Glasul Bucovinei, octombrie 1919 (Anul 2, nr. 252-277)
1919-10-23 / nr. 271
i Nr. 271 I SÜUftIGLASUL BUCOVINEI A Poporul nostru și minoritățile ~———. Articolul acesta e scris încă de astă primăvară. Am amânat însă publicarea lui în nădejdea că nu va fi nevoie să arătăm pretinșilor conducători ai conaționalilor lor de pa la „Allgemeine Zeitung“, „Morgenblatt“, „Volk“ ș. a., care e adevărata dispoziție sufletească a maselor populare. Căci noi eram mereu convinși, că ei se vor conforma nouii stări de lucruri create prin unire și vor contribui la înlăturarea asperităților, dând administrației țării un sprijin sincer și loial la jsilințele ce la face pentru consolidarea unirii și pentru realzarea unei bune stări și înțelegeri la toată populația acestei țări, fără nici o deosebire. In locul sprijinului așteptat, suratele noastre se întrec în a iscodi mereu prăpăstii de neînlăturat. De aceea am crezut că totuși , bine să cetească aceste muriri căci poate că se vor răspândi, acum în ceasul al 11-lea cel ..puțin, de a nu pune piedeci unor bărbați vrednici de ai neamului lor, precum e d-l Kipper și H. Teller, care, tocmai spre binele neamului din care fac parte, voesc să îndrepte greșelile făcute spre paguba conaționalilor lor de vechii lor conducători, cotropiți de păcatele politicianismului austriac. N. R, in decurs de trei luni am fost în 73 de sate. Am ținut întruniri și am stat de vorbă cu țăranii asupra situației politice a României Mari și asupra problemelor ce-i preocupă. Problemele socială, agrară, școlară, administrativă, etc. le-am discutat și am propus și soluții practice, așa cum înțeleg ei lucrurile. Ei își dau bine sama că noi, ca să fim o nație întreagă și nu numai un popor de țăran), trebuie numai decât să îmbrățișăm meseriile și negoțul și să nej ^ facem părtași la toate întreprinderile industriale și comerciale. Țăranii văd și înțeleg că nu numai împroprietărirea și colonizarea vor rezolvi definitiv problema lor. Problema se poate rezolvi și prin o organizație metodică pe baza cooperației ca să preîntâmpine multele greutăți din pricina mijloacelor de producție. In toate întrunirile și convorbirile ce le-am avut cu sătenii am ținut să relevez și să accentuez că în România Mare sânt și cetățeni neromâni pe cari soarta sau nevoile vieții i-au adus în mijlocul nostru. Cu aceștia viețuim împreună și acuma, e datoria noastră, a Românilor, să-i tratăm bine; să trăim in bună înțelegere cu ei ; să le dăm cei ai lor ; sa nu ne atingem de sufletul lor ; să nu le jignim demnitatea lor ca oameni și ca națiune ; să nu-i dăunăm în interesele lor materiale, să căutăm să nu-î apropiem desa j fierul nostru și să-i facem elemente folositoare statului român. Așa înțelege stăpânirea actuală să-și facă datoria față de cetățenii neromâni. j Ce se întâmplă însă ? De o bucată de vreme j încoace presa concetățenilor noștri neromâni desfășură o luptă aprigă și extrem de ațâțătoare. Urmările acestor întețiri nesocotite și provocări prea îmdrăsnețe sânt dăunătoare și chiar dezastruoase tocmai aceiora pe cari crede că-i servește. Presa aceasta, din rea sau bună credință, ațâță și-i învrăjbește nu numai pe conaționalii lor împotriva stăpânirii româninești, care este chemată, înainte de toate, să reprezinte interesele vitale ale statului românesc, ci îi ațâță și înveninează la extrem masele largi ale țărănimii noastre. Presa aceasta, fără să-și deie seama de urmările grave și incalculabile ale campaniei sale , inoportune și primejdioase, crede că servește cel mai bine cauza minorităților conlocuitoare, dacă-și pune toată nădejdea în ajutorul și scutul celor mari și tari cari sânt atât de departe de ei, sfidând și provocând majoritatea românească din țara aceasta. Din lupta aceasta, minoritățile se vor alege ca