Informaţia Harghitei, octombrie-decembrie 1970 (Anul 3, nr. 807-885)

1970-10-18 / nr. 822

Pag. 2 POEZIA - ACI DE LARGA SI DIRECTĂ CU OMUL CONTEMPORAN — Sînteţi unul dintre cei mai fecunzi­ţi mai citiţi scriitori români contempo­rani. Deşi aţi obţinut suc­cese incontestabile in pro­ză şi teatru, in conştiinţa cititorilor aţi rămas în primul rind, ca poet. — Mă bucură concluzia atit de generoasă a con­statării dumneavoastră, că nn atenţia cititorilor am rămas în primul rind prin poezie, deoarece poezia a fost prima mea dragos­te. Şi prima dragoste nu se poate uita, îi rămîi fidel toată viaţa. Dar, în egală măsură iubesc şi teatrul, şi proza, şi în mod deose­bit, umorul. Şi vă rog să mă credeţi că lucrul aces­ta îmi dă satisfacţii deo­sebite deoarece toţi pro­zatorii mă consideră poet, toţi poeţii mă consideră prozator, toţi dramaturgii mă consideră umorist şi toţi umoriştii - dramaturg. Sunt cite puţin din toate, deşi această diversificare este oarecum in detri­mentul autorului... • Alături de Al. Andri­­ţoiu, Tiberiu Utan, şi din­tre mai tineri, Ilie Con­stantin, aţi cultivat poezia „tradiţională", in sensul de consacrată, iubită de cititori menţinind un e­­chilibru in lirica noastră actuală, prea bintuită de experimente şi de experii mentalişti. Nu credeţi că mai devreme sau mai tîr­­ziu, poeţii se vor întoarce la sinceritate, la afectiv, la poezia de sentiment ? — Nu numai că prevăd această întoarcere ca imi­nentă, dar pot s-o demon­strez cu poezia adevărată care se scrie atit la noi cit şi în alte ţări cu o mare tradiţie literară. Este sufi­cient să cercetăm unele reviste sau volume de poe­zie care apar în străină­tate ca să ne dăm seama de acest fapt, şi să con­statăm o reîntoarcere evi­dentă, la poezie, aş nu­mi-o eu, cu o comunicaţie mai largă şi directă. Poe­zia trebuie să fie pătrunsă de trăirile omului contem­poran, să răspundă senti­mentelor omului anului 1970. Pe mine mă deran­jează de foarte multe ori termenul „experiment". A­­şa cum ne convinge Dic­ţionarul Limbii Române, şi toate dicţionarele de pe planetă, experimentul es­te acela pe care-l încerci singur, primul. Dar alegîn­­du-ţi o cale singulară în poezie nu ai dreptul să calchiezi modele străine, şi nici modurile de crea-,­ţie ale unor poeţi consa­craţi ? Ba da. Cu o condi­ţie : epigonul să-şi depă­şească maestrul. Dar un Prévert sau, un Michaux sînt cam greu de întrecut. Ceea ce am spus poate părea contradictoriu, dar nu este ! Eu împart poezia în două categorii distincte. Prima, poezia adevărată, indiferent de maniera, de tehnica în care este scri­să. Şi, a doua : pastişa, copia minoră, care de cele mai multe ori dovedeşte elocvent, impostura. In concluzie, sunt pentru toate modalităţile de ex­primare. Cu condiţia esen­ţială, să fie vorba de poe­zie, nu de versificări.­­ Dumneavoastră, Ni­­chita Stănescu, Grigore Hagiu aţi fost cei mai sta­tornici cintăreţi ai frumu­seţilor patriei noastre. Ca­re credeţi că este valoa­rea şi preocuparea actua­lă a noii poezii patriotice?