Gazeta literară, iulie-decembrie 1967 (Anul 14, nr. 27-52)
1967-10-19 / nr. 42
„In cei 50 de ani care au trecut de la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, clasa muncitoare internaţională, forţele revoluţionare au repurtat succese de însemnătate istorică determinînd prin lupta lor modificarea configuraţiei lumii". NICOLAE CEAUŞESCU Din articolul „Victoriile hotărâtoare ale socialismului-triumf al marxism-leninismului" MEMORIA SATULUI Satul, vatra străbunilor, din care, datori şi mîndri scoborim, intră in schimbare. Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român, din 5—6 octombrie, se va înscrie, şi prin acest fapt, intre evenimentele a căror importanţă o putem valora numai dacă le privim din perspectiva viitorului. Sunt evenimentele care primesc, de la început, durata actului istoric. Documentele adoptate în acele zile conţin această durată, sacră, de act istoric, fiind documente de o deosebită importanţă pentru progresul multilateral al societăţii noastre, pentru intensificarea ritmului de intensificare economică, social-politică şi culturală a României. In acelaşi timp, punerea lor in dezbaterea publică, în interiorul unui profund democratism, angajează, spiritual, întregul popor român, infirmînd, încă odată, un adevăr pe care mulţi îl considerau imutabil: singurele timpuri al căror teritoriu îl putem străbate fără teama necunoscutului sunt prezentul şi trecuturile. E un adevăr depăşit: apropiatul mîine nu mai constituie pentru noi suprafaţa cultivabilă doar cu ipotezele, imaginaţiei, ci o imensă uzină în care am intrat de mai demult şi am început să lucrăm. „Miracolul românesc“ se explică numai prin acest imens zăcămînt de aur spiritual, pus in valoare de gindirea vie, novatoare, ştiinţifică a partidului. Ca vatră a străbunilor, satul a intrat şi el mai dinainte în această uzină a viitorului, dovedindu-şi inepuizabilele resurse morale şi materiale de care dispune. Cooperativizarea constituie o astfel de dovadă palpabilă şi, prin rezultatele de pînă acum, cutremurătoare , producţia agricolă a României a crescut în anii din urmă, dacă mi se îngăduie un termen de împrumut, nn pro-,gresie geometrică. Angajarea satului în complexul relaţiilor noi, socialiste, progresul continuu înregistrat pretutindeni, obţinerea de centre cu pondere economică eficientă, datorită unei repartizări ştiinţifice şi raţionale a forţelor de producţie, au determinat în struc-.tura satului un profil nou. Etern peregrin la porţile cetăţii, satul românesc a devenit în aceste ultime două decenii stăpîn al inepuizabilelor sale resurse. Era firesc, de aceea, ca în concordanţă deplină cu dezvoltarea actuală a României socialiste, intre cerinţele, impuse de însăşi această dezvoltare, satul să intre, iarăşi, in schimbare. Documentele Plenarei, din 5—6 octombrie, trasează două din liniile fundamentale ale structurii sale viitoare: libertatea de mişcare a comunei, autonomia sa în interiorul unui sistem administrativ teritorial, lipsit de parazitismul intermediar, costisitor, la nivelul raioanelor actuale, şi dezvoltarea armonioasă pe plan local, dezvoltare care se bazează, în primul rînd, pe spiritul de bună organizare al ţăranului. Sistematizarea, în interiorul unei urba- nistici care are în vedere, de fiecare dată, tradiţia arhitectonică populară, dar, în acelaşi timp, îi adaugă gradul de civilizaţie şi confort contemporan, ilustrează pe deplin spiritul creator al partidului. In perspectiva viitoare de afirmare a existenţei sale, satul românesc, aşezat întotdeauna cu faţa spre marile spectacole scrise doar de natură, este chemat să adauge, vechilor tradiţii, tradiţii viitoare. Prin plug, cîmpia românească, din vremuri fără vîrstă, a ştiut să comunice cu anotimpurile şi, mai presus de orice, cu braţele harnice. Un dialog continuu, singurul din toate cite se pot imagina, în care cuvintele au fost de fiecare dată de prisos: primind sămînţa şi efortul înţelept al muncii, ţărîna a vorbit, pe măsură, scoţînd deasupra vocabulele