multe , desiluzii amare. Cât de dezastruoasă este această campanie și ce înrâurire nefastă produce, se poate vedea din observațiile ce le fac țăranii, când îi îndemn la împăcăciuire și bună înțelegere cu concetățenii neromâni. Iată ce zic țăranii : „Cu Nemții ne vom înțelege mai ușor și ei, văzând că n’au încotro, se vor da la brazdă și vor trăi bine cu noi. Neamțul are aceleași îndeletniciri și duce acelaș traiu ca și noi. Nouă na ce pasă, cum și în ce limbă se roagă el Iu D-zeu, în ce limbă învață în școlă și cum vorbește cu ai săi acasă. E drept că stăpânirea austriacă s-a gogolit destui și ei s’au simțit stăpâni în țară. Vremurile acestea au trecut și ei se vor schimba la față pe încetul și ne vor fi de fals. „Foarte rău stă insă lucrul cu Evreii. Ei au fost subt Austriac speculatatorii și acaparatorii tuturorlfsvoarelor de bogăție a țării. Totul a fost in mâna lor. Aproape in toate slujbele mari și mici erau ei. Noi țărani, credeam că în țara aceasta numai Evreii au tote drepturile și se pot bucura de toate bunătățile vieții. Țăranul nostru a fost mereu huiduit, îmbrâncit și stors de jidani. Noi tăceam și răbdam. Nu ne puteam plânge nicâini, fiindcă glasul nostru nu era ascultat. Toată agonistia muncii noastre a intrat în buzunarul lor. Ei cumpărau lemnele de la fond și de la comune. Ei erau antrepenori și țineau și cantinele cu care neau sărăcit și otrăvit. Ei au fost și mai sânt încă crâșmarii și cămătarii satelor. Ei, prin șarlataniile lor, au scos o mulțime de țărani din gospodăriile lor și i-au aruncat în drum. în vremea răsboiului ei au făcut milioane, speculând nenorocirea și sărăcia noastră. La front s’au văzut tare puțini Jidani. Ei stăteau prin spitaluri și cancelarii. Când s’a prăbușit Austria, ei au stat de o parte și cârtiau asupra României. De nu venea armata română încă 10 zile să se apere pelea și averea, ar vorbi azi altfel. Acuma bârfesc, și nu-s uniți cu stăpânirea românească și-i fac tot felul de greutăți să nu o putem închega și orândui cum vrem. Paharul amărciunitor se împle și răbdarea noastră nu va mai avea margini. Nu cumva ar voiei să ne lase pe noi stăpânirea de isbeliște, iar ior să le deie frâu slobod să ne jumulească și stoarcă cum le place lor? Să mai rabde puțin! Acuma a căpătat și râma ochi și, dacă o vor zădărî-o, îi va mușca rău. Noi, țăranii, avem toată încrederea în stăpânirea românească și vom apăra-o cu piepturile noastre de toate bârfelile și huiduirile gazetelor jidovești. Vrau drepturi deopotrivă cu noi? Să puie mâna pe plug, pe sapă, pe coasă, pe topor și să lucreze alături ca noi în arșița soarelui și în gerul iernii și atunci vom sta de vorbă cu ei. Nu vom îngădui însă să fim stăpâniți și asupriți de Evrei. Te rugăm, d-le Lițu, să aduci toate acestea la cunoștința d-lar ministru I. Nistor“. Din spusele țăranilor, conducătorii minorităților ar trebui să cunoască adevărata dispoziție sufletească pe la sate și, in consecvență, să-și schimbe tactica și să-și aleagă altă linie de conduită și altă atitudine față de majoritatea românească a țării. Je vine, poate, căra greu să-și schimbe mentalitatea lor. De nu vor face-o acuma, vor face-o odată, dar să nu fie prea târziu. Noi nu ne atingem de sufletul lor și sântem gata ori și când să tratăm cuei ca cetățeni ai statului român, nu însă ca minorități ce tind să creeze un stat în stat cu ajutor și sunt ocrotire străină. Cine are urechi să audă și cine are ochi să vadă. Opinia și publicul mare românesc va știe să-și facă datoria. Vasile Litu «8 ■ — Pag. 3 A P ©L Cu ocazia sărbătoririi actului Unirii in ziua de 19 Octombrie a. c. în orașul Storojineț, s’a pus baza fondului pentru ridicarea unui monument al Unirei în acest oraș. Apelez la bunăvoința conducătorilor și Intelectualilor din comunele județului