Informaţia Harghitei, ianuarie-martie 1971 (Anul 4, nr. 886-960)
1971-02-25 / nr. 931
Cuvîntarea tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU (Urmare din pag. 1) Implică aceasta pentru unităţile respective. De asemenea, diversitatea de organizare, corespunzătoare specificului fiecărui sector şi fiecărei ramuri de activitate, nu trebuie să transforme aceste unităţi în mini ministere — aşa cum s-a întîmplat cu unele centrale. Există centrale industriale care, pe lingă faptul că au organizare şi atribuţiuni asemănătoare cu cele ale fostelor direcţii generale, şi-au creat şi un aparat numeros, unele depăşind cu mult personalul unor ministere economice. Acest lucru s-a realizat nu pe seama aparatului din ministere, pentru că aceasta tot ar fi fost un lucru pozitiv, ci, în special, pe seama cadrelor tehnice din întreprinderi. Aceasta a dus la slăbirea încadrării întreprinderilor cu personal de execuţie şi de conducere a producţiei, ceea ce a avut urmări negative în acest domeniu. N-aş putea să nu menţionez, de asemenea, faptul că în organizarea unităţilor economice cu statut de centrală nu s-au aplicat pînă la capăt hotărîrile de partid şi de stat privind trimiterea spre producţie a cadrelor din ministere. Fiecare minister a căutat să procedeze în aşa fel încît, pînă la urmă, toţi oamenii, cu mici excepţii, să rămînă în Bucureşti. Din toate aşa-zisele reduceri de personal care s-au realizat în ce priveşte aparatul ministerelor, nici 10 la sută nu au mers în unităţile de producţie în provincie, deşi ştim cu toţii că astăzi aproape 85 la sută din producţia ţării se realizează acolo, nu în Bucureşti. Insist asupra acestor aspecte pentru că trebuie să le avem în vedere la definitivarea măsurilor pe care urmează să le luăm în continuare în scopul asigurării cu cadre corespunzătoare a unităţilor productive. Pe bună dreptate au arătat aici mai mulţi tovarăşi că s-a observat o oarecare încetineală în preluarea de către centrale a activităţilor pe care acestea trebuiau să le îndeplinească. Desigur, cauzele pot fi mai multe. Suntem la început şi, ca atare, a fost nevoie ca lucrurile să mai fie clarificate , dar se pare că a existat şi o oarecare reţinere, în primul rînd din partea centralelor. Acestea nu s-au dovedit destul de hotărîte în a prelua cît mai operativ atribuţiunile ce li s-au încredinţat şi a trece la realizarea tuturor sarcinilor ce le reveneau. Această reţinere este legată, desigur, şi de faptul că noua formă de organizare implică o creştere serioasă a răspunderilor cadrelor respective; am întîlnit cazuri cînd unii tovarăşi aveau părerea că centralele nu trebuie să preia, totuşi, prea multe atribuţiuni şi sarcini de la ministere. Au existat reţineri şi la ministere — fireşte din alte motive. în parte, asemenea reţineri s-au născut dintr-o oarecare neîncredere în posibilităţile noilor organisme economice de a soluţiona corespunzător problemele conducerii şi organizării producţiei ; ele au pornit însă şi dintr-o anumită teamă a aparatului central că dacă se vor trece prea multe atribuţiuni la centrale se va vedea că nu se justifică menţinerea unui personal atît de numeros la ministere şi că va fi necesar să se meargă mai ferm pe linia deplasării de sus în jos a cadrelor şi a forţelor noastre, a îndreptării lor spre procesul de producţie, acolo unde se hotărăşte pînă la urmă buna calitate a produselor. Cred însă că am ajuns acum în situaţia de a depăşi aceste reţineri. Consfătuirea de astăzi ne-a dat posibilitatea să clarificăm o serie de probleme în această privinţă şi va trebui să trecem cu hotărîre la realizarea, intr-un timp cît mai scurt şi în condiţii cît mai bune, a sarcinilor puse de conducerea de partid şi de stat în acest domeniu. Aş dori să mă opresc, de asemenea, pe scurt, asupra unor probleme mai importante care trebuie să stea în fața unităţilor economice cu statut de centrală. înainte de toate, doresc să subliniez necesitatea ca aceste întreprinderi cu statut de centrală să asigure o integrare completă economico-financiară a unităţilor care s-au reunit în cadrul lor, să devină în mod real organisme de conducere a