. Biografiile sentimentale pro­movează însă şi texte banale, cu inflexiuni retorice, versificînd locuri comune, conven­ţionale, ca Popas la apele ţării, Noapte la Bicaz, Omul şi muntele de piatră, Rustică, Lauda minţii. Din fericire, nn ele reţin, cu precădere, atenţia cititorului. Parcurgînd volumul, acesta e în drept să aplaude progresul realizat de la Drumuri. Zilele cînta şi Liniştea creaţiei la Biografii sentimentale, aşteptind de la prea de timpuriu căruntul poet clujean noi dovezi ale incontestabilului său talent. Aurel MARTIN • PAGINA 2 dat neamului comut# / Şi­ n­u pe-î văd cu peştii luminii cind mă scald...“. (Sentimentul verii). De astă dată peisajul însuşi, senza­ţiile stirnite plenitudiniar în cel care-l contemplă, e remediul stă­rilor de autumnală apăsare su­fletească: „Şi ploaia citeodată e-o ploaie de culori /­­ Prin care in adincul fîntînilor cobori. / E-o pace şi-o rotire a luminii peste tot, / Găleţile răcoarea din adincimi o scot...“ (Sentimentul toamnei). Incintat de priveliştile gustate cu senzualitatea simbo­liştilor, poetul descriptiv îşi re­varsă lirismul în sugestive ta­blouri: „Şi viteje, mişcate greoi in nori de praf, / Şi mărginite numai de stilpi de telegraf, / Parcâ-s un fluviu leneş mugind pe la strimtori / / Zvîrlind pe mai mormane de spumă uneori...“ (Sentimentul toamnei). O conştiin­ţa liniştită, ce n-o mai tulbură melancoliile trecerii lucrurilor şi destrămării fiinţei, ne întoarce la zăpezilor Mirceştilor de altădată : „Prin curţi butucii cară miresmele pădurii / Şi mucegai din beciuri Şi iarăşi daţi căldurii, / Ne apro­piem spre seară de geamuri la perdele / Să coborim amurgul de purpură cu ele” (Sentimentul ier­nii). Deodată, in urzeala hiberna­lă a poemului apare o imagine de rară pregnanţă: „Sub asfinţit zăpada se lasă ca sub taur“, anun­­ţind parcă, in implicaţiile ei mi­tologice, viitoarele modalităţii li­rice ale acestui pastelist pur şi nuanţat. I. NEGOIŢESCU CELLA SERGHI : „Cartea Mironei“ Antrenantă, la limita dintre poe­zie si roman, ultima carte a Cellei Serghi se referă, in 413 pagini, la aproape un deceniu de viată. Pen­tru acest deceniu de schimbări si efervescenţe politice mondiale, de la începutul războiului din Spania St­evia la reforma agrară din Ror­ânia ar fi fost nevoie de multe volume. Cella Serghi cu­prinde întreaga epocă într-o sin­teză aproape simbolică realizată prin punctaje biografice care cu­prind un teritoriu egal cu bătrî­­nul continent. Cu un artificiu co­mun prozei moderne, scriitoarea urmărește destinul Mironei Runcu prin intermediul unor pagini de jurnal care urmau să devină ro­man. Mirona e scriitoare. In speţă romancieră, titlu la care tine si sub care e cunoscută în toate cercurile pe unde circulă : in Franţa, In Austria, in România. Eroina îşi notează în jurnal e­­venimente, portrete de oameni, gînduri, idei. Paginile rămase în­tre cartoane sunt reluate şi decu­pate cu comentarii actuale care au numai rolul unor lianţi. Miro­na trăieşte într-o familie imposi­bilă, terorizată de figura Catrinei Caţian, un fel de şef al clanului, şi aburită de unele mistere care se dezvăluiesc mai ales la sfîrşi­­tul cărţii : enigma bunicii Fana. De altfel, ea aleargă peste tot, în toată Europa, ca s-o găsească pe Fana, plecată de acasă intr-un mod romantic. Sosită in Franţa, Mirona cunoaş­te atmosfera tulbure a epocii (1936—1933) ; intră în contact cu tinerii de stingă care susţin pe re­voluţionarii din Spania ; cu unii se împrieteneşte , printre aceştia sunt şi români. O figură caldă, in­teligentă şi dîrză e Lis (Lisandra) plecată din ţară să lupte în Spa­nia, activistă a U.T.C., moartă după 23 August 1944 la Bucureşti în campania reformei agrare. Mirona participă direct si indi­rect la suferinţele