să se constituiască imediat ln comitete locale în vederea adunării capitalilui necesar pentru această operă prin colecte, aranjări de sărburi etc. Membrii comitetelor locale vor fi apoi chemați la un sfat în Storojineț, unde se va alcătui comitetul central de activitate pentru ridicarea monumentului Unirei. In buna credință că apelul de față va afla răsunet în inimele tuturor. Vă mulțumesc anticipativ. * Prefectul : strâncecii. Un răspuns Privitor la articolul „Nepoftiți la nuntă“ din No. 160 al ziarului „Bucovina“. Vă rugăm să binevoiți a publica următoarele: Ca oameni particulari nefiind amestecați în politică, nu ar trebui să ne simțim atinși de articolul sas ardotic, căci vorba ceea „cânți latră și vântul mână“, dară având în vedere cele petrecute în timpul de față în comuna noastră împestrițată, nu le putem trece cu vederea și ne simțim datori, spre a lămuri lumea care poate încă nu a avut ocazia de a cunoaște referințele noastre mai de-aproape, să răspundem scriitorașului—care seamănă a fi singur cu musca pe căciulă— după cum urmează : Noi muntenii din ținutul ocolului Vatra-Dornei, suntem prea mândri cu administrația țării de sub conducerea d-lui Ministru Nistor, și sântem pe deplin mulțumiți. Scriitorașul articolului cu aderenții lui cu numele V. N. G. L. și D. B. și mai știu eu cum, se atinge mai întâiu de persoana d-lui secretar-șef Iorgu Toma, căruia i se cuvine toată lauda și mulțumită cea mai profundă a fiecărui Româniun și cu judecată Mulțumită d-lui secretar-șef Toma din partea noastra a Dornenilor pentru buna chibzuință, că a știut întocmi lucrurile așa fel că astăzi stăm acolo, unde ar trebui să fim, în frunte cu oameni vrednici de toată încrederea, cărora li se cuvine tot respectul și cinstea. Ce privește primarul nostru d. Petrea Forfotă credem că e de prisos să mai discutăm despre d-lui mult.Despre un bărbat cum e primarul nostru actual vorbesc faptele, și nu e deloc necesar să fie clevetit de indivizi, cari nu-s conștienți de ceea ce fac. Noi suntem astăzi fericiți în România Nouă cu oameni noi și destoinici în frunte, precum e d. prefect Lumiceanu și d. primar Forfotă. Sub astfel de conducători poate mai înflori comuna noastră și întreg ocolul Vatra-Dornei, Vatra-Dornei, la 14 octombrie 1919: Simion Negrea, Spiridon Stirbu, Rara lămpi, Bonchei, Prfir, Benches, Qetvril Chiruța, Roman Benches, Ilie , Vasile Nacu, Emilian Nacu, Meliton Ticsa, Simion Muntean, Sarmilă Rusoi, Pavel Odochian , alți gospodari din Vatra Dornei. —-----i— --------im-------------—----V A nele, închis intr’o cămară, prinse a urla și a se smunci din lanț, de pare că sta să se sugrume. Urletele lui de jale ne enervară așa de mult, încât ne deciserăm a eși la plimbare. Căpitanul începu o discuție, dar vorbele nu prea prindeau, fiindcă nu-i puteam da atenția cuvenită. Mereu îmi răsărea înaintea ochilor chipul omului cu fața cea fatală. Când am ajuns acasă, cânele încă tot urla. Ne așezarăm în camera de dormit a căpitanuluii singura încăpere mai largă a casei — la câte un pahar de vin și începurăm a trezi aduceri aminte. Dar adevărata dispoziție dorită nu izbutia să răzbată. Cânele încă nici acum nu se liniștise. Și a urlat așa toată noaptea. N’ar fi închis nici un ochiu. Dimineața, Leana ne raportează că Turcu nici nu și-a atins strachina cu mâncare. „Ce m’oiu începe acum cu‘cânele ăsta?