Gazeta Transilvaniei, septembrie 1908 (Anul 71, nr. 192-215)

1908-09-02 / nr. 192

Pagina 2.GAZETA TRANSILVANIEI, nu primească crucea jubilară, dacă i se va conferi, ci să o pună la dispoziţie prin superiorii săi cancelariei împărăteşti de cabinet din Viena. In cazul când crucea jubilară ar fi conferită ca ordin estern, funcţionarii cărora li se va conferi, să se adreseze cătră »regele legal al Ungariei« cu rugarea de a le da încuviinţarea »să poată purta acest ordin«. In fine moţiunea cere ca congregaţia comitatului Somogy să provoace pe toate celelalte municipii din ţară a procede asemenea. — Cum rămânem în faţa cestei agitaţiuni cu mult bucinata înţelegere dintre coroană şi coaliţie? Coaliţia şi agitaţia socialiştilor. Ziarele coaliţiei par a fi neliniştite de intenţia social-democraţilor de a organiza demonstraţii pentru votul universal ungar, în streinătate, în special în Viena cu proletarii austriaci. Ziarele coaliţiei au o atitudine cu totul rezemnată, iar parte scriu articole violente în contra acestui procedeu al social-democraţilor. O parte din presă sfătueşte pe social-democraţi să se abţină de la planuri îndrăsneţe. O altă parte, cea extremă, cere guvernului măsuri energice în contra social-democraţilor. Turcii nu cer restituirea Bosniei. Corespondentul din Constantinopol al ziarului »Zeit« a avut o convorbire cu Veka- Bey, unul dintre conducătorii tinerilor turci. Cu privire la anunţata remaniere ministerială, Veka-Bey a declarat că ea se va face abia după întrunirea parlamentului, deoarece atunci poporul se va putea exprima în voie, desemnând la locul ce merită pe bărbatul de valoare. La întrebarea de ce comitetul tinerilor turci a interzis ziarelor de a aduce știri din Bosnia, Veka- Bey a răspuns : Uneori e nevoie de puţină autocraţie, chiar în statele democratice şi constituţionale. Măsura comitetului e foarte bună, deoarece nu se poate cere Austriei să restitue Turciei nişte provincii, pe cari le ocupă milităreşte de mai bine de treizeci de ani şi în virtutea unui pact internaţional, pe care l-a subscris şi Turcia. Statul turc voieşte să trăească în bună pace şi armonie cu vecinii săi, şi în special cu Austro-Ungaria, o nouă conferinţă în cestiunea marocană. Din Paris se anunţă, că nota francospaniolă cere recunoaşterea lui Mulay Hafid ,sub anumite condiţiuni. In cercurile diplomatice franceze se crede, că la nota francospaniolă guvernul german va răspunde cu o altă notă. In cazul când nu se va putea ajunge la nici o înţelegere, e probabil că se va convoca o nouă conferinţă la Algesiras, care să ia o hotărâre definitivă în această chestiune. Inaugurarea bustului V. A. Urechi. Sinaia, 31 Aug. v. 1908. Astăzi, Duminecă, s’a inaugurat cu o deosebită solemnitate bustul neuitatului patriot V. A. Ureche. O mulţime mare de public ales a asistat la această înălţătoare serbare naţională. Mai întâiu s’a oficiat de cătră P. Cuv. ‘La arhimandritul Dionisie cu mare azistenţă sfinţirea apei, după care d-l arhimandrit a rostit un frumos discurs comemorativ, pe care vi-l alătur spre publicare. P. Cuvioşiei Sale a răspuns în termini călduroşi d-l G. Babeş. Au urmat apoi pe rând discursurile rostite de învăţătorul D. Râpeanu din localitate şi de reprezentanţii »Ateneului Român«, a »Societăţii macedoromâne«, şi a »Sindicatului pressei«. A surprins absenţa delegaţilor comitetului central al Ligei culturale, care n’a fost reprezentată. In discursurile patriotice rostite s’au scos la iveală de diferiţi oratori meritele lui V. A. Urechiă ca dascăl şi mare apărător al Românismului de pretutindeni. x. Discursul Arhimandritului Dionisie, preşedintele comitetului pentru ridicarea monumentului lui V. A. Urechiă, ţinut la inaugurare. 