activităţii de producţie, de bună gospodărire a mijloacelor materiale şi financiare, în acest sens, înseşi legea şi proiectul de statut pun în centrul preocupărilor această latură a activităţii centralelor industriale. Pornind de aici este necesar să acţionăm cu mai multă fermitate pentru profilarea şi specializarea producţiei. Aceasta, desigur, este valabil pentru toate unităţile noastre economice, ţinînd seama de specificul şi caracterul fiecărei activităţi. Doresc însă să mă refer îndeosebi la sectorul construcţiilor de maşini, unde această problemă este de o necesitate imediată. Pentru a realiza importantul program pe care acest sector îl are de îndeplinit în cadrul planului cincinal actual, şi pentru a face ca ramura construcţiilor de maşini să realizeze produse de înaltă tehnicitate atît pentru înzestrarea economiei naţionale cu maşini şi utilaje cu parametri de nivel mondial, cît şi pentru realizarea prevederilor mari de export, este necesar să lichidăm cît mai repede fărîmiţarea actuală din acest sector şi să asigurăm o bună profilare şi specializare a producţiei. Nu mai este admisibil ca în fiecare din cele cîteva sute de unităţi ale industriei construcţiilor de maşini să se facă de toate. Cit timp vom avea, de exemplu, în fiecare unitate, mai mare sau mai mică, sectoare calde şi nu le vom concentra, cît timp nu vom reuni forţele de specialişti şi de cercetare şi nu vom asigura o îndrumare unitară a acestor sectoare, nu vom lichida rebuturile. Şi, se ştie că rebuturile reprezintă una din lipsurile mari ale acestui domeniu de activitate. Dacă vom menţine actualul fel de a lucra, continuînd să fabricăm în zeci de unităţi motoare şi subansamble şi nu vom profila întreprinderi speciale pe familii, pe grupe sau chiar pe produse specifice, nu vom avea producţie bună, de serie, nu vom avea o eficienţă economică corespunzătoare. Se pare însă că această problemă nu este bine înţeleasă în întreaga ramură a construcţiilor de maşini. Cînd s-au creat centralele s-a avut de la început în vedere — şi s-a trasat ca sarcină — ca unităţile din acest sector să treacă rapid la specializare. Nu doresc să mă refer în mod concret la nici un fel de centrale, deşi am vizitat în ultimele luni multe întreprinderi şi am discutat cu mulţi dintre dumneavoastră. Trebuie să spun însă că ne mişcăm destul de încet în această privinţă, că există încă reţineri ; fiecare conducător de întreprindere vrea să dovedească că poate face mai bine în unitatea sa anumite piese sau subansamble şi că nu este nevoie să aştepte să i le livreze o centrală sau alta specializată în realizarea unor asemenea produse. Or, a continua în felul acesta, înseamnă a lucra meşteşugăreşte ! Şi nu se poate merge aşa mai departe ! Construcţia de maşini trebuie să fie, prin excelenţă, modern organizată din toate punctele de vedere. Specializarea în construcţiile de maşini constituie o necesitate de prim ordin, dacă vrem, într-adevăr, să asigurăm produselor noastre univel tehnic ridicat, şi competitivitate pe scară internaţională. Nu mă mai refer la celelalte ramuri pentru că problemele specializării se pun în mod diferit, deşi în această consfătuire unii tovarăşi au vorbit despre felul în care se acţionează în această privinţă în industria uşoară. Problema specializării trebuie, întradevăr, să o tratăm în mod diferenţiat, de la ramură la ramură, îndeosebi este necesar să acordăm, în această privinţă, atenţia principală construcţiilor de maşini şi, plecînd de aici, să realizăm tot ceea ce se impune pentru toate celelalte ramuri. In ce priveşte activitatea de cercetare şi proiectare doresc să arăt că in acest domeniu am făcut paşi însemnaţi înainte, am obţinut o serie de rezultate bune. In cincinalul care a trecut am creat un mare număr de institute şi centre de cercetare. In sectorul construcţiilor de maşini, unde în 1965 aveam doar două sau trei institute, am ajuns să avem astăzi 17 institute şi centre de cercetare. Consider că acesta este un lucru bun, aşa cum apreciez ca pozitiv faptul că aceste institute şi centre funcţionează îndeosebi pe lingă unităţile productive, la centrale, ceea ce