Informaţia Harghitei, octombrie-decembrie 1970 (Anul 3, nr. 807-885)
1970-10-18 / nr. 822
Pag. 2 POEZIA - ACI DE LARGA SI DIRECTĂ CU OMUL CONTEMPORAN — Sînteţi unul dintre cei mai fecunziţi mai citiţi scriitori români contemporani. Deşi aţi obţinut succese incontestabile in proză şi teatru, in conştiinţa cititorilor aţi rămas în primul rind, ca poet. — Mă bucură concluzia atit de generoasă a constatării dumneavoastră, că nn atenţia cititorilor am rămas în primul rind prin poezie, deoarece poezia a fost prima mea dragoste. Şi prima dragoste nu se poate uita, îi rămîi fidel toată viaţa. Dar, în egală măsură iubesc şi teatrul, şi proza, şi în mod deosebit, umorul. Şi vă rog să mă credeţi că lucrul acesta îmi dă satisfacţii deosebite deoarece toţi prozatorii mă consideră poet, toţi poeţii mă consideră prozator, toţi dramaturgii mă consideră umorist şi toţi umoriştii - dramaturg. Sunt cite puţin din toate, deşi această diversificare este oarecum in detrimentul autorului... • Alături de Al. Andriţoiu, Tiberiu Utan, şi dintre mai tineri, Ilie Constantin, aţi cultivat poezia „tradiţională", in sensul de consacrată, iubită de cititori menţinind un echilibru in lirica noastră actuală, prea bintuită de experimente şi de experii mentalişti. Nu credeţi că mai devreme sau mai tîrziu, poeţii se vor întoarce la sinceritate, la afectiv, la poezia de sentiment ? — Nu numai că prevăd această întoarcere ca iminentă, dar pot s-o demonstrez cu poezia adevărată care se scrie atit la noi cit şi în alte ţări cu o mare tradiţie literară. Este suficient să cercetăm unele reviste sau volume de poezie care apar în străinătate ca să ne dăm seama de acest fapt, şi să constatăm o reîntoarcere evidentă, la poezie, aş numi-o eu, cu o comunicaţie mai largă şi directă. Poezia trebuie să fie pătrunsă de trăirile omului contemporan, să răspundă sentimentelor omului anului 1970. Pe mine mă deranjează de foarte multe ori termenul „experiment". Aşa cum ne convinge Dicţionarul Limbii Române, şi toate dicţionarele de pe planetă, experimentul este acela pe care-l încerci singur, primul. Dar alegîndu-ţi o cale singulară în poezie nu ai dreptul să calchiezi modele străine, şi nici modurile de crea-,ţie ale unor poeţi consacraţi ? Ba da. Cu o condiţie : epigonul să-şi depăşească maestrul. Dar un Prévert sau, un Michaux sînt cam greu de întrecut. Ceea ce am spus poate părea contradictoriu, dar nu este ! Eu împart poezia în două categorii distincte. Prima, poezia adevărată, indiferent de maniera, de tehnica în care este scrisă. Şi, a doua : pastişa, copia minoră, care de cele mai multe ori dovedeşte elocvent, impostura. In concluzie, sunt pentru toate modalităţile de exprimare. Cu condiţia esenţială, să fie vorba de poezie, nu de versificări. Dumneavoastră, Nichita Stănescu, Grigore Hagiu aţi fost cei mai statornici cintăreţi ai frumuseţilor patriei noastre. Care credeţi că este valoarea şi preocuparea actuală a noii poezii patriotice? Nu sînt de acord cu restrîngerea numărului de poeţi care cîntă frumuseţile patriei noastre. Celor de mai sus trebuie să adăugăm numele lui Mihai Beniuc, Victor Tulbure, Tiberiu Utan, Al. Andriţoiu, Nina Cession, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea şi alţii. Adevărul este că ar trebui să-i enumăr pe aproape toţi poeţii noştri contemporani. Poezia patriotică are o sferă mult mai largă decit cea care î se conferă uneori. încrederea, sentimentul de prietenie, dragostea sunt circumscrise acestei zone poetice. Să exemplific. Această primăvară, luna mai a fost pentru noi o încercare gravă. Şi mi-a fost dat să trăiesc foarte aproape de evenimentele ei tragice, soldate cu acte de eroism. Aş aminti pe cei şapte militari eroi căzuţi în luptă cu valurile. Dar