Informaţia Harghitei, ianuarie-martie 1971 (Anul 4, nr. 886-960)

1971-02-25 / nr. 931

Cuvîntarea tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU (Urmare din pag. 1) Implică aceasta pentru unităţile respective. De asemenea, diversitatea de organizare, corespunzătoare spe­cificului fiecărui sector şi fiecă­rei ramuri de activitate, nu tre­buie să transforme aceste unităţi în mini ministere — aşa cum s-a întîmplat cu unele centrale. E­­xistă centrale industriale care, pe lingă faptul că au organizare şi atribuţiuni asemănătoare cu cele ale fostelor direcţii generale, şi-au creat şi un aparat numeros, unele depăşind cu mult persona­lul unor ministere economice. A­­cest lucru s-a realizat nu pe sea­ma aparatului din ministere, pentru că aceasta tot ar fi fost un lucru pozitiv, ci, în special, pe seama cadrelor tehnice din în­treprinderi. Aceasta a dus la slăbirea încadrării întreprinderi­lor cu personal de execuţie şi de conducere a producţiei, ceea ce a avut urmări negative în acest domeniu. N-aş putea să nu menţionez, de asemenea, faptul că în orga­nizarea unităţilor economice cu statut de centrală nu s-au aplicat pînă la capăt hotărîrile de partid şi de stat privind trimiterea spre producţie a cadrelor din ministe­re. Fiecare minister a căutat să procedeze în aşa fel încît, pînă la urmă, toţi oamenii, cu mici ex­cepţii, să rămînă în Bucureşti. Din toate aşa-zisele reduceri de personal care s-au realizat în ce priveşte aparatul ministerelor, nici 10 la sută nu au mers în u­­nităţile de producţie în provin­cie, deşi ştim cu toţii că astăzi aproape 85 la sută din producţia ţării se realizează acolo, nu în Bucureşti. Insist asupra acestor aspecte pentru că trebuie să le a­­vem în vedere la definitivarea măsurilor pe care urmează să le luăm în continuare în scopul a­­sigurării cu cadre corespunzătoa­re a unităţilor productive. Pe bună dreptate au arătat aici mai mulţi tovarăşi că s-a observat o oarecare încetineală în prelua­rea de către centrale a activităţi­lor pe care acestea trebuiau să le îndeplinească. Desigur, cauze­le pot fi mai multe. Suntem la înce­put şi, ca atare, a fost nevoie ca lucrurile să mai fie clarificate , dar se pare că a existat şi o oa­recare reţinere, în primul rînd din partea centralelor. Acestea nu s-au dovedit destul de hotărîte în a prelua cît mai operativ atri­­buţiunile ce li s-au încredinţat şi a trece la realizarea tuturor sar­cinilor ce le reveneau. Această reţinere este legată, desigur, şi de faptul că noua formă de or­ganizare implică o creştere seri­oasă a răspunderilor cadrelor respective; am întîlnit cazuri cînd unii tovarăşi aveau părerea că centralele nu trebuie să preia, totuşi, prea multe atribuţiuni şi sarcini de la ministere. Au existat reţineri şi la ministere — fireşte din alte motive. în parte, asemenea reţineri s-au născut dintr-o oarecare neîncredere în po­sibilităţile noilor organisme e­­conomice de a soluţiona cores­punzător problemele conducerii şi organizării producţiei ; ele au pornit însă şi dintr-o anumită teamă a aparatului central că da­că se vor trece prea multe atri­buţiuni la centrale se va vedea că nu se justifică menţinerea u­­nui personal atît de numeros la ministere şi că va fi necesar să se meargă mai ferm pe linia de­plasării de sus în jos a cadrelor şi a forţelor noastre, a îndreptă­rii lor spre procesul de produc­ţie, acolo unde se hotărăşte pînă la urmă buna calitate a produse­lor. Cred însă că am ajuns acum în situaţia de a depăşi aceste re­ţineri. Consfătuirea de astăzi ne-a dat posibilitatea să clarificăm o serie de probleme în această pri­vinţă şi va trebui să trecem cu hotărîre la realizarea, intr-un timp cît mai scurt şi în condiţii cît mai bune, a sarcinilor puse de conducerea de partid şi de stat în acest domeniu. Aş dori să mă opresc, de ase­menea, pe scurt, asupra unor pro­bleme mai importante care tre­buie să stea în fața unităţilor eco­nomice cu statut de centrală. înainte de toate, doresc să sub­liniez necesitatea ca aceste între­prinderi cu statut de centrală să asigure o integrare completă eco­­nomico-financiară a unităţilor ca­re s-au reunit în cadrul lor, să devină în mod real organisme de conducere a activităţii