rotunde ale încolţită, pe care le-a legat frumos, spre toamnă, in amplele poeme ale recoltei. Cooperativizarea a revitalizat acest dialog, ridicîndu-l pe treptele contemporan şi viitor. îmbunătăţirea organizării administrativ-teritoriale a României consfinţeşte acest drept, şi această datorie, de ridicare a satului românesc la scara viitorului. Sociologilor li se oferă în acest fel un nebănuit cîmp de investigaţie şi cunoaştere. Mai ales de cunoaştere. Pentru că apreciem drept eficiente numai soluţiile care izvorăsc din cunoaşterea profundă şi multilaterală. Vatră a străbunilor, satul românesc a fost şi altarul pe care s-au păstrat secole de-a rîndul tradiţiile şi valorile spirituale ale neamului nostru, atunci când tehnica nu participa decit intr-o foarte redusă măsură la morfologia civilizaţiei noastre. Discul de celuloid, pe care astăzi îl putem cumpăra în orice colţ al ţării, a fost făcut mai întîi din memoria satului. Prima istorie a poporului român a scris-o tot satul, în cartea nevăzută a legendelor. Medicina dinţii a fundamentat-o, de asemeni, tot satul, cu preţul sacrificiului suprem. Primul curs de arhitectură s-a născut, sub bardă, din stejar şi imaginaţie populară. Aplecat deasupra săminţei, cu intuiţia de veacuri, ţăranul a scos deasupra, materială, înmulţirea. In lipsă de altele, ţăranul român a ieşit în cîmp fiindu-şi sieşi profesor universitar, sociolog, economist, agronom, doctor, Țară. Memoria satului e adîncă și inepuizabilă. Darie NOVaCEANU PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE UNITI-VA ! • ORGAN SAPTAMANAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMANIA Anul XIV Nr. 42 (781) • Joi 19 octombrie 1967 8 pagini : 1 leu LUI BRANCUȘI Tnvestmîntatâ-n nuditatea ei femeia bronz se închina la zei ; zeii erau, se vede, sub pămînt cum ea se închina cu unghiul frînt ; în scoica rugăciunii, în palmele-adunate un fluture prinsese, poate , în cripta moale, ca-ntr-o văgăună i se părea, un clopot că răsună, bătea în podul palmei o aripă de flutur mai pipăit ca floriie-n vifin chrid se scutur ; o apăsau pe ceafă lumi de mit dar unghiul ei stătea de neclintit ; durată-n omenească simetrie, în bronz, statuia se născuse vie. MOBILITATE ŞI DINAMISM Pentru scriitor şi artist, recentele documente,puse in discuţia publică de Plenara C.C. al P . R., reprezintă mai mult decât un temei de meditaţie, sunt însuşi imboldul unei reconsiderări creatoare a chestiunilor privind masa noastră de lucru, fila scrisă. In ele este analizată cu adincime, spirit ştiinţific şi responsabilitate, mişcarea unor procese economice largi, denunţîndu-se public ahingile care frînează iniţiativa, porţile prin care se revarsă risipa, vidul de gândire sau automatismul paştişor, carenţe care s-au transformat cu vremea în tot atâtea stînci în calea înaintării noastre. Fără a omite din aprecieri mândria legitimă a succeselor, documentele ne îndeamnă la o considerare lucidă a proceselor economice în care suntem antrenaţi, la o mai chibzuită cîntărire aiaşilor, la o mai exactă şi eficientă distribuire a eforturilor creatoare, în vederea dezvoltării depline a organismului economic al societăţii noastre. Măsurile care se prescriu sunt menite să degajeze iniţiativa obştească şi individuală, să dea unităţilor noastre economice o mai mare mobilitate, iar economiei în ansamblul ei un sporit dinamism. Mobilitate şi dinamism sunt cele două viitoare caracteristici ale înaintării noastre în economie, cu consecinţele care decurg de aici — eficienţă, diversificarea producţiei, produs competitiv, — factori care vor asigura o mai puternică stabilitate pieţii şi o mai echilibrată răsplată a producătorului. Aceleaşi măsuri, ce se preconizează în documente, vor da o puternică lovitură birocraţiei administrative, lichidînd tutela de la distanţă, prin telescopul dispoziţiilor, spulberînd dădăceala sâcâitoare a servietelor plimbate printre strunguri, curmînd cu capriciul sau bunul plac în materie de legi economice, dind ştiut este că intervenţia ignorantă