Informaţia Harghitei, ianuarie-martie 2008 (Anul 20, nr. 4369-4429)

2008-01-18 / nr. 4379-4380

• Pagina a 4-a • 18/19 ianuarie 2008 • Trăgând cu ochiul prin America (4) Despre animale şi... fotbalişti Americanii, e vorba mai ales de cei veniţi, în primele valuri, din Europa, au distrus, de-a lungul anilor, multe specii de animale autohtone. Acum însă n-o mai fac, dimpotrivă, aici există printre cele mai multe şi mai mari rezervaţii naturale din lume, unde animale aflate nu demult în pericol prosperă fără să mai planeze umbra extincţiei asupra lor. Mai mult, o serie de mamifere, dispărute de pe aproape întreg teritoriul american — bizonul, lupul, ursul, diferite specii de feline, castori, vidre şi altele au recucerit o parte din teritorii. Cheia succesului unei atari întreprinderi constă în câteva elemente care ar fi bine să le avem şi noi în vedere: o legislaţie adecvată, teritorii, oricât de mici, rezervate diferitelor specii, respectarea strictă a legilor odată adoptate. Un exemplu de ceea ce înseamnă grija pentru animalele sălbatice autohtone am putut vedea în oraşul universitar Davis, aflat de 20 km de Sacramento. în vecinătatea unei şcoli s-a creat o rezervaţie, am spune minusculă, măsurând doar 4 acri (mai puţin de 2 ha), pentru ocrotirea locului de adăpost a 3 specii endemice: bufniţa de pământ, veveriţa de pământ şi iepurele de vizuină. Dacă iepurii sunt captivi în acel spaţiu, înconjurat cu un gard din plasă de sârmă, bufniţele şi veveriţele pot evada în cursul nopţii, dar cele care au nevoie de un loc unde să-şi crească netulburate puii au rămas în acel spaţiu. Chiar dacă în microrezervaţie sunt mai puţine bufniţe şi veveriţe, acestea nu sunt în nici un caz în pericol de dispariţie, după cum m-am putut convinge chiar eu, într-una din zile, vizitând un teren de golf din apropierea Davisului, am putut vedea un număr de zeci de Veveriţe, în acel spaţiu am putut vedea şi mai multe bufniţe de pământ, dar numărul lor poate fi mult mai mare, pentru că ele ies mai mult seara sau noaptea. Deşi, cel puţin oficial, terenul respectiv nu este declarat rezervaţie, animalele de acolo n-au scăpat grijii municipalităţii, dovadă că pe respectiva suprafaţă s-au transportat mai multe camioane de pământ sub care s-au îngropat tuburi de ciment sau masă plastică, în care bufniţele să se poată adăposti şi să-şi facă cuiburi. Iar zburătoarele le-au luat imediat în stăpânire, la mai multe capete ale tuburilor stând de veghe câte o bufniţă. Veveriţele se descurcă şi singure, terenul fiind literalmente împânzit de tuneluri. Această politică, conform căreia „picătură cu picătură se face marea”, a dat rezultate excelente, dovadă că unul din cele mai populate state ale SUA, California, cel mai urbanizat dintre toate, găzduieşte un număr impresionant de animale sălbatice autohtone. Chiar când scriam aceste rânduri, mass-media din America a relatat, acţiune începută cu mai multă vreme în urmă, despre condamnarea fotbalistului Michael Vick. Acesta se bucura de popularitatea enormă pe care o au vedetele din NFL/Liga naţională de fotbal (american) şi de un munte de bani. Se pare însă că lăcomia ori cruzimea (poate amândouă) l-au dus în lumea celor care organizează lupte de câini - treabă interzisă în SUA. Acuzarea a probat însă faptul că în afara organizării acelor „meciuri”, Vick a ucis cu mâna lui un număr de cel puţin 6 câini, nemulţumit de „prestaţia” acestora în ringul de luptă. Ei bine, Vick a primit o pedeapsă de 23 luni închisoare, fără suspendare, deşi se recunoscuse vinovat. Altfel spus, americanii sunt de multe feluri şi problemele legate de animale sunt departe de a fi rezolvate. Dar cum americanii nu glumesc cu nici o treabă luată în seama legii, în foarte multe state americane funcţionează o Poliţie a Animalelor. ŞTEFAN DANCIU i M 11. 