Idei în Dialog, 2006 (Anul 3, nr. 1-12)

2006-03-01 / nr. 3

B NUMĂRUL 3 (18) — MARTIE 2006 e tatăl său, înființează împreună cu fratele său o editură dedicată aeronau­ticii, se convertește la marxism în 1934, se mută în East London ca să studieze clasa muncitoare la prima mână, apoi, ca membru al Partidului Comunist, pleacă la Paris pentru a se instrui în tac­­ticile revoluționare ale Frontului Popu­lar, în decembrie 1936 se alătură Brigăzilor Internaționale în Spania și la 12 februarie 1937 e ucis în vreme ce acoperă retragerea plutonului său de mitraliori în bătălia de pe râul Jarama. Până la 30 de ani a reușit să publice romane polițiste, piese de teatru, un volum de poezii, o lucrare despre The Crisis in Physics și volumul de studii cul­turale marxiste Studies in a Dying Cul­ture. Postum, și ironic oarecum, i-a apărut Further Studies în a Dying Culture. Bietul Caudwell era probabil un geniu autodidact. De aceea e uluitor să cons­tați, citindu-i scrierile, cât de mult te poate tâmpi marxismul. Ceea ce e important însă pentru noi e o scurtă incursiune în capitolul intitulat „Men and Nature: A Study in Bourgeois Histo­ry“ din postumul său volum de eseuri, începând prin a postula „falsa conștiință“ cu care sunt înzestrați cei care trăiesc în capitalism, Caudwell se consolează cu gândul că odată cu revo­luția, schimbându-se modul de pro­ducție, se va schimba și ideologia. Până atunci însă, istoria nu poate fi conside­rată o știință deoarece rămâne în „sfera culturii burgheze“, care consideră că „gândul, acțiunea, voința (prerogative ale clasei exploatatoare) nu sunt deter­minate de acțiune sau de realitatea exte­rioară către care gândul se îndreaptă pentru a o cunoaște și modifica, ci sunt înnăscute­­ libere în sensul în care (exploatatorii) se consideră pe ei înșiși liberi. Conștiința devine un privilegiu care nu e creat activ, ci care e ‘dat’ din naștere sau șansă. Ceea ce e o iluzie (...) comună tuturor culturilor bazate pe clase, și deci tuturor ideologiilor de până acum, cu excepția materialismu­lui dialectic (...) Această distorsiune va fi cu necesitate mai mare în sfera relațiilor sociale, în sociologie sau isto­rie, și de fapt cineva ar putea întreba în legătură cu istoria burgheză - s-a născut cu adevărat istoria burgheză? Istoria, așa cum e ea interpretată de cultura burgheză are doar o palidă asemănare cu o disciplină științifică, și asta se aplică cel mai mult chiar acelor istorici care se privesc pe ei înșiși drept cu adevărat științifici și obiectivi. într-ade­­văr, crearea unei științe a istoriei implică condamnarea culturii burghe­­ze.­Din această cauză, istoricii burghezi au ajuns la concluzia că istoria nu e, și nu poate fi, o știință“. Așadar, istoria ca știință nu există cu adevărat și istoricii nu pot fi obiectivi din cauza falsei lor conștiințe acreționate de capitalism. Cum ar putea burghezii să rezolve criza epistemologică manifestată în „anarhia“ (decadența, putreziciunea și în final moartea) culturii occidentale? Simplu: „Soluția anarhiei culturii burgheze e aceeași ca și pentru econo­mia burgheză, ca oamenii să devină conștienți de necesitățile lor, nu ca indi­viduali sau ca umanitate abstract nedi­ferențiată, dar ca oameni angajați social - în cazul economiei, aceasta înseamnă oameni angajați în producția pentru scopuri sociale; în cazul ideologiei, înseamnă conștienți ca oameni angajați în studierea realității pentru scopuri sociale. Dar oamenii - indivizi reali, contemporani - pot să devină astfel conștienți doar ca parte a transformării culturii burgheze în cultură comunistă, ca participanți activi în tumultul luptei revoluționare, care transformare e în sine rezultatul acțiunilor clasei antiburgheze, proletariatul (...) care, datorită poziției și organizării sale în cadrul societății burgheze, e în avangar­da luptei. Se pare deci că pentru a înțelege istoria e necesar să o faci“. Până la revoluție însă, istoria rămâne văduvă de adevăr și se manifestă numai prin „monstruos de detaliata culegere de fapte, inscripții, pergamente (...) ca și cum suficienta lor acumulare ar putea în mod misterios să dea naștere la o istorie“. De fapt, opiniile oamenilor nu contează, nu fac istoria, „pentru că nu aflăm trăsăturile unei epoci aflând opiniile membrilor ei referitoare la ea, după cum nu aflăm nimic despre carac­terul unui om după opinia pe care o are el despre sine însuși“. Deși sunt de părerea exact contrară în această ultimă chestiune, Caudwell merge mai departe și susține că trebuie să studiem „legile istoriei“, ceea ce e „independent de conștiință“, pentru a înțelege istoria. De la Caudwell, marxist pur și dur mort în lupte armate, la Carr, marxist oportunist dar puțin deoparte, dar totuși având o existență îmbelșugată, la Jenkins, marxist postmodern promovat în stat-sistemul academic fără nici o problemă, marxismul s-a atenuat eco­nomic, dar s-a rafinat filosofic. Și a devenit din ce în