Gazeta Transilvaniei, noiembrie 1913 (Anul 76, nr. 239-262)

1913-11-01 / nr. 239

Fftgin* 2 ®A2SÎA TRAV 81LV A HI2L Presa engleză despre armata română.­­ (Un ofiţer englez laudă cavalerismul şi simţul de umanitate pe care ofîţerimea română şi oastea Regelui Carol le-au arătat faţă de populaţiunea bulgară în recenta ac­ţiune militară). — Fin*. — Scriitorul acestui articol a sosit în cartierul general român în aceeaşi sală, când el a fost stabilit la Plevna. Călătoria am făcut-o cu automobilul, plecând de la Ministerul de Războiu din Bucureşti în compania ofiţerilor cari duceau depeşi. Oraşul era plin de trupe, cari aşteptau cartierele ce li­ se vor des­tina. Staţiunea călei ferate forma car­tierul general al Prinţului de Coroană, care era păzit de garda personală coa­fată cu coifuri după modelul chirasie­­nilor prusieni. (Jandarmii călări). — In dimineaţa zilei următoare am avut onoarea unei audienţe la Alteţa Sa Re­gală, cu care ocazie Prinţul de Coroană a discutat într’o englezească perfectă situaţia politică şi militară, recunos­când în mod generos eroismul trupe­lor şi poporului bulgar, în mijlocul amarelor nenorociri pe care le adusese asupră-i imbecilitatea politicianilor par­lamentari. Prinţul mi-a spus că cu toate că i­ s’au adus la cunoştinţă, prin dovezi incontestabile acte de cruzimi săvârşite de miliţia şi voluntarii, cari au luptat contra inimicilor regelui Fer­dinand, totuşi dânsul nu poate crede, că trupele bulgare regulate s’au făcut culpabile de cruzimi sistematice şi de o purtare rea. — Cu toate astea, a adău­gat Prinţul — »unele neregularităţi se ’ntâmplă totdeauna«. — Principele mi-a atras în deosebi atenţia asupra disciplinei severe din armata română, precum şi asupra măsurilor riguroase ce se luase, pentru a preîntâmpina ast­fel de cruzimi şi de »atrocităţi« care ar fi compromis frumosul renume al armatei Sale. — In călătoria ce am făcut-o în urmă prin teritoriul bulgar, ocupat de trupele române, m’am con­vins, în mod absolut, zice autorul, de adevărul declarațiunilor de mai sus. De două­ ori, adecă înainte şi după această călătorie, continuă căpitanul Rattine — am fost primit de genera­lul Averescu, şeful Statului Major Ro­mân. Acest ofiţer general, care a diri­jat cu atâta îndemânare marşul victo­rios al celor patru sute de mii de sol­daţi spre a pacifica Statele Balcanice, a servit în cavalerie,­­ şi este profund pătruns de spiritul armei cavalerii, ce domneşte în marile armate ale conti­nentului. Biuroul său era instalat în vagonul restaurant, al unui tren pe care-l capturase de la inimic, în care erau întinse hărţi cu mici steguleţe înfipte pe ele, spre a arăta poziţia exactă a trupelor. Generalul a binevoit să explice evenimentele cari avură loc, şi să indice măsurile în vederea con­­centrărei trupelor sale, în cazul că o bătălie ar fi fost necesară în vederea ocupărei Sofiei. El discuta cu aprindere despre acele probleme fascinante, şi mai mult cu aerul detaşat al unui ob­servator ştienţific, decât al actorului principal al acelei drame. Îndată ce ghiaţa primei cunoştinţe a fost ruptă, el şi-a arătat partea genială şi chiar pe cea veselă a caracterului lui, în ciuda faptului, că dânsul fusese unul dintre puţinii răniţi printre Români,­ în urma unui accident de automobil, care­­ răni la cap. Automobilele au fost întrebuin­ţate de Români în acest război într’o foarte mare măsură, spre a dirigea ope­raţiunile trupelor. Vr’o 500 de automo­bile au fost puse la dispoziţia ministe­rului de război de proprietari privaţi, şi de administraţiile petrolifere, şi starea excelentă a principalelor şosele face agreabil automobilismul