Glasul Bucovinei, octombrie 1919 (Anul 2, nr. 252-277)

1919-10-23 / nr. 271

i Nr. 271 I SÜUftIGLASUL BUCOVINEI A Poporul nostru și minoritățile­ ~———. Articolul acesta e scris încă de astă primăvară. Am amânat însă publicarea lui în nădejdea că nu va fi nevoie să­ arătăm pretinșilor conducători ai conaționalilor lor de pa la „Allgemeine Zeitung“, „Morgenblatt“, „Volk“ ș. a., care e adevărata dispoziție sufletească a maselor populare. Căci noi eram mereu convinși, că ei se vor conforma nouii stări de lu­cruri create prin unire și vor contribui la înlăturarea asperi­tăților, dând administrației țării un sprijin sincer și loial la jsilințele ce la face pentru consolidarea unirii și pentru rea­­lzarea unei bune stări și înțelegeri la toată populația acestei țări, fără nici o deosebire. In locul sprijinului așteptat, sura­tele noastre se întrec în a iscodi mereu prăpăstii de neînlă­turat. De aceea am crezut că totuși , bine să cetească aceste muriri căci poate că se vor răspândi, acum în ceasul al 11-lea cel ..puțin, de a­­ nu pune piedeci unor bărbați vrednici de ai neamului lor, precum e d-l Kipper și H. Teller, care, tocmai spre binele neamului din care fac parte, voesc să îndrepte greșelile făcute spre paguba conaționalilor lor de vechii lor conducători, cotropiți de păcatele politicianismului austriac. N. R, in decurs de trei luni am fost în 73 de sate. Am ținut întruniri și am stat de vorbă cu țăranii a­­supra situației politice a României­ Mari și asupra pro­b­lemelor ce-i preocupă. Problemele socială, agrară,­ școlară, administrativă, etc. le-am discutat și am pro­­pus și soluții practice, așa cum înțeleg ei lucrurile. Ei își dau bine sama că noi, ca să fim o nație în­­­­treagă și nu numai un popor de țăran), trebuie numai­­­ decât­­ să îmbrățișăm meseriile și negoțul și să nej ^ facem­­ părtași la toate întreprinderile industriale și­­ comerciale. Țăranii văd și înțeleg că nu numai îm­­proprietărirea și colonizarea vor rezolvi definitiv pro­­­­blema lor. Problema se poate rezolvi și prin o orga­nizație metodică pe baza cooperației ca să preîn­tâmpine multele greutăți din pricina mijloacelor de producție. In toate întrunirile și convorbirile ce le-am avut cu sătenii am ținut să relevez și să accentuez că în România­ Mare sânt și cetățeni neromâni pe cari soarta sau nevoile vieții i-au adus în mijlocul nostru. Cu aceștia viețuim împreună și acuma, e datoria noastră, a Românilor, să-i tratăm bine; să trăim in bună în­țelegere cu ei ; să le dăm ce­i ai lor ; sa nu ne atin­gem de su­fletul lor ; să nu le jignim demnitatea lor ca oameni și ca națiune ; să nu-i dăunăm în intere­­­­sele lor materiale, să căutăm să nu-î apropiem­ desa­ j fierul nostru și să-i facem elemente folositoare statului român. Așa înțelege stăpânirea actuală să-și facă da­­toria față de cetățenii neromâni. j Ce se întâmplă însă ? De o bucată de vreme j încoace presa concetățenilor noștri neromâni desfă­­­­șură o luptă aprigă și extrem de ațâțătoare. Urmă­rile acestor întețiri nesocotite și provocări prea îm­­drăsnețe sânt dăunătoare și chiar dezastruoase tocmai­­ aceiora pe cari crede că-i servește. Presa aceasta, din rea sau bună credință, ațâță și-i învrăjbește nu numai pe conaționalii lor împotriva stăpânirii româ­ni­nești, care este chemată, înainte de toate, să repre­­­­zinte interesele vitale ale statului românesc, ci îi a­­­­țâță și înveninează la extrem masele largi ale țără­nimii noastre. Presa aceasta, fără să-și deie seama­­ de urmările grave și incalculabile ale campaniei sale , inoportune și primejdioase, crede că servește cel mai bine cauza minorităților conlocuitoare, dacă-și pune toată nădejdea în ajutorul și scutul celor mari și tari cari sânt atât de departe de ei, sfidând și provocând majoritatea românească din țara aceasta. Din lupta aceasta, minoritățile se vor alege ca multe , desiluzii amare.