Gazeta literară, ianuarie-iunie 1967 (Anul 14, nr. 1-26)
1967-04-20 / nr. 16
MARAMUREŞ Atîtea frumuseţi mă dor Păduri şi munţi pe care căzu bruma Pietrosul şi Ineul în răsărit Şi drumul lui Bogdan peste Prislop Izvorul Izei, albastrul ei izvor Cerbi carpatini, biserici vechi de lemn Monumentale porţi, bărbaţi solemni Femeile din tîrgul de la Borşa Atîtea frumuseţi mă dor Că le-am văzut abia cînd e să mor. Geo BOGZA SUBLIMA MOŞTENIRE in epoca noastră, in care un război atomic ar însemna prefacerea intr-o clipită in pulberi fi cenufi a unei ţări întregi, cit de naiv ne sună versurile lui Alecsandri ! Plecat-am nouă din Vasluiui cu sergentul zece. Şi cu cită uimire aflăm cd in 7877, cind Romănia s-a alăturat Rusiei care declarase război Imperiului otoman — ca urmare a răscoalelor din Bosnia fi Herţegovina fi mai apoi a răscoalei bulgarilor — nu exista nici măcar o fabrici de armament la noi in tară ! Ce spaimă ne cuprinde la gindul din 6 aprilie al aceluiaşi memorabil an, cînd s-a semnat decretul de mobilizare a armatei române permanente, efectivul nostru număra SS 700 ostaşi, efectiv care s-a ridicat cu greu pină la 100 000 de oameni. Că, la începutul războiului, acum transporturile de armament comandat in străinătate fuseseră oprite la graniţa Austro-Ungariei, sub pretextul păstrării neutralităţii , noi românii nu aveam decit 190 de tunuri şi 25 000 de puşti, adică 1 puşcă la 4 oameni, ceea ce l-a făcut pe Mihail Kogălniceanu să spuie la 7 septembrie: „Avem braţe, n-avem puşti". Dar chiar mai pe urmă după ce s-a mai primit ceva material de război de la aliaţi şi s-au mai putut cumpăra încă 25 000 de puşti prin colectele celor rămaşi acasă, atît de preţioasă era arma pentru ostaşul romăn, incit cădea pe cimpul de lupii cu degetele încleştate pe ea, iar răniţii ridicaţi pe brancards prezentau puşca, spunind parcă cu ochii : — „Uite, n-am prăpăditor. In ce priveşte echipamentul, aveam doar 5 000 de corturi, fi acelea uzate ; magaziile unităţilor militare nu aveau, la începutul războiului, nici cite un rind de schimburi pentru fiecare din soldaţii noştri ; iar, din păcate, îmbrăcămintea şi încălţămintea erau atît de uşoare, incit din septembrie, cînd a dat ninsoarea, ai noştri au suferit grozav de frig şi multi au rămas cu picioarele degerate pentru toată viaţa. Cît despre aprovizionare se făcea atît de prost, că plinea ajungea pină la linia frontului alterată ori altădată deloc, iar bieţii ostaşi erau silili să se hrănească doar cu porumb copt ori cu ce mai puteau găsi prin regiune. A fost nevoie să se recurgă la rechiziţii, care s-au ridicat pină la sfirşitul războiului la 11 227 090 lei , şi ca să fie transportate alimentele —cum căile ferate la noi erau ca fi inexistente — s-a recurs la vilele şi căruţele ţărăneşti — fi acelea rechiziţionate, bineînţeles. Dar, toate aceste cifre atit de naive sunt dovada sublimă a dorinţei unanime ca proclamarea independenţei din 9 mai să devie un fapt împlinit de jure, nu numai de facto. Pentru ca cele spuse de Mihail Kogălniceanu in fata reprezentatiunii nationale, in acea memorabilă zi : „sintem independenţi, sintem naţiune de sine stătătoare..." să se realizeze, în acea primăvară a anului 77, toţi flăcăii şi gospodarii de prin sate au lăsat luncile in care cinta cucul şi mierla, şi-au părăsit căsuţele, ogoarele, nevestele, copiii, şi-au plecat să lupte Împotriva turcului. Erau atît de-nfierbintaţi de arzătoarea dorinţă de a da piept cu inamicul, incit atunci, cînd după luni de aşteptare încordată, s-a dat insfirşit semnalul trecerii Dunării, la 16 iulie, entuziasmul — spune un martor ocular — era atit de mare incit soldaţii jucau bunul, bătuta