Informaţia Harghitei, iulie-septembrie 2021 (Anul 33, nr. 6797-6835)

2021-09-21 / nr. 6831

• Pagina a 2-a • 21 septembrie 2021 • InfoVÎUl Clui U Octavian C. TASLAUANU s-a întors la Bilbor urmare din pag. 1 Faptul editorial prin concre­teţea sa impunătoare în sine, era suficient pentru a justifica eve­nimentul ca atare. Prin această ediţie în trei volume, personali­tatea lui Octavian C. Tăslăuanu nu va mai putea să fie ignorată, cum a fost mult timp în secolul trecut, când era încă vitregit de o nedreaptă uitare. (De pildă, n-a fost nici măcar menţionat în Istoria literaturii române con­temporane a lui Eugen Lovi­­nescu din 1926!) Culmea este că iniţiativa tâ­nărului meu confrate geograf - dr. George-Bogdan Tofan (eu ca geolog, fiind la rândul meu absolvent al unei facultăţi de Geografie, dar a Universităţii Bucureşti), a avut de întâmpi­nat ostilitatea şi obstrucţia unor antecesori mediocri în privinţa promovării operelor lui Tăslău­anu, chiar aici în Bilbor, proba­bil din pizmă şi de ciudă, aceste blestemate năravuri omeneşti. De pildă, profesorul Ilie Şan­­dru n-avea unde şi nici cum să-l descopere pe Tăslăuanu, aşa cum greşit s-a afirmat, rolul său limitându-se la organizarea în 22-23 mai 1976 a sărbătoririi centenarului naşterii lui Octavi­an C. Tăslăuanu, printr-o sesiu­ne de 17 comunicări­­ în cadrul Societăţii de ştiinţe filologice, subfiliala Topliţa. A urmat o adunare populară la Bilbor, sa­tul natal al sărbătoritului. Deşi la vremea aceea, contribuţia sa a fost într-adevăr remarcabilă, acestea îi sunt meritele incon­testabile, dar atât! Cu un humor intrinsec, după ce şi-a exprimat gratitudinea faţă de toţi cei care l-au spriji­nit, el le mulţumeşte în volumul I, p. 36, şi celor care ,d­in moti­ve independente de ştiinţa mea, au încercat să mă împiedice în­­tr-un fel sau altul în realizarea proiectului meu, lucru care m-a impulsionat în a-mi conjuga eforturile şi convingerile Am evidenţiat această nostimă ironie care altfel ar fi riscat să treacă neobservată. Geograful George-Bogdan Tofan, a dovedit un spirit de metodă exemplar şi multă competenţă în probleme de istoriografie literară, dublată de o capacitate de muncă răbdă­toare şi de un real gust artistic în privinţa tehnoredactării. Graţie osârdiei sale, dispunem acum, la 145 de ani de la naşterea lui Oc­tavian Codru Tăslăuanu şi la 79 de ani de la moartea sa, în sfâr­şit de Opera omnia într-o ţinută editorială pe măsură. (Desigur, o serie de documente omise inevi­tabil sau nou descoperite vor pu­tea alcătui eventual un al IV-lea volum, Miscellanea.) Indiscutabil, Tăslăuanu a fost o personalitate plurivalen­tă: publicist, scriitor, economist, istoric, om politic, dar mai ales militant angajat pentru unifica­rea tuturor românilor (inclusiv a macedo- şi a megleno-românilor din Balcani), mai întâi în cuget, iar apoi într-un singur stat centrat pe România Mică, existent deja, având Bucureştiul drept capitală. Asta în pofida concepţiilor fede­raliste ale lui Aurel C. Popovici, ba chiar şi ale lui Iuliu Maniu care înclina să vadă regatul Ro­mâniei Mici integrat confedera­ţiei Austriei Mari - visul arhidu­celui Franz Ferdinand, curmat violent la Sarajevo, aparent de către complotiştii sârbi, dar care în realitate erau manipulaţi de către Budapesta... Octavian C. Tăslăuanu era un spirit universal care avea o viziu­ne de ansamblu, privind