asigură o strînsă legătură a activităţii de cercetare şi proiectare cu producţia. Nu vreau să mă mai refer la lipsurile care sunt în acest domeniu de activitate. Doresc însă să subliniez că va trebui să acordăm o atenţie mai mare cercetării şi proiectării, in special în ramura construcţiilor de maşini, unde introducerea noului este deosebit de rapidă. Se cunoaşte că în această ramură, într-un interval de 6—7 ani apar noi tehnologii, noi motoare şi utilaje, noi maşini şi, dacă nu ţinem pasul, nu vom putea fi competitivi pe piaţa internaţională, nu vom putea înzestra economia naţională cu tehnica modernă, avansată. De aceea este necesar să acordăm o mare atenţie activităţii de cercetare din această ramură, introducerii cît mai rapide în producţie a rezultatelor ei. Aceasta este, desigur, valabil şi pentru celelalte ramuri de activitate — pentru chimie, metalurgie, industria minieră, industria uşoară şi alimentară, în raport cu specificul şi caracterul fiecăreia. Este clar, de exemplu, că dacă avem un institut miniercărbune şi există 3 centrale industriale ale cărbunelui nu va trebui să înfiinţăm pentru fiecare din ele cite un institut. Desigur, o dată cu dezvoltarea activităţii de cercetare în institute este necesar ca şi in unităţile productive să sporească preocuparea pentru aplicarea rezultatelor cercetării, perfecţionarea continuă a producţiei, introducerea noului. Trebuie să avem în vedere necesitatea unei coordonări a cercetării ştiinţifice spre a nu risipi forţele şi a folosi mai bine atît cadrele, cît şi mijloacele tehnice, materiale şi financiare şi a obţine mai rapid soluţionarea unor probleme tehnico-ştiinţifice pe care le ridică dezvoltarea producţiei, progresul general al întregii ţări. De altfel, acesta a fost scopul înfiinţării, la timpul respectiv, a Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice. Problema coordonării cercetării pe ministere şi chiar pe economie, pe întreaga ţară, este deci o stringentă necesitate. Asigurînd această coordonare nu înseamnă că ştirbim sau împiedicăm în vreun fel dezvoltarea activităţii de cercetare care se desfăşoară jos, în institute şi unităţi productive. Pornind de la rolul important pe care îl are cercetarea ştiinţifică în creaţia de bunuri materiale, în perfecţionarea producţiei şi a întregii noastre activităţi, va trebui să acordăm în permanenţă o atenţie deosebită acestui sector ; este necesar să ne preocupăm de organizarea institutelor şi centrelor de cercetare acolo unde ele sunt cel mai necesare pentru a asigura introducerea rapidă a noului în producţie, fără însă a merge la uniformizare. Să ţinem seama în această privinţă de specificul fiecărei ramuri şi să asigurăm o coordonare cît mai unitară a activităţii, fără ca aceasta să însemne neapărat o centralizare a muncii de cercetare. S-a vorbit aici despre calitatea produselor. Cred că pentru noi toţi este clar că, dacă vrem să pătrundem cu mărfurile noastre pe piaţa internaţională, dacă dorim să dezvoltăm economia naţională la nivelul tehnicii mondiale trebuie să acordăm o atenţie deosebită problemei calităţii întregii noastre activităţi. Nu vreau să dau nici un exemplu în această privinţă, dar consider că această problemă trebuie să stea permanent in atenţia tuturor centralelor, a tuturor unităţilor noastre de producţie. Pînă la urmă, calitatea nu o hotărăşte controlul de calitate, ci activitatea practică, concretă a fiecărui muncitor, maistru, inginer, a tuturor acelora care lucrează nemijlocit în procesul de producţie. Este necesar să luăm asemenea măsuri încît să facem ca din unităţile noastre să nu mai iasă in nici un fel produse necorespunzătoare. Numai cînd vom reuşi ca aceasta să devină o cauză generală a întregului colectiv, atunci vom realiza în mod corespunzător problema calităţii. O altă latură importantă a activităţii centralelor noastre este asigurarea desfacerii produselor. Am mai spus şi cu alt prilej că procesul de producţie se termină numai o dată cu vînzarea produsului, fie în ţară, fie în străinătate, cu încasarea contravalorii lui şi deci cu crearea condiţiilor pentru reluarea ciclului de producţie. Noi