evreilor din Viena. Salvează cu mari riscuri fetiţa unei prietene. In tară e în contact permanent cu Lisandra si acţiunile antifasciste. Trăieşte va­carmul infernal al bombardamen­telor nemtesti si participă la săr­bătoarea victoriei. Eroina trăieşte în trei medii dis­tincte : casa familiei Catian cu o mentalitate învechită, conacul lui Ştefan, moşier antibucolic şi in­telectual confuz pe care uneori îl mai şi iubeşte, lumea nouă, proas­pătă care luptă şi care-i aduce un echilibru sufletesc. Cartea e o cronică alertă a epo­cii, cu bune aliaje ale Imagina­ţiei, cu o documentare pusă la punct. Ni s-a părut totuşi că eroii sunt mai întregi atunci cînd sunt prezentati ca oameni de acţiune. Cella Serghi are candoare cînd vorbeşte de lumea intimă a eroi­nei principale. Cartea Mironei e o carte a fetelor — cele mai bune portrete sunt cele feminine : Lis, Marta, Giulia etc. fără să mai vorbim de realistul portret al Ca­trinei Catian şi de figura ceţoasă şi fluidă a Fanei. Prin pasiunea cu care e scris, romanul te cheamă, te captivea­ză. E o carte contemporană. EUGEN FRUNZA: „Chipul fără noapte“ Poezia lui Eugen Frunză, pare, a ajuns la un fel de stabi­lizare, dacă nu chiar la o pla­fonare. Fără să evolueze, ca mij­loace artistice, în context liric cu vechile sale volume (în număr de 18), poetul concepe în „chipul fără noapte“, desigur al iubitei, un fel de discursivă eintare a cîntârilor. Versificator corect, cu variaţii prozodice de tip clasic, Frunză trece, în acest stufos ro­ lume de la candoarea unor ima­gini ca „luceafăr de ziuă, un sin dezvelit / îmi luminează dulce odaia“, la versuri tocite, aproape ilizibile în limitele sensibilităţii contemporane : „Prinşi de dor şi iuţi la ciudă / — ţii tu minte, fată mică? — / eu zălud şi tu ză­ludă, / ne certam dintr-o nimi­­că”. Panerotismul celor trei cicluri ale cărţii, deşi tematic prezintă o variaţie remarcabilă, din punct de vedere artistic dă impresia de călduţ şi suav, amintind câteodată de melodramatismul unora dintre semănătorişti : „Dar tu să mă iubeşti, / să mă iubeşti — / şi flori să-mi pui, / aprinse, la fe­reşti...”. Volumul este inegal, cu poeme în care se înregistrează uşor emo­ţia erotică, In formele şi limitele de care vorbeam, lingă multe grupări de versuri prozăice : „La poarta noastră să cheme belşu­gul, , şi timpul să şadă-ntre noi, recules,­­ cinstindu-ne casa şi prieteşugul, / şi ochii tăi tineri mai ales“. O poezie poartă chiar titlul pro­zaic Ceasul incumetării, alta e­vocă o circiumă cu hangiţe în care îndrăgostiţii, în miresme de nenufari „dau de duşcă, pe din două, vinul...". Dar dincolo de modalităţile de­suete de expresie, Eugen Frunză dă unele imagini surprinzătoare ca acea ardere a despărţirii din Romanţă. Disparate, unele flexi­uni lexicale generează spontan efecte poetice : „Inima mea t­e descîntec, / te vindecă roşu-i pă­­gîn“ ; „Ape de platină curg res­firate­­ ca un evantai japonez...“; „Va fi acelaşi cîntec / cu miez de mare coapte, / doar pârul meu, ce straniu / va lumina în noapte...“ etc. Cursiv, nediferenţiat însă din punct de vedere al armoniei in­terioare, poetul încearcă unele actualizări disonante cerîndu-i iubitei : „Să ne grăbim. Recolta ne cere / Din rodul obştei avem taine etc. Alteori se Încearcă in versul alb care nu-i este propriu şi care sub pana lui, sună for­ţat. Se pare că mai ales spiritul au­­toselectiv prea generos al poetu­lui duce la aglomerarea de ver­suri, corecte, dar fără o comuni­care emotivă mai elevată. Dăm impreun! fl anotimpul o să ne răspundă“. O poezie, am spune, antologică în volum şi prin sinteza de procedee poeti­ce şi prin efuziunea tematică o formează cele trei strofe intitu­late Tristă femeie: „Toamna mea, depărtate rădăcini / vîntul aduse