lucrurile de la înălţime, într-o amplă per­spectivă, dar mai ales era preo­cupat de problemele majore ale românilor, negândindu-se o clipă la propria căpătuială prin înavu­ţire. Era total dezinteresat de as­pectele individuale ale existenţei personale, în favoarea problema­ticii majore de ordin general. Angajat fiind în 1902, la Con­sulatul General al României de la Budapesta, numit prin decret regal, la recomandarea lui Ion Bianu, preşedintele Academiei, Tăslăuanu, proaspăt absolvent al Facultăţii de Litere şi de Filoso­­fie a Universităţii din Bucureşti, preluând temporar, pe timpul va­canţei de vară, conducerea unei juvenile reviste a studenţilor ro­mâni, s-a gândit imediat la ma­rea oportunitate de a transforma într-o tribună de propagandă na­ţională pentru trezirea conştiinţei româneşti unitare. Şi aşa, revista Luceafărul a devenit un steag de luptă na­ţională înfipt chiar în inima Ungariei, la Budapesta. Pentru înfăptuirea acestui program cu bătaie lungă, Tăslăuanu, devenit proprietarul-editor al publicaţi­ei, a antrenat energiile creatoa­re ale intelectualilor români de pe ambii versanţi ai Carpaţilor. Bun organizator şi totodată, activ animator cultural, el a promovat noi talente literare din Transilva­nia, printre care, în primul rând, Octavia Goga, căruia i-a ales cele mai reprezentative creaţii, tipărindu-le în volumul Poezii (1905), pentru care la 21 martie 1906 primeşte Premiul Herescu Năsturel al Academiei Române. Poezia Oltul se încheia zgudui­tor, consacra chiar de la debut pe poetul pătimirii noastre: Dar de ne-om prăpădi cu toţii, Tu, Oltule, să ne răzbuni! Să verşi păgân potop de apă Pe şesul holdelor de aur; Să piară glia care poartă înstrăinatul nost’ tezaur; Ţărâna trupurilor noastre S-o scurmi de unde ne-ngropară Şi să-ţi aduni apele toate­­ Să ne mutăm în altă ţară! Pe lângă Octavian Goga, la Luceafărul au mai debutat: Ion Agârbiceanu, Alexandru Ciura (Ţura, după numele său adevărat, Ciura fiind transliterarea cipa­­riană a numelui său), Liviu Re­­breanu, cu două nuvele, plus alţi autori mai minori, pe care nu-i mai menţionăm. Revista a deve­nit cea mai bună publicaţie din presa românească, incluzând de­sigur şi vechiul Regat. Atât prin calitatea conţinutului articolelor şi studiilor, cât şi prin ţinuta gra­fică, la care contribuiau graficieni şi pictori remarcabili din epocă. Numărul 1/ianuarie 1904 a avut un tiraj de 5.000 de exemplare, ceea ce azi poate stârni invidii. Trebuie menţionat că în 1907, la Cronică, Tăslăuanu scrie despre un tânăr sculptor, căruia îi şi re­produce trei piese, prevăzându-i un viitor promiţător: se numea Constantin Brâncuşi... O dată, cu mutarea revistei la Sibiu, Tăslăuanu devine şi secre­tar administrativ al Ailsociaţiu­­nii Astra, prilej cu care preia şi revista acesteia - Transilvania, căreia îi dă o ţinută cu adevărat literară. Consecvent cu convin­gerile sale privind culturalizarea ţăranilor, s-a implicat cu toată energia în organizarea Bibliote­cii poporale a­­Asociaţiunii­ din care a publicat 49 de titluri din clasicii literaturii române. Tira­jul fiecărui volum este de 15.000 de exemplare (!!!...), din care 11.861 erau destinate abonaţilor. A mai înfiinţat şi Biblioteca tine­retului, din care au apărut doar 9 titluri. Este semnificativ că pen­tru Tăslăuanu, în lupta politică, prima urgenţă era învăţământul în limba română, chiar înaintea