­ Cât de dezastruoasă este această campanie și ce înrâurire nefastă produce, se poate vedea din ob­servațiile ce le fac țăranii, când îi îndem­n la împăcă­­ciuire și bună înțelegere cu concetățenii neromâni. Iată ce zic țăranii : „Cu Nemții ne vom înțelege mai ușor și ei, vă­zând că n’au încotro, se vor da la brazdă și vor trăi bine cu noi. Neamțul are aceleași îndeletniciri și duce acelaș traiu ca și noi. Nouă na ce pasă, cum și în ce limbă se roagă el Iu­ D-zeu, în ce limbă învață în școlă și cum vorbește cu ai săi acasă. E drept că stăpânirea austriacă s-a gogolit des­tui și ei s’au simțit stăpâni în țară. Vremurile acestea au trecut și ei se vor schimba la față pe încetul și ne vor fi de fals. „Foarte rău stă insă lucrul cu Evreii. Ei au fost subt Austriac­ speculatatorii și acaparatorii tuturorlfs­­voarelor de bogăție a țării. Totul a fost in mâna lor. Aproape in toate slujbele mari și mici erau ei. Noi țărani­, credeam că în țara aceasta numai Evreii au tote drepturile și se pot bucura de toate bunătățile vieții. Țăranul nostru a fost mereu huiduit, îmbrâncit și stors de jidani. Noi tăceam și răbdam. Nu ne puteam plânge nicâini, fiindcă glasul nostru nu era ascultat. Toată agonistia muncii noastre a intrat în buzunarul lor. Ei cumpărau lemnele de la fond și de la comune. Ei erau antrepenori și țineau și cantinele cu care ne­­au sărăcit și otrăvit. Ei au fost și mai sânt încă crâș­­marii și cămătarii satelor. Ei, prin șarlataniile lor, au scos o mulțime de țărani din gospodăriile lor și i-au aruncat în drum. în vremea răsboiului ei au făcut milioane, speculând nenorocirea și sărăcia noastră. La front s’au văzut tare puțini Jidani. Ei stăteau prin spitaluri și cancelarii. Când s’a prăbușit Austria, ei au stat de o parte și cârtiau asupra României. De nu venea armata română încă 10 zile să se apere pelea și averea, ar vorbi azi altfel. Acuma bârfesc, și nu-s uniți cu stăpânirea românească și-i fac tot felul de greutăți să nu o putem închega și orândui cum vrem. Paharul amărciunitor se împle și răbdarea noas­tră nu va mai avea margini. Nu cumva ar voiei să ne lase pe noi stăpânirea de isbeliște, iar ior să le deie frâu slobod să ne jumulească și stoarcă cum le place lor? Să mai rabde puțin! Acuma a căpătat și râma ochi și, dacă o vor zădărî-o, îi va mușca rău. Noi, ță­ranii, avem toată încrederea în stăpânirea românească și vom apăra-o cu piepturile noastre de toate bârfe­­lile și huiduirile gazetelor jidovești. Vrau drepturi deo­potrivă cu noi? Să puie mâna pe plug, pe sapă, pe coasă, pe topor și să lucreze alături ca noi în arșița soarelui și în gerul iernii și atunci vom sta de vorbă cu ei. Nu vom îngădui însă să fim stăpâniți și asu­priți de Evrei. Te rugăm, d-le Lițu, să aduci toate acestea la cunoștința d-lar ministru I. Nistor“. Din spusele țăranilor, conducătorii minorităților ar trebui să cunoască adevărata dispoziție sufletească pe la sate și, in consecvență, să-și schimbe tactica și să-și aleagă altă linie de conduită și altă atitudine față de majoritatea românească a țării. J­e vine, poate, căra greu să-și schimbe mentalitatea lor. De nu vor face-o acuma, vor face-o odată, dar să nu fie prea târziu. Noi nu ne atingem de sufletul lor și sântem gata ori și când să tratăm cu­­ei ca cetățeni ai statului român, nu însă ca minorități ce tind să creeze un stat în stat cu ajutor și sunt ocrotire străină. Cine are urechi să audă și cine are ochi să vadă. Opinia și publicul mare românesc va știe să-și facă datoria. Vasile Litu «8 ■ — Pag. 3 A P ©L Cu ocazia sărbătoririi actului Unirii in ziua de 19 Octombrie a. c. în orașul Storojineț, s’a pus baza fon­dului pentru ridicarea unui monument al Unirei în a­­cest oraș. Apelez la bunăvoința conducătorilor și Inte­lectualilor