aproape, şi-o altă pădure / bătu din aripi a dragoste tristă puţin /.../ dar cu crengile acelea verzi, pe care oricît le ascunzi / ţi se aşează mereu în dreptul ferestrei". Lectura acestui Monolog liric recomandă o poezie In care, în ciuda titlului, a dispărut solilo­­cul şi In care vitalizarea elemen­telor, cu sau fără autobiografie, e o contribuţie la definirea sensi­bilităţii contemporane. Emil MANU • Centrul de greutate al revis­tei Iaşul literar nr. 5/1965 este secţiunea rezervată criticii şi is­toriei literare. Studiul „G. Căli­­nescu — Personalitatea“ de N. Barbu, — lucrare sobră, documen­tată — se citeşte cu interes. Ne­mulţumeşte insă neglijenţa stilu­lui, act înlăcrimat, act entuziast, în multe locuri plat. Tot la sec­ţiunea aceasta este publicată şi evocarea „Cu trei decenii în ur­mă“ de N. Tatomir. Cu interes se urmăresc şi fişele judicioase transcrise de Simion Bărbulescu („Dante şi opera sa în România“). Intre altele, notăm a­­firmaţia că Budai-Deleanu nu l-ar fi citit pe Dante, afirmaţie prin care autorul contrazice cura­jos „Dicţionarul enciclopedic ro­mâni“, vol. II, Bucureşti, 1964, p. 15, col. 1 unde se spune : „In elabo­rarea unor cînturi ale Ţiganiadei J. Budai-Deleanu se inspiră din Divina Comedie...“ E o problemă de istorie literară care nu poate fi epuizată nici un Dicţionar, nici în cele citeva rînduri din Iaşul liter­ar In cadrul septicentenarului Dan­te, revista ieşană publică un co­mentariu al prof. Mario Ruffini de La Universitatea din Torino, (in traducerea lui St. Cuciureanu). St. Cuciureanu semnează două co­mentarii : „Eminescu în ultima versiune italiană“ şi „Reminiscen­ţe din Ovidiu în Divina Comedie“. Autorul se dovedeşte un cunoscă­tor distins al limbii şi literaturii italiene. Cronica literară, „Direcţii în stu­diile eminesciene“ a lui Adrian Marino — excelentă. Scăldată in apă modestă de trandafiri — cro­nica plastică de George Popa. • In ultimul număr al Iaşului literar Mircea Radu Iacoban semnează momentul dramatic, „Compartimentul insucceselor“, îl urmăreşti cu bunăvoinţă : de­getele lovesc cu nerv şi pricepere clapele. Dar cit de stins sunetul, cit de banală melodia ! Eugen Lumezianu promite în­­trucîtva cu cele trei schiţe ale sale. Prima răspunde antitetic ce­lei de a treia : doi oameni la ca­păt de carieră, un demn şi lumi­nos şef de gară, şi un dezolat mo­­tociclist de circ. Lecturile bruiază fraza autorului. Cea de-a doua po­vestire „Mersul curat al lucru­rilor“ nu e decit o compoziţie à la manière de... (Hemingway, de pildă). „Zero la total“ de N. V. Turcu — 25 rînduri, sfîrşeşte înainte de a începe. Deşi ambiţionează spre sugestii mari, lucrarea rămine o simplă caracterizare a unui perso­naj dintr-o posibilă povestire mai întinsă. • Dintre poeziile publicate în acelaşi număr ne-au plăcut Nu vreau să uit" de Otilia Cazimir şi — oarecum — „Răsfrîngere" de Al. Jebeleanu In schimb, cele­lalte... Nicolae Tatomir iscăleşte o „Ma­tinală“ diluată şi pretenţioasă şi un „Expres de noapte“ confuz, cu versuri fără relief de genul : „Statornica stea prea curată / Şi visul statornic din mine...". Fl. M. Petrescu debutează frumos cu un stih : „Prin somn eu scriam ver­suri, cu ochiul larg deschis“, în poezia ,,Vis în culori“. A doua „Madisonul (? !) dimineţii“, ritma­tă şi rimată şcolăreşte, e un joc. Reproduc un vers amuzant : „Plu­tisem împreună ! Extaze vii din vaze...“ La fel ne amuză „pinii... obrazului drag“ al iubitei. Deziluzionează H. Zilieru cu ale sale „Versuri de dragoste“ In po­fcfff Hd­urilor apetisante reasa în aşteptare“, „Inscripţia pe casa de logodnici“ „Invitaţie de bărbat“) poeziile sînt reci, de ma­nufactură. Cităm o strofă, savu­roasă prin transcripţia ei neaten­tă : „E rîndul tău. Odaia goală, buno / s-o umpli cu parfumele din tine (! ! /) / iar el, sub bal­dachinul alb din lună, / bind vin de-amor din amfore sabine..." Poetul reuşeşte şi versuri citeţe, bune : „Cum se-nchid şi viermii de mătase / şi torc fir cu galben de vecie. .