de produc­ţie, de bună gospodărire a mij­loacelor materiale şi financiare, în acest sens, înseşi legea şi pro­iectul de statut pun în centrul preocupărilor această latură a ac­tivităţii centralelor industriale. Pornind de aici este necesar să acţionăm cu mai multă fermitate pentru profilarea şi specializarea producţiei. Aceasta, desigur, este valabil pentru toate unităţile noastre economice, ţinînd seama de specificul şi caracterul fiecă­rei activităţi. Doresc însă să mă refer îndeosebi la sectorul con­strucţiilor de maşini, unde aceas­tă problemă este de o necesitate imediată. Pentru a realiza impor­tantul program pe care­ acest sec­tor îl are de îndeplinit în cadrul planului cincinal actual, şi pentru a face ca ramura construcţiilor de maşini să realizeze produse de î­­naltă tehnicitate atît pentru în­zestrarea economiei naţionale cu maşini şi utilaje cu parametri de nivel mondial, cît şi pentru reali­zarea prevederilor mari de ex­port, este necesar să lichidăm cît mai repede fărîmiţarea actuală din acest sector şi să asigurăm o bună profilare şi specializare a producţiei. Nu mai este admisi­bil ca în fiecare din cele cîteva sute de unităţi ale industriei con­strucţiilor de maşini să se facă de toate. Cit timp vom avea, de e­­xemplu, în fiecare unitate, mai mare sau mai mică, sectoare cal­de şi nu le vom concentra, cît timp nu vom reuni forţele de spe­cialişti şi de cercetare şi nu­ vom asigura o îndrumare unitară a a­­cestor sectoare, nu vom lichida rebuturile. Şi, se ştie că rebutu­rile reprezintă una din lipsurile mari ale acestui domeniu de ac­tivitate. Dacă vom menţine ac­tualul fel de a lucra, continuînd să fabricăm în zeci de unităţi motoare şi subansamble şi nu vom profila întreprinderi speciale pe familii, pe grupe sau chiar pe produse specifice, nu vom avea producţie bună, de serie, nu vom avea o eficienţă economică cores­punzătoare. Se pare însă că a­­ceastă problemă nu este bine în­ţeleasă în întreaga ramură a con­strucţiilor de maşini. Cînd s-au creat centralele s-a avut de la început în vedere — şi s-a trasat ca sarcină — ca uni­tăţile din acest sector să treacă rapid la specializare. Nu doresc să mă refer în mod concret la nici un fel de centrale, deşi am vizi­tat în ultimele luni multe între­prinderi şi am discutat cu mulţi dintre dumneavoastră. Trebuie să spun însă că ne mişcăm destul de încet în această privinţă, că exis­tă încă reţineri ; fiecare condu­cător de întreprindere vrea să dovedească că poate face mai bi­ne în unitatea sa anumite piese sau subansamble şi că nu este ne­voie să aştepte să i le livreze o centrală sau alta specializată în realizarea unor asemenea produ­se. Or, a continua în felul aces­ta, înseamnă a lucra meşteşugă­reşte ! Şi nu se poate merge aşa mai departe ! Construcţia de ma­şini trebuie să fie, prin excelenţă, modern organizată din toate punctele de vedere. Specializarea în construcţiile de maşini consti­tuie o necesitate de prim ordin, dacă vrem, într-adevăr, să asigu­răm produselor noastre un­i­vel tehnic ridicat, şi competitivitate pe scară internaţională. Nu mă mai refer la celelalte ramuri pentru că problemele spe­cializării se pun în mod diferit, deşi în această consfătuire unii tovarăşi au vorbit despre felul în care se acţionează în această privinţă în industria uşoară. Pro­blema specializării trebuie, într­­adevăr, să o tratăm în mod dife­renţiat, de la ramură la ramură, îndeosebi este necesar să acor­dăm, în această privinţă, atenţia principală construcţiilor de ma­şini şi, plecînd de aici, să reali­zăm tot ceea ce se impune pentru toate celelalte ramuri. In ce priveşte activitatea de cercetare şi proiectare doresc să arăt că in acest domeniu am fă­cut paşi însemnaţi înainte, am ob­ţinut o serie de rezultate bune. In cincinalul care a trecut am creat un mare număr de institute şi centre de cercetare. In sectorul construcţiilor de maşini, unde în 1965 aveam doar două sau trei institute, am ajuns să avem as­tăzi 17 institute şi centre de cer­cetare. Consider că acesta este un lucru bun, aşa cum apreciez ca pozitiv faptul că aceste institute şi centre funcţionează îndeosebi pe lingă unităţile productive, la centrale, ceea ce asigură o