Gazeta Transilvaniei, martie 1913 (Anul 76, nr. 48-73)

1913-03-01 / nr. 48

Pagini. 2 austro ruse , războiul balcanic şi diferendul bulgaro-român vor afla — dată fiind dispoziţia pacinică a Puterilor mari — o soluţia ne­pacli­ni­că. Iată comunicatul oficial amintit în n­rul nostru de om­, care a apărut în ziarul »Fremdenblatt«: Schimbul de scrisori, care a avut loc deunăzi intre Împăra­tul şi regele Franz Josef şi între Împăratul Rusiei Nicolae a oferit o nouă dovadă, că evenimentele din Balcani n-au redus sentimen­tele amicale ale ambilor Domni­tori şi că ambii sunt pătrunşi a­­cum ca şi în trecut de nizuinţa, de-a menţinea pacea. Ambele gu­verne au ajuns deci la, hotărârea că anumite dispoziţiuni de natură defensivă luate in provinciile limi­trofe nu mai par motivate şi în consecinţă s-a decis, a reduce tru­pele austro-ungare din Gal­­i­a la efectivul lor normal, iar K­usia va dispune concediarea acelor tru­pe de rezervă, cari aveau să fie concediate la toamnă. Un comunicat analog s-a publicat şi în monitorul oficial al Rusiei.­ In comentarul ce-l face „Fremden­blatt“ acestui comunicat se dă expre­­siune speranţei, că acordul obvenit în­tre Rusia şi monarhia noastră va avea o influenţă binefăcătoare asupra crizei actuale internaţionale. Ştirea despre demobilizare este comentată cu satisfacţiune şi de pressa germană, franceză şi engleză, deşi se constată că pericolul unui războiu eu­ropean nu e încă delăturat şi aceasta cu deosebire în urma înarmărilor pro­iectate de Germania şi Franţa. * In legătură cu comunicatul de mai sus se mai comunică, că tot în în­ţelegere cu Rusia, AustroUngaria nu va demobiliza deocamdată trupele de la sudul graniţei, fără însă ca monar­hia austro-ungară să urmeze prin a­­ceasta scopuri agresive contra Serbiei. Trupele austro-ungare vor rămânea aici concentrate până la încheierea păcii. Astăzi se va începe cu conce­diarea trupelor concentrate în Ga­­liţia. După ştirile mai nouă vor fi concediaţi peste 30.000 soldaţi au­­stro-ungari. In acelaşi raport urmează şi concediarea trupelor ruseşti. Contingentul soldaţilor din re­gimentele aflătoare în Galiţia, va fi însă cel urcat pentru timp de pace. Companiile vor consta nu din 93 soldaţi, ci din 150, care număr co­respunde şi numărului normal al companiilor ruseşti în timp de pace. Tratativele româno-maghiare. »Epoca“ publică într’un număr mai recent un articol referitor la afirmati­vele tratative, cari s’ar fi iniţiat între Comitetul naţional şi Tisza, actualul exponent al politicei de stat ma­ghiare. Reflexiile ziarului „Epoca“ nu sunt foarte preţioase, deoarece ele concor­­dează cu punctul de vedere luat de ziarul nostru în chestiunea afirmative­lor tratative şi ne arată în acelaşi timp ca ziar oficial al guvernului românesc, că ţinuta acestuia e cât se poate de corectă în ce priveşte cauza noastră naţională. Dăm loc unui pasaj din caracte­randela se stânsese de vreme şi numai fereastra însemna o pată albă In întunericul chiliei. Sofia, maica tânără, nu putea să adoarmă. Cum sta cu braţele sub cap, Închipuiri bolnave, plăzmuirile ispitei, o chinuiau în fiecare clipă şi ’i îndoiau în aus trupul fără de prihană, într’o încordare zădarnică şi dulce. Ea se coborâ din pat şi ’şi ţinu strâns câteva clipe în mâiii e-i reci, sinii