Gazeta Transilvaniei, februarie 1893 (Anul 56, nr. 24-46)
1893-02-14 / nr. 34
Mactluea, Atolilstratiuita și Tipozrava: ' , '3RASOVU, piața mar«.; TArtQura Inului Nr. 31^/,-. wrusorf ne francate nm^€rfr-pne*cu. Manuscripte nu se&e&mintui. Birourile as ansjpjtif.; ftrasovft, picta mi „Gazeta“ ese în fiecare 4* Abonamente pentru Austro-Ungaria. Pe un and 12 fl.f pe şăse luni 6 fl., pe trei luni 3 fl. N-rii de Duminecă 2 fl. pe ană. Pentru România şi străinătate. Pe unu ană 40 franci, pe şăse luni 20 fl., pe trei luni 10 fl. N-rii de Duminecă 8 franci. Se prenumără la toate oficiele poştale din întru şi din afară şi la doi. colectori. Abonamentnln pentrn ßrasorü: a administrațiune, piața mare, Tergulu Inului Nr. 30 etaglulu I.: pe unu ană 10 fl., pe sese luni 5 fl., pe trei luni 2 fl. 50 cr. Cu dusulu în casă: Pe unu ană 12 fl., pe 6 luni 6 fl., pe trei luni 3 fl. Unu esemplaru 5 cr. v. a. său 15 bani. Atâtu abonamentele cfttu și inserțiunile sunt a se plăti înainte. Inului Nr. 30^ înserate mai primea ca Wolwo H. Moste, Baasenstein os Yogier (Otto Maas), H. Schalek, Alois Herndel, M. Dukes, A. Oppelik, J. Donneberg; în Budapesta: A. Z. Goldberger, Eckstein Bernert; In Frankfurt : G. L. Daube ; In Hamburg: A. Steiner. Pretul inserţiunilorfi: o seria garmond pe o coloana 6 cr. şi 30 cr. timbra pentru o publicare. Publicări mai dese după tarifa şi învoiala. Reclame pe pagina a IH-a o seria 10 cr. v. a. sau 30 bani. Nr. 34.—Anul I LVI. Braşovt, Duminecă, 14 (26) Februarie 1833. Braşov), 13 Februarie v. După atâtea vécuri triste, petrecute în întunerecă şi robia, sufletulă nostru este pătrunsă de-o legitimă mândria şi bucuria, vecjénda, cum numele de Românii răsună astăciî dela răsărită de soare şi pănă la apusă, dela meciu de nóapte şi pănă la măfăci-Nu este acel colţu de ţară, nu este poporu în lume, care să nu scie, că pe pământul acesta, alu vechei Dacie Traiane, se află o semânţiă de neam şi bravi, neamule nostru românescu, care luptă cu bărbăţia pentru limba şi legea sa. Dar ori câtă de mare şi ori câtă de legitimă ar fi acesta bucuria a nóstra, nu este ertată să uităm , de altă parte, că şi ea trebue să-şi aibă marginile sale, peste cari nu ne este ertată a trece, pe câtă timpă ţinemă să fimă cunoscuţi înaintea lumei ca ună poporă seriosă, ca una poporă cu aspiraţii demne şi vrednică de stima şi luarea aminte a marilor bărbaţi politici, cari portă în mânile loră destinele Europei. Ar fi o mare greşală din partea nóstra, deca în mijloculă însufleţirei, ce ni-o inspiră cu dreptă cuvântă svonurile streinătăţii despre noi, amu luneca pe povirnişulă de a ne perde cumpătulă şi de-a pune pe aceste svonurî ună mai mare preţă, decâtă chiar pe vrednicia nóstra. Adevărata chizesiă a viitorului unui poporă este a se căuta în puterile sale proprii, în bravura şi întărirea lui interiora, or nici de cum nu în svonură, ce se face despre elă. Acestă svonă îşi are preţulă său numai întru atâta şi numai atunci, când este întemeiată pe vrednicia propria. Din acestă punctă de vedere noi niciodată n’am putută găsi mare bucuria în străduinţa acelora dintre ai noştri, cari cu jertfirea intereselor de solidaritate naţională umblă să atragă privirile streinilor asupra noastru. Seima ce însemnă pentru noi aceste priviri, scimă ce însamnă glasurile de simpatiă ale Europei pentru nenorocita Polonia, în a căreia sfâşiare toţi găsescă ună actă de barbarisme, dar cu toate acestea nimenea nu face uă pasă pentru reînfiinţarea ei. Scimă ce au însemnată aceste glasuri de simpatia pentru fraţii noştri Italieni, pe câtă timpă aceştia nu şi-au reunită puterile între ei pentru a-şî elupta înşişi liberarea şi unitatea lor. Istoria ne arată sute şi mii de caşuri, că pentru ună poporă sfâşiată în interiorul seu şi lipsită de puterea morală a unirei frăţescî, tóate glasurile de simpatia ale poporelor mari nu ajută nimică. De aceea trebue