Gazeta Transilvaniei, decembrie 1889 (Anul 52, nr. 268-289)
1889-12-03 / nr. 270
Rfdima, AiHiiisnantmi si Tipograha, BRASOVU, piața mare Nr. 22. Scrisori nebancate nu se primesc. Manuscripte nu se retrimită! (3sr“crn^c£]^'cr idjez iDT2vd:i2snE!0 JL) *,(iazetar es« in fiecare qi Adesamesie peiir» Autn-Hitaiw: Pe una ană 12 fl., pe sese luni 6 fl., Pe trei luni 3 fl. Pentru România şi străinătate: Pe unu ană 40 franci, pe şase luni 20 franci, pe trei luni 10 franci. Se prenumără la toate oficiele poştale din întru şi din afară şi la doi. colectori. .taameaiula perna Braşovu, la administraţiune, piaţa mare Nr. 22, etagiula I., pe unu hda 10 fl., pe şase luni 5 fl., pe trei luni 2 fl. 50 cr. Cu duaulă In casă: Pe umană 12 fl. pe şese luni 6 fl., pe trei luni 3 fl. Ună esemplară 5 cr. v. a. sau 15 bani. Atâtă abonamentele cfttă şi inserţivutile sunt a se plaţi înainte. Birourile de aiadluri: Braşovu, piaţa mare Nr. 22. Inserate mai primescă în Vlena Hudolfu Mossr, Haasenstem & Vogler (Otto Muris), Heinrich Scho.lek, Alois Hemdi, A! .Dukes, A, Oppelik.J Danneberg; în Budapesta: A. V. Goldberger, Anton Mezei, Eckstein Remat: ín Frankfurt: G. L.Daube. in Hamburg: A. Steiner. Freţulu inserţiuniioru, o seria gamnoniM pe o colona ti cr. si 30 cr. timbru pentru o publicare. Publicări mai dese după tarifă și învoială. Reclame pe pagina III-a o seria 10 cr. v. a. sauîn bani. Nr. 270.—Anula LU Brașovi, Duminecă 3 (15i Decemvrie 1889. Brașovii, 2 Decemvre v. Firea despotismului aduce cu sine, că elă nu poate suferi nici o mişcare de sine stătătore, nici unu feliu de manifestare a voinţei şi a semţem intei ore, ce i s’ar opune într’unu modă sau altulă. Deca îţi ofice despotulu, că eşti prostii, trebue se-i răspund ca ţeranulu din anecdotă: „Prostii Măria Ta!“, căci vai şi amară de tine, deca vei avé cutezarea a-i da se cunoscă, că și densulu nu-i mai bunii omii decâtu tine și că nimicu nu’lu scutesce ca se nu facă și elu cele mai mari prostii. Intr’o asemenea situațiune ne aflăm la noi față cu despoții noștri dela putere. Despotismulu este de multe soiuri, dar celu mai mare despotismui e fără îndoiéla acela, care se severșesce în numele unui poporft întregu contra altora popoare. Acesta se întâmplă din nenorocire la noi, unde se identifică chiar statulu cu interesele unei singure rasse ,ficendu-se, că totu ce nu se unesc e cu aceste interese este reu, periculoşii şi condamnabilii. Interesulă poporului maghiară este se trăiescă în pace şi bună înţelegere cu poporele conlocuitore şi elu ar şi pute trăi forte bine cu ele, decă n’ar fi ti omenii ambiţioşi şi fanatici dela cârmă, cari croindu’şî unu plană nerealisabilă de-a maghiarisa totă suflarea în stată, amăgescă pe Maghiari cu vorbe late şi cu promisiuni seducătoare şi îi aţîţă mereu în potriva conlocuitorilor lorii de altă limbă. Scie şi simte orîce Maghiară de omeniă, că elu poate trăi în pace şi în ticnă alături cu Românulă, Serbula, Slovaculă și Sasulft, dar agitatorii dela cârmă îi strigă mereu în urechi, că acesta nu merge, că numai încălecândă pe ei poate trăi, căci deca i se va da de pildă Românului, ce este alu lui după dreptate, se va primejdui nația ungureasca, și statulă, în a căruia frunte se află ea, nu se va mai putea susțină. Fost’au între căpeteniile politice maghiare şi omeni de aceia, carificeu, că ar fi bine décá şi Maghiarii ară înveța ceva din păţaniile dela 1848 şi décá ar fi mai drepți față cu popoarele conlocuitore. Astăcfi înse nu mai suntu şi déca suntă nu mai eutezu a’şi ridica vocea de frică, că voră fi uiduiţî de cătră despoţii mari şi mici dela guvernă şi dela pressa ungurescă, cari nu vom se mai scie şi se mai audă de alta, decâtu că acestă stată cu totu ce trăesce într’însulă trebue se devină „stată naţională maghiară.