Gazeta Transilvaniei, noiembrie 1913 (Anul 76, nr. 239-262)
1913-11-01 / nr. 239
Fftgin* 2 ®A2SÎA TRAV 81LV A HI2L Presa engleză despre armata română. (Un ofiţer englez laudă cavalerismul şi simţul de umanitate pe care ofîţerimea română şi oastea Regelui Carol le-au arătat faţă de populaţiunea bulgară în recenta acţiune militară). — Fin*. — Scriitorul acestui articol a sosit în cartierul general român în aceeaşi sală, când el a fost stabilit la Plevna. Călătoria am făcut-o cu automobilul, plecând de la Ministerul de Războiu din Bucureşti în compania ofiţerilor cari duceau depeşi. Oraşul era plin de trupe, cari aşteptau cartierele ce li se vor destina. Staţiunea călei ferate forma cartierul general al Prinţului de Coroană, care era păzit de garda personală coafată cu coifuri după modelul chirasienilor prusieni. (Jandarmii călări). — In dimineaţa zilei următoare am avut onoarea unei audienţe la Alteţa Sa Regală, cu care ocazie Prinţul de Coroană a discutat într’o englezească perfectă situaţia politică şi militară, recunoscând în mod generos eroismul trupelor şi poporului bulgar, în mijlocul amarelor nenorociri pe care le adusese asupră-i imbecilitatea politicianilor parlamentari. Prinţul mi-a spus că cu toate că i s’au adus la cunoştinţă, prin dovezi incontestabile acte de cruzimi săvârşite de miliţia şi voluntarii, cari au luptat contra inimicilor regelui Ferdinand, totuşi dânsul nu poate crede, că trupele bulgare regulate s’au făcut culpabile de cruzimi sistematice şi de o purtare rea. — Cu toate astea, a adăugat Prinţul — »unele neregularităţi se ’ntâmplă totdeauna«. — Principele mi-a atras în deosebi atenţia asupra disciplinei severe din armata română, precum şi asupra măsurilor riguroase ce se luase, pentru a preîntâmpina astfel de cruzimi şi de »atrocităţi« care ar fi compromis frumosul renume al armatei Sale. — In călătoria ce am făcut-o în urmă prin teritoriul bulgar, ocupat de trupele române, m’am convins, în mod absolut, zice autorul, de adevărul declarațiunilor de mai sus. De două ori, adecă înainte şi după această călătorie, continuă căpitanul Rattine — am fost primit de generalul Averescu, şeful Statului Major Român. Acest ofiţer general, care a dirijat cu atâta îndemânare marşul victorios al celor patru sute de mii de soldaţi spre a pacifica Statele Balcanice, a servit în cavalerie, şi este profund pătruns de spiritul armei cavalerii, ce domneşte în marile armate ale continentului. Biuroul său era instalat în vagonul restaurant, al unui tren pe care-l capturase de la inimic, în care erau întinse hărţi cu mici steguleţe înfipte pe ele, spre a arăta poziţia exactă a trupelor. Generalul a binevoit să explice evenimentele cari avură loc, şi să indice măsurile în vederea concentrărei trupelor sale, în cazul că o bătălie ar fi fost necesară în vederea ocupărei Sofiei. El discuta cu aprindere despre acele probleme fascinante, şi mai mult cu aerul detaşat al unui observator ştienţific, decât al actorului principal al acelei drame. Îndată ce ghiaţa primei cunoştinţe a fost ruptă, el şi-a arătat partea genială şi chiar pe cea veselă a caracterului lui, în ciuda faptului, că dânsul fusese unul dintre puţinii răniţi printre Români, în urma unui accident de automobil, care răni la cap. Automobilele au fost întrebuinţate de Români în acest război într’o foarte mare măsură, spre a dirigea operaţiunile trupelor. Vr’o 500 de automobile au fost puse la dispoziţia ministerului de război de proprietari privaţi, şi de administraţiile petrolifere, şi starea excelentă a principalelor şosele face agreabil automobilismul