grei care parcă o dureau. Apoi deschise fereastra şi rămase In bătaia lunei. Afară era lumină, că puteai vedea cum tremură pe zid umbra firelor înalte de iarbă. Şi pretutindeni stăpânea tăcerea limpede a nopţii de vară. Nu­mai la răstimpuri rare, freamăte pre­lungi, pornite cine ştie de unde, stră­­băteau desimea pădurilor. Sofia trecu uşor pe marginea fe­­reu­rii şi prinzându-se cu mânile de privazul îngust, se lăsă în jos. Pămân­tul era aproape. Ea îşi simţi, cu un fior de mulţumire, picioarele goale şi fier­binţi în iarba răcoroasă. Apoi porni încet, fără să-şi dea sama, pe cărarea dintre fagi, care sue până ’n poeniţa de deasupra schitului, unde mirosul de­­ căpşuni sălbatici se amestecă noaptea cu mireasma ameţitoare a liţoverelor de pădure. Schitul dormea în vale, sub lună. Dormeau chil­ițe bătrâne, cu cerdacuri înalte de lemn, încărcate de flori, şi cu ferestruici zăbrelite prin care străbă­­tea uneori, în umbră, o dungă de lumină. Şi din negura pădurilor răvărsate peste coaste, se auzi într’un rând, un lătrat scurt, răgușit, un strigăt dureros de sălbătăciune flămândă. Era o vulpe. Departe, într’o răspântie de plai, abia se lămurea printre mestecenii de pe culme, ca un sul de umbră mișcă­toare, umblând de colo până colo fără sgomot, alunecând parcă, prin­­lu­minișul plin de iarbă înflorită. Se oprea uneori cu laba de dinainte ridicată şi atunci, din gâtlejul ei sugrumat, por­neau două sunete împărechiate, stri­dente, pe care nici ecoul văilor nu le putea prelungi în noapte. De acolo, peste vârfuri negre în fundul văii, clopotniţa se vedea înaltă, albă, neclintită, ca o ruină în mijlocul acestei singurătăţi. Vulpea îşi luă deodată drum prin­tre fagi şi începu să coboare furiş cătră schit. Mergea acum, pânditoare, pe subt bolți întunecoase de ramuri. Pe deasupra ei trecea din când în când câte-o pasere de noapte cu sbo­­rul plutitor şi mut, iar luna cernea printre crengi, tremurătoare ochiuri de lumină galbenă pe covorul frunzelor uscate. Vulpea ajunse în capătul unei poeniţe cu iarba de urând cosită şi se opri în bătaia lunei La capătul ce­lalt, lângă o căpiţă de fum ,două umbre uşoare se apropiau, se depărtau, se î­mbrăţişau într’un joc neînţeles. Erau doi îndrăgostiţi. Amândoi înalţi, ea mai subţire şi mai mlădioasă decât el, îmbrăcată în ve­­minte negre... In mijlocul codrului, părea c’au ieşit şi ei din ascunzători la lumina lunei, — la fel cu toate vietăţile aces­tei firi ocrotitoare, adormite. Ei râmaseră nemişcaţi, privind spre capătul poenei. Dar peste o clipă nu mai văzură nimic. Arătarea pierise în umbră. Peste râpi, peste buturugi, peste crengi us­ate doborâte de vânt, vulpea fugea, fugea înaime, prin troian de frunze moarte, coborând pripoare re­pezi, trecând ca o săgeată prin lumi­nişuri scurte, peste licăriri de izvoare, se afunda adânc, tot mai adânc, în inima codrilor.. Şi în urma ei rămânea un freamăt ce se mistuia treptat în liniştea neţărmurită. Deodată se opri scurt. Ajunsese la marginea unei pră­păstii. Era o râpă dreaptă şi înaltă, cu păreţii dungaţi în ogaşuri mici, săpate de ploaie. Marginea ei de sus părea ninsă: luna lumina un covor de muşchiu bru­mat şi creţ, umbrit ici şi colo de afi­­nişul mărunt. Jos, la poalele prăpăstiei, se vedeau câţiva mesteceni albi, ca