atât pentru cei cari şi-l pot permite, cât şi pentru cei cari nu pot. Plevna însăşi prezenta un aspect remarcabil aşa cum era plină cu soldaţi români, amestecaţi cu Turci şi Bulgari, din cari unii erau răniţi ori prizonieri. Hotelurile şi restaurantele într’o stare mizerabilă erau pline de oameni flămânzi şi însetaţi. Natural că toţi ofiţerii români cari au putut, au mers să vadă piramidele de tu­ra ome­neşti ale Ruşilor şi Românilor căzuţi în asediul din 1877, monumentul hidos al independenţei naţionale bulgare. Co­linele din jurul Plevnei au constituit marea fortăreaţă naturală, care a sfidat sforţările unite ale Rusiei şi României în decurs de 5 luni critice, şi parape­tele tranşeurilor turceşti încoronează şi acum înălţimile . . Am ajuns la ...%ca cătră ora 11 noaptea după o călătorie grea prin ţi­nuturi şi prin sate în care erau împrăş­tiate două corpuri de armată româna. Pretutindeni domnea o ordine exemplară. Drumurile erau păzite de mici posturi de miliţieni români, grupuri pitoreşti de oameni îmbrăcaţi în costumul ţără­nesc şi înarmaţi cu vechiul sistem de puşti Martini. Politica românească era de a lăsa neatinse resursele alimentare dispon­bile (în Bulgaria), ca o ultimă rezervă în cazul greutăţilor de apro­vizionare. Ori­ce lucru se lua, era plătit imediat. Un căpitan care cumpărase nişte pui de găină, a fost condamnat la 10 zile arest, pentru că nu i-a plătit în nu­­mărar, deşi căpitanul lăsase vorbă vânză­torului să se prezinte a doua zi ca să şi primească banii. Din cele câteva săptămâni cât a durat ocupaţia română relaţiile trupelor române cu ţăranii bulgari, n’ au fost lipsite de prietenie. S’a întâmplat chiar ca ofiţerii din avantposturile române să-şi trimită ordonanţele la Sofia spre a le cumpăra ţigări şi alte articole de plăcere, pe când bubuitul tunurilor dinspre Vest se auzia în străzile capi­talei bulgare Spre onoarea Românilor însă trebue să amintim aici, că ori care va fi verdictul istoriei în pri­vinţa politicei lor, ofiţerii şi soldaţii români s’au purtat cavalereşte şi creştineşte faţă de o populaţie ostilă şi lipsită de apărare, împrejurare ce constitue un eveniment fără prece­dent în istoria militară atât de sân­geroasă şi de nemiloasă a Balcanilor“. Ephcopiaden­ajdu­iborog­. »Keleti Értesítő« este informat, că e­­piscopul Hajdudorogului, voind să-şi organizeze noua episcopie, va întră în tratative cu episcopii gr. cat. români, din a căror diceze au fost desmem­­brate comunele nouei episcopii. Tot »Rel. Ert.« crede a ști, că vizita episco­pului Benedetti la episcopii gr. cat. români n-are nici un caracter oficial. Vizita prelatului roman se reduce la o veche promisiune făcută episcopilor ro­mâni. Grazia Deledda. Erau aproape unspr­ezece ore, când mica Gabina se trezi din somn. Mama nu era lângă ea; in patul cel mare, în intunerec, Gabina era singură. Lucrul acesta nu se mai întâm­plase nici când și Gabinei începea să-i fie frică. »Mama!... mama mia!« strigă ea încetinel, dar nu primi nici un răs­puns. Afară urla vântul de nord și ploaia bătea cu putere în obloanele fe­restrelor. Gali­na ar fi adormit din nou, ii. era însă teamă de furtuna ce se deslănțuise afară. Ea se ridică din pat și strigă din nou pe mama,—aceasta insă nu-i răs­pundea. Gabina se decise atunci să se ducă In bucătărie, unde ştia că va a­­fla-o, şi s o înduplece pe mama să doarmă cu ea. Prin întunerec ea îşi căută hăinuţele, şi după ce le află, se îmbrăcă cum putu şi plecă spre trepte. Uşa era însă închisă şi Gabina, cuprin­să de groază, se duse din nou în pat, îşi acoperi faţa cu plapoma şi începu să plângă. De­odată însă îşi aduse aminte, că în