considerăm că problema desfacerii produselor trebuie rezolvată pe centrală. Din acest punct de vedere este necesar ca unitățile din cadrul centralelor să fie întrucîtva degrevate de asemenea sarcini, fără insă a considera că ele nu trebuie să se mai preocupe deloc de felul cum se vinde produsul lor pe piaţă. Dar cel care trebuie să realizeze desfacerea producţiei este centrala : ea trebuie să realizeze vînzarea, atît în ţară, cît şi în străinătate. Am mai discutat această problemă la consfătuirea privind activitatea de comerţ exterior şi nu doresc să insist asupra ei. In cadrul consfătuirii s-a vorbit mult de problema aprovizionării tehnico-materiale. Această problemă constituie, de asemenea, o sarcină importantă ce revine centralelor, care trebuie să realizeze aprovizionarea tehnico-materială a tuturor unităţilor de producţie din cadrul lor. In legătură cu această problemă s-au făcut aici multe propuneri juste, în special pentru îmbunătăţirea proiectului de lege care se pregăteşte, pentru ridicarea rolului şi răspunderii departamentului aprovizionării din cadrul C.S.P. în asigurarea bunei aprovizionări tehnico-materiale. Desigur, în domeniul aprovizionării tenhico-materiale se pun multe probleme. O bună aprovizionare începe în primul rînd cu o planificare corespunzătoare. După cum se ştie, noi am realizat şi chiar am depăşit, an de an, planul de producţie. Aceasta înseamnă că, pînă la urmă, am avut o balanţă bună de materii prime şi materiale. Avem stabilite norme de consum, dispunem de stocuri de materiale, atît pentru producţie, cît şi de rezervă. Unele stocuri sunt corespunzătoare, altele, se spune, că sunt încă mici — dar totuşi sunt. Există norme precise care stau la baza stabilirii programului de activitate din unităţile de producţie. Atunci de unde intervin totuşi unele neajunsuri în aprovizionarea tehnicomaterială a procesului de producţie ? După părerea mea, lipsurile în domeniul bunei aprovizionări tehnico-materiale rezidă în primul rînd în nerespectarea contractelor, în nelivrarea la timp de către unităţile producătoare a materialelor, subansamblelor sau a produselor contractate cu alte întreprinderi. Deşi n-aş fi vrut să dau nici un exemplu, doresc totuşi să arăt că centrala de vagoane a întîmpinat mari greutăţi în realizarea sarcinilor de plan datorită faptului că alte întreprinderi, cu care avea contracte de cooperare, nu i-au livrat la timp boghiurile necesare. Asemenea situaţii am întîlnit şi în legătură cu alte produse. Or, numai asigurînd livrarea promptă, fără întîrziere a produselor contractate vom contribui la buna organizare şi desfăşurare a producţiei ! Deci problema este de a introduce ordine în planificarea noastră, de a asigura executarea la timp a comenzilor contractate. Eu înţeleg că am putea avea greutăţi — şi cîte o dată avem — cu produsele care întîrzie să ne vină din import, deşi nici în această privinţă n-ar trebui să întîmpinăm dificultăţi pentru că noi tot am alocat şi alocăm banii necesari pentru importuri. Cite o dată însă aceste importuri ne costă mai scump pentru că nu le contractăm la timp. Deci problema principală care se pune în legătură cu desfăşurarea susţinută, ritmică a procesului de producţie, cu buna aprovizionare tehnico-materială este realizarea unei planificări judicioase, introducerea unei ordini desăvîrşite în livrările de produse dintre întreprinderi. Consider că în această privinţă, departamentului aprovizionării din C.S.P., ca şi ministerelor le revin încă sarcini mari, pînă cînd centralele vor prelua bine toate atribuţiunile ce le au. Avem cazuri cînd chiar între unităţile din cadrul aceleiaşi centrale, depinzînd deci de acelaşi director de centrală, nu se realizează la timp livrările diferitelor materiale sau subansamble. De aceea, consider că această problemă trebuie să preocupe în mod deosebit centralele , să fie luate măsuri hotărîte pentru a pune ordine în această privinţă, deoarece de aceasta depinde desfăşurarea normală a activităţii de producţie şi, în bună măsură, calitatea propriu-zisă a produselor. In atribuţiunile unităţilor cu statut de centrală, un joc important