sau necugetată în asemenea procese are consecinţe neaşteptat de grave. Pe scurt, documentele prescriu o mai mare stimă faţă de producător, faţă de competenţa şi capacitatea lui, faţă de instinctul său de previziune, rezultat din responsabilitatea directă a actului creator şi dintr-o mare şi fecundă experienţă. Se prefigurează o etapă nouă în dezvoltarea societăţii noastre. O asemenea viziune nu poate decât să-l bucure pe scriitor sau artist, nădăjduind o răsfrîngere directă a acestei viziuni şi asupra îndeletnicirii cu gîndul sau cuvîntul. Produsele noastre pot deveni la rîndu-le competitive, eficienţa lor socială poate spori neînchipuit de mult, preţul lor moral poate creşte. Ce înseamnă în cîmpul artei şi literaturii mobilitate şi dinamism?... Pornind de la spiritul documentelor, îndrăzneala creatoare s-ar cuverni dublată prin îndrăzneală şi responsabilitate cetăţenească, printr-o sporită luciditate în aprecierea proceselor sociale despre care vorbim, printr-o ascuţită sensibilitate faţă de multiplele „dureri de naştere“ ale promovării noului în societatea noastră. Solidar cu celelalte instrumente de construcţie, condeiul îşi va face datoria. Paul ANGHEL Vulpi roşii mi-au ars gîndul la ceasul dimineţii ; veneai pînă la umeri prin laptele cetii, ceafa aceea curgînd din absurd cu braţe moi, muiereşte întinse alene ; şi te-am văzut, că nu făcuseşî să-nflorească feriga nopţii de Sînziene ; dar pînă la tine era înălţime cerească ; stai ! nu te face fată, pasăre, nu te ascunde ! am şapte fraţi in basme şi te găsesc oriunde ; am lujere albastre de flori de insomnie, fac pîrtie de schiuri din benzi de curcubeu, din raze răsucite din lună fac frînghie şiploi ,cu virfu-n lună încremenit sînt eu ! ■ Cu toată recuzita spre geana ta de tuş încremenesc sub rîsul prozaic ca un duş . Te depărtai, pînă la umeri prin laptele cefii... vulpi roşii mi-au ars gîndul la ceasul dimineţii. Radu BOUREANU DESPRE UMORUL GERMAN breviar Unui mare popor, care a dat culturii universale genii poetice, muzicale şi filozofice incomparabile, ca Hölderlin şi Goethe, Johann-Sebastian Bach şi Beethoven, Kant şi Hegel, i se contestă adeseori umorul sau i se recunoaşte unul de culoarea şi ponderea plumbului. Evidentă nedreptate ! O replică oportună este recent apăruta carte Humor in deutscher Sprache, cu texte culese, prelucrate şi adnotate de Al. Roman in Editura Ştiinţifică. Metodic concepută, antologia de proverbe, umor al vârstelor, al sexelor, al categoriilor sociale și profesionale, nu este lipsită de fragmente literare bine alese, de la Jörg Wickram, intțiul prozator german, din secolul al XVI-lea și pînă în zilele noastre, inclusiv scriitorul român de limbă germană, Erwin Wittstock (1890—1962). Caragiale spunea că prostul dacă nu este fudul nu are nici un haz. Proverbul german corespunzător se poate traduce astfel : Prostie și mîndrie cresc din aceeași tulpină (Dummheit und Stolz wachsen an einem Holz). Unele glume, axate pe echivocuri specifice limbii germane, sunt intraductibile, ca întrebarea : un derivat al cuvîntului Lebensgefahrt (primejdie de moarte) şi răspunsul : Lebensgefährtin (tovarăşe de viaţă, soţie). Este calamburul unui misogin spiritual, rezultat din compunerea congruent gramaticală a femininului. Echivocul sta la baza şi a unui alt dialog, între o cumpărătoare şi vînzătorul de cărţi, care o întreabă dacă doreşte o carte uşoară , distractivă, iar ea îi răspunde că lucrul îi este indiferent, deoarece o aşteaptă afară trăsura. Răspunsul unui prieten, la întrebarea altuia: de ce nu se însoară cu o veche cunoştinţă, cum că dacă ar face-o, n-ar mai avea unde să-şi petreacă serile, ne amintim că l-am citit in Chamfort. Anecdota cu Goethe, care ar fi răspuns unui tinăr autor neinzestrat al unei ode către posteritate, că poezia nu va ajunge la adresă, circulă şi pe seama lui Voltaire, înaintea fanfaronului cinegetic Münchhausen, antologistul ni-l dă pe omologul său marsiliez, Marius, lăudăros dar laş. Să fie o simbolică tendenţioasă, în