Împreună, 1997 (Anul 7, nr. 63-69, Anul 8, nr. 70-71)

1997-06-01 / nr. 63

Eminescu în limba maghiara Eminescu a fost tradus în limba maghiară încă pe când trăia şi, de atunci, această muncă de traducere nu a încetat. Când, în 1966, Kacsó Sándor a îngrijit şi editat poeziile lui Eminescu, se putea afirma că toate poeziile poetului puteau fi citite şi în maghiară, deoarece volumul respectiv s-a născut după ediţia de înaltă exegeză filologică a lui Perpessicius... La munca redacţională am participat şi eu şi am tradus câteva poezii. în volum s-au întâlnit mai mult de o sută de traducători şi poeţi... în temeiul acestor fapte se poate aprecia realmente adevărata valoare a literaturii de traducere maghiară, cititorul poate să-şi dea seama, astfel, şi în maghiară de statura poetică a lui Eminescu şi poate aprecia nivelul înalt pe care îl ocupă în literatura universală. . Nu ştiu ce altă comunitate culturală europeană poate să mai afirme acest lucru despre sine. Bajor Andor Poetul în anul 1887. (desen de BORDENACHE după o fotografie de epod) Nu trebuie să re­nască asemenea pă­sării Phoenix, deoare­ce, cel în cinstirea că­ruia memoria unui po­por aprinde zilnic can­dela, nu a murit la 15 iunie 1889; el sălăşlu­ieşte în milioane de inimi din lumea largă. Vremea poetului este prezentul. Şi viitorul dintotdeauna. Pentru că numele său se com­pune din aceste două cuvinte: MIHAI EMINESCU. Anul VII. 1997. Numărul 2 (63) al OM: MIHAI EMINESCU MSI SITU­M SITITUT Mai am un singur dor: în liniştea serii Să mă lăsaţi să mor La marginea mării; Să-mi fie somnul lin Şi codrul aproape, Pe-ntinsele ape Să am un cer senin. Nu-mi trebuie flamuri, Nu voi sicriu bogat, Ci-mi împletiţi un pat Din tinere ramuri. Şi nime-n urma mea Nu-mi plângă la creştet, Doar toamna glas să dea Frunzişului veşted. Pe când cu zgomot cad Izvoarele-ntr-una, Alunece luna Prin vârfuri lungi de brad. Pătrunză talanga Al serii rece vânt, Deasupră-mi teiul sfânt Să-şi scuture creanga. Cum n-oi mai fi pribeag De-atunci înainte, M-or troieni cu drag Aduceri-aminte. Luceferi, ce răsar Din umbră de cetini, Fiindu-mi prieteni, O să-mi zâmbească iar. Va geme de paterni Al mării aspru cânt... Ci eu voi fi pământ în singurătate-mi. 1883 continente in faţa măreţiei hiHteida­­­ill... !­­- - A­ceste cuvinte sunt parafrazarea titlului unei creaţii de ne­uitat a lui Dsida: „De ce s-au închinat îngerii în faţa Violei”. De fapt, aici nu există nici o exagerare. în 1982, mă aflam în tur­neu în mai multe ţări din Eu­ropa Occidentală, în America de Nord şi în Australia, invi­tată fiind de instituţii cultu­­rale şi de universităţi. în pro­gramul meu figurau: mono­drama despre principele Ar­dealului Bethlen Gábor, mo­nodramă inspirată de opera lui Móricz Zsigmond, monta­jul realizat pe baza unor po­ezii populare secuieşti înmă­nuncheate de Kriza János în culegerea sa „Flori de mă­ceş", precum şi poezia lui Dsida „Psalmus hungaricus”, ca încununare a întregului spectacol. Am recitat această creaţie poetică cutremură­toare - care, cum spunea Dsida, este „o poezie mare, gravă, de o frumuseţe apar­te” - pe scene din 21 de me­tropole, în Statele Unite ale Americii, la Washington, New York, Cleveland, Miami, Los Angeles (Hollywood); în Canada: la Toronto, Montreal, Hamilton, Edmondon, Cal­gary, Victoria, Vancouver; ín Australia: la Adelaide, Mel­bourne, Sidney; ín Europa: la Paris, Amsterdam, Berna, Lu­cerna, Zürich. Pretutindeni, publicul a aplaudat cu fre­nezie Psalmul maghiar al lui Dsida. Ascultând poezia, în săli de spectacol arhipline, ochii maghiarilor din metro­polele amintite se umpleau de lacrimi, adesea oamenii izbucnind în plâns, iar după ce răsunau ultimile versuri ale poeziei, se aplauda mi­nute în șir în picioare, oma­­giindu-l astfel pe Dsida, într-o atmosferă fierbinte, greu de imaginat. Fermecaţi, spec­tatorii se înclinau parcă în faţa măreţiei poetului. Aceşti fii ai unui popor răspândit în toată lumea au simţit profund că, în Psalmul lui dsida, o naţiune mică îşi plânge şi îşi strigă, uneori cu glas nestăpânit, soarta zbuciumată, marea ei tristeţe şi durere, apărându-şi doar dreptul ce i se cuvine omului, nedorind nicidecum să atenteze, să dăuneze drep­turilor, demnităţii naţionale ale altora. O asemenea intenţie, un asemenea soi de aroganţă, de prejudecată naţională erau departe de profunda lui credinţă creştină, de omenia lui. Tot aşa cum era departe de asemenea gânduri şi sen­timente cel mai mare poet ro­mân al tuturor timpurilor, au­torul „Doinei”, Mihai Emines­cu, cel pe care durerea, zbu­ciumul, suferinţa, amărăciu­nea poporului subjugat, ale naţiunii sale, l-au dus la acel strigăt disperat şi nicidecum la desconsiderare, la ură faţă de alte popoare sau naţiuni, acesta fiind motivul pentru care am învăţat şi am recitat pe scenă, cu mai multe oca­zii, „Doina”, „Psalmus hungaricus” al lui Dsida şi „Doina” lui Emi­nescu, mari şi nemuritoare creaţii lirice, stau alături, sunt trudite prin glasul cu­tremurător al poeţilor, reven­dicând dreptul la existenţă al popoarelor, al naţiunilor, dreptul la libertate, la o viaţă fără jale şi asuprire. Eu nu mă ruşinez de fap­tul că în Enciclopedia Litera­turii Maghiare din România, vol. 1, (Editura Kriterion), în­tre cei care au dat glas pe scenă poeziilor lui Dsida, doar numele meu lipseşte, deşi în programul meu: „Lim­pede ca dangătul de clopot”, prezentat în 1979, figurau poezii de Dsida alături de creaţiile lui Tompa László, Á­­prily’Lajos, Reményik Sándor. Atunci când nici pe Remé­nyik, nici pe Tompa, nici pe Dsida, vorbind eufemistic, chiar că nu era la modă să-i reciti... Ádám Erzsébet

Next