atât pentru cei cari şi-l pot permite, cât şi pentru cei cari nu pot. Plevna însăşi prezenta un aspect remarcabil aşa cum era plină cu soldaţi români, amestecaţi cu Turci şi Bulgari, din cari unii erau răniţi ori prizonieri. Hotelurile şi restaurantele într’o stare mizerabilă erau pline de oameni flămânzi şi însetaţi. Natural că toţi ofiţerii români cari au putut, au mers să vadă piramidele de tura omeneşti ale Ruşilor şi Românilor căzuţi în asediul din 1877, monumentul hidos al independenţei naţionale bulgare. Colinele din jurul Plevnei au constituit marea fortăreaţă naturală, care a sfidat sforţările unite ale Rusiei şi României în decurs de 5 luni critice, şi parapetele tranşeurilor turceşti încoronează şi acum înălţimile . . Am ajuns la ...%ca cătră ora 11 noaptea după o călătorie grea prin ţinuturi şi prin sate în care erau împrăştiate două corpuri de armată româna. Pretutindeni domnea o ordine exemplară. Drumurile erau păzite de mici posturi de miliţieni români, grupuri pitoreşti de oameni îmbrăcaţi în costumul ţărănesc şi înarmaţi cu vechiul sistem de puşti Martini. Politica românească era de a lăsa neatinse resursele alimentare disponbile (în Bulgaria), ca o ultimă rezervă în cazul greutăţilor de aprovizionare. Orice lucru se lua, era plătit imediat. Un căpitan care cumpărase nişte pui de găină, a fost condamnat la 10 zile arest, pentru că nu i-a plătit în numărar, deşi căpitanul lăsase vorbă vânzătorului să se prezinte a doua zi ca să şi primească banii. Din cele câteva săptămâni cât a durat ocupaţia română relaţiile trupelor române cu ţăranii bulgari, n’ au fost lipsite de prietenie. S’a întâmplat chiar ca ofiţerii din avantposturile române să-şi trimită ordonanţele la Sofia spre a le cumpăra ţigări şi alte articole de plăcere, pe când bubuitul tunurilor dinspre Vest se auzia în străzile capitalei bulgare Spre onoarea Românilor însă trebue să amintim aici, că ori care va fi verdictul istoriei în privinţa politicei lor, ofiţerii şi soldaţii români s’au purtat cavalereşte şi creştineşte faţă de o populaţie ostilă şi lipsită de apărare, împrejurare ce constitue un eveniment fără precedent în istoria militară atât de sângeroasă şi de nemiloasă a Balcanilor“. Ephcopiadenajduiborog. »Keleti Értesítő« este informat, că episcopul Hajdudorogului, voind să-şi organizeze noua episcopie, va întră în tratative cu episcopii gr. cat. români, din a căror diceze au fost desmembrate comunele nouei episcopii. Tot »Rel. Ert.« crede a ști, că vizita episcopului Benedetti la episcopii gr. cat. români n-are nici un caracter oficial. Vizita prelatului roman se reduce la o veche promisiune făcută episcopilor români. Grazia Deledda. Erau aproape unsprezece ore, când mica Gabina se trezi din somn. Mama nu era lângă ea; in patul cel mare, în intunerec, Gabina era singură. Lucrul acesta nu se mai întâmplase nici când și Gabinei începea să-i fie frică. »Mama!... mama mia!« strigă ea încetinel, dar nu primi nici un răspuns. Afară urla vântul de nord și ploaia bătea cu putere în obloanele ferestrelor. Galina ar fi adormit din nou, ii. era însă teamă de furtuna ce se deslănțuise afară. Ea se ridică din pat și strigă din nou pe mama,—aceasta insă nu-i răspundea. Gabina se decise atunci să se ducă In bucătărie, unde ştia că va afla-o, şi s o înduplece pe mama să doarmă cu ea. Prin întunerec ea îşi căută hăinuţele, şi după ce le află, se îmbrăcă cum putu şi plecă spre trepte. Uşa era însă închisă şi Gabina, cuprinsă de groază, se duse din nou în pat, îşi acoperi faţa cu plapoma şi începu să plângă. Deodată însă îşi aduse