odăiţa de alături se afla o uşe, prin care, dacă scobora treptele, ajun­gea în curte şi putea întră pe altă uşe în bucătărie.Ea se strecură Încetinel în odăiţa de alături şi scoborî treptele de piatră, prin vânt şi prin ploaia cea rece, care cădea în picuri mari. Gabîr­a tremura de groază şi de frig, dar imediat ea ajunse sub trepte, unde era apărată de ploaie; era toc­mai înaintea uşei de la bucătărie. Uşa aceasta încă era închisă, dar prin o crepătură a ei Gabina văzu focul ce ardea pe cămin. Ea se lăsă în genunchi şi privi prin crepătură. Bunicul şi cei doi unchi veniseră deja acasă şi acum stăteau lângă foc; trei bărbaţi înalţi, cu feţe întunecate, a căror haine vechi şi murdare erau o dovadă de viaţa sărăcăcioasă ce o du­ceau. Ochii le străluceau de flacăra pa­timilor ascunse. Mama Gabinei, Simona, o femeie tânără și frumoasă, tip arab, sta jos pe pământ, cu mâinile încolăcite peste genunchi. Nici­odată nu o văzuse Ga­bina atât de palidă și de posomorâtă, cu toate­ că ea totdeauna era palidă și tristă. Ochii ei negrii însă niciodată nu fuseseră atât de îngrozitori ca acum. Ceea ce atrasa în-- •­ mai mult aten­ţia Gabinei şi ceea­ ce o ţinea ca în­lemnită înaintea uşii, era un străin, care sta lângă foc, legat cu funii tari pe scaunul cel vechi, care de obiceiu sta totdeauna în colţ, de care nimeni nu se atingea, şi pe care Simona de multe ori îl privea cu ură. Gabina nu mai văzuse nici­odată pe acest străin, care purta costumul bărbaţilor din satul ei; ea îl privea cu mirare şi se într­ba; cine va fi el şi ce poate căuta acolo, legat de scaun, în puterea nopţii. Străinul era un om frumos, de vre­o 40 de ani, cu păr roşietic, buclat, cu ochi albaştri şi cu o barbă roşie, frumoasă, care-i cădea până pe piept.­­ Expresia groazei de care era ca­­m prins, îi desfigura însă faţa şi picuri mari de sudoare îi înbrobonau fruntea. Gabina nu observase toate aces­tea, în schimb însă pricepea, că înlăun­tru, în bucătăria cu pereţii murdari, luminaţi numai de focul din cămin şi de o lampă sărăcăcioasă, se petrecea ceva straniu, pentru ea o taină încă nepătrunsă. Necutezând să bată la uşe, ea rămase mută şi nemişcată înaintea ei, cu fruntea încreţită, lipită de cră­pătura prin care privea cu ochii ei mari, căprii — cari sămănau cu ochii omului legat de scaun. Vântul sufla tot mai rece, picio­ruşele şi tot trupul ei era acoperit de zăpadă şi dinţii îi clănţăneau în gură de frigul ce-o pătrunsese. 2. »Elias! Elias !« strigă tatăl Simo­nei. »In zadar strigi tu după ajutor! Ni­meni nu vine şi furtuna de afară înă­buşe strigătul tău. Nimeni nu vine ! Tu trebue să mori, pe scaunul de care eşti legat, pe care şedeai în fiecare seară odată, înainte cu zece ani de zile, păcătosule! In fiecare seara, ca logod­nicul legiuit al fiaei mele !... pe scau­nul, pe care zeci ani de zile l-am păs­trat, care te a aşteptat pe tine, şi pe care, mânjit cu sângele tău spurcat, Şi vom arunca n foc !«... »Apărate«­­ so­ia Vii cătră el Si­­mona. »Dacă nu-ţi poţi scuz în nici un fel purtarea-ţi lase, moar,,­a­­ va fi îngrozitoare ! — şi cu un glo­­ce de puşcă se vor sfârşi toate între noi. Dacă însă nu te desvinovăţeşti — vai şi amar de tine!«... »Tu eşti care-mi vorbeşti astfel»? o întrerupse Ellas. »Tu, femeie? despre care credeam că nu şti să fi decât bună şi iubitoare ?