“ Nimic bun de spus despre loa­­nid Romanescu şi Ana Mislea. Neavînd spaţiu s-o reproducem, trimitem cititorii care vor să se amuze dar nu fără voia autorului la numărul respectiv al revistei şi la lectura „Ultimului autobuz“ al lui Ioanid Romanescu. Ilie Constantin • „Scopul unui manual nu este nici să alegorizeze, nici să rectifice. Opera lui Eminescu nu are nevoie de asemenea proce­dee" , scrie Șerban Cioculescu în Însemnări pe marginea unui ca­pitol de manual, material publi­cat în Lupta de clasă nr. 6/1965. Articolul este o strălucită analiză a capitolului Eminescu din ma­nualul de „Literatură română" pentru clasa a X-a şi, in general, o cuprinzătoare şi profundă ple­doarie pentru ridicarea nivelului predării istoriei literaturii româ­ne in şcoala medie. Criticul combate unele tendin­ţe de sărăcire, de unilateralizare, ba chiar de falsificare în unele cazuri a profilului scriitorilor in manuale. „Explicarea nucleului ideativ a unei opere literare ră­mine o operaţie intelectuală ire­­levantă fără punerea în valoare a frumuseţilor textului...“ — sub­liniază d-sa, arătînd, apoi, pe bună dreptate, că „decît să muti­lăm în manual, prin interpreta­rea unilaterală şi exclusivă a unor texte, imaginea integrală a celui mai mare poet..., este prefera­bil să procedăm ca medicii, des­criind maladiile literare, simpto­­mele lor şi semnificaţia lor rela­tivă". In încheierea articolului din Lupta de clasă, Şerban Cioculescu afirmă încă o dată necesitatea luminării valorilor estetice ale fiecărui scriitor, calitate indispen­sabilă oricărui manual de istoria literaturii române. În acelaşi număr al revistei, V. Adăscăliţei şi M. Fotea anali­zează cu competenţă prezentarea folclorului în manualele școlare. g.­r. c. PLATON PARCĂU: „Monolog“ Monologul liric al tînărului poet, aflat la al doilea volum, păstrează încă „arborii de rezo­nanţă" ca un laitmotiv cronic. O anumită arhitectură a copacilor decorează peisajul dominant al „acestei ţări de păduri“, care este lumea natală a poetului, o existenţă silvestră prezentă aproa­pe în fiecare poem. Pădurea este declinată, în toate ipostazele ei: „Văd cum oamenii plantează pă­duri”; „Ca o pădure cu arbori subţiri / sufletul meu creşte foş­nitor“; „de undeva s-a­ud pădu­rile, apele“, / ; „Arborii se răs­colesc sub lună, biciuindu-se cu fulgere de vînt // Aud crengile cum ţipă şi cresc, desferecîndu-se din coaja brună /; „Cu-n gînd aşez o creangă / mult răsfirată, verde, cu altul îmi apropii / pă­durile de frunte...” etc. Chiar în­tr-un poem pe o temă abstractă, Sunetele, pădurile constituie do­minanta melodică : „De-acum nu trebuie să inventez / nici clari­tate, nici figuri; / sunetele umblă prin păduri / hîrjonindu-se ca nişte iezi“. Peisajul e nordic, cu „anotim­puri indecise“, cu ape în care a­­lunecă păstrăvi coloraţi, cu ploi de „suliţe lichide“ şi cu o în­depărtată nostalgie agrestă. Poe­tul hoinăreşte tîrziu „printre vechi oglinzi de aur şi păduri de insomnii". Uneori pădurile se concretizează mai ales in fagi şi molizi. E în această vegetali­­zare lacomă un ecou evident din Blaga. De altfel, fără să schiţe­ze un gest epigonic, pardău îl cultivă pe Blaga, ca atmosferă, şi mai ales ca topică a tropilor : „A început şi iernaticul dans /­el orelor; albele, cum se resfiră — / parcâ-au ieşit din adine; / albele lungi, lunecînd / din teaca seminţelor, cum străluciră ! / Fructele iarăşi / în crengi prin freami­ţ de vint. / Şi păsării d în formă de ciutură / s-au aplecat spre pămint“. Anumite inflexiuni din