31 August v. 1908. Domnilor! Sunt acum doi ani, de când admiratori ai marelui patriot V. A. Urechinţi s’au hotârât a ridica acest monument în amintirea neuitatului dascăl în ale neamului pe care azi îl sărbătorim. La toate popoarele din lume s’au păstrat şi se păstrează cu sfinţenie amintirea celor aleşi, cari nu mai sunt, mai cu seamă a acelora, cari au lucrat in viaţa lor pentru binele neamului, spre a fi o pildă vină generaţiunilor cari vin, pentru a se arăta recunoştinţa cătră cei cari au ostenit mai mult, li se imemorează amintirea prin ridicări de monumente, care fac parte vie din istoria unui popor. Cu cât întâlneşte cineva mai des astfel de monumente, cu atât poporul acela dă mai multă dovadă de patriotism. Dacă poporul român iese din ce în în ce mai mult la iveală şi în acelaş timp mai mare în acţiunile sale, este că el a lăsat urme neperitoare pe unde a trecut şi istoria acestui popor, lumea din monumentele lăsate pe urma lui o cunoaşte. Admiratorii lui Urechiă au gândit, că nu puteau în alt chip arăta recunoştinţa lor, decât prin acest modest monument. Este darul ce se face neuitatei lui memorii, însă el va fi primit de toţi iubitorii neamului, ca banii văduvei din Sf. Evanghelie, şi va fi ca un imbold de îndemnare, şi în acelaş timp de încurajare, pentru toţi aceea, cari lucrează spre binele neamului. Oricât am fi de pesimişti, oricât de puţin ar preocupa pe mulţi din noi, interesele mari ale patriei, recunoştinţa nu poate pieri din toate inimile unui popor, căci ar fi să disperăm, dacă un moment ne-am gândi că totul a amorţit şi a murit ca simţ naţional. Numai atunci când bărbaţii aceştia mari nu mai sunt printre noi, numai atunci zic, ne dăm seama de marea pierdere, de golul ce-l lasă, numai atunci începem a preţui şi vedea lipsa lor. Cine nu a cunoscut pe V. A. Urechiă ? Nu este loc, nu este ţară, unde se află Români, care să nu-l fi cunoscut. El era unul din apostolii românismului. Glasul lui răsuna în cele mai depărtate ţări răsuna de protestare şi de indignare atuncii, când fii neamului erau prigoniţi, şi el era pretutindeni, unde se trata de apărarea celor asupriţi. A spune tot ce a făcut pentru neamul românesc, ar trebui un volum întreg. Activitatea lui ca dascăl o cunosc îndeajuns elevii lui, o cunoaşte toată lumea. A-l descrie ca om politic, e destul a spune că el a propovăduit iubirea de neam şi munca neobosită în această direcţiune. Pe lângă patriotismul cel mai înflăcărat, Urechiă era pătruns de adevărul, că naţionalismul fără legea strămoşească nu poate fi îndeajuns, pentru ca să asigure trăinicia unui popor. Şi în direcţiunea sfintei noastre biserici, Urechie lucra cu aceeaşi dragoste mare ca şi pentru neam, ştiind că temelia unui popor se razimă pe iubirea de neam şi de Dumnezeu. Noi, cari l-am cunoscut personal, nu ne puteam sătura de cuvintele lui, de sfaturile lui. Mulţi l’au criticat pe vremuri cu asprime, dar nedreptate; mulţi l’au hulit şi i-au amărât zilele. Scăderi va fi avut şi el ca ori şi ce om, căci nimenea nu este scutit de greşeli decât singur