apele s-au aşezat, curg acum liniştite, în albia lor. Se lucrează intr-un ritm trepidant, se construieşte, se reconstruieşte. Viaţa a intrat într-un ritm normal. Dar, hotărit, minunaţii oameni adunaţi în jurul partidului, au dovedit încă o dată că „apa trece, stîncile rămîn !" Şi aceşti minunaţi oameni au fost zugrăviţi, faptele lor sunt şi au fost redate în toată plenitudinea lor în operele noastre literare. Pe frontul apelor, poezia şi-a făcut din plin datoria, iată o latură nouă a poeziei patriotice. Unitatea deplină dintre toţi locuitorii ţării, indiferent de naţionalitatea lor, se oglindeşte şi în operele literare care au aportul lor în marea înfruntare cu stihiile naturii. Care sunt poeţii pe care-i iubiţi in mod deosebit, şi de ce ii iubiţi. Vreţi să ne explicaţi ? - întrebarea dumneavoastră este foarte îndrăzneaţă, iar mie ca să răspund mi-ar trebui o îndrăzneală şi mai mare. In general, vă rog să mă credeţi îmi plac toţi poeţii noştri, atunci cind apar cu plachete sau cu volume care să-i reprezinte. - Care sunt perspectivele şantierului Dumneavoastră literar ? - Două volume de poezii sub tipar. Un volum selectiv la editura „Mihai Eminescu", şi o surpriză : un volum cu poeziile scrise între 15—20 ani „Prefaţă la inima mea", care va apare la „Minerva". Mulţumindu-vă pentru amabilitate, pentru sinceritatea răspunsurilor, vă rugăm să transmiteţi un gind cititorilor noştri. Din inimă, un cald salut, precum şi promisiunea că am sa scriu mai bine, dar cu asigurarea fermă că tot ce am scris a pornit din inimă şi tot ce am avut mai bun în mine lor le-am dăruit, cititorilor. Interviu realizat de B. GEORGE DE VORBĂ CU SCRIITORUL NICOLAE TĂUTU ANTOLOGIE HARGHITEANĂ PRIMA LUMINĂ albia in care m-am născut era din lemn semăna cu o vioară cind culcat in ea simţeam braţele străbunilor legănîndu-mă in miresmele pădurilor de mesteacăn de ulmi, de stejar... ADRIAN IONAC ROMANŢĂ Tata cioplea în bradul-lemn cu sete dailta-faur împlintînd găsind minuni in lume, semn spre boltă ochii prefirînd, mama creştea din braţul cint puteri sorbind intr-un tîrziu opt prunci născînd în leagăn sfînt fior de viaţă-ncins şi viu trezită ca din mare somn, rîzînd, glasul bărbatului ivind-o plin nu căuta răspuns, in taină blind se re'ntrupa în adevăr senin şi prinsă-n dor-tumult şi vis copilul drag, se rătăci -n perind, durere la izvoarele abis iscate din iubire fiinţe odrăslind ... VAU JOSZEF (în româneşte de N. CONSTANTIN) DOR visele nopţilor mele şi-au prins in plete crizanteme. . . strînse petală cu petală şi-aduse de vintul de seară pierdute-n gingăşia lor au cules cel mai curat dor, şi stelele le-au presărat pe drumul lung neaşteptat din care s-au întors in zori... GEORGETA TINCA elevă, Voştobeni — Octavian Goga-Toamnă nouă Atit de tristă-i dimineaţa Acum cind plinge-o toamnă nouă, Cind cade din copaci viaţa Şi frunze galbene mă plouă. O lume-ntreagă simţi cum moare Intr-o tulpină ce se-ndoaie, In orice zvon o aşteptare Şi’un vis in fiecare foaie. Abia o brumă fără milă Şi vara mi-a fugit departe, Răsar, movilă de movilă, In jur de mine frunze moarte. Ce taină le-a desprins in şoapte Mai multe azi ca altădată, Ce visuri au murit azi-noapte Cu-atita frunză spulberată ? Icoane negre mi s-arată, Şi nu ştiu cum, dar mi se pare Că-n noaptea asta-ntunecată S-a prăpădit o fată mare, (Luceafărul, Sibiu). dec. 1912 Grafică de V. MANESCU. Dansul - fantezie în rădăcini de arbori. FERENCZ ERNŐ Actuala clădire centrală a muzeului este o construcţie într-un stil baroc tîrziu, de pe vremea lui Iosif al ll-lea. Portalul sculptat în piatră, deasupra căruia se află emblema familiei Brukenthal, saloanele tapisate, înflorate cu motive în stucatură, decorate cu suporturi prevăzute cu sculpturi