strîn­­să legătură a activităţii de cerce­tare şi proiectare cu producţia. Nu vreau să mă mai refer la lip­surile care sunt în acest domeniu de activitate. Doresc însă să sub­liniez că va trebui să acordăm o atenţie mai mare cercetării şi pro­iectării, in special în ramura construcţiilor de maşini, unde in­troducerea noului este deosebit de rapidă. Se cunoaşte că în a­­ceastă ramură, într-un interval de 6—7 ani apar noi tehnologii, noi motoare şi utilaje, noi maşini şi, dacă nu ţinem pasul, nu vom putea fi competitivi pe piaţa in­ternaţională, nu vom putea în­zestra economia naţională cu teh­nica modernă, avansată. De a­­ceea este necesar să acordăm o mare atenţie activităţii de cerce­tare din această ramură, introdu­cerii cît mai rapide în producţie a rezultatelor ei. Aceasta este, desigur, valabil şi pentru celelalte ramuri de acti­vitate — pentru chimie, metalur­gie, industria minieră, industria uşoară şi alimentară, în raport cu specificul şi caracterul fiecă­reia. Este clar, de exemplu, că dacă avem un institut minier­­cărbune şi există 3 centrale in­dustriale ale cărbunelui nu va trebui să înfiinţăm pentru fiecare din ele cite un institut. Desigur, o dată cu dezvoltarea activităţii de cercetare în institute este ne­cesar ca şi in unităţile producti­ve să sporească preocuparea pen­tru aplicarea rezultatelor cerce­tării, perfecţionarea continuă a producţiei, introducerea noului. Trebuie să avem în vedere ne­cesitatea unei coordonări a cerce­tării ştiinţifice spre a nu risipi forţele şi a folosi mai bine atît cadrele, cît şi mijloacele tehnice, materiale şi financiare şi a obţi­ne mai rapid soluţionarea unor probleme tehnico-ştiinţifice pe care le ridică dezvoltarea pro­ducţiei, progresul general al în­tregii ţări. De altfel, acesta a fost scopul înfiinţării, la timpul res­pectiv, a Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice. Problema coordonării cercetării pe minis­tere şi chiar pe economie, pe în­treaga ţară, este deci o stringentă necesitate. Asigurînd această coordonare nu înseamnă că ştir­bim sau împiedicăm în vreun fel dezvoltarea activităţii de cerce­tare care se desfăşoară jos, în in­stitute şi unităţi productive. Pornind de la rolul important pe care îl are cercetarea ştiinţi­fică în creaţia de bunuri mate­riale, în perfecţionarea produc­ţiei şi a întregii noastre activităţi, va trebui să acordăm în perma­nenţă o atenţie deosebită acestui sector ; este necesar să ne preo­cupăm de organizarea institutelor şi centrelor de cercetare acolo unde ele sunt cel mai necesare pentru a asigura introducerea ra­pidă a noului în producţie, fără însă a merge la uniformizare. Să ţinem seama în această privinţă de specificul fiecărei ramuri şi să asigurăm o coordonare cît mai u­­nitară a activităţii, fără ca aceas­ta să însemne neapărat o centra­lizare a muncii de cercetare. S-a vorbit aici despre calitatea produselor. Cred că pentru noi toţi este clar că, dacă vrem să pătrundem cu mărfurile noastre pe piaţa internaţională, dacă do­rim să dezvoltăm economia naţio­nală la nivelul tehnicii mondiale trebuie să acordăm o atenţie deosebită problemei calităţii întregii noastre activităţi. Nu vreau să dau nici un exem­plu în această privinţă, dar consi­der că această problemă trebuie să stea permanent in atenţia tu­turor centralelor, a tuturor uni­tăţilor noastre de producţie. Pînă la urmă, calitatea nu o hotărăş­te controlul de calitate, ci activi­tatea practică, concretă a fiecărui muncitor, maistru, inginer, a tu­turor acelora care lucrează nemij­locit în procesul de producţie. Es­te necesar să luăm asemenea mă­suri încît să facem ca din unită­ţile noastre să nu mai iasă in nici un fel produse necorespunzătoa­­re. Numai cînd vom reuşi ca a­­ceasta să devină o cauză generală a întregului colectiv, atunci vom realiza în mod corespunzător pro­blema calităţii. O altă latură importantă a acti­vităţii centralelor noastre este a­­sigurarea desfacerii produselor. Am mai spus şi cu alt prilej că procesul de producţie se termină numai o dată cu vînzarea produ­sului, fie în ţară, fie în străină­tate, cu încasarea contravalorii lui şi deci cu crearea condiţiilor pen­tru reluarea ciclului de producţie. Noi