9 19 9 9 9991 99 9 Bedros HORASANGIAN Dulcea plictiseala şi neliniştile eternei adolescente » Dacă romanele „Bonjour, tristesse” şi „Vă place, Brahms?” ale năbădăioasei şi neliniştitei tinere franţuzoaice numite Franţoise Sagan au făcut o frumoasă carieră internaţională şi datorită unor faimoase filme, un alt roman al ei, „Dulcea plictiseală”, nu mai puţin valoros şi bine condus, compus şi întors din condei, apare pentru prima dată în straiele limbii române, în traducerea lui Nicolae Constantinescu, la Editura „Pro Editură şi Tipografie”. Sagan, care moare în 2004, după o viaţă în care a făcut de toate şi nu prea a avut timp să se plictisească, chiar şi atunci când a făcut din „spleen” şi „nausee” un mod existenţial, a reuşit extrem de bine să intre printre cutele acru-amar-dramatice ale miezului vieţii. Neliniştile ei adolescentine s-au transformat în experienţe şi interogaţii profunde, în scrisul şi prin viaţa ei, fără să le dea de capăt. Totul pare simplu, natural şi firesc şi în acest roman, care se citeşte cu participare: chiar nu ne plictisim, ce mai înseamnă astăzi o dragoste adulterină sau o singurătate plină de nu-se-ştie-bine-ce. Ca şi cărţile unui alt mare rămas etern adolescent - l-am numit pe Sallinger - romanele micii franţuzoaice rămân o bună lecţie de luciditate. Şi asumarea vieţii aşa cum e. Tot nu putem face mare lucru în plus. Eventual mai citim încă o carte. Marea poezie germana în straie de gala Chiar dacă sărbătorile hibernale au trecut deja, merită să vă faceţi, în prelungirea lor, un cadou de suflet: o alegere ideală ar putea fi îngerul păzitor, antologia de poeme ale lui Rainer Maria Rilke, alese şi traduse de Ioana Pârvulescu la Editura „Humanitas”. Cele 30 de titluri, plus câteva dintre variantele pe care traducătoarea a crezut de cuviință să le păstreze într-o „Addenda”, ni-l prezintă pe unul dintre limbă germană în RgT: ^„„I versiunea unei scriitoare de gust, critic literar și fie germanist, tălmăcitoare a lui Angelus Silezius şi a Călătorului său Heruvimic. Un concentrat, o WT. yTlftj esenţă de Rilke - am putea spune. Sunetul y melancolic şi clar, de o transparenţă cristalină al mPjj/,, . 'JTj versurilor acestui mereu proaspăt liric austriac de ■ d V. P ., obârşie elveţiană, este restituit cu graţie şi cu fidelitate faţă de „îngerul păzitor” al poeziei saleCS vL 1 pure. Lectura poeziei lilkeene ne scoate, fie şi numai VpH fa.»« pentru o clipă, din vânzoleala cotidiană, redându-ne AIfeijgf Nu ştiu dacă poetul Mircea Cărtărescu avea dreptate când afirma cu ocazia lansării volumului că „Niciodată poemele lui Rilke nu au sunat mai bine în româneşte”, dar ştiu că merită să ascultaţi, cu griga prisosinţă, „sunetul” lor de excepţie. Nu vă refuzaţi această plăcere... sărbătorească! Cu poezie bună, frigul şi mizeriile iernii devin suportabile. HHESbMBMHKIkS^ Paul CERNAT