favoarea baronului german ? Sau este pur şi simplu o depăşire a cadrului naţional, fără intenţii subversive ? Că doar antologistul dă şi din umorul lui Galenos, marele medic al antichităţii greceşti, care spunea : „Cel mai bun medic este natura. Ea nu numai că vindecă trei pătrimi din toate bolile, dar nici nu-şi bîrfeşte colegii". Dintr-o vorbă a lui Liliencron despre un epigon, aflăm şi izvorul cuvintului atribuit lui C. Argetoianu, pe seama unui tinăr contemporan . Serben CIOCULESCU (Continuare în pagina 7) mte NUVELELE LUCIEI DEMETRIUS Sinuoasă, discontinuă evoluţie a parcurs Lucia Demetrius! Derutantă, ba chiar de-a dreptul de neînţeles, dacă am considera-o în afara contextului istoric-literar. In acest context, însă, explicaţia sinuozităţilor, a discontinuităţii, se află fără dificultăţi. Debutul scriitoarei a declanşat explozii de entuziasm. E. Lovinescu descoperea în „fărîma de femeie“ care era Lucia Demetrius prin 1935, pur şi simplu, „o copilă de geniu“. Cumpănit, exact în aprecieri, Pompiliu Constantinescu detecta în Tinereţe, romanul de debut, „o întreagă poezie a gesturilor, a întîlnirilor şi despărţirilor de iubire, a aşteptării şi a bucuriei unei prezenţe aproape divine a dragostei“, iar romanul următor, Marea fugă, îl considera o „biruinţă“, notînd că „D-ra Lucia Demetrius se dovedeşte o scriitoare nu numai de multe posibilităţi, dar şi de palpabile realizări, ducînd mai departe, maturizîndu-le, darurile din Tinereţe. Şi cele două romane citate, şi culegerile de nuvele Destine şi Album de familie, acesta din urmă ajungînd să împrumute titlul volumului selectiv, recent apărut în B.p.I., sub îngrijirea şi cu o prefaţă a lui H. Zalis, îndreptăţesc buna primire făcută de critică (chiar dacă nu de către unanimitatea criticii). Recitite azi, romanele, dar mai cu seamă nuvelele, cîteva dintre ele, impun şi prin acele „rezonanţe concentrice de poezie“, de care vorbea Pompiliu Constantinescu şi — mai mult chiar — prin subtilitatea analitică. Volumul din B.p.I. reţine din Destine o singură nuvelă, reprezentativă pentru orientarea şi posibilităţile de atunci ale autoarei. Ultimele zile ale Ioarei Lazăr, un fel de radiogramă a proceselor sufleteşti asociate agoniei. Lumea sanatoriilor, atmosfera de spital, medicii sunt de altminteri o constantă a literaturii Luciei Demetrius, a prozei sale, ca şi a teatrului său. Ceea ce reţine atenţia în cazul concret e o specială capacitate de transpunere în ipostaza personajului invocat, fineţea cu care sunt percepute simţăminte ce urcă ilogic din regiuni lăuntrice informe în cercul de lumină al conştiinţei unei bolnave. Scriitoarea şi-o asimilează pe Ioana Lazăr complet, îi comunică stările psihice, delirurile, halucinaţiile, cu atîta putere de sensibilizare încît scrierea pare un jurnal interior transcris la persoana a treia. Spre a nu naufragia în apele unui lirism de speţa celui din proza scriitoarelor de duzină, virtuţile simpatetice fuzionează, şi în nuvela aceasta şi în alte naraţiuni ale Luciei Demetrius, cu o vie luciditate. Mareele sufleteşti, încărcate de aluviunile inconştientului, parvin la expresie trecute prin filtrul unei intelectualităţi selective ce interzice revărsările dezordonate, confidenţa nesemnificativă. Ne găsim în prezenţa unei modalităţi analitice datorate neîndoielnic Hortensiei Papadat-Bengescu. Aceeaşi acuitate a observaţiei, neîmpinsă însă pînă la fiziologic şi biologic, menţinută, obişnuit, în spaţii pur sufleteşti, eterate, de unde acea constantă aură de poezie, acea impresie de elevaţie pe care o transmit chiar pagini ce nu evită traversarea unor compacte zone de prozaism, precum cele din Melopee, unde cuplul fugar are de înfruntat adversităţi dintre cele mai penibile, de ordinul grotescului în sforţarea de a găsi un adăpost iubirii. Rămînînd la nuvela din Destine inclusă în volumul antologic, amintitele însuşiri se particularizează în special în predispoziţia prozatoarei de a corporaliza stările psihice. Ioana Lazăr trăieşte obsesiile mai ales la modul vizual. Simţind că se destramă, muribunda îşi reprezintă acest proces, plastic: „are impresia că e o haină, nu un trup, o haină din care a plecat trupul“, trupul „se cerne, curge ca o zăpadă, şi se aşează, şi e pufos, şi se cerne continuu. Ninge cu puf, cu praf de lună“. Altădată, gîndindu-se că s-ar putea să moară pînă a doua zi, se autocontemplă mental, „rece şi violetă, întinsă pe masa din camera de la spatele sălii de operaţie, acoperită cu un cearceaf (...) Buzele au să se stingă şi dinţii au să se vadă albi...