şi căzăceasca, chiuind ca la nuntă. E drept că in această indirjire a românului intra şi nădejdea că făgăduielile guvernului Profira SADOVEANU (Continuare In pagina 7) PROLETARI DIN TOATE ŢĂRILE, UNIŢI-VA N ICOLAE GRIGORESCU CALARAS ORGAN SAPTAMINAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMANIA • literara Anul XIV. Nr. 16 (755) • Joi 20 aprilie 1967 8 pagini , 1 lep NEMURIRE Trăieşti de-aproape-un veac în lume, Lenin ! Şi toate veacurile or să treacă, Milenii se vor scurge, de milenii ! Iar noi prin pulberi siderale dacă Vom fi cîndva un ciob sau o scînteie, Ca un opaiţ într-o noapte dacă. Şi alte cicluri or să se încheie Şi alte seminţii or sa planeze, Scriind în cosmos altă epopeie ! A noastră amintire-o să dureze Cînd prin lentila unor ochi gigantici Privind, urmaşii or să cuvînteze : „E steaua-n care-au fost leninienii, Strămoşii noştri, comuniştii antici !" Noi vom trăi, prin Lenin, în milenii I Victor TULBURE Aprilie 1967 PROFIL DE MEDALIE Revoluţia socialistă, însemnînd în România o adevărată Renaştere, a dus în chip firesc la redescoperirea unui ideal clasic al virtuţilor morale şi psihice ale poporului, şlefuite în curgerea unei milenare istorii. Profilul de medalie al omului de pe alai avea un consonant în metalul nobil al monezilor ascunse în ţarină şi bătute la Histria, Sucidava sau Roma, după cum ştiinţa lui de a zidi se sprijinea în capetele podului roman de peste Danubiu, în pilaştrii templelor de la Grădiştea Muncelului, în întârbturile militare care au dublat zidul Carpaţilor şi pavăza fluidă a rîurilor, de cînd se ştie. Mărturia antică a definit acest ideal de frumuseţe al localnicului, iar cine îl deschide pe părintele Istoriei, Herodot, la fila care ne priveşte, îi va recunoaşte nu numai pe aceşti îndepărtaţi strămoşi, dar şi pe strănepoţii lor, oşteni ai lui Gelu şi Glad, ai lui Ştefan sau Mihai Viteazu, ai lui Horia sau Tudor. Armele s-au schimbat, dar bărbăţia care a încordat arcul şi a făcut să vîjîie spada a trecut o dată cu acelaşi sînge fierbinte în vinele flăcăilor care au cucerit independenţa la Plevna şi Smîrdan, la Mărăşeşti şi Oituz, în zilele insurecţiei armate din august 1944. Uneltele zidirii s-au schimbat, dar mintea care a conceput cadranul astronomic de la Sarmisegetuza a trasat cu aceeaşi rigoare circumferinţa pură a mesei lui Brâncuşi, a conceput cuibarul solar al casei ţărăneşti, ca şi elevaţia marilor monumente din epoca noastră. Uneltele s-au schimbat. Intr-o vitrină cu metale carbonizate din muzeulLacis de la Cluj am recunoscut cu greu profilul mistriei, muşcată de rugină şi zgură, trecută prin pîrjolul unor grozave incendii, pîrjoluri care au afectat nu numai metalul, dar şi tuburile subterane de canalizare ale cetăţii, pînă şi trunchiul de bronz al unei Diane, frumoasă zeitate silvestră, înfăşurată nu în crengi, ci în flăcări. La Suceava, într-o altă vitrină de muzeu, profilul unei alte mistrci, care lucrase la zidurile cetăţii sau la palatele domneşti, se alungise la dimensiunile unui pumnal de luptă, ceea ce însemna că meşterul acelei clipe fusese silit să se transforme din zidar în ostaş. Pendulînd între plug şi spadă. Intre mistrie şi armă de luptă, truditorul de pe aici şi-a forjat însuşirile sub duritatea unor ciocniri extreme, şocuri istorice din sare au scînteiat peste veacuri, şi vitejia, dar şi geniul constructiv. Sunt realităţile istorice care au pus temeliile acestei Renaşteri, ctitorită de Partidul Comunist Român, prin braţul şi geniul poporului nostru. Modelul clasic, însuşirile caracteristice modului nostru de a fi cristalizate în fapte istorice au fost potenţate prin marele act al revoluţiei, redimensionate