introducerii votului obştesc, adi­că universal, în toată perioada cât a con­dus Luceafărul, Octavian Codru Tăslăuanu şi-a amânat propria creaţie literară, deşi culegerea de nuvele Hora obuzelor (1916) - prima carte de proză românească dedicată Primului Război Mon­dial - sau romanul neterminat Groenlanda dovedesc cu priso­sinţă că era înzestrat cu un real talent literar, pe care şi l-a refuzat sistematic, dând mereu prioritate altor preocupări mai urgente. De pildă, el s-a implicat cu pa­siune în cadrul conflictului dintre generaţii, în gruparea „tineri­lor oţeliţi de la Arad, condusă de Ilarie Chendi din Bucureşti. Adunaţi în jurul Tribunei de la Arad (în locul Tribunei Poporu­lui, care apăruse tot la Arad, încă din 1/13 ian. 1897), o întreagă pleiadă de publicişti care formau generaţia de la Luceafărul era dornică să se alăture activismu­­lui politic inaugurat în 1905, dr. Aurel Vlad din Orăştie, împo­triva pasivismului promovat de fruntaşii Partidului Naţional Ro­mân. (Deşi însuşi marele Andrei Şaguna susţinuse activismul încă din secolul al XIX-lea.) Grupa­rea „tinerilor oţeliţi de la Arad (publicaţia intitulată tot Tribuna, dar de la Sibiu, îşi încetase apa­riţia de la începutul anului 1903), includea pe lângă Ilarie Chendi, pe Octavian Goga, Ioan Lupaş, Ion Agârbiceanu, Onisifor Ghi­­bu, Şt. O. Iosif, Ghiţă Pop, Octa­vian C. Tăslăuanu, Sextil Puşca­­riu, Tiberiu Brediceanu, Zaharia Bârsan, Vasile C. Osvadă, Silviu Dragomir, Sebastian Stanca şi alţii, între aceştia şi „bătrânii” pasivişti de la 1882 era mai de­grabă un conflict de mentalităţi, decât de generaţii. Energia tine­reţii a dinamizat disputele căr­turarilor români de la începutul veacului al XX-lea. Brusc, Primul Război Mon­dial l-a smuls pe Tăslăuanu din acest context, aruncându-l în infernul tranşeelor din Galiţia, în fruntea unui pluton de glotaşi români din „armata fără suflet a A­ustro- Ungariei". Atunci când i s-a ivit prilejul, a dezertat, tre­când peste Carpaţi, în România, zisă pe atunci Mică, la 1 mai 1915 (stil nou). Aici, a avut de îndurat ceea ce a numit sugestiv „calvarul neutralităţii!”. Ţara era scoasă la mezat pe tarabele unui degustător negoţ într-un iarma­roc, unde Puterile Centrale şi An­tanta căutau s-atragă fiecare Ro­mânia în război. în sfârşit, atunci când în august 1916 ne-am ală­turat Franţei, Angliei şi Rusiei, Tăslăuanu a avut de suportat cea mai umilitoare decepţie, atunci când Vintilă Brătianu, Ministrul de Război, i-a refuzat sec înro­larea în Armata română, întru­cât nu era cetăţean român. Ca o jenantă soluţie de compromis, a găsit posibilitatea, abia în mijlo­cul lunii octombrie 1916, să fie primit la Centrul de informaţiuni Maior Popescu Gheorghe, un simulacru hibrid, specific socie­tăţii de atunci, plină de hatârurile cele mai arbitrare. Mai departe, a ajuns la Biroul de informaţii, din Oneşti, Corpului IV de Armată, sub comanda gloriosului general Eremia Grigorescu. Tot aici, în­tocmeşte în octombrie 1917, un Memoriu asupra înfiinţării legi­unii românilor subjugaţi. E vor­ba de recuperarea prizonierilor români din armata austro-ungară aflaţi în Rusia, la Kiev şi la Dar­­niţa, pentru a forma Corpul vo­luntarilor ardeleni şi bucovineni care ar fi sporit efectivele Arma­tei române retrasă în „triunghiul morţii" din Moldova. Tăslăuanu, în puritatea idealurilor sale, nu­­şi putea da seama de odioasele