« »Acum te urăsc ! Tu m-ai necins­tit; tu, care ai fost logodnicul meu, vieaţa mea, tu m-ai înşelat, m-ai dus la peire. Durerea a omorât ori-ce sen­timent omenesc în mine; te urăsc şi de zece ani nu visez decât răzbunare. Căci ce e groaza, pe care tu, laşule, o înduri în noaptea aceasta, ce e ea în asemănare cu ceea­ ce am suferit eu? Te urăsc şi eu sunt aceea, care i-am­ aţâţat şi pe ai mei la răzbunare«. »Omorâţi-mă dar«! murmură E­­lias. Dar aduceţi-vă aminte, că există o conştiinţă... un Dumnezeu ! »Cu conştiinţa noastră şi cu D- zeu! nostru ne vom împăca noi sin­guri !” strigă Tanui, unul din fraţi, în­tr’un râs îngrozitor şi sălbatec, care-i descoperi dinţii albi de fiară. »Conştiinţă şi D-zeu !« isbucni Simona ca o viperă. »Ai avut tu vre-o­­dată conştiinţă? Te-ai gândit tu vre-o­dată la D-zeu ?» El îşi plecă capul. »In numele fetiţei noastre« zise el apoi. „Tu şti dară, că eu am o fată ?« »Ştiu, şi dacă vreai, eu sunt gata să o recunosc. O voi lua cu mine, şi ea va deveni odată bogată, căci sunt bogat şi cu cealaltă nu am nici un copil...« »Ce spui , strigă Pietro, celălalt frate. »Nici acum nu voieşti să înţelegi, că de aici nu ai să mai scapi, nici viu, nici mort?« Şi in timp ce vorbia, el ne­­tezia cu mâna patul puştei, pe care o ţinea în mână, apoi cu o voce, care era în stare să bage în răcori şi pe unul mai curagios decât Elias, el zise: »Eu te voi omorî, eu, care am fost prietinul tău, care te-am adus mai întâiu in casa noastră, în care tu ai lăsat numai ne­fericire şi necinste. Eu te voi omor şi eu te voi şi îngropa, om păcătos şi şarpe laş! Cu cine ai crezut că o să ai de a face, cu cine? Ruşinea, care a căzut asupra casei noastre vom răz­­buna­ ; de zece ani de zile te am ur­mărit în toată Barbagia*), prin văi şi prin munţii acoperiţi cu zăpadă. Şi în *) Cel mai înalt munte din Sardinia 1864 m. înalt. Hin­u Bei&lisratoul stustri­­ac. La sfârşitul şedinţei de Miercuri a camerei austriace prim ministrul Stuergh a răspuns la interpelările pri­vitoare la instituirea unei comisiuni guverniale însărcinată cu administraţi­­unea autonomă a Boemiei în locul co­­misiunii autonome a Camerei. Ministrul relevă starea finanţelor autonome ale Boemiei din cauza neactivităţii Camerei boeme. Această stare deplorabilă de lucruri împiedică administraţia autono­mă a Boemiei de a-şi îndeplini sarci­­nele. Pentru a remedia această calamita­te, guvernul a fost nevoit să recurgă la măsuri neprevăzute de legi. Măsuri­le luate de guvern sunt în interesul ambelor naţiuni din Boemia şi nu fa­vorizează nici nu prejudiciază pe nici un partid şi pe nici o naţiune din Bo­emia. Guvernul îşi ia întreaga răspun­dere. In continuare prim ministrul ac­­centuiază trebuinţa de apropiere din­tre cele două naţiuni din Boemia pen­tru ca noua Cameră să poată fi aleasă şi să se devoteze unei munci rodnice. Ministrul preşedinte face apel la re­prezentaţii ambelor naţiuni spre a spri­jini demersurile făcute de guvern. Camera decide cu 202 voturi con­tra 186 să deschidă discuţiunea asu­pra răspunsului ministrului preşedinte, în şedinţa viitoare. Discursul d-lui deputat Dr. Ştefan C. Pop ros­tit în cameră. (Urmare). În sensul acestui proiect e nece­sar ca să despărţim chestiunea de drept de chestiunea de fapt. Ches­tiunea de fapt, se referă la întrebările că oare există faptul, acuzatul o oare făp­tuitorul. Chestiunea de drept nu e lămu­rită. Chestiunea de drept e că oare faptul are criteriul faptei din partea acuzaţiei. După cum­ binevoiţi a vedea, chestiunea vinovăţiei, nici decum nu e amintită în proiect, ci se cere înşira­­rea acelor fapte, cari stabilesc chestiu­nea faptică şi trebuie stabilite acele evendente, din cari apoi se poate con­clude la chestiuni de drept. După modesta mei părere aceasta e mai mult o formalitate, dar e o procedură mai greoaie, derftt rea de până acum, dar referitor la întrebarea — ceea ce a exprimat clar paragraful 355 din procedura penidă — că oare e convins