­­ Nu sînt de acord cu restrîngerea numărului de poeţi care cîntă frumuse­ţile patriei noastre. Celor de mai sus trebuie să a­­dăugăm numele lui Mihai Beniuc, Victor Tulbure, Ti­beriu Utan, Al. Andriţoiu, Nina Cession, Ana Blan­­diana, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea şi alţii. Adevărul este că ar tre­bui să-i enumăr pe aproa­pe toţi poeţii noştri con­temporani. Poezia patrioti­că are o sferă mult mai largă decit cea care î se conferă uneori. încrederea, sentimentul de prietenie, dragostea sunt circumscri­se acestei zone poetice. Să exemplific. Această primăvară, luna mai a fost pentru noi o încercare gravă. Şi mi-a fost dat să trăiesc foarte aproape de evenimentele ei tragice, soldate cu acte de eroism. Aş aminti pe cei şapte militari eroi căzuţi în lup­tă cu valurile. Dar apele s-au aşezat, curg acum li­niştite, în albia lor. Se lu­crează intr-un ritm trepi­dant, se construieşte, se reconstruieşte. Viaţa a in­trat într-un ritm normal. Dar, hotărit, minunaţii oa­meni adunaţi în jurul par­tidului, au dovedit încă o dată că „apa trece, stîn­­cile rămîn !" Şi aceşti mi­­nunaţi oameni au fost zu­grăviţi, faptele lor sunt şi au fost redate în toată plenitudinea lor în opere­le noastre literare. Pe frontul apelor, poezia şi-a făcut din plin datoria, iată o latură nouă a poeziei patriotice. Unitatea de­plină dintre toţi locuitorii ţării, indiferent de naţio­nalitatea lor, se oglindeş­te şi în operele literare care au aportul lor în ma­rea înfruntare cu stihiile naturii.­­ Care sunt poeţii pe care-i iubiţi in mod deo­sebit, şi de ce ii iubiţi. Vreţi să ne explicaţi ? - întrebarea dumnea­voastră este foarte îndrăz­neaţă, iar mie ca să răs­pund mi-ar trebui o în­drăzneală şi mai mare. In general, vă rog să mă cre­deţi îmi plac toţi poeţii noştri, atunci cind apar cu plachete sau cu volume care să-i reprezinte. - Care sunt perspective­le şantierului Dumnea­voastră literar ? - Două volume de poe­zii sub tipar. Un volum se­lectiv la editura „Mihai E­­minescu", şi o surpriză : un volum cu poeziile scrise între 15—20 ani „Prefaţă la inima mea", care va apare la „Minerva".­­ Mulţumindu-vă pen­tru amabilitate, pentru sinceritatea răspunsurilor, vă rugăm să transmiteţi un gind cititorilor noştri.­­ Din inimă, un cald salut, precum şi promisiu­nea că am sa scriu mai bine, dar cu asigurarea fermă că tot ce am scris a pornit din inimă şi tot ce am avut mai bun în mine lor le-am dăruit, ci­titorilor. Interviu realizat de B. GEORGE DE VORBĂ CU SCRIITORUL NICOLAE TĂUTU ANTOLOGIE HARG­HITE­ANĂ PRIMA LUMINĂ albia in care m-am născut era din lemn semăna cu o vioară cind culcat in ea simţeam braţele străbunilor legănîndu-mă in miresmele pădurilor de mesteacăn de ulmi, de stejar... ADRIAN IONAC ROMANŢĂ Tata cioplea în bradul-lemn cu sete dailta-faur împlintînd găsind minuni in lume, semn spre boltă ochii prefirînd, mama creştea din braţul­ cint puteri sorbind intr-un tîrziu opt prunci născînd în leagăn sfînt fior de viaţă-ncins şi viu trezită ca din mare somn, rîzînd, glasul bărbatului ivind-o plin nu căuta răspuns, in taină blind se re'ntrupa în adevăr senin şi prinsă-n dor-tumult şi vis copilul drag, se rătăci -n perind, durere la izvoarele abis iscate din iubire fiinţe odrăslind ... VAU JOSZEF (în româneşte de N. CONSTANTIN) DOR visele nopţilor mele