considerăm că problema des­facerii produselor trebuie rezol­vată pe centrală. Din acest punct de vedere este necesar ca unită­țile din cadrul centralelor să fie întrucîtva degrevate de asemenea sarcini, fără insă a considera că ele nu trebuie să se mai preocu­pe deloc de felul cum se vinde produsul lor pe piaţă. Dar cel ca­re trebuie să realizeze desfacerea producţiei este centrala : ea tre­buie să realizeze vînzarea, atît în ţară, cît şi în străinătate. Am mai discutat această problemă la con­sfătuirea privind activitatea de comerţ exterior şi nu­ doresc să insist asupra ei. In cadrul consfătuirii s-a vor­bit mult de problema aprovizio­nării tehnico-materiale. Această problemă constituie, de asemenea, o sarcină importantă ce revine centralelor, care trebuie să reali­zeze aprovizionarea tehnico-ma­terială a tuturor unităţilor de pro­ducţie din cadrul lor. In legătu­ră cu această problemă s-au fă­cut aici multe propuneri juste, în special pentru îmbunătăţirea pro­iectului de lege care se pregăteş­te, pentru ridicarea rolului şi răs­punderii departamentului apro­vizionării din cadrul C.S.P. în asi­gurarea bunei aprovizionări teh­nico-materiale. Desigur, în domeniul aprovizio­nării tenhico-materiale se pun multe probleme. O bună aprovi­zionare începe în primul rînd cu o planificare corespunzătoare. După cum se ştie, noi am realizat şi chiar am depăşit, an de an, planul de producţie. Aceasta înseamnă că, pînă la urmă, am avut o ba­lanţă bună de materii prime şi materiale. Avem stabilite norme de consum, dispunem de stocuri de materiale, atît pentru produc­ţie, cît şi de rezervă. Unele stocuri sunt corespunzătoare, alte­le, se spune, că sunt încă mici — dar totuşi sunt. Există norme pre­cise care stau la baza stabilirii programului de activitate din uni­tăţile de producţie. Atunci de un­de intervin totuşi unele neajun­suri în aprovizionarea tehnico­­materială a procesului de pro­ducţie ? După părerea mea, lipsurile în domeniul bunei aprovizionări tehnico-materiale rezidă în primul rînd în neres­­pectarea contractelor, în nelivra­­rea la timp de către unităţile pro­ducătoare a materialelor, suban­­samblelor sau a pro­duselor con­tractate cu alte întreprinderi. Deşi n-aş fi vrut să dau nici un exem­plu, doresc totuşi să arăt că cen­trala de vagoane a întîmpinat mari greutăţi în realizarea sarci­nilor de plan datorită faptului că alte întreprinderi, cu care avea contracte de cooperare, nu i-au livrat la timp boghiurile necesa­re. Asemenea situaţii am întîlnit şi în legătură cu alte produse. Or, numai asigurînd livrarea promp­tă, fără întîrziere a produselor contractate vom contribui la bu­na organizare şi desfăşurare a producţiei ! Deci problema este de a introduce ordine în planifica­rea noastră, de a asigura execu­tarea la timp a comenzilor con­tractate. Eu înţeleg că am putea avea greutăţi — şi cîte o dată a­­vem — cu produsele care întîrzie să ne vină din import, deşi nici în această privinţă n-ar trebui să întîmpinăm dificultăţi pentru că noi tot am alocat şi alocăm banii necesari pentru importuri. Cite o dată însă aceste importuri ne costă mai scump pentru că nu le contractăm la timp. Deci problema principală care se pune în legătură cu desfăşura­rea susţinută, ritmică a procesu­lui de producţie, cu buna aprovi­zionare tehnico-materială este realizarea unei planificări judi­cioase, introducerea unei ordini desăvîrşite în livrările de produse dintre întreprinderi. Consider că în această privinţă, departamen­tului aprovizionării din C.S.P., ca şi ministerelor le revin încă sar­cini mari, pînă cînd centralele vor prelua bine toate atribuţiuni­­le ce le au. Avem cazuri cînd chiar între unităţile din cadrul aceleiaşi centrale, depinzînd deci de acelaşi director de centrală, nu se realizează la timp livrările di­feritelor materiale sau subansam­­ble. De aceea, consider că aceas­tă problemă trebuie să preocupe în mod deosebit centralele , să fie luate măsuri hotărîte pentru a pune ordine în această privinţă, deoarece de aceasta depinde des­făşurarea normală a activităţii de producţie şi, în bună măsură, ca­litatea propriu-zisă a produselor. In atribuţiunile unităţilor cu statut de centrală, un joc impor­tant