“ Era naturală ca aceia, cari, spre asigurarea planurilor lor fantastice, au căutată cu orice chipă se înăbuşăscă în simli. Maghiarilor, prin terorisare seinţementul, de echitate şi de dreptate faţă cu celelalte popore conlocuitore, era, eficem de lucru firesc, ca aceşti despoţi conduşi de ideia maghiarisării se pună tóte în mişcare spre a împiedeca orice manifestare a consciinţei de dreptă şi de libertate şi a semţului naţională în siuulu celorn nedreptăţiţi. Terorismulu celoră dela putere nu-lu semte acji nimeni mai tare ca noi Românii. Lui i-a cactutu jertfă cjilele aceste şi bravură protopopă ală Seiniloră, părintele Berinde. Ce a greşită părintele Berinde ? La acésta întrebare n’avemă încă nici una răspunsă. Cei ce ară puté se ne deslușăscă tacă, bine sciindă că déca ară vorbi numai pe sine s’ar acusa. Câtă pentru noi nu scimă ca părintele Berinde se fi greşită alta, decâtu că n’a făcută pe voia despoţiloru dela putere. Aceştia au aşteptată ca şi elă să cfi°ă cum cficu ei şi se lucre împreună cu ei în afacerea procesului fratelui şi soţului seu Vasile Lucaciu. Dcr părintele Berinde nu e omulu, care se se plece înaintea terorismului celoră dela putere, di’şî are convingerile sale curate şi sincere românesc! şi nu se sfîesce de a lucra după cum îi dicteza aceste convingeri. De aceea şi în casulă amintită şî-a făcută datoria sa de preotu română luându în apărare pe fratele său nevinovată şi rugându-se lui Dumnedeu ca se ajute dreptăţii, cr purtarea sa barbatesca a însufleţită şi pe ceilalţi preoţi români din Sătmaru. Când au veriută Ungurii din Sătmaru purtarea cea demna a preoţilor români în frunte cu părintele Berinde, au recunoscută şi ei că nedreptate i s’a făcută părintelui Lucaciu. Acesta însă n’a putută se placă despoţiloru dela putere, nu le-a plăcută mai vertosu că preoţimea română din Sătmaru şî-a manifestată cu aceasta ocasiune consciinţa naţională. „Cu o preoţime română consolă de dreptură şi de ■datorinţele ei naţionale, nu voru pute isbuti niciodată planurile noastre!“ şi-au sfist ele și au hotârîtu să prigonească pe părintele Berinde, ca se nu mai cuteze altădată preoții români din Sătmaru să’șî rădice fruntea înaintea despotismului. Ei au hotărîtă, ce au hotărîtu, dar tristă și durerosă lucru este, că pentru acesta prigonire duşmănescă despoţii dela putere au isbutită a câştiga chiar concursului Episcopului din Cherla. Suspendarea părintelui Berinde din postură de protopopii este o dovadă mai multă, că duşmanii limbei şi ai naţionalităţii noastre voră să sugrume consciinţa naţionala a preoţimei nóastre. Dar nu se va alege nimica din tóte uneltirile şi svâreolirile despoţiloru noştri, căci tare ca stânca este credinţa Românilor, în viitorulu nemului lor, şi nici o intrigă, nici o forţă, nici o slăbiciune nu va fi în stare se înstrăineze preoţimea nostră de poporală română, cu care în toate timpurile a împărţită şi binele şi reula şi durerea şi bucuria. FOILETONUL II „GAZ. TRANS.“ Rândunica. ( Poveste din gura poporului.) Să vă spună, dragii badei, o poveste, care nici n'a fostă nici nu mai este, suiţi de cele din bătrâni, când purecii se încălţau cu coji de nucii şi se duceau la sfânta rugă, că eu nu’şu de când cu poveştile, di’să mai dincolo cu vr’o douătreifile, că să fiu mai dincoce, m’ară spune ele pe mine, dar aşa, le spună eu pe ele, că tocmai când maica mă născea, poveştile pe la pofta nostră trecea, şi eu am apucată una de'odă şi am averlit’o la noi în ogradă, şi am prinsă a o ispiti, ca să mă’nveţe şi pe mine a minţi, şi decă mi-a minţită una ori două, şi eu vă minţescă vouă. A fostă odată ună preotă bogată, er preoteasa era harnică fără sémene. Ei aveau o drăguţă de fată voinică, de nu’i aflai păreche în şépte ţări, era — vorba ceea — ca ruptă din sere. Mulţi tineri o peţiseră, şi de dascăli, şi de preoţi, şi de domul de cei mari, tată tineri voinici şi frumoşi, dar nici unulă nu’i era fetei după placă. Dela o vreme nu mai îndrăsnia nimenea s’o petăsefi, de temă că nu’la vré fata. Tatălă fetei îngrijată, că ea nu vrea să ia pe nici ună tânără, începu să se roage lui Dumnedeu, ca să’i trimetă fiicei sale ună pețitoru după placă. Dumnedeu îlă ascultă, și când se’ncheia anulă, era că nimeri într’o seara ună tânără voinică și chipeșă, călare pe ună cală albă. Flăcăulă celă voinică spuse c’a venită să vedă fata. Nu