îl va avea întocmirea planului de producţie. Cînd s-a trecut la organizarea centralelor s-a pornit de la considerentul că ele trebuie să fie de fapt titularul de plan — asigurînd, fireşte, ca fiececare întreprindere cum po fi STOT să participe şi să-şi spună părerea la stabilirea sarcinilor de plan ce-i revin. Centrala este unitatea cu care lucrează planificarea, ministerul, finanţele şi toate organismele noastre economice ! Pornind de aici trebuie să stabilim atît mijloacele, cît şi organizarea corespunzătoare, pentru ca centralele să cunoască bine capacităţile de producţie pe care le au şi, în concordanţă cu ele, cu sarcinile generale puse de partid şi guvern, să-şi întocmească planul. In legătură cu aceasta doresc să mă refer în continuare la problema indicatorilor de plan. Desigur, pot fi mai mulţi sau mai puţini indicatori , pentru oricine însă care va conduce producţia, pentru orice conducător de centrală, cunoaşterea unui număr foarte mare de indicatori este o necesitate. Fie că vom cuprinde sau nu aceşti indicatori în planul de stat, centrala nu se va putea lipsi de ei, fiindu-i absolut necesari pentru a asigura o conducere ştiinţifică şi cu bune rezultate a activităţii economice. Poate oare cineva să nu cunoască ce produce şi pentru cine, ce sortimente realizează, atît în unităţi fizice, cit şi valoric ? Poate cineva să nu prevadă de unde şi cum se aprovizionează, ce materiale îi sînt necesare pentru sortimentele pe care le produce ? Poate cineva să nu stabilească cu cine va coopera spre a realiza produsul respectiv? Poate să nu ştie cu ce număr de muncitori va realiza planul, cîţi ingineri îi trebuie în proiectare, cîţi în cercetare şi în producţie ? Care conducător de centrală se poate angaja realmente să conducă activitatea economică fără să cunoască aceşti indicatori de bază ? Cu toţii cunoaştem că forţa hotărîtoare în producţie este omul ; îndeplinirea planului depinde într-o măsură decisivă de felul cum asigurăm şi formăm cadrele necesare. Se ştie că pentru a pregăti un inginer este nevoie de 5 ani de zile. Necesarul de cadre trebuie deci cunoscut şi prevăzut cu mult înainte, spre a şti unde să formăm aceste cadre, ce să facem in acest scop. De asemenea, ca să pregătim muncitori calificaţi trebuie să ştim dinainte cîţi ne trebuie, ce şcoli dezvoltăm pentru aceasta. Deci problema stabilirii de indicatori precişi în legătură cu asigurarea şi folosirea forţei de muncă nu este o simplă formalitate, ci reprezintă o necesitate stringentă pentru o conducere eficientă a economiei! Aş putea, desigur, să mă refer şi la alţi indicatori. Ne gîndim ca, într-adevăr, în planul central să avem mai puţini indicatori, dar nu vom scuti cu nimic centralele să aibă un număr foarte mare de astfel de indicatori. Nu putem conduce economia, activitatea de construcţie socialistă, lăsînd ca fiecare unitate să procedeze cum doreşte în acest domeniu hotăritor. Noi construim în mod planificat — şi trebuie să asigurăm o repartiţie cît mai judicioasă a forţei de muncă în diferitele sectoare de activitate. Totodată, trebuie să veghem la folosirea raţională a acestor forţe, să creăm condiţii de lucru pentru toţi oamenii muncii. In acest spirit trebuie privită problema asigurării şi formării cadrelor — nu ca un indicator în plus sau în minus. Fireşte, unii ar putea spune că aceasta înseamnă evidenţă mai multă. Ca tovarăşi. De aceea ne şi preocupăm să introducem un sistem cît mai modern de evidenţă. Folosim maşini de calcul spre a putea ca, într-adevăr, simplificînd munca oamenilor, să realizăm o evidenţă bună şi la timp. Fără o asemenea evidenţă nu se poate conduce economia. Fiecare din conducătorii de centrală va trebui să introducă o disciplină de fier în această privinţă. Eu rog pe conducătorii centralelor să înţeleagă că trebuie să acorde o atenţie deosebită tuturor problemelor care ţin de o bună planificare , să nu caute să fugă de ele sub motiv că „o să le rezolve alţii“. S-au ridicat aici şi unele probleme financiare ; nu aş dori să insist prea mult asupra lor. Noi pornim de la faptul că centrala trebuie să răspundă de întreaga activitate