îl va avea întocmirea planu­lui de producţie. Cînd s-a trecut la organizarea centralelor s-a por­nit de la considerentul că ele tre­buie să fie de fapt titularul de plan — asigurînd, fireşte, ca fie­­cecare întreprindere cum po fi STOT să participe şi să-şi spună păre­rea la stabilirea sarcinilor de plan ce-i revin. Centrala este unitatea cu care lucrează planificarea, mi­nisterul, finanţele şi toate orga­nismele noastre economice ! Por­nind de aici trebuie să stabilim atît mijloacele, cît şi organizarea corespunzătoare, pentru ca cen­tralele să cunoască bine capaci­tăţile de producţie pe care le au şi, în concordanţă cu ele, cu sar­cinile generale puse de partid şi guvern, să-şi întocmească planul. In legătură cu aceasta doresc să mă refer în continuare la proble­ma indicatorilor de plan. Desigur, pot fi mai mulţi sau mai puţini indicatori , pentru oricine însă care va conduce producţia, pen­tru orice conducător de centrală, cunoaşterea unui număr foarte mare de indicatori este o necesi­tate. Fie că vom cuprinde sau nu aceşti indicatori în planul de stat, centrala nu se va putea lipsi de ei, fiindu-i absolut necesari pen­tru a asigura o conducere ştiin­ţifică şi cu bune rezultate a acti­vităţii economice. Poate oare ci­neva să nu cunoască ce produce şi pentru cine, ce sortimente rea­lizează, atît­ în unităţi fizice, cit şi valoric ? Poate cineva să nu prevadă de unde şi cum se apro­vizionează, ce materiale îi sînt ne­cesare pentru sortimentele pe ca­re le produce ? Poate cineva să nu stabilească cu cine va coopera spre a realiza produsul respectiv? Poate să nu ştie cu ce număr de muncitori va realiza planul, cîţi ingineri îi trebuie în proiectare, cîţi în cercetare şi în producţie ? Care conducător de centrală se poate angaja realmente să con­ducă activitatea economică fără să cunoască aceşti indicatori de bază ? Cu toţii cunoaştem că forţa ho­­tărîtoare în producţie este omul ; îndeplinirea planului depinde în­­tr-o măsură decisivă de felul cum asigurăm şi formăm cadrele ne­cesare. Se ştie că pentru a pregăti un inginer este nevoie de 5 ani de zile. Necesarul de cadre tre­buie deci cunoscut şi prevăzut cu mult înainte, spre a şti unde să formăm aceste cadre, ce să facem in acest scop. De asemenea, ca să pregătim muncitori calificaţi tre­buie să ştim dinainte cîţi ne tre­buie, ce şcoli dezvoltăm pentru aceasta. Deci problema stabilirii de indicatori precişi în legătură cu asigurarea şi folosirea forţei de muncă nu este o simplă for­malitate, ci reprezintă o necesita­te stringentă pentru o conducere eficientă a economiei! Aş putea, desigur, să mă refer şi la alţi indicatori. Ne gîndim ca, într-adevăr, în planul central să avem mai puţini indicatori, dar nu vom scuti cu nimic centralele să aibă un număr foarte mare de astfel de indicatori. Nu putem conduce economia, activitatea de construcţie socialistă, lăsînd ca fiecare unitate să procedeze cum doreşte în acest domeniu hotări­­tor. Noi construim în mod plani­ficat — şi trebuie să asigurăm o repartiţie cît mai judicioasă a for­ţei de muncă în diferite­le sectoare de activitate. Totodată, trebuie să veghem la folosirea raţională a acestor for­ţe, să creăm condiţii de lucru pentru toţi oamenii muncii. In acest spirit trebuie privită pro­blema asigurării şi formării ca­drelor — nu ca un indicator în plus sau în minus. Fireşte, unii ar putea spune că aceasta înseamnă evidenţă mai multă. Ca tovarăşi. De aceea ne şi preocupăm să introducem un sistem cît mai modern de evi­denţă. Folosim maşini de cal­cul spre a putea ca, într-adevăr, simplificînd munca oamenilor, să realizăm o evidenţă bună şi la timp. Fără o asemenea evi­denţă nu se poate conduce eco­nomia. Fiecare din conducătorii de centrală va trebui să intro­ducă o disciplină de fier în a­­ceastă privinţă. Eu rog pe con­ducătorii centralelor să înţeleagă că trebuie să acorde o atenţie deosebită tuturor problemelor ca­re ţin de o bună planificare , să nu caute să fugă de ele sub mo­tiv că „o să le rezolve alţii“. S-au ridicat aici şi unele pro­bleme financiare ; nu aş dori să insist prea mult asupra lor. Noi pornim de la faptul că centrala trebuie să răspundă de întreaga activitate economico-financiară