se privimă lucrurile cu sânge rece şi în mijloculă atâtoră glasuri de dragoste şi simpatia, ce răsună astăzi pentru noi în Europa întrâgă, se grijimă de-a nu ne pierde cumpătulă. Să nu ne amăgimă cu credinţa, că dera în aceste glasuri de simpatiă ar sta ascunsă chizeşiă viitorului nostru naţională şi nici se nu ne perdemă într’o însufleţire nechibzuită, care se ne facă a uita de noi înşine şi se ne dispună a jertfi interesele nostre proprii de dragulă unui sarbedă svonă, ce l’amă produce în Europa. Ună poporă cu demnitate, ună poporă consolu de vrednicia sa, nu se tîresce nicî-odată înaintea străiniloră, pentru a le stoarce mila şi bunăvoinţa. Ţinta popoareloră brave este de-a impune străiniloră, de a-i sili, ca să vorbeascâ despre ele şi de-a le stoarce respectulă printr’o luptă serioasa şi solidară în toate privinţele. Aceasta trebue se fiă şi ţînta noastra. Să ne silim ă a ne întări pe noi înşine prin unirea puteriloră între fraţi, se ne încordămă la o muncă serioasa pentru înaintarea şi luminarea neamului, se luptăm cu însufleţire neînfrântă pentru apărarea limbei şi drepturilor nóastre. Atunci glasurile de simpatiă şi admiraţiune ale străinilor, se voră nasce de sine şi aceste glasuri îşi voră ave temeiulă loră în hărnicia şi bravura nóstra, — bravură, care forméza adevărata chizeşiă a viitorului unui popor, şi din care va trebui să răsară mai curândă, ori mai târziu şi liberarea neamului nostru românescă. FOILETONULÜ „GAZ TRAN3.“ An Baba şi cei patru deci de hoţi. Erau odată doi fraţi, cari trăiau într’ună oraşu în Persia. Amândoi aveau puţină avere. Unulă din ei însă, Cassim, a avută norocirea, că femeia lui, îndată după cununia, dobândi o moştenire bogată. Aşa se’ntâmpla, că sermanul Cassim deveni în curând o unulă din cei mai bogaţi şi văcjuţi neguţători din oraşul său. In prăvălia lui se puteau vedèa covorele cele mai preţiose şi alte lucruri frumoase, pe cari le vindea şi se făcea totă mai bogată. Averea însă îlă făcu şi sgârcită. Se ajute pe fratele seu, ceea ce ar fi putută prea uşoră, de locă nu îşi aducea aminte. Acestă frate, cu numele Aii Baba, se însurase luândă o femeia săracă, ca şi elă. De aceea le mergea cam rău. Totă averea loră se alcătuia din o casă seracaciosa şi trei măgari, cu cari Aii Baba aducea lemne din pădure şi le vindea în oraşă. Astfeliu traiulă lord era de totă năcăjită. Intr’una din 4^ei când Aii Baba era adunase lemne în pădure și le încărcase pe măgari, vede în depărtare ună noră grosă de prafă, ca şi când ar veni o cetă de călăreţi. Aceştia potă fi hoţi, gândi îni Baba şi se sui iute într’ună copacă, ale cărui crengi aşa erau acoperite cu frunze, încât celă era foarte bine ascunsă între ele. „Pagubă de măgari, corseală, dar cămaşa este mai aproape ca sumanulă şi eu sunt mai multă vrednică pentru mine, decâtă măgarii.“ Intr’aceea călăreţii se apropiară şi, din înfăţişarea loră, Aii Baba nu se îndoia de locă, că n’ară fi hoţi adevăraţi. Toţi erau armaţi din capă pănă’n tălpi şi toţi aveau saci umpluţi, legaţi deasupra celeloră. Acesta era prada loră, şi celă ascunsă era curiosă, că de ce şi-au adus’o aici. Din mijloculă loră păşi celă mai voinică, care a trebuită se fiă căpitanulă, se apropiă de o stâncă şi cuise cu voce respicată: „Sesam, deschide-te“. Ia clipa aceea se deschise în stâncă o uşă, de care mai ’nainte nu se vedea nici o urmă. Hoţii intrară cu prada în stâncă şi uşa se’nchise singură după ei. Ori ce străină n’ar fi vătsută acum alta înaintea sa, decâtă o stâncă golă. Pănă când hoţii erau înlăuntru, Aii Baba a stată în ascunseterea lui, de frică, că ei potă eşi în fiă ce minută. Trecu multă timpă; de-odată stânca se deschideră şi după ce eşiră toţi cei patru-(tecî de hoţi, căpitanul s ară zece cu voce limpede: „Sesam, încue-te! Uşa se închise numai decâtă. Hoţii se suiră pe caii loră şi plecară. Aii Baba aşteptă pănă nu mai veeja pe călăreţi. „Acum de bună semă nu se mai întorcă“, zise elă. „Se facă o cercare, credeca voiu 4ice şi eu ca căpitanulă, deschide-se-va stânca?