ce mai de succes. De la Caldwell, prin Carr, la Jenkins, obiec­tivitatea istoriei „burgheze/liberale“ e pusă la îndoială în numele istoriei ca ideologie scrisă din perspectiva prole­tariatului viitor victorios (Caudwell)/proletariatului sovietic actual victorios (ca om primitiv mâ­nuind mașini complicate și, deci, extinzând rațiunea la toate nivelele societății) (Carr)/proletariatului mort ca obiect al muncii stângii, dar care tocmai de aceea trebuie răzbunat prin abolirea istoriei nedrepte cu ajutorul minorităților sexuale/religioase/etnice pe care proletariatul nu dădea, nu dă și nu va da doi bani (Jenkins). In ultimă instanță, comunismul a pierdut bătălia din cauza unei realități căreia i-a negat mereu existența: conștiința. Conștiința care îi ajută pe jurați și pe judecători să decidă dacă un acuzat e vinovat sau nu, conștiința care ne e singura stavilă în fața răului imper­sonal. Se pare că stângiștii au luat și ei notă de acest lucru și că actuala lor pe­dagogie socială tocmai asta urmărește: eradicarea conștiinței, într-o lume lobotomizată, poate vor reuși și ei în sfârșit cu revoluția lor amânată. Deși, în aceste condiții, ar fi o revoluție care, vorba aceea, n-ar (mai) dovedi nimic. Iar­­ în 1922, după venirea lui Mussolini la putere, Antonio Gramsci a fugit în URSS, unde a constatat eșecul comunismului, pus de el pe seama faptului că rușii nu se converti­seră la milenarismul marxist-leninist, ci rămăseseră ortodocși. Gramsci a tras de aici concluzia că pentru a se putea înfăptui socie­tatea comunistă în Occident acesta trebuie mai întâi de creștinat . Vezi, și poate se va învrednici vreo edi­tură românească să o și traducă, The Long March a lui Roger Kimball. 3 Singurul om pe care-l știu care și-a înființat propriile orchestre simfonice a fost Sir Thomas Beecham, ale cărui gusturi erau, din păcate, reacționare până și în modernism, îi plăcea Delius, nu Stockhausen. 4 Care a scris că Re­thinking History „are mari șanse să ajungă să fie privită drept un cla­sic al idioției postmoderne și al disprețului pentru practica academică“ (Journal of Contem­porary History, 30/1995, 26). 5 William B. Robinson, Clio, 3/1999, p. 354 șcl. 6 History and Theory, mai 1997, p. 250 șcl. 15 STUDII ISTORICE Cenușă și diamante —•--- ANDREI PIPPIDI ---.--­A CEASTĂ carte a încolțit din ideea că din 1989 s-a schim­bat și trecutul, nu numai viitorul. Este, așadar, de re­­scris istoria Europei de după război, ca epilog la istoria ultimu­lui conflict mondial. Rezultatul îl vedem: o carte de aproape 900 de pagini. Ea apare intr-un moment în care am fi crezut încheiată epoca marilor în­treprinderi istoriografic încercate de un singur om. Cu ajutorul unor „asis­tenți de cercetare“ - figuri noi pe scena profesiunii noastre, dar nu mai puțin necesare decit computerele -, rămă­șagul a fost cîștigat de un istoric ameri­can, dar european de origine și educat la Cambridge și Paris. Tony Judt e cunos­cut în România pentru articolul publi­cat acum patru ani în New York Review și intitulat „La fundul grămezii“, o apreciere fără indulgență a societății și culturii românești actuale, ceea ce a provocat diverse exerciții de indignare destinate, ca de obicei, nu autorului, ci galeriei bucureștene. România este prezentă și în volumul din 2005, cu ace­leași judecăți ca în textul din 200T, însă ocupă doar un loc secundar în monu­mentala frescă a Europei de-a lungul unei jumătăți de veac. Originalitatea cărții este că reunește în sfîrșit istoriile care s-au desfășurat paralel între 1949 și 1989, recunoscînd ignoranța și indiferența Occidentului față de regiunea pe care extinderea influenței sovietice o izolase; în acest spirit, Judt citează cuvintele lui Mircea Eliade: „Oare Europa nu realizează că i s-a amputat o parte din carnea ei?“. Nu numai că cele două destine sunt alătu­rate și interacțiunea lor e urmărită cu specială atenție la episoadele de impact maxim, ca Budapesta-Suez sau criza ra­chetelor din Cuba, dar expunerea politicii Kremlinului, avînd la bază cercetări adîncite, înregistrează pentru prima oară un sensibil progres în direcția autenticității. Acumularea unor date revelate doar de curînd sau intro­duse prin studii de restrînsă circulație academică este intr-adevăr copleșitoare: deportarea unor minorități etnice din URSS, condamnarea refugiaților ruși sau ucraineni repatriați cu forța, chiar executarea a 150.000 de soldați sovietici în timpul războiului (pentru „lașitate“­), antisemitismul celor din urmă ani ai lui Stalin, procesele înscenate la Moscova și în statele-satelit ca formă de peda­gogie publică, menținerea Gulagului pînă în 1987. Cititorul găsește o declarație de metodă doar după ce a trecut de 400 de pagini: „Istoria este o disciplină de­osebit de impenetrabilă pentru înalta speculație teoretică; cu cit teoria avansează, cu atît Istoria se retrage“. Mai suntem­ cîțiva de părerea asta. Ca atare, lucrarea este eminamente

Next