a unităţilor în subordine. Legătura între buget, bancă şi unităţile de producţie este centrala ; ea tre­buie să aibă o evidenţă generală a beneficiilor şi să le verse la buget, indiferent unde se reali­zează aceste beneficii. Centrala trebuie să cunoască şi să urmă­rească indicatorii financiari, să ştie cum se realizează beneficiile şi ceilalţi indici de către toate u­­nităţile din cadrul său ; ea cen­tralizează rezultatele obţinute în realizarea acestor indicatori şi din dispoziţia ei se fac toate reparti­ţiile, stabilindu-se atît ceea ce rămîne la întreprinderi şi centra­lă, cît şi ceea ce se varsă la bu­get în conformitate cu prevederi­le legii. Va trebui să examinăm o se­rie de propuneri care s-au făcut aici privind lăsarea unor fonduri la dispoziţia centralelor, dar pro­­cedînd la o redistribuire a aces­­­lora­ şi asigurind un control u­­nitar asupra folosirii şi cheltuirii lor, tocmai spre a întări rolul şi atribuţiunile acestor unităţi în conducerea activităţii economice. De altfel, în ce priveşte investi­ţiile, în afară de anumite cazuri, cea mai mare parte se fac prin centrală. Este adevărat că aceas­ta implică anumite obligaţii, dar nu vom renunţa niciodată la a­­cest sistem şi nici la controlul respectiv. Centralele au astăzi dreptul să avizeze investiţii pînă la 30 de milioane, desigur, în conformitate cu legile în vigoare. Dar poate oare cineva, atunci cînd realizează o lucrare de in­vestiţii, să renunţe la întocmirea unui proiect sau să nu supună proiectul respectiv spre avizare şi control ? Nimeni nu poate pre­tinde acest lucru. Altceva este însă de a simplifica, eventual, unele faze de realizare a investi­ţiei cum, de altfel, au făcut unele centrale care şi-au elaborat pro­iectul, şi au executat, în cadrul planului general, lucrările res­pective, fără să mai apeleze la proiectanţi şi chiar la construc­tori din afară. Considerăm că a­­ceasta este o practică bună pe care am recomandat-o şi o re­comandăm. Am constatat că a­­ceste centrale au executat o se­rie de lucrări mari cu aproape 50 la sută mai ieftin decît dacă le-ar fi realizat prin întreprinde­rile specializate ale Ministerului Construcţiilor Industriale, care în general lucrează bine, dar foarte scump. Deci, asemenea atribuţii şi sarcini rămîn la centrale — şi trebuie să le întărim în conformi­tate cu legile şi cu normele gene­rale care guvernează economia noastră. Pe drept cuvînt cîţiva tovarăşi au ridicat aici problema unei mai bune cooperări directe între unităţile cu statut de centrală. însăşi legea contractelor prevede o cooperare strinsă şi o legătură permanentă între centrale — atît din cadrul aceluiaşi minister, cît şi dintre centralele aparţinînd u­­nor ministere diferite , pentru a stabili împreună cum să rezolve anumite probleme, inclusiv cum pot coopera la realizarea unor o­­biective economice. O sarcină importantă a centra­lelor industriale este asigurarea pregătirii cadrelor şi a reciclării acestora. De altfel, în legea su­pusă discuţiilor privind reciclarea cadrelor se prevede in mod ex­pres această obligaţie a centrale­lor. Este de înţeles că centralele trebuie să se preocupe atît de formarea muncitorilor calificaţi, de promovarea lor în producţie, cît şi de asigurarea necesarului de cadre cu studii medii şi supe­rioare. Desigur, toate acestea tre­buie să se facă în conformitate cu normele generale. în consfătui­rea noastră s-au făcut cîteva pro­puneri în legătură cu unele dero­gări de la legile in vigoare pri­vind promovarea în diferite func­ţii. Această problemă este destul de serioasă şi ea trebuie tratată ca atare. Să avem în vedere că legile noastre privind stagiile în producţie sunt unice pentru toată economia ; a admite derogări de la ele ar însemna să nu soluţio­năm în mod corespunzător aceas­tă problemă, să creăm posibilităţi ca în unele cazuri promovările să nu se facă în conformitate cu ne­voile economiei şi să se dea naş­tere la abuzuri şi favoritisme în această privinţă. Există, într-adevăr, o problemă pe care noi o analizăm şi va tre­bui s-o soluţionăm în mod cores­punzător — aceea a promovării de maiştri din rîndul muncitori­lor de înaltă calificare. în gene­ral, trimitem în şcolile de maiştri