Dumnezeu. Dar criticile nedrepte şi cuvintele aprinse de pasiuni de mult au amorţit şi lumea începe a-şi dă seama tot mai mult de meritele lui, de opera lui ca apostol al românismului în lumea streină, de faptul că V. A. Urechiă era straja neadormită a intereselor naţionale ale tuturor Românilor. Criticile sunt bune, mai bune însă sunt faptele mari şi pozitive, pentru că acestea sunt nemuritoare şi numai ele înalţă o naţiune la treapta vredniciei sale. Desvălind acest monument, aducem memoriei lui Urechi, prinosul recunoştinţei noastre de cetăţeni şi de Români, încredinţăm acest monument administraţiei comunale, putând fi mândră,, că o comună rurală ca Predealul are două monumente, unul istoric şi altul comemorativ, ceea ce dovedeşte că fruntaşii localităţii aceştia sunt pătrunşi de sentimentele cele mai nobile şi în prima linie de patriotism. Să le păstraţi, să le îngrijiţi, căci ele vor fi pildă vie pentru generaţiunile viitoare, mântuire. N’o puteam afla, fiindcă nu înţ cercam, ceva tainic mă oprea, să încerc, un ce ascuns, puternic, neînvins, tiran, o forţă elementară mă ţinea în loc, făcând I din’ mine o păpuşă în mâna unui satană, pe care-1 visează creeri nedesciplinaţi. Une- ori căutam să-mi încredinţez corpul trudit înviorătorului Bachus, beam vin tare de sara până dimineaţa şi amorţit, fără să-mi mai simt corpul uitând pe câteva clipe şi boala, mă duceam acasă, dar pe drum vân- tul rece al nopţii, care-mi atingea fruntea, mă scutura de moleşeala, în care mă ascunsese vinul şi deodată tremurând de emoţie, simţeam că-mi lipseşte ceva îmi lipsea boala. Grăbit îmi rechemam despotul. Satir sălbatic, cum eram mai înainte, când cu ajutorul vinului căutam să scutur jugul despotismului — simţiam acum o mulţămire nespusă, că iară mă stăpâneşte tiranul meu. Intr’o zi de toamnă, când drumurile se acopereau de frunza galbină a acuţilor aşezaţi pe marginile lor — chinuit de boala mea mai mult ca oricând, gândul îmi sbura mereu la moarte. Ba întâiu credeam, că înebunesc. Cuprins de aceste flăcări de nelinişte, în care ardea sărmanul meu suflet, galben cum eram şi îngrozit de mine însumi — vedeam clar pe singurul frate, ce-l mai aveam în lume, cu faţa lui îngândurată de soartea mea şi rând pe rând îmi treceau pe dinainte ca fantome dragi prietinii, cu cari atât de des îmi petrecusem zilele copilăriei. »Eu voi muri — mi-am zis încet — tiranul meu, îmi porunceşte asta«. Cuvântul tiran l’am pronunţat însă încet, tainic, I ca nu cumva să fiu auzit şi mai tratat. I »Mă duc, să mă fotografiez — mi-am zis ! mai departe — ca să las sărmanului meu I frate şi prietinilor mei singura moştenire I — moştenire fără valoare, dar lor poate ! totuşi dragă — ce mai permitea despotul I meu, să las după mine. Corpul meu mort ! se va fixa pe o hârtie moartă, pe care cei dragi ai mei o vor învia cu amintirile lor. I In chipul ăsta poate nu voi muri de tot şi râvna mea de odinioară de a trăi se va ] vedea — cine ştie — din chipul meu, care poate va ascunde în taina muţeniei lui I vre-o fărâmă de voinţă, vr’un picur de I altruism.... Nu voi înţelege — gângăveam I mai departe — că am fost aşa de egoist, că am trăit numai pentru mine, că m’am închis în lumea mea strâmtă, unde n’am făcut altceva, decât mi-am tot plâns acest corp aproape putred. Nu voi înţelege din acel chip tăcut, că i-am uitat cu totul şi pe ei, că i-am urât, şi i-am