trecu multă şi fata intră în casă, drăguţă, şi trumosă, de s’o sorbi. Tînărului îi plăcu fata şi ceru ca încă în acea nopte să se cunune cu fata şi să plece amândoi. Părinţilor nu le veni la socoteli astă grabă, dar fata se’nvoi. Preotulă şi preotésa n’avură ce face, chemară iute ună preotă din vecini şi’i cununa. Apoi se ospătară cu toţii, tinerii încălecară pe canula celă albă şi se cam mai duseră. Preotésa era nedumerită de ună lucru, şi adecă, câtă a stată tânărulă acolo, nu şî-a descoperită faţa, aşa că nu scia câtă e de frumaosă, căci cu faţa acoperită intrase în casă, cu faţa acoperită a stată şi totă cu faţa acoperită a şi plecată. Nici unulă, nici preotulă, nici preotesa, nu sciau încătrău li s’a dusă fata şi unde să o caute. Erau nespusă de supăraţi, şi cum nu, după o drăguţă de fată ca a loră? Trecură cinci luni de cjile şi nimicii nu au fira despre ea. Când eră că pe la Buna-vestire, când se reîntorceau rândunelele, într’o seră frumosă fata preotului sosesce călare pe calulă celă albă. De bucuriă nu putu grăi nici unulă, se’mbrăţişară şi se sărutară cu focă. După câtva timpii îi veni preotesei graiulii. — Draga mamii, ce doră nestinsă ne ardea după tine. Spune-ne cum trăiesc și vădut’ai fata bărbatului tău? — O, dulcea mea mamă, nici la sînulă tău nu mi-a fostă mai bine. Cu bătrâna lui mamă îmi petrecă tată cfiulița și ne isprăvimă trebărele, căci bărbatu-meu, când se crăpă de criuă, se duce şi nu mai vine până sera; dar fața lui încă n’am vădut’o, căci nu şi-o descopere nici când se culcă, nici când se scolă, nici când plecă, nici când vine. — Să’ți spună eu, draga mamei, ce să faci ca să poţi vede fața bărbatului tău. Eră’ţi dau o luminiţă de cără, s’o aprind! şi să o bagi sub o oră sub pată. Să laşi pe bărbatu-tău să adormă, or tu să rămâi deşteptă şi, după ce va adormi, scolă-te frumosă, scoate luminiţa, desvălesce’lă de pe obrază şi te uită la faţa lui, că trebue să fiă ceva la mijlocă de nu’şi arată elă fata. Fetei îi păru bine de sfatură mamei, luă luminiţa şi plecă după îmbrftţişeri şi sărutări ferbinţi, pentru că de acasă i s’a spusă, că înainte de a se face riuă să fiă îndărătă, pentru ca să pota pleca bărbatu-său cu calulă. Când era aproape să se crape de diuă, tînără nevestică sosi acasă. Tocmai se gătia bărbatu-său de dramă, încăleca, apoi și pleca. In ejița aceea tânără nevastă era mai seriosă, mai gânditoare ca altădată. Soara, când veni bărbatu-său și se culcă, ea făcu tocmai cum o învățase mumaa-sa. Scoase luminița aprinsă de sub bală de sub pată, desveli fața bărbatu-său, care durmia, și când i-o vécia rămase încre“ ZESe crista politică. Dinăuntru. In ședințele din dilele trecute ale dietei din Pesta, s’a mai vorbită și despre stările ce s’au creată și se voră crea de stăpânirea unguresca. Deputatulă Otto Hermann., vorbindă despre crescerea poporaţiunei, căis© că numai atunci va puté fi vorba de o sporire a ei, când traiulă vieţii nu va fi o povară şi când starea sanitară nu va fi îngrijitore, cum suntă adî, din causa stărei materiale miserabile. Mai bine se ’ngrijescă guvernulă de a îmbunătăţi aceste stări, decâtă a face administraţia de stată. Deputatulă Csatar vorbi şi elă în contra administraţiei de stată, care va face sclavă din omulă liberă. Vorbi apoi deputatulă Ugran în contra folosirei gendarmeriei în afaceri politice, în servicii de corteşire pe la alegeri, cum se întâmplă mai alesă în părţile Ardealului, unde alegătorii sunt adunaţi şi păziţi ca turmele de oi. De asemenea îşi ridică graiul Polonyi în contra folosirei terorismului gendarmeriei la alegeri, în contra persecutărei alegătorilor, de cătră gendarrai pentru vederile lor politice. Se ’nţelege, că deputaţii unguri n’au luată în apărare prin aceea ce au spusă şi pe alegătorii nemaghiari, cari suntă cu sila duşi la alegeri, acolo unde nu alegă cum e în Ardely, ori terorisaţi să-şi dea votulă pentru ună deputată străină, când ei ar vréa să alegă ună deputată națională, cum se întemplă în Țera ungurescă și ’n Bănată. Se vede, că reula numai pentru Unguri e rău, el