tineri de 18 ani şi, la 21 de ani, după ce absolvă cursurile respec­tive, le este greu să conducă pro­ducţia, pentru că n-au avut înain­te practica necesară ca muncitori. Va trebui să revedem această le­ge, să recrutăm pentru şcolile de maiştri oameni cu practică în producţie, să organizăm pregăti­rea lor corespunzătoare spre a că­păta cunoştinţele necesare de or­ganizatori şi conducători ai pro­ducţiei. Desigur, acolo unde se va ivi necesitatea, şi de la caz la caz, va trebui să admitem ca unii muncitori de înaltă calificare să poată fi promovaţi maiştri, ur­­mînd ca intre timp să frecvente­ze cursurile respective, pe care le avem de altfel organizate în toate întreprinderile. Aici se ridi­că şi alte aspecte — legate de sa­larizare, de cointeresare —, pe ca­re însă Ie vom analiza în mod special spre a soluţiona cît mai bine această problemă. Este ade­vărat, noi am stabilit o oarecare corelaţie în ce priveşte salariul tarifar, dar nu este încă suficient de bine rezolvată problema legă­rii mai strînse a veniturilor mais­trului de rezultatele obţinute de secţia sau atelierul de producţie pe care acesta îl conduce. Va tre­bui să studiem această problemă şi să o soluţionăm în mod cores­punzător. Dar, pornind de aici, nu putem extinde aceste derogări la ingi­neri, la cercetători şi aşa mai de­parte, decît in limitele şi în cazu­rile prevăzute în lege pentru ca­tegoriile respective. Astăzi există totuşi un număr suficient de ca­dre cu studii superioare şi medii şi n-am putea spune că nu avem posibilitatea, să acoperim toate sectoarele cu oameni avînd sta­giul corespunzător. Desigur, sînt şi unele mici excepţii cînd, de la caz la caz, se dau aprobările ne­cesare. în general, însă, suntem­ astăzi în situaţia să putem spune că nu este necesar să apelăm la derogări de la prevederile legii pentru a acoperi nevoile de cadre ale unor sectoare. In continuare doresc să atrag atenţia asupra unei probleme pe care o consider deosebit de im­portantă. Este vorba de preocupa­rea pe care trebuie s-o manifeste conducerile centralelor faţă de problemele sociale, de îmbunătă­ţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale oamenilor muncii. De­sigur, sunt organizaţii care au ma­re rol în această privinţă , dar şi centralele, conducerile lor vor trebui să urmărească îndeaproa­pe ca prevederile privind realiza­rea creşterii veniturilor, îmbună­tăţirea condiţiilor de lucru şi mă­surile pentru a asigura aceste condiţii, precum şi alte pre­vederi de ordin social să se realizeze cît mai bine. Avem în vedere ca, în acest cin­cinal, să ajungem, de la 27.000 de locuri în creşe, cît avem astăzi, la 80—100.000 ; aceasta va ajuta la rezolvarea în condiţiuni bune a acestei probleme. Va creşte nu­­mărul de cămine pentru copii, vom construi, de asemenea, un număr însemnat de locuri în că­mine pentru tineret. Se prevede a se organiza cantine corespun­­zătoare, în raport cu necesităţile şi cerinţele oamenilor muncii. Avem un şir de prevederi în le­gătură cu rezolvarea altor pro­bleme de interes social , la ca­re m-am referit. In ce priveşte locuinţele, cunoaşteţi că se pre­vede construirea a 500.000 de a­­partamente, dar probabil că a­­ceastă cifră va fi depăşită ; încă de acum am suplimentat cu 15.000 de apartamente planul de con­strucţii de locuinţe în Capitală. Dacă ne vom ocupa serios de rea­lizarea la timp a tuturor acestor prevederi, vom obţine progrese însemnate în soluţionarea multo­ra din problemele în care mai întîmpinăm astăzi unele greutăţi. F­ireşte nu se poate spune că în 5 ani vom rezolva total problema locuinţelor, deoarece cerinţele în acest domeniu cresc, oamenii ca­re stau astăzi într-o casă mai mo­destă mîine vor neapărat să se mute în alta mai mare — aceasta este un lucru firesc ; va trece în­că mult pînă cînd vom putea spune că am asigurat un fond de locuinţe care să satisfacă toate cerinţele aşa cum doreşte fieca­re. Dar prevederile pe care le avem în această privinţă trebuie urmărite şi realizate în bune condiţiuni. Consider că trebuie să ţinem seama de o serie de propuneri formulate aici privind atribuirea fondurilor şi mijloacelor mate­riale centralelor pentru a realiza asemenea prevederi cu caracter