despreţuit ca pe toţi ceilalţi oameni.... Un cutremur, care-mi străbătu corpul, mă smulse din aceste visuri depărtate şi mă readuse la starea-mi obicinuită, mă înghenunche ea pe u® sclav umilit la picioarele despotului. Dar eram hotărât.... M’am îmbrăcat iute cu hainele cele negre, mi-am luat la gât cravată neagră şi însoţit de stăpânul meu nedespărţit am plecat să mă fotografiez. Ajuns la fotograf una-două am fost gata, fixat pe hârtie şi dar încredinţat nemurirei. Indestuuirea asta îmi da o oarecare linişte, despotul meu se părea că-şi uitase de mine, mă lăsase pe câteva clipe. Nu mă mai gândeam la nebunire, presimţiţi morţii par’că-mi dispăruse. Adecă nu presimţiţi, ci gândul morţii, fiindcă presimţul ar fi fost urmarea unei convingeri adânci morale, că voi muri, pe când gândul nu era decât un făt satanic, un product nebun al unei închipuiri păcătoase, că voi muri sau că mai întâiu voiu înebuni... Nu ţinu însă mult aceasta linişte, căci barbarul meu se reîntoarse în curând, dar minime, puterea lui nu mai era aşa de elementară, fruntea nu-mi ardea aşa de tare, nervii nu-mi vibrau aşa de puternic, prevedeam par’că că despotul va amâna înebunirea mea şi după asta moartea până lu îmi voi vedea fotografia. (Va urma). înfiinţarea unei bănci de asigurare româneşti. Depăşirea membrilor români din direcţiunea băncii de asigurare »Transilvania« a produs, precum, era de prevăzut, o mare impresiune în cercurile financiare româneşti şi în genere în sînul publicului românesc. »Revista Economică« apreciază în următorul mod această depăşire pledând totodată pentru înfiinţarea unei bănci de asigurare româneşti. »Este un act de deosebită gravitate pentru »Transilvania, această retragere corporativă a membrilor români de la conducerea respective controlul acestei so- I cietăţi şi poate da foarte uşor însă la bănueli, că vor fi şi alte motive, poate de natură mai delicată, cari i-au determinat pe subscriitorii declaraţiei la acest pas extrem. Ea constitue totodată un energic protest contra abuzului de putere, cu care majoritatea săsească a direcţiunii, cu totala desconsiderare a legitimilor aşteptări şi pretensiuni ale Românilor,, (cari, în treacăt fie zi ne susţin aproape exclusiv »Transilvania») caută a se înstăpâni tot mai mult asupra acestui institut şi a-l face cuib de căpătuială pe seama Saşilor. Căci ce alta, decât cuib de căpătuială ajunge »Transilvania«, dacă presidentul direcţiunii,, după ce deja »a pus« pe un fiu al său fiscal al societăţii, mai octroiază societăţii şi un director, recunoscut, ce este drept, ca bun nr. 192—1908, specialist în cale contabilităţii, dar după părerea unei însemnate minorităţi a membrilor direcţiunei, şi a altora, neapt pentru postul ce i s-a încredinţat. Că între astfel de împrejurări membrii români, reprezentanţii a cel puţin 75°/0 ale asiguraţilor cu drept de vot in adunarea generală, n’au mai fost dispuşi a conlucra, prin prezenţa lor în direcţiune, la crearea unor stări de lucruri nu numai nedrepte, ci şi deadreptul păgubitoare pentru interesele binepriceputeale »Transilvaniei«, — este foarte explicabil şi va afla de sigur aprobarea tuturor cercurilor româneşti. S’a pus cel puţin capăt unei conexiuni, din care şi aşa numai »ceilalţi«I aveau foloase, atât morale, cât şi materiale, iar noi aproape nimic decât sarcini. Păşirea rezolută şi solidară a mera- t lrilor români demisionaţi