aminte, că în odăiţa de alături se afla o uşe, prin care, dacă scobora treptele, ajungea în curte şi putea întră pe altă uşe în bucătărie.Ea se strecură Încetinel în odăiţa de alături şi scoborî treptele de piatră, prin vânt şi prin ploaia cea rece, care cădea în picuri mari. Gabîra tremura de groază şi de frig, dar imediat ea ajunse sub trepte, unde era apărată de ploaie; era tocmai înaintea uşei de la bucătărie. Uşa aceasta încă era închisă, dar prin o crepătură a ei Gabina văzu focul ce ardea pe cămin. Ea se lăsă în genunchi şi privi prin crepătură. Bunicul şi cei doi unchi veniseră deja acasă şi acum stăteau lângă foc; trei bărbaţi înalţi, cu feţe întunecate, a căror haine vechi şi murdare erau o dovadă de viaţa sărăcăcioasă ce o duceau. Ochii le străluceau de flacăra patimilor ascunse. Mama Gabinei, Simona, o femeie tânără și frumoasă, tip arab, sta jos pe pământ, cu mâinile încolăcite peste genunchi. Niciodată nu o văzuse Gabina atât de palidă și de posomorâtă, cu toate că ea totdeauna era palidă și tristă. Ochii ei negrii însă niciodată nu fuseseră atât de îngrozitori ca acum. Ceea ce atrasa în-- • mai mult atenţia Gabinei şi ceea ce o ţinea ca înlemnită înaintea uşii, era un străin, care sta lângă foc, legat cu funii tari pe scaunul cel vechi, care de obiceiu sta totdeauna în colţ, de care nimeni nu se atingea, şi pe care Simona de multe ori îl privea cu ură. Gabina nu mai văzuse niciodată pe acest străin, care purta costumul bărbaţilor din satul ei; ea îl privea cu mirare şi se întrba; cine va fi el şi ce poate căuta acolo, legat de scaun, în puterea nopţii. Străinul era un om frumos, de vreo 40 de ani, cu păr roşietic, buclat, cu ochi albaştri şi cu o barbă roşie, frumoasă, care-i cădea până pe piept. Expresia groazei de care era cam prins, îi desfigura însă faţa şi picuri mari de sudoare îi înbrobonau fruntea. Gabina nu observase toate acestea, în schimb însă pricepea, că înlăuntru, în bucătăria cu pereţii murdari, luminaţi numai de focul din cămin şi de o lampă sărăcăcioasă, se petrecea ceva straniu, pentru ea o taină încă nepătrunsă. Necutezând să bată la uşe, ea rămase mută şi nemişcată înaintea ei, cu fruntea încreţită, lipită de crăpătura prin care privea cu ochii ei mari, căprii — cari sămănau cu ochii omului legat de scaun. Vântul sufla tot mai rece, picioruşele şi tot trupul ei era acoperit de zăpadă şi dinţii îi clănţăneau în gură de frigul ce-o pătrunsese. 2. »Elias! Elias !« strigă tatăl Simonei. »In zadar strigi tu după ajutor! Nimeni nu vine şi furtuna de afară înăbuşe strigătul tău. Nimeni nu vine ! Tu trebue să mori, pe scaunul de care eşti legat, pe care şedeai în fiecare seară odată, înainte cu zece ani de zile, păcătosule! In fiecare seara, ca logodnicul legiuit al fiaei mele !... pe scaunul, pe care zeci ani de zile l-am păstrat, care te a aşteptat pe tine, şi pe care, mânjit cu sângele tău spurcat, Şi vom arunca n foc !«... »Apărate« soia Vii cătră el Simona. »Dacă nu-ţi poţi scuz în nici un fel purtarea-ţi lase, moar,,a va fi îngrozitoare ! — şi cu un gloce de puşcă se vor sfârşi toate între noi. Dacă însă nu te desvinovăţeşti — vai şi amar de tine!«... »Tu eşti care-mi vorbeşti astfel»? o întrerupse Ellas. »Tu, femeie? despre care credeam că nu şti să fi decât bună şi iubitoare ?