nişte fantome subţiri Un miros ameţi­tor de ferigă venea de acolo. Şi noaptea începu să-şi s­rângă cătră apus perdeaua de umbre, pe când zorile coborau, sfioase, din răsărit. Şu­viţe vinete de ceaţă pluteau peste adâncimi şi tot mai clar trunchiurile sure de fag se lămureau din văsduhul fumuriu; pe iarbă, pe frunze, pe ramuri căzuse o bură uşoară de picături mă­runte, ca o rece pânză de brumă. Priveliştea, pe nesimţite, îşi schim­ba faţa. Iar vulpea sta tot acolo, neclintită. Foamea, ca un cleşte dureros, îi strân­gea pântecul gol. Cu ochii tulburi de suferinţă, cu un geamăt încet, plângă­tor, ca un vaet de copil bolnav, ea îşi spunea cerului chinul ei sălbatec. Şi cerul era acum senin şi rece ca o mare de ghiaţă albastră, iar ră­săritul părea o văpae limpede privită printr’o piatră de rubin. De undeva, dintr’un desiş de frunză, picură un ciripit domol. Apoi o pitulice sbură, ca o nucă aruncată peste tufe. Şi toată viaţa care mişună nebă­nuită în tainica umbră a codrului, tot ce naşte­ţi se desfatează sub întinsa lui ocrotire, — piţigoi şi gaiţi, pupeze moţate, gritri şi cosaşi, gâze roşii care împovărează firele de iarbă, gândaci ,galbeni cu miros tare, ţânţari verzi de frunză cu aripile străvezii, şopârle şi şoareci roşcaţi, — toate se deşteptau cu glasuri felurite, începeau să mişte, pe când vântul într’un freamăt vioi, porni să vestească pădurilor izbânda luminii. Şi deodată, cu cea dintâi ţişnire de raze vii, soarele Îmbrăcă în lumină roşie de apoteoză vârful prăpăstiei, tufele venite şi lighioana flămândă care rămase nemişcată, privind cu uimire răsăritul. (»Vieaţa Rom.«) O. Topârceanu, GAZETA TRANSILVANIEI, risticul articol. Iată, ce zice »Epoca* între altele : Pentru ca săi poată atrage pe Români în cursa tratativelor sale contele Tisza a făcut, progresiv, unele concesii de formă. Mai întâi, le-a po­runcit să se împace (adecă cu situaţia lor...), ameninţându-i că altfel îi va­­dis­truge* ; a două oară a mai slăbit to­nul, dar n-a vrut să stea de vorbă cu Românii ca organizaţie de partid se­parată, iar tratativele au urmat cu per­soane fără rol în partidul naţional, dar cu asentimentul comitetului —­­şi, în sfârşit a treia oară Tisza a recunoscut existenţa unei organizaţii politice ro­mâneşti, adresându-se conducătorilor ei. * S-a văzut din cele de mai sus, că Românii, nu numai că n-au cucerit nici un drept în timpul din urmă, dar ei au fost despoiaţi, numai în câţi­va ani, de bunuri cari fac parte din temelia fiin­ţei lor naţionale în Ungaria. Fie-mi permis să observ, că nici­odată n’am putut sa văd un rost în tratativele de pace dintre Români şi guvernele maghiare. Ce interese pozi­tive poate urmări un guvern maghiar în aceste tratative? Sunt Românii, în Parlament, o forţă de care să se poată ţine seamă şi căreia, în consecinţă, să i se acorde, pe ici pe colo, unele mena­jamente?... Dar opoziţia maghiară nu­mără azi peste 100 de deputaţi, cari luptă pentru drepturile rasei maghiare, iar guvernul privilegiilor de clasă şi de rasă îi tratează după metodul cunos­cut. Sunt Românii, în comitatele cu majoritate românească, stăpâni pe gos­podăria comitatului?.. A luat cultura, lupta lor politică, atâta statornicie şi avânt, încât să-i fi adus, pe maghiari cel puţin la convingerea că visurile lor