despre aceea că acuzstul e vinovat oare de comiterea faptei po­­nibile, adecă în chestia vinovăţiei nu se va putea exprima. Oare va fi acum punctul de vedere al apărătorului ? Căci doar cu toţii recunoaştem că chestia de drept se poate constata şi cu toate acesta trebuie să enunţăm nepedepsirea, dacă e exclusă imputa­­bilitatea sau există alte piedeci. Eu prin urmare pot constata fapta, pot constata că făptuitorul a comis, nu pot constata că acuzatul a comis o fap­ă și cu toate aceste nu pot să-i atribui o faptă ponibilă, pentru care să fie pedepsit. Va ex­sta deci cazul, că se vor speria, iar dacă advocatul de fapt e astfel cum spune Excelența Sa, că între orice împrejurări dorește achita­rea, — ceea ce, după modesta mea părere, nu o putem spune pou iu orice fel de împrejurări — (Un glas în mo­toc : Ba, da!) acel ce e în stare să nege chestiunea de drept, acela va­­ nega şi chestiunea de fapt şi se va întâmpla că la chestia de fapt se va răspunde cu: nu; şi In cazul acesta ce remediu avem ? Remediul nostru e că Curia (Curtea de Casaţie) anulează şi transpune chestia unei alte curţi cu juraţi şi apoi prin aceasta totul s’a sfârşit. Un expedient deci, că omul vino­vat care merita pedeapsa, să scape, va exista şi pe lângă acest proiect şi e posibil, şi vor fi chiar multe cazuri de aceste. Dacă însă, menţin aceasta in­stituţie şi nu o lipsesc de Imperiul ei, aşazicând, de unicul elemetnt consti­tutiv esenţial al curţii cu jur­aii, şi mă voi strădui ca să influenţez as­upra juraţilor, ca şi la chestia de fapt să răspundă cu: nu, să enunţe definitiv care e vinovat şi care trebuie achitat, atunci juratul va cugeta altcum, pen­tru că ştie, ce mare e responsabilitatea, când el ca cel mai suprem jude­ci achită pe cineva, care e acuzat cu co­miterea unei fapte ponibile, şi cu totul altcum ar judeca, la ce ar fi chemaţi să-l instruieze , să-i rafineze şi să-i întărească simţul de drept opinia pu­blică, judecătoria şi presa adevărat cinstită Dar dacă II facem păpuşă dacă-i spunem, că poţi spune ori şi ce pentru că forul jur, suprem şi aşa va enunţa condamnarea, atunci indepen­denţa, conştienţa şi simţul de datorie, care a existat în jurat, imediat vor slăbi. Ce am dori să ajungeai, să plan­tăm în straturile largi ale poporului simţul de drept că şi el are datorii la punerea fundamentului şi menţine­rea ordinei de drept, dărâmăm deo­dată spunăndu i, că dacă judecă rău, tot mai există un for, care poate în­drepta şi poate colege. Şi azi afirm, că dacă e vorba despre degenerarea justiţiei, aceasta va urma în privinţa aceasta, pe când din contră, dacă se va forma o opi­nione­publică sănătoasă, se va ridica starea culturală şi între orice împre­jurări vor exista juraţi, cari vor atinge poate scopui', care şi­­-a pus justiţia, vor ajunge ca să recunoască interesele statului şi ale ordinei publice. După convingerea mea nici într’o împrejurare nu se va ridica nivelul curţii cu juraţi, dacă acum îi lipsim pe juraţi de luarea unei atitudini în chestia vinovăţiei şi cred că aceasta are un efect foarte destructiv. Deputaţii opoziţionişti, cari au luat cuvântul au vorbit cu o însufle­ţire aşazicând fanatică despre institu­­ţiunea curţii cu juraţi întru că­t pri­veşte presa. Chiar şi profesorii eru­diţi spun că delicteii de presă sunt par excellence crime de ordin po­li­tic, a căror teren pentru guver­nare ar­e un nou­ me tangere, şi unde nu i- ar fi permis s­ă intre nici unui guvern. Dacă am judeca chestia aceasta din punctul nostru de vedere al naţio­nal­tăţilor nemaghiare eu zic: ceterum­ cer,seo, delendam essr, căci cu o du­rere nesfârşită trebuie să accentuiez că procedura