şi-au prins in plete crizanteme. . . strînse petală cu pe­tală şi-aduse de vintul de seară pierdute-n gingăşia lor au cules cel mai curat dor, şi stelele le-au presărat pe drumul lung neaşteptat din care s-au întors in zori... GEORGETA TINCA elevă, Voştobeni — Octavian Goga-Toamnă nouă Atit de tristă-i dimineaţa Acum cind plinge-o toamnă nouă, Cind cade din copaci viaţa Şi frunze galbene mă plouă. O lume-ntreagă simţi cum moare Intr-o tulpină ce se-ndoaie, In orice zvon o aşteptare Şi’un vis in fiecare foaie. Abia o brumă fără milă Şi vara mi-a fugit departe, Răsar, movilă de movilă, In jur de mine frunze moarte. Ce taină le-a desprins in şoapte Mai multe azi ca altădată, Ce visuri au murit azi-noapte Cu-atita frunză spulberată ? Icoane negre mi s-arată, Şi nu ştiu cum, dar mi se pare Că-n noaptea asta-ntunecată S-a prăpădit o fată mare, (Luceafărul, Sibiu)­­. dec. 1912 Grafică de V. MANESCU. Dansul - fantezie în rădăcini de arbori. FERENCZ ERNŐ Actuala clădire cen­trală a muzeului este o construcţie într-un stil ba­roc tîrziu, de pe vremea lui Iosif al ll-lea. Porta­lul sculptat în piatră, dea­supra căruia se află em­blema familiei Brukenthal, saloanele tapisate, înflo­rate cu motive în stucatu­ră, decorate cu suporturi prevăzute cu sculpturi au­rite, înfăţişînd scene mi­tologice, sau instrumente muzicale, o parte a mo­bilierului şi citeva sobe în stil rococo, doi atlanţi care flanchează trecerea spre curtea posterioară se disting printr-o frumu­seţe sobră, emoţionantă, in faţa căreia privitorul se transferă în timidul ad­mirativ pentru formele complexe şi vibrînde, greoaie şi monumentale. Lipsit de descendenţi direcţi, Brukenthal lasă prin testament ca după moartea sa, care survine in anul 1803, clădirea şi colecţiile să devină pa­trimoniu public, „spre a fi vizitat în anumite ore şi anumite zile". Muzeul a fost deschis abia în 1817, dată de la care funcţionează neîntrerupt pînă în ziua de azi. La 1790 baronul Samuel Brekner von Brukenthal şi-a inaugurat colecţia de tablouri, în reşedinţa sa din Sibiu (majoritatea opere din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea), fiind una din cele mai importante colecţii de pic­tură barocă din această parte a Europei. Nota do­minantă o constituie pic­tura flamandă şi cea ita­liană, atit prin numărul mare de tablouri, cit şi prin faptul că ele repre­zintă o seamă dintre cei mai importanţi artişti. In saloanele flamanzilor sîntem întîmpinaţi de un viguros şi meditativ „Sfînt Ieronim", pictat într-o teh­nică analitică şi într-un stil expresiv, manierist, o­­pera lui Marinus von Rey­­merswaele. Urmează o în­treagă suită de remarca­bile portrete, peisaje, sce­ne de gen, naturi moar­te, semnate de pictori cu­noscuţi ca: A.T. Key, Fr. Pourbus Momper, Jan Breughel I, Paul de Vos, ca apoi să ajungem in faţa tablourilor lui Peter Paul Rubens, Anton van Dyck, Jacob Jordanes, Justus Suttermans, Frans Snyders şi Jan Fyt, care domină saloanele flaman­zilor prin marea lor for­ţă de expresivitate, prin armonia strălucitoare şi rafinată a culorilor. O imagine emoţionantă este „Bucătăreasa" de Frans Snyders. Ea nu priveşte spre absolut, în ochii ei blînzi