din comunele județului să se constituiască imediat ln comitete locale în vederea adunării capita­lilui necesar pentru această operă prin colecte, aran­jări de sărburi etc. Membrii comitetelor locale vor fi apoi chemați la un sfat în Storojineț, unde se va al­cătui comitetul central de activitate pentru ridicarea monumentului Unirei. In buna credință că apelul de față va afla răsunet în inimele tuturor. Vă mulțumesc anticipativ. * Prefectul : strâncecii. Un răspuns Privitor la articolul „Nepoftiți la nuntă“ din No. 160 al ziarului „Bucovina“. Vă rugăm să bine­voiți a publica următoarele: Ca oameni particulari nefiind amestecați în po­litică, nu ar trebui să ne simțim atinși de articolul sas ard­otic, căci vorba ceea „cânți latră și vântul mână“, dară având în vedere cele petrecute în timpul de față în comuna noastră împestrițată, nu le putem trece cu vederea și ne simțim datori, spre a lămuri lumea care poate încă nu a avut ocazia de a cu­noaște referințele noastre mai de-aproape, să răspun­dem scriitorașului—care seamănă a fi singur cu musca pe căciulă— după cum urmează : Noi muntenii din ținutul ocolului Vatra-Dornei, suntem prea mândri cu administrația țării de sub conducerea d-lui Ministru Nistor, și sântem pe deplin mulțumiți. Scriitorașul articolului cu aderenții lui cu numele V. N. G. L. și D. B. și mai știu eu cum, se atinge mai întâiu de persoana d-lui secretar-șef Iorgu Tom­a, căruia i se cuvine toată lauda și mulțumită cea mai profundă a fiecărui Român­iun și cu judecată Mulțumită d-lui secretar-șef Toma din partea noastra a Dornenilor pentru buna chibzuință, că a știut întocmi lucrurile așa fel că astăzi stăm acolo, unde ar trebui să fim, în frunte cu oameni vrednici de toată încrederea, cărora li se cuvine tot respectul și cinstea. Ce privește primarul nostru d. Petrea Forfotă credem că e de prisos să mai discutăm despre d-lui mult.­­Despre un bărbat cum e primarul nostru actual vorbesc faptele, și nu e deloc necesar să fie clevetit de indivizi, cari nu-s conștienți de ceea­ ce fac. Noi suntem astăzi fericiți în România Nouă cu oameni noi și destoinici în frunte, precum e d. prefect Lumiceanu și d. primar Forfotă. Sub astfel de conducători poate mai înflori co­muna noastră și întreg ocolul Vatra-Dornei, Vatra-Dornei, la 14 octombrie 1919: Simion Negrea, Spiridon Stirbu, Rara lămpi, Bon­­chei, Prfir, Benches, Qetvril Chiruța, Roman Benc­hes, Ilie , Vasile Nacu, Emilian Nacu, Meliton Ticsa, Simion Muntean, Sarmilă Rusoi, Pavel Odochian , alți gospodari din Vatra­ Dornei. —-----i— --------im-------------—----­V A nele, închis intr’o cămară, prinse a urla și a se smunci din lanț, de pare că sta să se sugrume. Urletele lui de jale ne enervară așa de mult, încât ne deciserăm a eși la plimbare. Căpitanul începu o discuție, dar vorbele nu prea prindeau, fiindcă nu-i puteam da atenția cuvenită. Me­reu îmi răsărea înaintea ochilor chipul omului cu fața cea fatală. Când am ajuns acasă, cânele încă tot urla. Ne așezarăm în camera de dormit a căpitanului­­i singura încăpere mai largă a casei — la câte un pahar de vin și începurăm a trezi aduceri aminte. Dar adevărata dispoziție dorită nu izbutia să răzbată. Cânele încă nici acum nu se liniștise. Și a urlat așa toată noaptea. N’ar fi închis nici un ochiu. Dimineața, Leana ne raportează că Turcu nici nu și-a atins strachina cu mâncare. „Ce m’oiu începe acum cu‘cânele ăsta?