sunt irealizabile ? Pace! Pe ce temei concep Româ­nii pacea? Ca să li se înapoieze ceea ce li s-a smuls, prin luptă, abia ori?.. Abrogarea legii lui Apponyi, pacifistul Europei? Retrocedarea comunelor ro­mâneşti, înghiţite de episcopia maghiară? Dar, ori, oare guvernul n-avea trebu­inţă de pacea Românilor, ori, când pro­testau la Roma, la Alba-Iulia, er­i, când erau cu adevărat neîmpăcaţi ?!... Dar, ca să renunţe guvernul la e­­piscopia lui ori la opera lui Apponyi, duşmanul lui de moarte azi, ca să re­nunţe la aceste puncte câştigate pen­tru maghiarism, ce-i dau Românii în schimb ? ! Mai au ceva de dat ?!... »Epoca* continuă: g dună­ înţelegere nu poate fi nici când între Români şi Maghiari şi că un fel de înţelegere se poate stabili în fiecare zi, iar singurul argument pen­tru realizarea acestui fel de apropiere va fi forţa şi numai forţa, dintr o parte ca şi din cealaltă. Când, în Parlament, naţionalităţile vor deveni o forţă ameninţătoare, par­tidele maghiare se vor face un singur bloc, iar raporturile se vor decide şi atunci, prin putere, şi numai prin putere! Iar atunci, când, tot în Parlament, asupriţii de odinioară vor împărţi pu­terea cu foştii asupritori, când pe unele câmpuri de luptă au câştigat victorii In şedinţa de ori a camerei s’au prezentat încheierea socotelilor statului pe 1909—1911, de pe timpul coaliţiei. Din aceste socoteli se zice, că să pot scoate unele panamale de ale coa­liţiei. După unii membrii de ai parti­dului muncii, de pe timpul coaliţiei ar fi rămas urămtoarele »păcate naţionale«. La portofoliul ministerului de co­­merciu o lipsă de 80 milioane cor, dar comisiunea pentru încheierea socoteli­lor a constatat numai următoarele ire­gularităţi : La minele de cărbuni o pagubă de 9 milioane din vina guvernului. Co­misia propune, ca această pagubă să se încaseze pe cale judecătorească şi vino­vaţii să se eroeze. Guvernul coaliţiei a creat prea multe posturi superflue, ca să-şi sature pe toţi aderenţii flămânzi. S-au constat iregularităţi şi la por­atât de însemnate în­cât acolo cel pri­vilegiat de odinioară a căzut în infe­rioritate, atunci, cu fruntea ridicată, pot să se adune la masa verde înţe­lepţii celor ce au biruit spre a primi ori a respinge schimbul de servicii ce­rut de adversari. Actuale. — Proiectul electoral in comisiunile ca­merei magnaţilor. — Vorbirea lui Lukács. — Păcate patriotice — Marţi, în 11. 1. c. s’a discutat în comisiunile de drept public şi legisla­tivă ale camerei magnaţilor, proiectul electoral trecut prin camera deputaţi­lor. Proiectul a fost votat atât în ge­neral, cât şi în special. Opoziţia n’a luat parte la desbateri, şi întru cât s’au fă­cut obiecţiuni proiectului din partea referentului Molnár Victor, a baronului Rudnyánszky etc. s-au făcut din punct de vedere retrograd, reproşându-se guver­nului, că a făcut un proiect prea ra­dical ! A vorbit la sfârşit şi prim-mi­­nistrul Lukács şi, în urma atacurilor îndreptate contra radicalismului pro­iectului, a ajuns în situaţia de­ a se pre­zenta în faţa magnaţilor înapoiaţi şi ruginiţi, ca radical (!) şi să opere ex­tinderea dreptului electoral, cuprinsă în proiect. De altcum Lukács în vorbirea sa a spus şi alte lucruri pentru viitor. * Lukács în vorbirea sa a încer­cat să motiveze graba, cu care