aurite, înfăţişînd scene mitologice, sau instrumente muzicale, o parte a mobilierului şi citeva sobe în stil rococo, doi atlanţi care flanchează trecerea spre curtea posterioară se disting printr-o frumuseţe sobră, emoţionantă, in faţa căreia privitorul se transferă în timidul admirativ pentru formele complexe şi vibrînde, greoaie şi monumentale. Lipsit de descendenţi direcţi, Brukenthal lasă prin testament ca după moartea sa, care survine in anul 1803, clădirea şi colecţiile să devină patrimoniu public, „spre a fi vizitat în anumite ore şi anumite zile". Muzeul a fost deschis abia în 1817, dată de la care funcţionează neîntrerupt pînă în ziua de azi. La 1790 baronul Samuel Brekner von Brukenthal şi-a inaugurat colecţia de tablouri, în reşedinţa sa din Sibiu (majoritatea opere din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea), fiind una din cele mai importante colecţii de pictură barocă din această parte a Europei. Nota dominantă o constituie pictura flamandă şi cea italiană, atit prin numărul mare de tablouri, cit şi prin faptul că ele reprezintă o seamă dintre cei mai importanţi artişti. In saloanele flamanzilor sîntem întîmpinaţi de un viguros şi meditativ „Sfînt Ieronim", pictat într-o tehnică analitică şi într-un stil expresiv, manierist, opera lui Marinus von Reymerswaele. Urmează o întreagă suită de remarcabile portrete, peisaje, scene de gen, naturi moarte, semnate de pictori cunoscuţi ca: A.T. Key, Fr. Pourbus Momper, Jan Breughel I, Paul de Vos, ca apoi să ajungem in faţa tablourilor lui Peter Paul Rubens, Anton van Dyck, Jacob Jordanes, Justus Suttermans, Frans Snyders şi Jan Fyt, care domină saloanele flamanzilor prin marea lor forţă de expresivitate, prin armonia strălucitoare şi rafinată a culorilor. O imagine emoţionantă este „Bucătăreasa" de Frans Snyders. Ea nu priveşte spre absolut, în ochii ei blînzi nu simţim atitudinea distantă, aristocratică, ca în alte portrete unde expresia rangului predomină (la Rubens şi van Dyck), înfăţişată în mijlocul obiectelor Eanale, de care se slujeşte zilnic, cu poezia lor familiară, ea are în ochi o notă de simplitate şi intimă căldură. Pictura olandeză de la Brukenthal aparţine în majoritatea ei centrelor artistice din Utrecht şi Hadem, în comparaţie cu cea flamandă este reprezentată de mici maeştri, personajele sînt de o sobrietate protestantă, chiar şi atunci cînd sînt îmbrăcate mai elegant, portretul prezintă modelele într-o acţiune intimă sau în legătură cu profesia lor. (Negustor de lămîi, de M. Sweerts, Bătrîn cu un pahar de P. Vereist şi învăţător, ascuţindu-şi pana, de Harmen Frans Hals, unul din fii celebrului portretist Frans Hals). Pictura germană ne prezintă imaginea unor personaje adincite psihologic, redate într-un stil mai sever, şi într-o tehnică mai solidă, (in stilul lui Holbein I, este pictat portretul unui bărbat cu căciulă). Influenţa picturii italiene este vizibilă în „Portretul de bărbat cu lanţ de aur", de Christoph Amberger, tablou de un lirism profund, al cărui stil aminteşte de arta lui Giorgione şi Tiziano. Tablourile italienilor aparţin şcolii florentine (Brukenthal posedă două tablouri: „Sfînta familie sub un stejar”, o derivaţie în tempera din veacul al XVI-lea a tabloului lui Rafael şi „Madona cu copilul Ioan şi un înger”, o copie a tabloului similar de Andrea del Sarto), dar GALERIA DE PICTURA A MUZEULUI BRUHENTHAL- o lectură sub puterea fascinantă a culorilor mai ales celei veneţiene, a cărei artă ne sugerează realitatea, mai cu seamă prin valorile emotive şi senzuale ale culorilor, de obicei calde şi luminoase, aşternute în straturi mai groase. Dar privirile, admiraţia ne sînt îndelung reţinute de monumentalul şi splendidul „Ecce Homo", produsul