nu simţim atitudi­nea distantă, aristocrati­că, ca în alte portrete unde expresia rangului predomină (la Rubens şi van Dyck), înfăţişată în mijlocul obiectelor E­ana­­le, de care se slujeşte zil­nic, cu poezia lor fami­liară, ea are în ochi o notă de simplitate şi inti­mă căldură. Pictura olandeză de la Brukenthal aparţine în majoritatea ei centrelor artistice din Utrecht şi Hadem, în comparaţie cu cea flamandă este repre­zentată de mici maeştri, personajele sînt de o sobrietate protestantă, chiar şi atunci cînd sînt îmbrăcate mai elegant, portretul prezintă modele­le într-o acţiune intimă sau în legătură cu profe­sia lor. (Negustor de lă­­mîi, de M. Sweerts, Bă­­trîn cu un pahar de P. Vereist şi învăţător, as­­cuţindu-şi pana, de Har­men Frans Hals, unul din fii celebrului portretist Frans Hals). Pictura germană ne prezintă imaginea unor personaje adincite psiho­logic, redate într-un stil mai sever, şi într-o tehni­că mai solidă, (in stilul lui Holbein I, este pictat portretul unui bărbat cu căciulă). Influenţa picturii italiene este vizibilă în „Portretul de bărbat cu lanţ de aur", de Christoph Amberger, tablou de un lirism profund, al cărui stil aminteşte de arta lui Giorgione şi Tiziano. Tablourile italienilor a­­parţin şcolii florentine (Brukenthal posedă două tablouri: „Sfînta familie sub un stejar”, o deriva­ţie în tempera din veacul al XVI-lea a tabloului lui Rafael şi „Madona cu co­pilul Ioan şi un înger”, o copie a tabloului similar de Andrea del Sarto), dar GALERIA DE PICTURA A MUZEULUI BRUHENTHAL- o lectură sub puterea fascinantă a culorilor mai ales celei veneţiene, a cărei artă ne sugerea­ză realitatea, mai cu sea­mă prin valorile emotive şi senzuale ale culorilor, de obicei calde şi lumi­noase, aşternute în stra­turi mai groase. Dar privirile, admiraţia ne sînt îndelung reţinute de monumentalul şi splen­didul „Ecce Homo", pro­dusul mim­ilor şi gînduri­­lor geniale ale celebrului Tiziano Vecellio da Cado­­re Io adinei bătrîneţi. Mă­reţia formelor, puritatea culorilor, simplitatea ar­moniei, imensa forţă de interiorizare a gloriosului artist, stăpînita tensiune tragică a personajului fac din acest tablou un sim­bol al suferinţei universa­le umane, acceptată cu demnitate şi o capodope­ră cu care s-ar putea mi­­ări cele mai mari muzee din lume. LIVIU CUSNEVICIU L.M HARGHITEI glEHVC IAHE »/NT CETINI ... ... Cei doi vorbeau în­tre ei de nişte vremuri străine, ca nişte hrisoave cuvîntătoare ce toate le ştiu, şi noi, chiar cind ei clipeau şiret, stăteam în­mărmuriţi de gînduri, eram înspăimîntaţi de­ atita via­ţă aşternută în urmă ca­­re-şi mai avea aceste gla­suri de sfîntă reculegere! - Puţin mai trăieşte o­­mul, tinere, îşi slobozi gla­sul bătrînul-codru (el zicea că pînă mai pe la 80 de ani fusese pădurar şi-acu­ma tînjea după umbra cea deasă de sub poală de codri), l-ar trebui o­­mului, ca cinci sute de ani, după socoteala mea, ca să-şi numere zilele. In vremea asta, omul cu mustăţile acelea ne-n­­chipuit de stufoase, poate cel mai bătrin dintre toţi, îşi trecu arcuşul mîiniii pes­te chip, şi-alăturea fiind de el, eu singur numai, a­şa cred, i-am văzut mijind un cristal în albul