în acceleratorul de forţă al epocii contemporane, iar în procesul complex de afirmare prin noi fapte constructive au ieșit la iveală Paul ANGHEL ( Continuare in pagina 7 ) arhivă sentimentală TENDRESSE M-am chinuit să-i dau acestei vorbe înţeles, Un înţeles subtil şi tînăr mai ales. E-o vorbă ca dantela de uşoară Şi care toată vremea înfăşoară, Ca o nuanţă de lumină , Şi face duioşia mai senină. Ea se rosteşte numai într-o limbă, Intr-altfel se poceşte şi se schimbă. E vorba-n limba nouă să-nfioare, Ca e-al femeii scumpe în cîntec de izvoare. Eu am făcut plăpînda să stăpînească viaţa, Ca rouă dimineaţa. Femeie şi fecioară, Fii fragedă şi nouă ca-n vis şi-ntîia oară Şi dorul sfînt de tine e murmur de vioară. Fii purtătoarea pură de fiecare clipă A dragostei, şi-anină-fi pe suflet o aripă. In patimă curată Şi binecuvîntată, Cîndi-ai ales bărbatul Se pierde şi păcatul. Tudor ARGHEZI Aprilie 1967 breviar BUCUREŞTII de ieri şi de astăzi A apărutde curînd, la Editura pentru Literatură, lucrarea de mult aşteptată a profesorului universitar Constantin C. Giurescu : Istoria Bucureştilor, din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre. Este un in-quarto mare, tipărit pe două coloane, bogat ilustrat în text şi în afară de text, cu planşe colorate şi cu mai multe hărţi pliante, pentru ilustrarea întinderii şi dezvoltării capitalei noastre, de-a lungul veacurilor. Nu mai este nevoie să insist asupra pregătirii ştiinţifice a celui ce a semnat-o, cunoscut fiind de peste patruzeci de ani prin seriozitatea şi competenţa arătate în cercetări, atit de specialitate cit şi de sinteză. Recent a publicat prima parte dintr-o vastă lucrare despre pescuitul în ţara noastră, în curind va scoate o altă întinsă cercetare despre tirgurile sau oraşele şi cetăţile moldoveneşti din vechime. Aş afirma că deşi avem o lucrare iniţiată de municipiul oraşului Bucureşti şi semnată N. Iorga, la patruzeci de ani după monumentala Istoria Bucureştilor (1899) de Gh. Ionescu-Gion, cartea prof Constantin C. Giurescu este întîia cercetare propriu-zis ştiinţifică, închinată evoluţiei marii noastre aşezări de pe malurile Dîmboviţei. Construiţi la voia întîmplării pe un teren accidentat, cu numeroase coline, cu urcuşuri şi coborîşuri dintre cele mai pitoreşti, Bucureştii au fost în trecut o adunare de largi curţi boiereşti, pe lîngă care s-au înfiripat mici dughene şi ateliere, ca abea către sfirşitul secolului precedent să devină un centru industrial şi comercial. Sub regimul nostru socialist, al construcţiei de noi cartiere şi al deschiderii unor magistrale, Bucureştii concentrează cea mai mare parte din industria ţării, dar cuceresc pe numeroşii vizitatori străini îndeosebi prin florile ce îmbie la toate ferestrele şi balcoanele, prin numeroasele grădini şi parcuri, prin transparenţa atmosferei, dulceaţa climei şi albastrul napolitan al cerului. S-au dus livezile, prisăcile şi viile de la periferii, care împestriţau vechea capitală a Ţării Româneşti ! Au dispărut magherniţele şi cocioabele care, alternînd cu clădirile masive şi cu buildingurile, păstrau metropolei noastre, între cele două mari războaie, acele contraste ţipătoare între huzurul vîrfurilor sociale din trecut şi mizeria claselor muncitoare. Născut la Bucureşti, în zorii veacului, am apucat lampagiii, aparii cu sacale, cărbunarii cu cobiliţe, strigînd : „chiop, chiop, cărbuni“, inundaţiile Dîmboviţei, holera şi cometa lui Halley, din primăvara anului 1910, care a pus capăt parcă iluzoriei dulceţi a traiului patriarhal, anul, ar fi spus Matei I. Caragiale, al asfinţitului „crailor“. Materialul ilustrativ oferit de cartea lui Constantin C. Giurescu