mimilor şi gîndurilor geniale ale celebrului Tiziano Vecellio da Cadore Io adinei bătrîneţi. Măreţia formelor, puritatea culorilor, simplitatea armoniei, imensa forţă de interiorizare a gloriosului artist, stăpînita tensiune tragică a personajului fac din acest tablou un simbol al suferinţei universale umane, acceptată cu demnitate şi o capodoperă cu care s-ar putea miări cele mai mari muzee din lume. LIVIU CUSNEVICIU L.M HARGHITEI glEHVC IAHE »/NT CETINI ... ... Cei doi vorbeau între ei de nişte vremuri străine, ca nişte hrisoave cuvîntătoare ce toate le ştiu, şi noi, chiar cind ei clipeau şiret, stăteam înmărmuriţi de gînduri, eram înspăimîntaţi de atita viaţă aşternută în urmă care-şi mai avea aceste glasuri de sfîntă reculegere! - Puţin mai trăieşte omul, tinere, îşi slobozi glasul bătrînul-codru (el zicea că pînă mai pe la 80 de ani fusese pădurar şi-acuma tînjea după umbra cea deasă de sub poală de codri), l-ar trebui omului, ca cinci sute de ani, după socoteala mea, ca să-şi numere zilele. In vremea asta, omul cu mustăţile acelea ne-nchipuit de stufoase, poate cel mai bătrin dintre toţi, îşi trecu arcuşul mîiniii peste chip, şi-alăturea fiind de el, eu singur numai, aşa cred, i-am văzut mijind un cristal în albul ochilor încă foarte tineri, şi-aşa de buni ! Trupul părea că îl doare din nou, ca mai nainte, cuvintele nu mai aveau izvod ; cel cu clondirul şi el, simţind parcă cutremurul strecurat din senin în adîncurile fratelui său întru vîrstă, tăcu, nu înainte de-a mai da de citeva ori înţelept, obosit, din cap şi din mîini, pironindu-şi apoi privirile înspre pămînt, parcă scormonind undeva departe. Şi totul începuse aşa de frumos, ca o poveste cu oameni de demult, oameni care erau lingă noi aievea, oameni ajunşi a-şi spune aproape totul, oameni aşteptînd... Ne-am aşternut şi noi pe tăcere, sperînd la revenirea glasurilor dinţii , dar în zadar. Eram pe nişte bănci de aşteptare, într-o sală in alb. O clipă cei de-acolo purtînd dureri in trup, ne-am uitat cu totul de ele. In orele cind sintem la un loc mai mulţi se pare că durerile şi rănile îşi domolesc din strigăt, abia cind reluăm din nou cărarea noastră a fiecăruia şi ne continuăm perindul, ne regăsim aceeaşi care sintem, acei dintotdeauna, acei ce vom pieri şi care poate vom rămîne ... Prin farmec poate-n sala cea-mbrăcată-n alb, redevenisem singuri, eram alături mulţi dar singuri între noi. Cind cei doi înţelepţi şi-au îngropat în ei cuvînt şi zîmbet, cu toţii noi ne-am resimţit şi mai bolnavi, şi mult m°i singuri. Ne durea acum mai mult Şi sufletul, ca o povară adăugată slabelor noastre puteri ce-şi voiau acolo renaşteri. Răsărise soarele demult şi era întuneric. In aburul sufocant de pe culoarul băilor de sulf, vreo cincisprezece oameni voiau atunci să se întîmple ceva, orice, numai să cadă deplină sau să se risipească ceața ce ne lega de locuri cu plumb. Cind totul părea fără ieșire, o voce străină ne-a spus că trebuie să revenim altădată ; oricum ne era indiferent, în alte zile am fi protestat sau am fi scos vreun cuvînt, o exclamaţie, orice ! Aşteptasem nerăbdători să ne vină rîndul şi acum vocea aceea anonimă ne-a adus o mare uşurare. Eram din nou puşi în situaţia de a face ceva, de a fugi care încotro să fim şi mai singuri. Nu puteam desluşi pentru ce, dar ne simţeam vinovaţi, undeva se produsese o ruptură fără nume. Cei doi străbuni vii sprijiniţi de citeva braţe şi inimi de-ale noastre, au dispărut încet, încet. Nu înconjurau abisuri, şi dincolo de ele ne chema aerul tare dintre cetini. O clipă ni s-a părut, sau am vrut cu adevărat, că vrem să murim mai devreme decit cei citeva sute de ani îndestulători ... MIHAIL COSMIN ION TH. ntA HACOVIA însingurat... Privesc... Sus pe cer ord