Blaga se transcriu direct, de­sigur cu adaptări în versuri ca : „Cei vechi ai mei au plecat / printre sănii şi toţi“. Poezie lui Platon pardău do­minată de imagini cu sensuri mai adinei ce nu se descopăr uşor, mimînd uneori un intimism, am spune, obiectivat prin trimiterile la natură şi materie în genere, rămine numai ca un flux, ca un ton cert, pe care l-aduni cu greu, dar care există. Ameninţată şi de transcripţia prozaică şi de fraze apelative care nu creează emoţie prin simpla lor grafiere, deşi intuiesc inefa­bile momente interioare, această poezie de căutări consecvente os­cilează Intre abstracţiuni In care „privirile adiacente“ „se răzvră­tesc prin elemente“ şi tonul de romanţă in care „iţi aminteşti, era o vreme­­ cu strigăcii şi pă­rul brun”. Disonante mi s-au pă­rut In contextul lexical al volu­mului termeni ca : a invidi, a prididi, bătătură etc. De la un capăt la altul al căr­ţii există o combustiune erotică estompată de peisaj sau de stili­zările gindurilor. Iubita are for­me fluide, uneori legănate de ape, în mijlocul unor sălbatice rituale nocturne : „Vino să ștri­ PROZA — Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, ini­ia noapte de război. 2 vol. pre­faţă de Paul Georgescu, Bi­blioteca pentru toţi nr. 291— 292 Editura pentru literatură. — Erich Maria Remarque, Pe frontul de vest nimic nou, în româneşte de E. Cerbu, prefaţă de Const. Măciucă, Biblioteca pentru toţi nr. 294 Editura pentru literatură. — Radu Boureanu , Ustim­­­e sau colina goală, nuvele, Editura tineretului. — Petru Vintilă — Ven­deta, nuvele, Editura tinere­tului. — Ioan Grigorescu, Obse­sia, nuvele ediţia a Il-a re­văzută, Editura tineretului, POEZIE — Homer, Iliada 2 vol. Bi­blioteca Şcolarului, nr. 103, în româneşte de G. Murnu, prefaţă, note şi glosar de Ro­mul Munteanu, Editura tinere­tului. — V. Alecsandri — Opere I — Poezii (Doine, Lăcrimioa­re, Suvenire, Mărgăritărele), text stabilit şi variante de G. C. Nicolescu şi G. Rădu­­lescu-Dulgheru, studiu intro­ductiv, note şi comentarii de G. C. Nicolescu, Editura A­­cademiei Republicii Populare Române. — Dragoş Vicol — Buchet In August, versuri, Ed. tinere­tului. TEATRU — Mihail Sebastian, Jocul de-a vacanţa, prefaţă de Mircea Tomuş, Biblioteca pentru toţi nr. 293 — Editura pentru li­teratură. ESTETICA — Aristotel, Poetica, studiu introductiv, traducere şi co­mentarii de D. M. Pippidi, E­­ditura Academiei R.P.R. ARTA — N. Constantinescu : Mti­­n­stirea Putna — monumente istorice, mic îndreptar, Edi­tura Meridiane. — Al. Ciucurencu : Album de artă, prefaţă de Dan Gri­gorescu, Ed. Meridiane. — George Bălan, Sensurile muzicii (o introducere în ex­­tetica fenomenului muzical), Editura tineretului. ŞTIINŢE SOCIALE — Dan Berindei, Din începu­turile diplomaţiei româneşti moderne, Editura Politică. — H. Daicoviciu, Dacii, E­­ditura ştiinţifică, colecţia „Pa­­sini din istoria patriei“. SCRISOARE CĂTRE REDACŢIE TOVARĂŞE REDACTOR ŞEF. In ziua de 14 iunie crt., Tele­viziunea a prezentat piesa „O ne­înţelegere" de Albert Camus, scri­să in anul 1943. Am fost surprins constatînd cu această ocazie că subiectul piesei este acelaşi cu al nuvelei mele La „Bate-Drum", a­­părută în Adevărul literar şi ar­tistic din 26 septembrie 1937. Coincidenţa se explică desigur prin faptul că şi Camus şi eu am luat acest subiect dintr-un fapt divers relatat de ziare. Nu intenţionez nici un moment să fac vreo comparaţie de va­loare. Dacă ţin să precizez că am folo­sit acest fapt divers într-o lucra­re literară cu şase ani înaintea marelui scriitor francez, este pen­tru ca nuvela mea să nu sufere vreun prejudiciu atunci cînd va apărea în volum. Cu mulţumiri pentru ospitalita­tea acordată acestor rînduri. VIRGILIU MONDA Iunie 1965 • GAZETA LITERARA

Next