economico-financiară a unităţilor în subordine. Legătura între buget, bancă şi unităţile de producţie este centrala ; ea trebuie să aibă o evidenţă generală a beneficiilor şi să le verse la buget, indiferent unde se realizează aceste beneficii. Centrala trebuie să cunoască şi să urmărească indicatorii financiari, să ştie cum se realizează beneficiile şi ceilalţi indici de către toate unităţile din cadrul său ; ea centralizează rezultatele obţinute în realizarea acestor indicatori şi din dispoziţia ei se fac toate repartiţiile, stabilindu-se atît ceea ce rămîne la întreprinderi şi centrală, cît şi ceea ce se varsă la buget în conformitate cu prevederile legii. Va trebui să examinăm o serie de propuneri care s-au făcut aici privind lăsarea unor fonduri la dispoziţia centralelor, dar procedînd la o redistribuire a aceslora şi asigurind un control unitar asupra folosirii şi cheltuirii lor, tocmai spre a întări rolul şi atribuţiunile acestor unităţi în conducerea activităţii economice. De altfel, în ce priveşte investiţiile, în afară de anumite cazuri, cea mai mare parte se fac prin centrală. Este adevărat că aceasta implică anumite obligaţii, dar nu vom renunţa niciodată la acest sistem şi nici la controlul respectiv. Centralele au astăzi dreptul să avizeze investiţii pînă la 30 de milioane, desigur, în conformitate cu legile în vigoare. Dar poate oare cineva, atunci cînd realizează o lucrare de investiţii, să renunţe la întocmirea unui proiect sau să nu supună proiectul respectiv spre avizare şi control ? Nimeni nu poate pretinde acest lucru. Altceva este însă de a simplifica, eventual, unele faze de realizare a investiţiei cum, de altfel, au făcut unele centrale care şi-au elaborat proiectul, şi au executat, în cadrul planului general, lucrările respective, fără să mai apeleze la proiectanţi şi chiar la constructori din afară. Considerăm că aceasta este o practică bună pe care am recomandat-o şi o recomandăm. Am constatat că aceste centrale au executat o serie de lucrări mari cu aproape 50 la sută mai ieftin decît dacă le-ar fi realizat prin întreprinderile specializate ale Ministerului Construcţiilor Industriale, care în general lucrează bine, dar foarte scump. Deci, asemenea atribuţii şi sarcini rămîn la centrale — şi trebuie să le întărim în conformitate cu legile şi cu normele generale care guvernează economia noastră. Pe drept cuvînt cîţiva tovarăşi au ridicat aici problema unei mai bune cooperări directe între unităţile cu statut de centrală. însăşi legea contractelor prevede o cooperare strinsă şi o legătură permanentă între centrale — atît din cadrul aceluiaşi minister, cît şi dintre centralele aparţinînd unor ministere diferite , pentru a stabili împreună cum să rezolve anumite probleme, inclusiv cum pot coopera la realizarea unor obiective economice. O sarcină importantă a centralelor industriale este asigurarea pregătirii cadrelor şi a reciclării acestora. De altfel, în legea supusă discuţiilor privind reciclarea cadrelor se prevede in mod expres această obligaţie a centralelor. Este de înţeles că centralele trebuie să se preocupe atît de formarea muncitorilor calificaţi, de promovarea lor în producţie, cît şi de asigurarea necesarului de cadre cu studii medii şi superioare. Desigur, toate acestea trebuie să se facă în conformitate cu normele generale. în consfătuirea noastră s-au făcut cîteva propuneri în legătură cu unele derogări de la legile in vigoare privind promovarea în diferite funcţii. Această problemă este destul de serioasă şi ea trebuie tratată ca atare. Să avem în vedere că legile noastre privind stagiile în producţie sunt unice pentru toată economia ; a admite derogări de la ele ar însemna să nu soluţionăm în mod corespunzător această problemă, să creăm posibilităţi ca în unele cazuri promovările să nu se facă în conformitate cu nevoile economiei şi să se dea naştere la abuzuri şi favoritisme în această privinţă. Există, într-adevăr, o problemă pe care noi o analizăm şi va trebui s-o soluţionăm în mod corespunzător — aceea a promovării de maiştri din rîndul muncitorilor de înaltă calificare. în general, trimitem în