« »Acum te urăsc ! Tu m-ai necinstit; tu, care ai fost logodnicul meu, vieaţa mea, tu m-ai înşelat, m-ai dus la peire. Durerea a omorât ori-ce sentiment omenesc în mine; te urăsc şi de zece ani nu visez decât răzbunare. Căci ce e groaza, pe care tu, laşule, o înduri în noaptea aceasta, ce e ea în asemănare cu ceea ce am suferit eu? Te urăsc şi eu sunt aceea, care i-am aţâţat şi pe ai mei la răzbunare«. »Omorâţi-mă dar«! murmură Elias. Dar aduceţi-vă aminte, că există o conştiinţă... un Dumnezeu ! »Cu conştiinţa noastră şi cu D- zeu! nostru ne vom împăca noi singuri !” strigă Tanui, unul din fraţi, într’un râs îngrozitor şi sălbatec, care-i descoperi dinţii albi de fiară. »Conştiinţă şi D-zeu !« isbucni Simona ca o viperă. »Ai avut tu vre-odată conştiinţă? Te-ai gândit tu vre-odată la D-zeu ?» El îşi plecă capul. »In numele fetiţei noastre« zise el apoi. „Tu şti dară, că eu am o fată ?« »Ştiu, şi dacă vreai, eu sunt gata să o recunosc. O voi lua cu mine, şi ea va deveni odată bogată, căci sunt bogat şi cu cealaltă nu am nici un copil...« »Ce spui , strigă Pietro, celălalt frate. »Nici acum nu voieşti să înţelegi, că de aici nu ai să mai scapi, nici viu, nici mort?« Şi in timp ce vorbia, el netezia cu mâna patul puştei, pe care o ţinea în mână, apoi cu o voce, care era în stare să bage în răcori şi pe unul mai curagios decât Elias, el zise: »Eu te voi omorî, eu, care am fost prietinul tău, care te-am adus mai întâiu in casa noastră, în care tu ai lăsat numai nefericire şi necinste. Eu te voi omor şi eu te voi şi îngropa, om păcătos şi şarpe laş! Cu cine ai crezut că o să ai de a face, cu cine? Ruşinea, care a căzut asupra casei noastre vom răzbuna ; de zece ani de zile te am urmărit în toată Barbagia*), prin văi şi prin munţii acoperiţi cu zăpadă. Şi în *) Cel mai înalt munte din Sardinia 1864 m. înalt. Hinu Bei&lisratoul stustriac. La sfârşitul şedinţei de Miercuri a camerei austriace prim ministrul Stuergh a răspuns la interpelările privitoare la instituirea unei comisiuni guverniale însărcinată cu administraţiunea autonomă a Boemiei în locul comisiunii autonome a Camerei. Ministrul relevă starea finanţelor autonome ale Boemiei din cauza neactivităţii Camerei boeme. Această stare deplorabilă de lucruri împiedică administraţia autonomă a Boemiei de a-şi îndeplini sarcinele. Pentru a remedia această calamitate, guvernul a fost nevoit să recurgă la măsuri neprevăzute de legi. Măsurile luate de guvern sunt în interesul ambelor naţiuni din Boemia şi nu favorizează nici nu prejudiciază pe nici un partid şi pe nici o naţiune din Boemia. Guvernul îşi ia întreaga răspundere. In continuare prim ministrul accentuiază trebuinţa de apropiere dintre cele două naţiuni din Boemia pentru ca noua Cameră să poată fi aleasă şi să se devoteze unei munci rodnice. Ministrul preşedinte face apel la reprezentaţii ambelor naţiuni spre a sprijini demersurile făcute de guvern. Camera decide cu 202 voturi contra 186 să deschidă discuţiunea asupra răspunsului ministrului preşedinte, în şedinţa viitoare. Discursul d-lui deputat Dr. Ştefan C. Pop rostit în cameră. (Urmare). În sensul acestui proiect e necesar ca să despărţim chestiunea de drept de chestiunea de fapt. Chestiunea de fapt, se referă la întrebările că oare există faptul, acuzatul o oare făptuitorul. Chestiunea de drept nu e lămurită. Chestiunea de drept e că oare faptul are criteriul faptei din partea acuzaţiei. După cum binevoiţi a vedea, chestiunea vinovăţiei, nici decum nu e amintită în proiect, ci se cere înşirarea acelor fapte, cari stabilesc chestiunea faptică şi trebuie stabilite acele evendente, din cari apoi se poate conclude la chestiuni de drept. După modesta mei părere aceasta e mai mult o formalitate, dar e o procedură mai greoaie, derftt rea de până acum, dar referitor la întrebarea — ceea ce a exprimat clar paragraful 355 din procedura penidă — că