“ Iute se scoborî de pe copacă în josă, se vârî prin- I tre tufe şi zise după cum auzise pe căpitanulă hoţiloră : „Sesam, deschide-te !“ Stânca se deschise la moment, şi în Baba, uimită, se uita acum într’o boltă largă şi înaltă, care trebuia se-şi capete lumina de sus,t ore cum. Păreţii erau aşa de drepţi ca şi când ar fi fostă ciopliţi de mână omenesca. Pe pământă înse, jură împrejură, erau întinse mărfurile cele mai preţiose, vase de aură şi argintă, covoră, stofe de melasă, stofe cusute cu firă de aură şi o mulţime de pungi de piele, care după cum se convinse Aii Baba mai târziu, erau umplute cu monede de aură. „Pe barba Profetului!“ strigă Aii Baba, „de sute de ani au trebuită se-şi aducă hoţii prăcile aici!“ Elă întră în boltă, care se închise numaidecâtă în urma sa. Aci îşi alese câteva săculeţe cu bani şi le scose afară, după ce deschise uşa cu aceleaşi vorbe. De câte orî eşia afară, uşa rămânea deschisă în urmă-i, or când întră, se închidea de sine. După ce a scosit atâţia saci, câţi a putută încărca Unu echo la strigăturu „Kulturegyletiştilorii“ din Cluşiu. Sibiiu, 10 (22) Febr. 1893. Procedura patriotului patentată din Cluşiu, Dr. Rózsahegyi, de sigură fostă Rosenberger, faţă cu invitarea la concertură arangiata de cătră tinerimea română din Clusiu*), nu are să surprindă pe nn*) Lucrula s’a petrecut« astfel«. Tinerii români universitari din Cluşiu, au invitatft la concertul lord și pe profesorul« de universitate Dr. Rózsahegyi. Acesta insé a retrimise biletiile și invitarea, scriind« pe plic« „Retour oláh kaszino“. Aceasta purtare mojiceasca a profesorului Rózsahegyi a indignat« cu tot« dreptul« pe tinerii români, cari au și data espresiune indignarei lor« în foaia „Ellenzék“ din Clusiu, lăsând« Inoe, ca publiculfi sä judece aceasta pornire asiatici a lui Rózsahegyi. Acesta a răspuns« tot« in „Ellenzék“ cjicendu, o& ele nu poate primi să asiste la un« concert« românt. Asemenea a declarat« într’o scisdre publicată In aceeași fotă, si Bartha, Miklós, care a rjisit între altele, că oamenii „culți“, adecă Maghiarii, nu obicinuesc a cerceta un« concertft al« semiculţilor«. — Red, meni, pentru că sciută este, că toţi renegaţii devină nervoşi când vedd, că alţii suntu mai firmă de caracteră, decâtă ei. Şi are póate fi ună pecată mai gravă, care conţinu rude la inima celui ce l’a comisă, o mai documentată lipsă de caracteră, decâtă lăpedarea numelui acelora, cari ţî-au dată viaţă, a numelui părinţiloră tei?—şi încă nici acesta pentru vr’ună ideală sublimă, ci din interesii materialii, cum o facă toţi cei ce-şi maghiariséza numele, şi mai cu seama Jidanii. Trebue se ne surprindă înse atitudinea lui Bartha Miklós, pentru că elă e deputată dietalu şi e Secuiu. Maghiară neaoşă, ol despre Maghiari se susţine, că ar fi „cavaleri“ şi ei încă se totă mai laudă, celă puţină cu atâta, că dorescă, ca aşa numitele „naţionalităţi“ se se cultive în limba şi după gustulu loră cu mijloacele proprii, confiscându ei numai mijloacele statului pentru desvoltarea culurei maghiare. Domnulu deputată Bartha nu vre sĕ fiă „măgarulă“, care portă apă la edificarea culturei române, ună lucru, pe carele nimeni nu i-lu cere, pentru că în casulă concretă nimeni nu ia cerută d-lui Rózsahegyi nici măcaru o para, ci tinerimea a voită numai să-i dea ocasiune a cunósce elementulă română, şi în specială pe elevii sei şi din altă punctă de vedere, decâtă din acela, pe care 4i de 4i îlă cultivă cu predilecţiune 4iaristica-maghiară, cu cu atât mai adâncă se sape prăpastia, ce totă ei au creat’o între elementulă română şi celă maghiară, avisata la budgetulu statului. Dér déca d-la Bartha ar pute fi atâtă de dreptă, pe câtă se arată de sumeţă şi ofensată, când îşi nălucesce, că ar fi invitată se