şcolile de maiştri tineri de 18 ani şi, la 21 de ani, după ce absolvă cursurile respective, le este greu să conducă producţia, pentru că n-au avut înainte practica necesară ca muncitori. Va trebui să revedem această lege, să recrutăm pentru şcolile de maiştri oameni cu practică în producţie, să organizăm pregătirea lor corespunzătoare spre a căpăta cunoştinţele necesare de organizatori şi conducători ai producţiei. Desigur, acolo unde se va ivi necesitatea, şi de la caz la caz, va trebui să admitem ca unii muncitori de înaltă calificare să poată fi promovaţi maiştri, urmînd ca intre timp să frecventeze cursurile respective, pe care le avem de altfel organizate în toate întreprinderile. Aici se ridică şi alte aspecte — legate de salarizare, de cointeresare —, pe care însă Ie vom analiza în mod special spre a soluţiona cît mai bine această problemă. Este adevărat, noi am stabilit o oarecare corelaţie în ce priveşte salariul tarifar, dar nu este încă suficient de bine rezolvată problema legării mai strînse a veniturilor maistrului de rezultatele obţinute de secţia sau atelierul de producţie pe care acesta îl conduce. Va trebui să studiem această problemă şi să o soluţionăm în mod corespunzător. Dar, pornind de aici, nu putem extinde aceste derogări la ingineri, la cercetători şi aşa mai departe, decît in limitele şi în cazurile prevăzute în lege pentru categoriile respective. Astăzi există totuşi un număr suficient de cadre cu studii superioare şi medii şi n-am putea spune că nu avem posibilitatea, să acoperim toate sectoarele cu oameni avînd stagiul corespunzător. Desigur, sînt şi unele mici excepţii cînd, de la caz la caz, se dau aprobările necesare. în general, însă, suntem astăzi în situaţia să putem spune că nu este necesar să apelăm la derogări de la prevederile legii pentru a acoperi nevoile de cadre ale unor sectoare. In continuare doresc să atrag atenţia asupra unei probleme pe care o consider deosebit de importantă. Este vorba de preocuparea pe care trebuie s-o manifeste conducerile centralelor faţă de problemele sociale, de îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale oamenilor muncii. Desigur, sunt organizaţii care au mare rol în această privinţă , dar şi centralele, conducerile lor vor trebui să urmărească îndeaproape ca prevederile privind realizarea creşterii veniturilor, îmbunătăţirea condiţiilor de lucru şi măsurile pentru a asigura aceste condiţii, precum şi alte prevederi de ordin social să se realizeze cît mai bine. Avem în vedere ca, în acest cincinal, să ajungem, de la 27.000 de locuri în creşe, cît avem astăzi, la 80—100.000 ; aceasta va ajuta la rezolvarea în condiţiuni bune a acestei probleme. Va creşte numărul de cămine pentru copii, vom construi, de asemenea, un număr însemnat de locuri în cămine pentru tineret. Se prevede a se organiza cantine corespunzătoare, în raport cu necesităţile şi cerinţele oamenilor muncii. Avem un şir de prevederi în legătură cu rezolvarea altor probleme de interes social , la care m-am referit. In ce priveşte locuinţele, cunoaşteţi că se prevede construirea a 500.000 de apartamente, dar probabil că această cifră va fi depăşită ; încă de acum am suplimentat cu 15.000 de apartamente planul de construcţii de locuinţe în Capitală. Dacă ne vom ocupa serios de realizarea la timp a tuturor acestor prevederi, vom obţine progrese însemnate în soluţionarea multora din problemele în care mai întîmpinăm astăzi unele greutăţi. Fireşte nu se poate spune că în 5 ani vom rezolva total problema locuinţelor, deoarece cerinţele în acest domeniu cresc, oamenii care stau astăzi într-o casă mai modestă mîine vor neapărat să se mute în alta mai mare — aceasta este un lucru firesc ; va trece încă mult pînă cînd vom putea spune că am asigurat un fond de locuinţe care să satisfacă toate cerinţele aşa cum doreşte fiecare. Dar prevederile pe care le avem în această privinţă trebuie urmărite şi realizate în bune condiţiuni. Consider că trebuie să ţinem seama de o serie de propuneri formulate aici privind atribuirea fondurilor şi mijloacelor materiale centralelor pentru a realiza asemenea prevederi cu