oare e convins despre aceea că acuzstul e vinovat oare de comiterea faptei ponibile, adecă în chestia vinovăţiei nu se va putea exprima. Oare va fi acum punctul de vedere al apărătorului ? Căci doar cu toţii recunoaştem că chestia de drept se poate constata şi cu toate acesta trebuie să enunţăm nepedepsirea, dacă e exclusă imputabilitatea sau există alte piedeci. Eu prin urmare pot constata fapta, pot constata că făptuitorul a comis, nu pot constata că acuzatul a comis o fapă și cu toate aceste nu pot să-i atribui o faptă ponibilă, pentru care să fie pedepsit. Va exsta deci cazul, că se vor speria, iar dacă advocatul de fapt e astfel cum spune Excelența Sa, că între orice împrejurări dorește achitarea, — ceea ce, după modesta mea părere, nu o putem spune pou iu orice fel de împrejurări — (Un glas în motoc : Ba, da!) acel ce e în stare să nege chestiunea de drept, acela va nega şi chestiunea de fapt şi se va întâmpla că la chestia de fapt se va răspunde cu: nu; şi In cazul acesta ce remediu avem ? Remediul nostru e că Curia (Curtea de Casaţie) anulează şi transpune chestia unei alte curţi cu juraţi şi apoi prin aceasta totul s’a sfârşit. Un expedient deci, că omul vinovat care merita pedeapsa, să scape, va exista şi pe lângă acest proiect şi e posibil, şi vor fi chiar multe cazuri de aceste. Dacă însă, menţin aceasta instituţie şi nu o lipsesc de Imperiul ei, aşazicând, de unicul elemetnt constitutiv esenţial al curţii cu juraii, şi mă voi strădui ca să influenţez asupra juraţilor, ca şi la chestia de fapt să răspundă cu: nu, să enunţe definitiv care e vinovat şi care trebuie achitat, atunci juratul va cugeta altcum, pentru că ştie, ce mare e responsabilitatea, când el ca cel mai suprem judeci achită pe cineva, care e acuzat cu comiterea unei fapte ponibile, şi cu totul altcum ar judeca, la ce ar fi chemaţi să-l instruieze , să-i rafineze şi să-i întărească simţul de drept opinia publică, judecătoria şi presa adevărat cinstită Dar dacă II facem păpuşă dacă-i spunem, că poţi spune ori şi ce pentru că forul jur, suprem şi aşa va enunţa condamnarea, atunci independenţa, conştienţa şi simţul de datorie, care a existat în jurat, imediat vor slăbi. Ce am dori să ajungeai, să plantăm în straturile largi ale poporului simţul de drept că şi el are datorii la punerea fundamentului şi menţinerea ordinei de drept, dărâmăm deodată spunăndu i, că dacă judecă rău, tot mai există un for, care poate îndrepta şi poate colege. Şi azi afirm, că dacă e vorba despre degenerarea justiţiei, aceasta va urma în privinţa aceasta, pe când din contră, dacă se va forma o opinionepublică sănătoasă, se va ridica starea culturală şi între orice împrejurări vor exista juraţi, cari vor atinge poate scopui', care şi-a pus justiţia, vor ajunge ca să recunoască interesele statului şi ale ordinei publice. După convingerea mea nici într’o împrejurare nu se va ridica nivelul curţii cu juraţi, dacă acum îi lipsim pe juraţi de luarea unei atitudini în chestia vinovăţiei şi cred că aceasta are un efect foarte destructiv. Deputaţii opoziţionişti, cari au luat cuvântul au vorbit cu o însufleţire aşazicând fanatică despre instituţiunea curţii cu juraţi întru căt priveşte presa. Chiar şi profesorii erudiţi spun că delicteii de presă sunt par excellence crime de ordin politic, a căror teren pentru guvernare are un nou me tangere, şi unde nu i- ar fi permis să intre nici unui guvern. Dacă am judeca chestia aceasta din punctul nostru de vedere al naţionaltăţilor nemaghiare eu zic: ceterum cer,seo, delendam essr, căci cu o durere nesfârşită trebuie să accentuiez