interese politicianiste româneşti: nu se dorea ca ardelenii să par­ticipe la eliberarea provinciilor româneşti din compunerea muri­bundului Imperiu Austro-Ungar; ele trebuiau să fie teritorii cuce­rite fără contribuţia locuitorilor. Abia la 5 martie 1917, Tăslă­uanu a devenit, în sfârşit, ofiţer de rezervă al Armatei Române, iar la 1 decembrie 1917 a fost avansat la gradul de căpitan, în 1918, el s-a implicat activ ca secretar la Comitetul Naţio­nal al Românilor emigraţi din Austro-Ungaria, care a dat la Iaşi cunoscuta declaraţie din 6 octombrie 1918. De reţinut că în urma chemării acestui Comitet, Armata Română a trecut a doua oară Carpaţi­­. Trebuie subliniată o altă di­mensiune a personalităţii lui Tăslăuanu: aceea de înzestrat ofiţer de informaţii, între altele, la Iaşi, a pus, cu ajutorul misi­unii franceze, bazele Agenţiei de ştiri Dacia care ascundea de fapt o organizaţie secretă sub­versivă, urmând să acţioneze pe teritoriul inamic. Sfârşitul războiului îl găseş­te la serviciul de informaţii al Marelui Cartier General. Asta l-a apropiat de gen. Alexandru Averescu şi astfel după război s-a implicat în politica din Ro­mânia Mare, aderând la Liga 1 Partidul Poporului, condus de acesta. Aşa se face că în primul Guvern Averescu a fost ministru la Industrie şi Comerţ, iar apoi la Lucrări Publice. Acum, Tăslăuanu şi-a desco­perit vocaţia economică, surprin­zând cu lucrările sale de econo­mie politică, deşi era un om de formaţie umanistă, întreg pro­gramul economic promovat de el a intrat în coliziune cu liberalii care erau angajaţi într-o sistema­tică acţiune de prigonire a arde­lenilor, urmând abjecta lozincă a Brătienilor - Ardealul fără ar­deleni... în volumul III, al ediţiei Tofan, cititorii pot să urmărească gândirea sa economică în studiul Orientări în politica economi­că a României, în două părţi 1926/1928 (unde bibliografia citată dă măsura erudiţiei auto­rului), dar şi în lucrarea Politica economică a României, 1930 - Contribuţii la rezolvarea crizei. în 1924 a publicat sub forma unei broşuri de 26 de pagini pro­iectul O confederaţie a statelor Europei orientale şi ale Asiei minore, sub intitulat Propunere pentru Mica Antantă, în raport cu planurile de unificare a Euro­pei, prin diverse formule confe­derative, Tăslăuanu, mai realist, avansează pentru început ideea Statelor Unite ale Orientului. Cu multă luciditate, el expu­ne nu ca un profet vizionar, ci precum un analist metodic, o se­rie de afirmaţii despre evoluţiile geopolitice viitoare care toate s-au adeverit. (Am subliniat cu caractere aldine/bold şase ase­menea aserţiuni care în 1924 erau surprinzătoare.) în 1926, Tăslăuanu trebuia să intre în al doilea Guvern Ave­rescu. A aşteptat zadarnic, îm­brăcat în frac­­­ţinnea de gală din epocă - să vină automobilul ofi­cial ca să-l ducă la ceremonia de­punerii jurământului. Bunul său prieten, Octavia Goga - ministru de Interne în acelaşi guvern­­ l-a ameninţat în ultimul moment pe prim-ministrul Averescu cu retragerea din guvern, dacă par­ticipă şi Tăslăuanu.­­Mama mea care avea doar 5 ani pe atunci, a ţinut minte scena şi în decembrie 1989 a insistat să demisionez, după ce fusesem numit vice­­prim-ministru în primul guvern după Revoluţie. Am reflectat şi - ca nu cumva să nu par laş în ochii mei - nu i-am urmat sfa­tul...) Tăslăuanu, plimbându-se prin Parcul Herăstrău, în 1938.

Next