va deschide probabil şi ochii acelora, cari seduşi poate de* sonorul nume de »Transilvania« şi de reclama ce-i fac în. permanenţă unele ziare* de-ale noastre, s’au obicinuit a considera, aceasta societate găsită de o întreprindere românească ; căci în faptă românească este* »Transilvania^ numai întriatâta, că contingentul cel mai mare al asiguraţilor îl dau* Românii, cei vecinie maşter tractaţi atât la conducere şi executivă, cât şi cx clienţi. Pe lângă» acestea incidentul dela »Transilvania« sperăm că va* avea darulde a determina*. în fine cercurile noastre conducătoare să se ocupe serios cu ideea înfiinţărei unei societăţi româneşti de asigurare, idee ivită deja odată în* conferenţa III din 1901 a directorilor noştri de bancă, dar abandonată atunci pentru timpuri maii oportune. * Acestea credem a fi sosită,. Avem în organizaţia noastră financiară, întrupată în »Solidaritatea«, atâtea condiţiuni favorabile pentru existenţa şi propăşirea unei societăţi de asigurare, a noastr® proprii, încât ar fi păcat să nu facem un pas înainte şi să rămânem pe acest teren şi mai departe tributari străinilor, dari pănă acum, destul ne-au exploatat.* ŞTIRILE ZILEI. — 1 Septemvrie v. Aniversarea luărei Griviţei. Cu prilejul sărbătoarei naţionale ,ealaltă ori a 31-a aniversare dela luarea Griviţei s’a oficiat Sâmbătă la metropolia din Bucureşti un Te- Deurai de cătră P. S. Sa Archiereul Nifom Au asistat d-l Dim. Sturdza, preşedinteleconsiliului, d-l comandor Grasoski, adjutant al M. S. Regelui,, d-l Emil Petrescu, prefectul poliţiei capitalei, dr-nii generali, Coaadă, Boteanu, Iannescu şi Gheorghiu,, precum şi numeroşi ofiţeri superiori din garnizoană. O companie din regimentul 35 infanterie, cu muzică şi drapel,, a dat onorurile. Tot Sâmbătă s-a oficiat la toate bisericile catedrale din ţarăcâte un serviciu religios pentru odihna sufletului eroilor căsuţi în răsboiul pentru independenţă. Aniversarea căderei Griviţei a fost sărbătorită de asemenea şi la toate regimetele di® ţară. Din Viena se scrie, că ziarul „Ghoss- Îiesterreich“ pregăteşte un număr special pentru conferinţa interparlamentară care va avea loc în Luna asta la Berlin. Numărul acesta cuprinde ştiri amănunţite despre asupririle raemaghiarilor din Ungaria şi va fi menit să informeze pe reprezentanţii parlamentari ai tuturor statelor asupra adevărului în chestia ungară. Suveranii spanioli în Budapesta. Vizita, pe care suveranii Spaniei o vor face Maj. Sale Monarchului la Budapesta, a fost definitiv hotărâtă pentru 1 Octomvrie Vizita va dura trei zile. Intre însoţitorii suveranului Spaniei va fi şi ministrul de externe Allende Sallazar. La gimnaziul de stat din Caransebeş s-au înscris 130 elevi în clasa primă şi 100 în a doua. Şcoală civilă nouă în Haţeg.Ministrul de culta a deschis în Haţeg o nouă şcoală civilă de stat, în care se va propune şi limba latină. Partea covârşitoare din şcolari fiind Români, ministrul a poruncit, scrie »Severinul«, ca pentru elevii români să se propue şi limba română cu caracter obligator, Jubileul lui Tolstoi. Din Petersburg se anunţă, că starea lui Tolstoi se îmbunătăţeşte pe fiecare zi. Mereu sosesc telegrame şi scrisori de felicitare. Au sosit asemeneascrisori şi din partea marelui duce Nicolae Mhailovici şi a lui Björnstjerno Björnson. Felicitarea intelectualilor englezi formează un adevărat volum, cu 47 pag. de iscălituri.