ochilor încă foarte tineri, şi-aşa de buni ! Trupul părea că îl doare din nou, ca mai nainte, cuvintele nu mai aveau izvod ; cel cu clon­dirul şi el, simţind parcă cutremurul strecurat din senin în adîncurile frate­lui său întru vîrstă, tăcu, nu înainte de-a mai da de citeva ori înţelept, obosit, din cap şi din mîini, pi­­ronindu-şi apoi privirile înspre pămînt, parcă scor­monind undeva departe. Şi totul începuse aşa de fru­mos, ca o poveste cu oa­meni de demult, oameni care erau lingă noi aie­vea, oameni ajunşi a-şi spune aproape totul, oa­meni aşteptînd... Ne-am aşternut şi noi pe tăcere, sperînd la reve­nirea glasurilor dinţii , dar în zadar. Eram pe nişte bănci de aşteptare, într-o sală in alb. O clipă cei de-acolo purtînd dureri in trup, ne-am uitat cu totul de ele. In orele cind sin­tem­ la un loc mai mulţi se pare că durerile şi ră­nile îşi domolesc din stri­găt, abia cind reluăm din nou cărarea noastră­­ a fiecăruia şi ne continuăm perindul, ne regăsim a­­ceeaşi care sintem­, acei dintotdeauna, acei ce vom pieri şi care poate vom rămîne ... Prin farmec poate-n sala cea-mbrăca­­tă-n alb, redevenisem sin­guri, eram alături mulţi dar singuri între noi. Cind cei doi înţelepţi şi-au în­gropat în ei cuvînt şi zîm­­bet, cu toţii noi ne-am re­simţit şi mai bolnavi, şi mult m°i singuri. Ne durea acum mai mult Şi sufletul, ca o povară adăugată slabelor noastre puteri ce-şi voiau acolo renaş­teri. Răsărise soarele de­mult şi era întuneric. In aburul sufocant de pe cu­loarul băilor de sulf, vreo cincisprezece oameni vo­iau atunci să se întîmple ceva, orice, numai să ca­dă deplină sau să se ri­sipească ceața ce ne le­ga de locuri cu plumb. Cind totul părea fă­ră ieșire, o voce străină ne-a spus că trebuie să revenim altădată ; oricum ne era indiferent, în alte zile am fi protestat sau am fi scos vreun cuvînt, o ex­clamaţie, orice ! Aştepta­sem nerăbdători să ne vi­nă rîndul şi­ acum vocea aceea anonimă ne-a a­­dus o mare uşurare. Eram din nou puşi în situaţia de a face ceva, de a fugi care­ încotro să fim şi mai singuri. Nu puteam desluşi pentru ce, dar ne simţeam vinovaţi, undeva se pro­dusese o ruptură fără nu­me. Cei doi străbuni vii sprijiniţi de citeva braţe şi inimi de-ale noastre, au dispărut încet, încet. Nu înconjurau abi­suri, şi dincolo de ele ne chema aerul tare din­tre cetini. O clipă ni s-a părut, sau am vrut cu a­­devărat, că vrem să mu­rim mai devreme decit cei citeva sute de­ ani în­destulători ... MIHAIL COSMIN ION TH. ntA HACOVIA însingurat... Privesc... Sus pe cer ord veştede Lumini» Jos, oraşul îşi reazimă tristeţea pe pomii din grădini. Se sting timpuri de vuiet sub epoca de răsturnări. Oameni pierduţi. Timpuri de vaer, de lupte şi crunte ocări, însingurat... Tăcut... Din inimă simt ţîşnind vulcanic răzvrătirea. Luna s-a sinucis. Neliniştea-i neagră. Apele irup zăgăzuirea. Timpurile n-au timp, dar timpul vine. Soarele-i căzut în noroi. Vrem totul ! Vrem altă viaţă ! Daţi-mi soarele-napoi. Plouă cu singe. Ha !... Ha !... Mai rideţi, stafii, sub coviltir de vechi râd vane ? Plouă ... Toamnele n-au inimă, iernile-s tirane. Hei !... Veac nou !. .. Bun sosit ! Azi n-ai fată amară. Am