referitoare la presă în legătura cu instituţia curţii cu juraţi a fo­t totdeauna isvorul cel mai pu­ternic al amărăciunei naţionalităţilor nemaghiare. Cu multă durere trebuie să-mi reamintesc mai cu seamă acele procese monstruoase, la cari am luat şi eu parte ca apărător şi trebuie sa r­ă­gâm­esc cu durere mai cu seamă la presa maghiară, a cărei reprezen­tanţi, făr­ă deosebire de partid au stabilit deja dinainte culpabilitatea acuzatului nemaghiar, şi chiar fără a cunoaşte conţinutul articolului. Dacă a fost­ o instituţie care a agitat împo­triva maghiarimei, au fost apoi des­­baterile în faţa curţii cu juraţi cele mai potrivite pentru agitarea împotriva Maghiarilor, pentru că pentru nenoro­citul acuzat a fost mersul la Oradea sau Cluj un calvar cu mult mai greu decât Golgota. Presa maghiară l-a primit totdeauna pe respectivul acuzat astfel că puterea de ju­decată a juraţilor era deja dinainte a­­trofiată, căci doar era timbrat de un periculos trădător de patrie, juraţii a­­veau deci sublima chemare să enunţe culpabilitatea periculosului agitator na­ţionalist şi să apere statul maghiar împotriva tendinţelor centrifugale şi iridentiste. Nu vreau să amintesc unele neîn­semnate fapte penale, pe cari le-au ca­lificat ca acte de tradare de patrie. Fie-mi permis să arăt numai do­uă mari procese, cari deloc n’au ridi­cat prestigiul Ungariei în faţa străină­tăţii, acestea sunt procesul memoran­dului şi aşanumitul proces al replicei. La acestea se adaogă nenumăratele procese, cari au avut loc mai ales în Ardeal în era vechiului cod penal aus­triac, când într’adevăr se introdusese aceea ce acum se tem marii apărători ai libertăţii presei, că au exclus pe ori­cine, deoare­ce responsabilitatea nu era gradată, ci solidară. Ca apărător am avut prilej să mă conving în faţa curţii cu juraţi din Cluj, când pentru agitaţie a fost osândit şi ucenicul de tipografie care pur­tase perietura pentru corectură. Că între ce stări şi împrejurări se fac desbaterile şi, că dnii procurori, într’adevăr, consideră aceasta de cel mai potrivit teren al activităţii dlor, a­­ceasta de bună seamă o ştiu şi acei on. colegi cari trăiesc în ţinuturile lo­cuite de naţionalităţi. S’a întâmplat­ şi cazul, că procu­rorul s’a ridicat în faţa curţii cu juraţi din­ Cluj şi de teamă ca nu cumva să se întâmple in Cluj minunea să fie a­­chitat şi un ziarist român, din prilejul unei neînsemnate chestii a cetit o te­legramă, că con­­juraţi pentru ca d­­voastră să vă puteţi convinge până unde duce continua agitaţie, iată am primit o telegramă, că valahii din Be­­iuş s’au răsculat..» Kelemen Samu: Cine a cetit’o? Dr. Şt. C. Pop: Procurorul regesc. Kelemen Samu: Destul de nepotrivit. Dr. Şt. C. Pop: Acestea sunt fap­te, cari au fost desbătute in faţa curţii de casaţie. Lucru dureros însă că ele n’au fost luate în considerare, deşi eu, care am fost apărătorul acelui proces­ cu cele mai as­pre cuvinte am sbiciuit acest fapt, fiindcă ştiam că nu e ade­vărat şi aceasta am dovedit’o. Kelemen Samu: Dacă şi era ade­vărat, şi atunci a fost nepotrivit. (Va urma). Ki. 239 i*ace» greco-turcA. Ziarele din Atena,­­apărute ori, înregistrează cu mulţumire, că, graţie intervenţiei ministrului Take Ionescu, înţelegerea greco-turcă a făcut mari progrese. Pe mâne sau poimâne se aşteaptă încheie­rea oficială a păcii. Delegaţii otomani şi greci au con­ferit marţi timp mai îndelungat. Asu­pra aproape tuturor punctelor ,a inter­venit un acord satisfăcător pe baza propunerilor prezentate de ministrul Take Ionescu. Cheltuelile de întreţinere a prizonierilor turci, diferendul rezul­tat din interpretarea protocolului de

Next