“ Impresionantă e întrepătrunderea unor astfel de vedenii cu privelişti de fericire, constituite normal, tot în sfera morbidului. Imaginea Profesorului investit de fantezia bolnavă cu puteri de traumaturg miraculos, străpungerepre-Dumitru MICU (Continuare în pagina 7) („Cocoşul“ şi „Prinţesa X“ fac parte din seria de fotografii inedite executate de FLORIN DRAGU după lucrările lui Brâncuşi la Muzeul de Artă modernă din Paris — iunie 1967). Intre 13—15 octombrie s-au desfăşurat la Bucureşti lucrările colocviului ,,C. Brâncuşi", organizat de Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă şi Uniunea Artiştilor Plastici, în colaborare cu Asociaţia internaţională a criticilor de artă. La reuşita lucrărilor au contribuit, alături de specialişti români, o serie de personalităţi cu renume de peste hotare, precum şi o serie de eleve şi elevi ai lui Brâncuşi. Ne-am adresat cîtorva dintre participanţi rugîndu-i să ne evoce figura marelui artist român. OPERA MAJORA A SECOLULUI XX Domnul Jacques Lassaigne, preşedintele A.I.C.A. (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă), precizînd că scopul acestui colocviu a fost cinstirea lui Brâncuşi cu prilejul împlinirii a 10 ani de la moartea sa, ne-a declarat: „Acei dintre noi care l-au cunoscut, au evocat figura sa aproape legendară ; alţii au comunicat rezultatele cercetărilor şi descoperirilor lor. Am discutat despre opera sa — liber şi simplu, aşa cum ar fi dorit el însuşi, dar dincolo de o familiaritate de atelier sau de limbaj. Căci nu te poţi apropia de Brâncuşi, nu poţi vorbi despre el, nu poţi scrie despre opera sa, fără un respect infinit. Din respect pe care modestia şi demnitatea vieţii sale, la fel ca şi măreţia creaţiei sale, îl merită pe deplin. Aşa cum el însuşi gîndea că artistul nu se poate apuca de lucru fără a se afla într-o stare de purificare şi seninătate meditativă şi noi încercăm sentimentul că trebuie să ne pregătim înainte de a porni pe drumul discuţiilor. Şi fiecare contribuţie a noastră nu are sens decit făcînd parte dintr-un act de celebrare colectivă, în acest spirit şi pentru a-l cunoaşte mai bine pe Brâncuşi am venit aici să-l onorăm, pe pămîntul românesc. Am mers în pelerinaj la Craiova şi Tîrgul Jiu ; în admirabilele dumneavoastră muzee am văzut mărturiile marilor creaţii din trecutul istoric şi religios, din inepuizabilul tezaur al artei populare pe care am studiat-o în tinereţea mea, cînd am participat la conceperea monografiei sociologice a satului de unde a venit Brâncuşi, a acestui mod de viaţă de o neuitată valoare cu care şi-a hrănit opera şi atitudinea sa. El a avut acest privilegiu, atît de rar pentru un artist, de a-şi realiza năzuinţele cele mai înalte, făurind monumente grandioase pe măsura poporului său. Dar cum, din acest ungher îndepărtat al Carpaţilor, să ţi faci cunoscut, să-ţi transmiţi mesajul la toţi acei, din ce în ce mai numeroşi, care dincolo de frontierele timpului şi ale spaţiului, merită să-l primească ? Problema comunicării operei de artă, atît de importantă pentru viitorul marilor mulţimi de mîine, se pune în acest caz particular cu o acuitate ce merită să ne reţină atenţia. Brâncuşi a eliberat arta, şi am dori ca aceasta să fie pentru totdeauna, de estetism, de un talmeş-balmeş fie el modern sau vechi. El este autorul operei majore a secolului XX în sculptură, aşa cum este Matisse în pictură. Este o temă pe care mi-o propun şi pe care sper să o aprofundez într-o zi“. Jacques LASSAIGNE