ajuns pe culmi. Trecem spre viitor. Cîntă lumea proletară. Nu-i pustiu. Timpul asupririi a apus pe totdeauna. Plouă cu stropi limpezi. A revenit printre stele luna. Nu sunt singur, înalţ în univers imnuri de slavă vieţii noi. Soarele suride cu oamenii şi lacrimi de bucurie cad cu picurii din ploi. A 1 PAGINĂ REALIZATĂ SUB ÎNGRIJIREA REDACTORULUI C. COSTIN ANUL III, nr 822 . POSTA GEORGE BALICA - Tulgheş Am primit noua dv. povestire, împreună cu calda scrisoare. Ca şi în prima noastră consem­nare de la aceeaşi ru­brică a a „Orizontului", împărtăşim părerea că vă aflaţi pe un drum bun. Trebuie să ştiţi că scriitorii adevăraţi nu se nasc peste noapte, şi că scriitorul este un om ca toţi oamenii, care se perfecţionează prin neo­bosită muncă. Se pare că adevărul acestor spuse nu vă este străin, întrucît din cite ne-aţi trimis pînă acum, trans­pare efortul creativ, în­cercarea de a găsi noul şi de a-l capta in for­mă artistică. Povestirea „Singurătate" ne relevă un căutător, un pasionat de nişte probleme eti­ce la ordinea zilei. Deo­camdată n-a­m spus că lucrarea este şi realiza­tă din punct de vedere estetic ! Aici e aici ! Scrieţi foarte „grăbit", uitînd a desprinde din noianul de fapte şi reac­ţii cotidiene, pe cele semnificative şi a Ie des­luşi un corespondent li­terar. Dezvoltatul simţ al epicului pe care-l po­sedaţi vă întinde capca­ne dictindu-vă prea mul­te în dauna lui... mult! Apoi, „subiectul" încer­cat este destul de uzat. Aşadar atenţie, la ale­gerea „feliilor" de via­ţă pe care intenţionaţi a le dezizate în proză ! E drept că din orice (spun unii !) se poate­­ face literatură, dar, da­că acceptăm un aseme­nea punct de vedere, trebuie să fim atenţi cum anume „facem" şi „ce" rezultat obţinem ! Dacă tot v-aţi arătat dispus să primiţi nişte sfaturi, nu ezităm a vă da unul : cînd porniţi actul de creaţie litera­ră, străduiţi-vă a-l fa­ce interesant, semnifica­tiv dintru început, altfel sarcina tratării va fi de două ori grea ... MARIA OLTEANU, Bilbor Cele două poezii („Flori albastre" şi „Da­torie") nu ne spun nimic deosebit, a­şa incit vă aşteptăm cu un grupaj mai substanţial (un por­tret nu se încheagă doar din două linii...). Ver­surile trimise (vrem to­tuşi să înfiripăm un dia­log !) sînt foarte rar şi... poezie ! In special „Flori albastre" are asemenea rare momente. Senti­mentul „bucuriei" care vă îmbată irumpe cîte­­odată poetic, în această destul de facilă elabo­rare. Ceea ce este, mai important e pronunţa­ta sensibilitate pe care o posedaţi, intensa vi­brare la datele existen­ţei, şi vedem aici con­diţia esenţială a poe­ziei. Am spus „condiţie", ceea ce înseamnă că accesul la artă se rea­lizează faptic (cum ară­tam şi mai sus) prin alt­ceva ! Spre a vedea în ce constă acest „altce­va" vă recomandăm multe lecturi de poezie clasică şi contempora­nă, şi un sfat vechi de cînd lumea­­ fiţi atentă la viaţă, la viaţa din jur, la natura cu minuni­le ei, la oamenii care se mişcă într-un tezaur de gînduri și fapte — pen­tru că toate acestea tăi­­nuiesc așa de multă poezie ! Poetul, adevă­ratul poet, este un di­baci culegător de poe­zie din lumea înconju­rătoare ... V. EMIL I i i r i i i

Next