caracter social — locuinţe, creşe, cantine, cămine — asigurind în felul acesta o legătură mai strinsă a salariaţilor cu întreprinderea respectivă. Aşa cum am spus şi la adunarea salariaţilor de la „23 August“, vom distribui şi locuinţele prin întreprinderi, vom face ca, prin dezvoltarea reţelei de creşe, de cămine şi prin alte măsuri cu caracter social, salariaţii să se simtă mai strîns ataşaţi de întreprinderea unde lucrează. Deci acesta va fi un factor care va întări propriu-zis rolul întreprinderilor, legătura lor cu masele de oameni ai muncii. Din acest punct de vedere consider că este bine să revedem şi să lărgim atribuţiile centralelor şi întreprinderilor. Nu am vorbit despre ministere pentru că despre ele am mai discutat şi în alte împrejurări. Este însă clar ca, o dată cu lărgirea atribuţiilor centralelor şi întreprinderilor economice, se modifică şi rolul pe care îl au astăzi ministerele. Ele vor trebui să renunţe la o serie de practici din trecut — cînd se ocupau de rezolvarea tuturor problemelor — să lase o mare parte din aceste probleme în răspunderea noilor organisme economice. In schimb, ministerele trebuie să acorde mai multă atenţie problemelor conducerii generale, rezolvării lor unitare pentru toate sectoarele de care se ocupă. In felul acesta ele vor putea, într-adevăr, să aibă o privire de perspectivă, să acorde mai multă atenţie problemelor introducerii noului, organizării unitare a cercetării şi soluţionării problemelor generale ale conducerii ramurilor respective. In concepţia despre care am vorbit pînă acum, cresc foarte mult atribuţiile centralelor şi întreprinderilor. Nu aş dori, însă, să rămînă cineva cu impresia că, luînd aceste măsuri, va trebui, în vreun fel, să nu mai asigurăm în continuare conducerea unitară, centrală a întregii activităţi . (Continuare in pag. a 4-a) (Urmare din pag. 1) dru Necula, directorul general al centralei de maşini şi materiale electrotehnice, Iulian Cohn, directorul general al grupului industrial de foraj-extracţie din Moineşti, Gheorghe Constantinescu, directorul general al Combinatului de exploatare şi industrializare a lemnului din Piteşti, Matei Ghigiu, ministrul construcţiilor industriale, Pavel Diniş, directorul general al Combinatului de mătase Bucureşti, Soos Manea Carol, secretar cu probleme economice al Comitetului judeţean Cluj al P.C.R., Virgil Actarian, prim-vicepreşedinte al Comitetului de Stat al Planificării, Florea Dumitrescu, ministrul finanţelor, Bujor Almăşan, ministrul industriei miniere şi geologiei şi Dumitru Niculescu, inspector general al Inspectoratului general de stat pentru controlul calităţii produselor. Dezbaterile s-au desfăşurat într-o atmosferă de lucru. Vorbitorii au relevat că înfiinţarea centralelor industriale şi a celorlalte organisme economice cu acest statut a confirmat justeţea măsurilor întreprinse de conducerea partidului şi statului nostru privind organizarea, planificarea şi conducerea activităţii economice. S-a subliniat îndeosebi faptul că înfiinţarea noilor organisme economice a contribuit în mare măsură la înlăturarea fenomenelor de centralism excesiv şi de paralelisme în activitate, a asigurat o cuprindere mai bună a volumului sporit de activităţi corespunzător stadiului actual de dezvoltare a industriei şi a celorlalte ramuri. Aceasta a dus la rezolvarea cu mai multă operativitate, competenţă şi elasticitate a problemelor majore ale producţiei, ca urmare a apropierii conducerii de producţie şi a folosirii mai bune a cadrelor de specialişti în economie. In discuţii, numeroşi vorbitori au propus o mai bună precizare şi delimitare a competenţelor şi atribuţiilor centralelor industriale, a organismelor lor de conducere colectivă. Totodată s-au formulat critici asupra unor deficienţe care mai persistă în organizarea şi funcţionarea acestor organisme, asupra metodelor şi stilului de muncă ale unor ministere şi organe centrale. In încheierea dezbaterilor a luat cuvîntul tovarăşul Nicolae Ceauşescu. , Cuvîntarea a fost urmărită cu deosebit interes de participanţi şi subliniată în repetate rînduri de vii şi îndelungi aplauze. (Agerpres)