“ se întreba căpitanul. Se bătea chiar cu gândul de a-i da înapoi. Dar cui ? Cine, ce fel de om era stăpânul lui ? își reproșa acum că n’a avut prevederea de a-l întreba de nume și locuință. Eu mai stăteam indiferent, zicându-mi că și așa n’aș fi putut afla ,ne știe ce scofală mare. Seara Turca încă tot nu-și atinsese mâncarea și încă tot se văicărea șchiernând încet, cu glas răgușit. Ziua următoare, stăpânul cânelui trecu pe la noi și auzind se vede, zăpăitul răgușit al cânelui, intră în casă și întrebă de d. căpitan. Ea mă întâmplasem la plimbare. La întoarcere aflai că necunoscuta nostra „prieten“ găsise în cale de a ne vizita și că fusese introdus de servitoare in camera musafirilor, adică în dormitorul căpitanului. S’a întreținut apoi cu d-l căpitan despre starea cânelui, dând povețe și sfaturi, cămin ce fel ar putea fi câștigată prietenia definitivă a lui Turca. Și în adevăr, deprimătoarea stare a cânelui, după chiar indicațiile stăpânului său, se îndreptă în scurtă vreme. Ba în cele din urmă Tarea se îmblânzise așa de mult, încât i se putu încredința chiar paza casei. M’aș fi putut înapoia la oraș. Dar nu știu ce ciudată neliniște mă răscolia într’una. Și ea toată urgența afacerilor mele, mereu îmi tot amânam întoarcerea. In sfârșit, trebuia întreprins ceva hotărît, ca adevărul să iasă la iveală. Prepusul meu însă îi mărturisii numai fratelui Lenei, de teamă să nu prinză și căpitanul veste despre bănuelile mele. Știam că de-aș fi fost descoperit riscam numai să fiu râs cum se cade. Cercetai deci cu de-amănuntul toate zăvoarele și încuitorile ușelor, cercetai pivnița și podul casei și, în sfârșit, îmi abate să cerc și arma de de-asupra patului căpitanului. „D-le căpitan, știi d-ta, că pușca asta nici măcar nu-i încărcată ?“ Bătrânul rămase cu gura deschisă. O cercetă și el și încremeni pe loc. Eg imediat o chem pe Leana, să-mi spună, cam câtă vreme o fi stat necunoscutul în casă singur și când ea îmi răspunse că vreme de cam zece minute, simții cum îmi piere tot sângele din față. Dar de data aceasta se schimbase și căpitanul meu. Era agitat și se plimba nervos prin odaie, vorbind și gesticulând: „D-le căpitan în împrejurări ca astea, rămân mai departe oaspete d-taie !“ Stăteam pe schimbate fiecare noapte de pază. Jandarmeria înștiințată de noi, se abătea și ea prin partea locului. Trecu însă multă vreme până să se întâmple ceva. Aproape să-mi pierz răbdarea. Când într’o noapte neguroasă, Turcu prinse a bate. Eram tocmai eu de pază și numaidecât observai cum cânele se aruncă asupra uneiogâldețe de om, ce da să se apropie de ușă. Repede îl trezii pe căpitan și repede mă furișai înapoi la locul mea de observare, fereastra din parterre. Turcul o trintise pe necunoscut la pământ. Hoțul îi șoptia cuvinte de desmierdare. Atunci câne se zăpăla de bucurie, ba izbucni chiar într’un lătrat de fericire, dar încolo, nu-i permitea prizonierului său nici cea mai mică mișcare. Hoțul îi vorbia din ce în ce mai dulce, mai alintător. Tarea șchiauna de fericita revedere și-iingea mereu fața necunoscutului său bun cunoscut... Dar de îndată ce hoțul făcea cea mai mică încercare de a se ridica ori de a apuca arma ce-i căzuse din mână, cânele numaidecât începea amarul și a-și arăta colții, — pentru a reveni apoi imediat la beția sa de fericire și pentru a-și plimba din nou limba peste întreaga față a fostului său stăpân. Căpitanul venea gâfâind, cu arma ridicată, gata să tragă. In urma lui Leana, cu satârul in mână, și fratele ei... „Nu împușca, d-le căpitan, nu împușca !“ strigai eu în gura mare „Să-l prindem de viu, mizerabiul !“ Dar căpitanul, cuprins de o strașnică oțerire, nu mă mai ascultă și trase. Un chelălăit de câine se așternu deodată peste răsunetul trăznetului de armă... Hoțul sări în sus și o rapse de fugă. Căpitanul mai trase odată, dar nu numeri. „Câine !“ strigă el tremurând de furie, cu pumnul ridicat pe urma hoțului „Câine blestemat !“... Și câinele Turca zăcea întins lângă revolverul stăpânului său... Din cele de pe urmă puteri, ce f ae sfărșiau, el plin de evlavie se silea să lingă arma celui fugit.. până ce zvâcnind de câteva ori își dete credinciosul său suflet de... câine... ~ SFÂRȘIT — ---- V ""