“ se în­treba căpitanul. Se bătea chiar cu gândul de a-i da înapoi. Dar cui ? Cine, ce fel de om era stăpânul lui ? își reproșa acum că n’a avut prevederea de a-l în­treba de nume și locuință. Eu m­ai stăteam indiferent, zicându-mi că și așa n’aș fi putut afla ,ne știe ce scofală mare. Seara Turca încă tot nu-și atinsese mâncarea și încă tot se văicărea șchiernând încet, cu glas răgușit. Ziua următoare, stăpânul cânelui trecu pe la noi și auzind se vede, zăpăitul răgușit al cânelui, intră în casă și întrebă de d. căpitan. Ea mă întâmplasem la plimbare. La întoarcere aflai că necunoscuta­ nostra „prieten“ găsise în cale de a ne vizita și că fusese introdus de servitoare in camera musafirilor, adică în dormitorul căpitanului. S’a întreținut apoi cu d-l căpitan despre starea cânelui, dând povețe și sfaturi, cămin ce fel ar putea fi câștigată prietenia definitivă a lui Turca. Și în adevăr, deprimătoarea stare a cânelui, după chiar indicațiile stăpânului său, se îndreptă în scurtă vreme. Ba în cele din urmă Tarea se îmblânzise așa de mult, în­cât i se putu încredința chiar paza casei. M’aș fi putut înapoia la oraș. Dar nu știu ce ciudată neliniște mă răscolia într’una. Și ea toată ur­gența afacerilor mele, mereu îmi tot amânam în­toarcerea. In sfârșit, trebuia întreprins ceva hotărît, ca a­­devărul să iasă la iveală. Prepusul meu însă îi măr­turisii numai fratelui Lenei, de teamă să nu prinză și căpitanul veste despre bănuelile mele. Știam că de-aș fi fost descoperit riscam numai să fiu râs cum se cade. Cercetai deci cu de-amănuntul toate zăvoarele și în­­cuitorile ușelor, cercetai pivnița și podul casei și, în sfârșit, îmi abate să cerc și arma de de-asupra pa­tului căpitanului. „D-le căpitan, știi d-ta, că pușca asta nici mă­car nu-i încărcată ?“ Bătrânul rămase cu gura deschisă. O cercetă și el și încremeni pe loc. Eg imediat o chem pe Leana, să-m­i spună, cam câtă vreme o fi stat necunoscutul în casă singur și când ea îmi răspunse că vreme de cam zece minute, simții cum îmi piere tot sângele din față. Dar de data aceasta se schimbase și căpitanul meu. Era agitat și se plimba nervos prin odaie, vor­bind și gesticulând: „D-le căpitan în împrejurări ca astea, rămân mai departe oaspete d-taie !“ Stăteam pe schimbate fiecare noapte de pază. Jandarmeria înștiințată de noi, se abătea și ea prin par­tea locului. Trecu însă multă vreme până să se întâmple ceva. Aproape să-mi pierz răbdarea. Când într’o noapte neguroasă, Turcu prinse a bate. Eram tocmai eu de pază și numai­decât observai cum cânele se aruncă asupra une­­iogâldețe de om, ce da să se apropie de ușă. Repede îl trezii pe căpitan și repede mă furișai înapoi la locul mea de observare, fereastra din par­terre. Turcul o trintise pe necunoscut la pământ. Ho­țul îi șoptia cuvinte de desmierdare. Atunci câne se ză­­păla de bucurie, ba izbucni chiar într’un lătrat de fe­ricire, dar încolo, nu-i permitea prizonierului său nici cea mai mică mișcare. Hoțul îi vorbia din ce în ce mai dulce, mai alintător. Tarea șchiauna de fericita revedere și-i­ingea mereu fața necunoscutului său bun cunoscut... Dar de îndată ce hoțul făcea cea mai mică încercare de a se ridica ori de a apuca arma ce-i că­zuse din mână, cânele numai­decât începea a­m­arul și a-și arăta colții, — pentru a reveni apoi imediat la beția sa de fericire și pentru a-și plimba di­n nou limba peste întreaga față a fostului său stăpân. Căpitanul venea gâfâind, cu arma ridicată, gata să tragă. In urma lui Leana, cu satârul in mână, și fratele ei... „Nu împușca, d-le căpitan, nu împușca !“ strigai eu în gura mare „Să-l prindem de viu, mizerab­iul !“ Dar căpitanul, cuprins de o strașnică oțerire, nu mă mai ascultă și trase. Un chelălăit de câine se așternu de­odată peste răsunetul trăznetului de armă... Hoțul sări în sus și o rapse de fugă. Căpitanul mai trase odată, dar nu numeri. „Câine !“ strigă el tremurând de furie, cu pum­nul ridicat pe urma hoțului „Câine blestemat !“... Și câinele Turca zăcea întins lângă revolverul stăpânului său... Din cele de pe urmă puteri, ce f ae sfărșiau, el plin de evlavie se silea să lingă arma ce­lui fugit.. până ce zvâcnind de câteva ori își dete cre­­dinciosul său suflet de... câine... ~ SFÂRȘIT — ---- V ""

Next