învie aspecte pe care le-am mai apucat şi a căror vetustare îmi trezeşte melancolie. La vîrsta şcolarităţii elementare, bucuria cea mare a copilăriei erau zurgălăii săniilor, iarna, care goneau cu iuţeala săgeţii. Nu vom spune, aşadar, ca marele Villon : — Dar unde-s zăpezile de mai an ? Ci unde-s zăpezile din fiecare iarnă, troienele lor uriaşe, care blocau intrările caselor, uşile, porţile şi drumurile de tot felul ? S-a schimbat în bine înfăţişarea veche, de intolerabile contraste, dar s-a schimbat şi clima continentală a oraşului copilăriei noastre, s-au scurtat anotimpurile de tranziţie, cu tendinţa de a trece de la iarnă direct la vară şi vice-versa, cu mult prea scurta dăinuire a primăverii şi a toamnelor glorioase de altădată Cartea cea nouă ne atrage luarea aminte asupra creşterii uriaşe a capitalei, după Eliberare şi avîntul irezistibil al noilor construcţii. Blocuri şi cartiere noi ies ca din pămînt, neverosimilă generaţie de ciment şi fier, străjuită de largi bulevarde, de siluete tinere de pomi, şi de flori de jur împrejur. Raioane şi microraioane iau locul cartierelor şi mahalalelor de altădată. Lucrarea se încheie cu capitolul : Grădini, grădini de petrecere, parcuri. Cititorul doritor de informaţie, de izvoare directe, găseşte la sfirşitul fiecărui capitol cite o amplă bibliografie. Ca în poezia eroică a lui D. Bolintineanu, învăţatul autor prevede un viitor de aur capitalei noastre şi-i închină aceste emoţionate rînduri finale : „Cu gîndul la acest viitor, aducem un recunoscător omagiu tuturor celor care ad în Bucureşti, şi pretutindeni, pe întreg cuprinsul pămîntului românesc, au muncit, au luptat şi au suferit pentru o viaţă mai dreaptă, mai bună şi mai frumoasă“. Muncii spornice a autorului Istoriei Bucureştilor aducem la rîndul nostru un cald omagiu. Şi o mulţumire filologului, care evită inesteticul plural-singularhibrid : Bucureştiul ! Partizanilor acestui monstru al vorbirii curente le-am ura vilegiatură plăcută la... Buşteniul de pe valea Prahovei. Şerban CIOCULESCU THEODOR AMAR LA ATAC (fragment) TRADIŢIE ŞI ACTUALITATE Viaţa noastră literară cunoaşte o tot mai mare deschidere spre valorile ferme, o tot mai accentuată efervescenţă pe planul beletristicei şi pe cel al criticei şi istoriografiei : revistele răspîndite pe întinsul ţării oglindesc acest fenomen de spor spiritual. Citesc cu încîntare o nouă plachetă de versuri ; descifrez noi mijloace formale într-o lucrare de proză ; parcurg cu interes un proaspăt volum de critică. Reiau într-o ediţie mai bogată şi mai exactă lectura lui Anton Pann sau a lui Pavel Dan. Iar literaturile străine îmi sînt din ce în ce mai aproape, în limba mea, ca un bun al lumii în care am crescut şi m-am dezvoltat ; zările largi, în care pot admira nu numai culmile străvechi, ci şi întîmpina formaţiile recente, ca intr-o geologie în plină devenire, mi-au ajuns familiare. Toate aceste fapte se leagă într-o ţesătură complexă şi mai trainică, la un nivel de cultură superior. Aştept cu nerăbdare să se desăvîrşească ampla ediţie Agîrbiceanu şi răsfoiesc cu plăcere un Montale românesc. Şi într-o astfel de clipă îmbietoare, mă întorc cu gîndul, un gînd mai grav, din perspectiva zilelor noastre spre desfăşurarea istorică a literaturii române. A trecut destul timp de la momentul Daciei literare, cînd reintraţi în circuitul şi actualitatea europeană, românii se străduiau să-şi regăsească fiinţa spirituală originală prin apelul la strămoşi, la tradiţii seculare , a trecut destul timp de la momentul Junimii, cînd Maiorescu, în Direcţia nouă, unde promova pe tînărul Eminescu,se străduia să îndrume Ion NEGOIŢESCU (Continuare in pagina 7)