guver­nul forţează rezolvirea proiectului spu­nând intre altele, că sunt aproape Paş­­tile şi ar voi, ca vacanţele sâ fie m­ai lungi, etc. Dar, — a zis Lukács — cel mai important­­momen­t este că voim ca nouile alegeri să se facă pe baza nouei legi electorale. Spre acest scop însă se recere vo­tarea şi a altor legi şi dispoziţii anume: despre noile cercuri electorale, despre indicatura electorală, de­spre dreptul e­­lectoral al corpor­aţiunilo­r cu autonom­e etc. şi până la o măsură oarecare şi reforma administrativă. Pentru a le rezolvi toata acesta, abia va fi timp până la 1915­, când ex­piră mandatele camerei actuale. Redacţiunea ziarului »Az EsU s’a informat, că giuvernul când intenţio­nează a trece prin cameră proiectele amintite de Lukács? şi a aflat că după Paşti şi înainte de marile vacanţe de vară. Numai puţine vor rămânea pe toamnă, între cari probabil şi reforma administrativă, * fotoliile ministeriale de agricultură şi de justiţie. Aşa sunt oblăduitorii noştri din ori­care partid ! Războiul balcanic. Se pare, ca demobilizarea aus­­tro-rusă va avea ca primă urmare o ameliorare a situaţiunei încor­date din peninsula balcanică. Cu tot răspunsul extrem de preten­­tiv, pe care l-au dat statele a­­liate Puterilor mari, Statele aliate vor încredinţa, sub presiunea eve­nimentelor, dezlegarea problemei balcanice cabinetelor Puterilor mari supunându-se hotărârea ce o vor aduce. Ştirile mai nouă din Sofia confirmă această părere optimistă. După aceste ştiri se vor începe în curând tratativele asupra unei idei preliminare, în timpul cărora os­tilităţile vor fi continuate. De pe câmpul de războiu so­sesc următoarele ştiri: Constantinopol 12 Marile. La Bu­lair şi Ceatalgea s-au reluat de două zile ostilităţile cu mare în­verşunare. La Bulair şi în golful Soros atacurile bulgare au fost respinse. Constantinopol 12 Martie. Sukri­­paşa telegrafiază, că din cauza topirii zăpezii o parte mere a Adrianopolului şi şanţurile forturilor sunt inundate de apă. Intre astfel de împrejurări nu-i rămâne altceva decât a încerca o eşire generală. Getinje 12 Martie. In jurul oraşu­lui Scutari continuă lupte desperate. Ajutoarele sârbeşti au sosit la Alessia, de unde au plecat spre Scutari. Constantinopol 12 Martie. Grecii sunt aplicaţi a trimite în ajutorul Bul­­garilor pe câmpul de războiu din Tracia 50.000 oameni, dacă în schimbul aces­tui ajutor Bulgarii vor ceda Salonicul Grecilor. Sărbătorim d-lui Sturdza. Am amintit în numărul trecut, că d . D. A. Sturdza, din incidentul a­­niversării a 80-a de la naşterea d-sale a făcut Academiei Române donaţiunea de 100 000 lei. Iată şi actul, cu care d-l Sturdza şi-a însoţit marinimoasa donaţiune : Din copilărie am învăţat în casa părintească credinţa creştinească, iu­birea de muncă şi devotamentul cătră ţară. Aceste temelii ale vieţii mi-au fost aşezate de părinţii mei, a căror vieaţă era pildă vie pentru noi,­­ copii lor. Iubirea de muncă şi de ordine in vieaţă a fost desvoltată in noi fără încetare. Datoriile cătră ţară s-au sădit în noi prin tot ce auziam, ce vedeam şi ce învăţam. Am terminat învăţăturile secun­dare la München, iar pe cele superioare la diferite universităţi germane, unde m-am folosit de cunoştinţele primite de la profesori învăţaţi, apostoli ai a­­devărului, ai