social — locuinţe, creşe, cantine, cămine — asigurind în felul aces­ta o legătură mai strinsă a sala­riaţilor cu întreprinderea respec­tivă. Aşa cum am spus şi la adu­narea salariaţilor de la „23 Au­gust“, vom distribui şi locuinţele prin întreprinderi, vom face ca, prin dezvoltarea reţelei de creşe, de cămine şi prin alte măsuri cu caracter social, salariaţii să se simtă mai strîns ataşaţi de între­prinderea unde lucrează. Deci a­­cesta va fi un factor care va în­tări propriu-zis rolul întreprin­derilor, legătura lor cu masele de oameni ai muncii. Din acest punct de vedere consider că este bine să revedem şi să lărgim atri­­buţiile centralelor şi întreprin­derilor. Nu am vorbit despre ministere pentru că despre ele am mai dis­cutat şi în alte împrejurări. Este însă clar ca, o dată cu lărgirea atribuţiilor centralelor şi între­prinderilor economice, se modi­fică şi rolul pe care îl au astăzi ministerele. Ele vor trebui să re­nunţe la o serie de practici din trecut — cînd se ocupau de re­zolvarea tuturor problemelor — să lase o mare parte din aceste probleme în răspunderea noilor organisme economice. In schimb, ministerele trebuie să acorde mai multă atenţie problemelor con­ducerii generale, rezolvării lor unitare pentru toate sectoarele de care se ocupă. In felul acesta ele vor putea, într-adevăr, să aibă o privire de perspectivă, să acorde mai multă atenţie proble­melor introducerii noului, orga­nizării unitare a cercetării şi so­luţionării problemelor generale ale conducerii ramurilor respec­tive. In concepţia despre care am vorbit pînă acum, cresc foarte mult atribuţiile centralelor şi în­treprinderilor. Nu aş dori, însă, să rămînă cineva cu impresia că, luînd aceste măsuri, va trebui, în vreun fel, să nu mai asigurăm în continuare conducerea unitară, centrală a întregii activităţi .­ (Continuare in pag. a 4-a) (Urmare din pag. 1) dru Necula, directorul general al centralei de maşini şi materiale electrotehnice, Iulian Cohn, di­rectorul general al grupului in­dustrial de foraj-extracţie din Moineşti, Gheorghe Constantines­­cu, directorul general al Combi­natului de exploatare şi indus­trializare a lemnului din Piteşti, Matei Ghigiu, ministrul construc­ţiilor industriale, Pavel Diniş, directorul general al Combinatu­lui de mătase Bucureşti, Soos Manea Carol, secretar cu proble­me economice al Comitetului ju­deţean Cluj al P.C.R., Virgil Ac­­tarian, prim-vicepreşedinte al Co­mitetului de Stat al Planificării, Florea Dumitrescu, ministrul fi­nanţelor, Bujor Almăşan, minis­trul industriei miniere şi geolo­giei şi Dumitru Niculescu, inspec­tor general al Inspectoratului ge­neral de stat pentru controlul calităţii produselor. Dezbaterile s-au desfăşurat în­tr-o atmosferă de lucru. Vorbito­rii au relevat că înfiinţarea cen­tralelor industriale şi a celorlalte organisme economice cu acest statut a confirmat justeţea măsu­rilor întreprinse de conducerea partidului şi statului nostru pri­vind organizarea, planificarea şi conducerea activităţii economice. S-a subliniat îndeosebi faptul că înfiinţarea noilor organisme eco­nomice a contribuit în mare mă­sură la înlăturarea fenomenelor de centralism excesiv şi de para­lelisme în activitate, a asigurat o cuprindere mai bună a volu­mului sporit de activităţi cores­punzător stadiului actual de dez­voltare a industriei şi a celorlalte ramuri. Aceasta a dus la rezol­varea cu mai multă operativita­te, competenţă şi elasticitate a problemelor majore ale produc­ţiei, ca urmare a apropierii con­ducerii de producţie şi a folo­sirii mai bune a cadrelor de specialişti în economie. In discuţii, numeroşi vorbitori au propus o mai bună precizare şi delimitare a competenţelor şi atribuţiilor centralelor industria­le, a organismelor lor de condu­cere colectivă. Totodată s-au for­mulat critici asupra unor defici­enţe care mai persistă în organi­zarea şi funcţionarea acestor or­ganisme, asupra metodelor şi sti­lului de muncă ale unor minis­tere şi organe centrale. In încheierea dezbaterilor a luat cuvîntul tovarăşul Nicolae Ceauşescu. , Cuvîntarea a fost urmărită cu deosebit interes de participanţi şi subliniată în repetate rînduri de vii şi îndelungi aplauze. (Agerpres)

Next