veştede Lumini» Jos, oraşul îşi reazimă tristeţea pe pomii din grădini. Se sting timpuri de vuiet sub epoca de răsturnări. Oameni pierduţi. Timpuri de vaer, de lupte şi crunte ocări, însingurat... Tăcut... Din inimă simt ţîşnind vulcanic răzvrătirea. Luna s-a sinucis. Neliniştea-i neagră. Apele irup zăgăzuirea. Timpurile n-au timp, dar timpul vine. Soarele-i căzut în noroi. Vrem totul ! Vrem altă viaţă ! Daţi-mi soarele-napoi. Plouă cu singe. Ha !... Ha !... Mai rideţi, stafii, sub coviltir de vechi râd vane ? Plouă ... Toamnele n-au inimă, iernile-s tirane. Hei !... Veac nou !. .. Bun sosit ! Azi n-ai fată amară. Am ajuns pe culmi. Trecem spre viitor. Cîntă lumea proletară. Nu-i pustiu. Timpul asupririi a apus pe totdeauna. Plouă cu stropi limpezi. A revenit printre stele luna. Nu sunt singur, înalţ în univers imnuri de slavă vieţii noi. Soarele suride cu oamenii şi lacrimi de bucurie cad cu picurii din ploi. A 1 PAGINĂ REALIZATĂ SUB ÎNGRIJIREA REDACTORULUI C. COSTIN ANUL III, nr 822 . POSTA GEORGE BALICA - Tulgheş Am primit noua dv. povestire, împreună cu calda scrisoare. Ca şi în prima noastră consemnare de la aceeaşi rubrică a a „Orizontului", împărtăşim părerea că vă aflaţi pe un drum bun. Trebuie să ştiţi că scriitorii adevăraţi nu se nasc peste noapte, şi că scriitorul este un om ca toţi oamenii, care se perfecţionează prin neobosită muncă. Se pare că adevărul acestor spuse nu vă este străin, întrucît din cite ne-aţi trimis pînă acum, transpare efortul creativ, încercarea de a găsi noul şi de a-l capta in formă artistică. Povestirea „Singurătate" ne relevă un căutător, un pasionat de nişte probleme etice la ordinea zilei. Deocamdată n-am spus că lucrarea este şi realizată din punct de vedere estetic ! Aici e aici ! Scrieţi foarte „grăbit", uitînd a desprinde din noianul de fapte şi reacţii cotidiene, pe cele semnificative şi a Ie desluşi un corespondent literar. Dezvoltatul simţ al epicului pe care-l posedaţi vă întinde capcane dictindu-vă prea multe în dauna lui... mult! Apoi, „subiectul" încercat este destul de uzat. Aşadar atenţie, la alegerea „feliilor" de viaţă pe care intenţionaţi a le dezizate în proză ! E drept că din orice (spun unii !) se poate face literatură, dar, dacă acceptăm un asemenea punct de vedere, trebuie să fim atenţi cum anume „facem" şi „ce" rezultat obţinem ! Dacă tot v-aţi arătat dispus să primiţi nişte sfaturi, nu ezităm a vă da unul : cînd porniţi actul de creaţie literară, străduiţi-vă a-l face interesant, semnificativ dintru început, altfel sarcina tratării va fi de două ori grea ... MARIA OLTEANU, Bilbor Cele două poezii („Flori albastre" şi „Datorie") nu ne spun nimic deosebit, aşa incit vă aşteptăm cu un grupaj mai substanţial (un portret nu se încheagă doar din două linii...). Versurile trimise (vrem totuşi să înfiripăm un dialog !) sînt foarte rar şi... poezie ! In special „Flori albastre" are asemenea rare momente. Sentimentul „bucuriei" care vă îmbată irumpe cîteodată poetic, în această destul de facilă elaborare. Ceea ce este, mai important e pronunţata sensibilitate pe care o posedaţi, intensa vibrare la datele existenţei, şi vedem aici condiţia esenţială a poeziei. Am spus „condiţie", ceea ce înseamnă că accesul la artă se realizează faptic (cum arătam şi mai sus) prin altceva ! Spre a vedea în ce constă acest „altceva" vă recomandăm multe lecturi de poezie clasică şi contemporană, şi un sfat vechi de cînd lumea fiţi atentă la viaţă, la viaţa din jur, la natura cu minunile ei, la oamenii care se mişcă într-un tezaur de gînduri și fapte — pentru că toate acestea tăinuiesc așa de multă poezie ! Poetul, adevăratul poet, este un dibaci culegător de poezie din lumea înconjurătoare ... V. EMIL I i i r i i i