binelui şi ai ştiinţei. Astfel pregătit am putut ajuta pe fruntaşii ţării la lucrarea cea mare a Divanurilor ad-hoc, care a pus temeli­ile renaşterii şi a desvoltării patriei noastre. Una din instituţiile patriei, în care mai îndelungat am lucrat şi de cam­ mai strâns am fost legat, este Academia Română, menită a conduce şi a desvolta cultură neamului nostru. Sunt 42 de ani de când am fost ales membru şi aproape 30 de ani de când bunăvoinţa colegilor m-a onorat cu în­sărcinarea de secretar general. Pentru a ajuta şi în viitor Aca­demia Română în activitatea ei fac acestei instituţiuni, în ziua împlinirei vârstei mele de optzeci de ani, la 25 Februarie 1913, donaţiunea unui fond de lei 100.000 (una sută mii) în efecte de rentă 4 la sută amortibilă din 1905 convertită. Emisiunea de 424.613.000 lei cu cuponul de 1 Aprilie 1914 şi anume: Lei 70.000 (şaptezeci mii) în 14 bucăţi de câte 5000 Iei. Lei 30.000 (treizeci mii) în 60 bucăţi de câte 500 lei. Această donaţiune va forma un fond inalienabil cu numele:­­Fondul Dimitrie A. Sturdza“. Venitul acestui fond va fi între­buinţat de Academie precum urmează : 1. Conform regulamentelor Aca­demiei pentru fondurile cu destinaţiune specială, se vor reţinea 1 la sută pen­tru fondul pensiilor funcţionarilor şi 15 la sută pentru cheltuelile generale ale Academiei; 2. Restul venitului va fi între­buinţat in două perioade alternative de câte 4 ani, in modul următor: a) in patru ani consecutivi se va constitui o bursă pentru studiul agri­culturii şi al ştiinţelor agrare la şcoale speciale şi la universităţi în Germania, fiind adânc convins, că întărirea mate­rială şi culturală a unei ţâri atârnă de la m­ăriţarea vieţii ei agricole. Bursa va fi dată şi bursierul va fi supraveghiat de comisiunea şi după regulamentul burselor date de Acade­mie din fondul Adamachi. Bursierul va fi român, fiu de pă­rinţi români, care va fi absolvit învă­ţământul secundar în ţară şi ai cărui părinţi nu vor avea stare materială în­destulătoare pentru a susţine cheltuie­lile studiilor lui superioare în streină­­tate. b) In cealaltă perioadă de patru ani venitul va fi întrebuinţat de Aca­demie pentru îmbogăţirea colecţiunilor de istorie naţională : manuscripte, do­cumente, monede, portrete, hărţi geo­grafice şi altele de acest fel. Rog Academia Română să pri­mească această donaţiune, în dorinţa ce am de a continua să ajut perpetuu activitatea ei pentru întărirea şi înăl­ţarea culturii neamului nostru româ­nesc. Făcut în Bucureşti, în 25 Februa­rie 1913. (ss) D. Sturdza. Din partea membrilor Academiei al cărei secretar general este dl Sturdza, dl Iacob Negruzzi, preşedintele acestor Înalte instituţii ia adresat următoarele cuvinte de omagiu : in numele Academiei Române vin să vă felicit pentru a 80 a d-voastră aniversare. Instituţia noastră cunoaşte câtă dragoste aţi avut pentru ea, câtă energie aţi manifestat, c­âtă osteneală şi muncă aţi pus pentru propăşirea ei Ea ştie că situaţia ce o ocupă astăzi şi prestigiul de care se bucură i se da­­toreşte în cea mai mare parte d-niei voastre. Prin mine Academia exprimă vibe sale mulţumiri şi sentimentele de recunoştinţă şi vă urează sănătate de­săvârşită şi viaţă luntă ca să vă pu­eţi bucura de fructul ostenelilor trecute, Nr. 48,—1918.

Next