că procedura referitoare la presă în legătura cu instituţia curţii cu juraţi a fot totdeauna isvorul cel mai puternic al amărăciunei naţionalităţilor nemaghiare. Cu multă durere trebuie să-mi reamintesc mai cu seamă acele procese monstruoase, la cari am luat şi eu parte ca apărător şi trebuie sa răgâmesc cu durere mai cu seamă la presa maghiară, a cărei reprezentanţi, fără deosebire de partid au stabilit deja dinainte culpabilitatea acuzatului nemaghiar, şi chiar fără a cunoaşte conţinutul articolului. Dacă a fost o instituţie care a agitat împotriva maghiarimei, au fost apoi desbaterile în faţa curţii cu juraţi cele mai potrivite pentru agitarea împotriva Maghiarilor, pentru că pentru nenorocitul acuzat a fost mersul la Oradea sau Cluj un calvar cu mult mai greu decât Golgota. Presa maghiară l-a primit totdeauna pe respectivul acuzat astfel că puterea de judecată a juraţilor era deja dinainte atrofiată, căci doar era timbrat de un periculos trădător de patrie, juraţii aveau deci sublima chemare să enunţe culpabilitatea periculosului agitator naţionalist şi să apere statul maghiar împotriva tendinţelor centrifugale şi iridentiste. Nu vreau să amintesc unele neînsemnate fapte penale, pe cari le-au calificat ca acte de tradare de patrie. Fie-mi permis să arăt numai două mari procese, cari deloc n’au ridicat prestigiul Ungariei în faţa străinătăţii, acestea sunt procesul memorandului şi aşanumitul proces al replicei. La acestea se adaogă nenumăratele procese, cari au avut loc mai ales în Ardeal în era vechiului cod penal austriac, când într’adevăr se introdusese aceea ce acum se tem marii apărători ai libertăţii presei, că au exclus pe oricine, deoarece responsabilitatea nu era gradată, ci solidară. Ca apărător am avut prilej să mă conving în faţa curţii cu juraţi din Cluj, când pentru agitaţie a fost osândit şi ucenicul de tipografie care purtase perietura pentru corectură. Că între ce stări şi împrejurări se fac desbaterile şi, că dnii procurori, într’adevăr, consideră aceasta de cel mai potrivit teren al activităţii dlor, aceasta de bună seamă o ştiu şi acei on. colegi cari trăiesc în ţinuturile locuite de naţionalităţi. S’a întâmplat şi cazul, că procurorul s’a ridicat în faţa curţii cu juraţi din Cluj şi de teamă ca nu cumva să se întâmple in Cluj minunea să fie achitat şi un ziarist român, din prilejul unei neînsemnate chestii a cetit o telegramă, că conjuraţi pentru ca dvoastră să vă puteţi convinge până unde duce continua agitaţie, iată am primit o telegramă, că valahii din Beiuş s’au răsculat..» Kelemen Samu: Cine a cetit’o? Dr. Şt. C. Pop: Procurorul regesc. Kelemen Samu: Destul de nepotrivit. Dr. Şt. C. Pop: Acestea sunt fapte, cari au fost desbătute in faţa curţii de casaţie. Lucru dureros însă că ele n’au fost luate în considerare, deşi eu, care am fost apărătorul acelui proces cu cele mai aspre cuvinte am sbiciuit acest fapt, fiindcă ştiam că nu e adevărat şi aceasta am dovedit’o. Kelemen Samu: Dacă şi era adevărat, şi atunci a fost nepotrivit. (Va urma). Ki. 239 i*ace» greco-turcA. Ziarele din Atena,apărute ori, înregistrează cu mulţumire, că, graţie intervenţiei ministrului Take Ionescu, înţelegerea greco-turcă a făcut mari progrese. Pe mâne sau poimâne se aşteaptă încheierea oficială a păcii. Delegaţii otomani şi greci au conferit marţi timp mai îndelungat. Asupra aproape tuturor punctelor ,a intervenit un acord satisfăcător pe baza propunerilor prezentate de ministrul Take Ionescu. Cheltuelile de întreţinere a prizonierilor turci, diferendul rezultat din interpretarea protocolului de