Informatia Bucureştiului, septembrie 1970 (Anul 18, nr. 5294-5319)

1970-09-19 / nr. 5310

Concursul şi Festivalul internaţional „GEORGE ENESCU“ •­ Emoţia dansului GISELLE" *A DOUA SEARA oferită de tur­neul Teatrului „S. M. Kirov" se înscrie printre momentele­­ de artă care vor rămine consemnate in cartea de aur a festivalurilor „George Enescu“. Credeam că ceea ce fusese văzut în spectacolul ante­rior, cu „Lacul lebedelor“, constituia actualmente nota maximă a ansam­blului, nivelul reprezentativ. Iată însă că, cu „Giselle“, artiştii lenin­­grădenii infirmă această presupu­nere. Realizarea lor aparţine acelor seri­en care se confirmă celebritatea mondială a unor adevăraţi creatori. Totul, pînă la cel mai mic amă­nunt al dansului, se plasează în zo­nele superlativului, dînd baletului clasic drepturi de viabilitate pe care, în spectacole curente, ne-am obişnuit să le contestăm adesea. Nu există om sensibil care să nu reacţioneze afectiv la miracolul transformării elementelor de tehnică — de atîtea ori văzute, repetate la nesfirşit — în viaţă a gestului, a sentimentului. Perfecţiunea evoluţiilor aparţine, de­sigur, şi execuţiei de maximă mi- goare. Pirueta, manejul,­­altul, ati­tudinile, combinaţiile de paşi ating această perfecţiune prin emoţia ce o trezesc în sufletul nostru, prin in­credibila posibilitate de a transmite. Lăsînd la o parte tradiţionalele sec­venţe de pantomimă, astăzi mai pu­ţin necesare în spectacol, am simţit, când dansul cuprindea scena, că In­terpreţii creează nerepetabile mo­mente de artă. Aplauzele acordate ansamblului subliniau aceeaşi desprindere la „obligaţia“ simplistă a schemei, to­tala contopire a balerinilor cu ima­­ginea­ sonor-picturală. Dacă aceasta a fost satisfacţia în ceea ce priveşte grupul, nu mai puţine au fost sur­prizele solistice. Irina Kolpakova, stea de primă mărime a baletului leningrădean, a descoperit secretul zborului lui Icar, printre razele soa­relui. Replica partenerului, V. Semio­­nov, ii aduce poate cel mai potrivit omagiu. Un uimitor „pas de deux“ ne-a încântat prin graţia unei minia­turi de Sévres, Olga Storuşina, şi prin flacăra mistuitoare ce dă viaţă dansului lui Mihail Barişnikov, demn urmaş al vestitului Nijinski. Rol singuratic, pretenţios prin sclipirile de gheaţă ale personajului, Myrtha şi-a descoperit în Gabriela Komievá virtuţi concertante remarcabile. Am notat doar cîteva prezenţe de prim plan, alegînd dintr-o bogăţie ce se aseamănă cu comoara povestirilor Seherazadei. Grigore Constantinescu Graţia­ţi poazie da vecha legendă La Opera Română, specta­­colul „Don Carlos" ne-a prilejuit re­­intîlnirea cu Nicola Rossi-Lement şi Virginia Zeani, de această dată re­uniţi In aceeaşi distribuţie. Din nou — după ce cu două seri înainte întruchi­pase rolul farului Boris Godunov, obsedat de remuşcări, de halucinaţii — Nicola Rossi-Lemeni a îmbrăcat purpura regală pentru a contura fi­gura hieratică a suveranului Spaniei, Filip al 11-lea, ascunzlnd sub apa­renţa severităţii necruţătoare, o via­ţă interioară plini de frămîntări şi de îndoieli. O singură dată, după o­­chinuitoare noapte albă, petrecută In­tr-un interminabil solilocviu, Filip exprimă făţiş amalgamul de contra­dicţii care-l macină. Este momentul faimosului mixnolog „Ella giammai m’amoi“ din tabloul de la palatul Escurial, care a constituit, de altfel, şi culminaţia creaţiei lui Nicola Rossi-Lemeni In acest rol, de covîrşi­­toare răspundere artistică. Fiecare frază muzicală, fiecare gest, fiecare mişcare scenică au fost puse, aci, in slujba creării unei expresii cit mai convingătoare a adevărului drama­tic , iar rezultatul a fost impresio­nant sub raportul intensităţii vibra­ţiei interioare. In rolul Elisabetei de Valois, re­gina Spaniei, Virginia Zeani s-a im­pus, din nou, prin calităţile de pres­tanţă scenică şi de interpretare abil nuanţatǎ, care i-au asigurat, pretu­tindeni, favoarea unanimă a publi­cului. Dialogul cu Filip din cabinetul regal şi, îndeosebi, aria din tabloul final, i-au oferit posibilitatea valori­ficării întregului complex de însuşiri vocal-scenice ce caracterizează arta cintireţei. Dincolo de reintilnirea cu cei doi oaspeţi de peste hotare, spectacolul „Don Carlos“ a cuprins, ca puncte de atracţie, şi prezenţa, in distribu­ţie, a unor solişti de frunte ai Ope­rei Române, care şi-au reluat, cu acest prilej, creaţiile lor îndelung aplaudate şi în trecut: Nicolae Her­­lea (Rodrigo de Posa), Gomel Stavru (Don Carlos), Ioan Hvorov (Marele inchizitor). Urmărind-o, pentru prima oară in acest spectacol, pe mezzo­­soprana Viorica Cortez-Guguianu, în rolul Principesei Eboli, am fost cu­ceriţi de muzicalitatea ei impecabilă, de precizia cvasi-instrumentală a in­tonaţiei şi a frazării sale,­­ calităţi care justifică, din plin, răsunătoarele succese internaţionale repurtate în vremea din urmă de această cintă­­reaţă, care posedă încă mici perspec­tive­­ de dezvoltare în viitor. Adăugind contribuţia, de remarca­bilă competenţă şi autoritate, a diri­jorului iugoslav Bogo Leskovici, coor­donator atent şi sensibil al întregului ansamblu vocal-instrumental, precum şi aportul de calitate al orchestrei şi al corului instituţiei, suntem­ bucuroşi să putem consemna această nouă rea­lizare de ţinută a Operei Române in cadrul sărbătoresc al Festivalului „George Enescu". dmsMmmmmmmMmmmmmmmmmmmmmmmmmmmi „Don Carlos“— spectacol de ținută A\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\m^ In pauza unui concert la Baia Mara a Palatului. Reîntîlnire cu „London Symphony Orchestra“ A doua întilnire a publicului bucureştean cu „London Symphony Orchestra“ şi cu dirijorul André Previn a început la sunetele popu­larei „Rapsodii române" nr. 1 de George Enescu, în semn de omagiu adus de oaspeţii englezi deopotrivă ţării gazde şi compozitorului sub al cărui nume se desfăşoară Festivalul. Marile virtuţi ale orchestrei sub triplul aspect al omogenităţii grupe­lor instrumentale, al rafinamentului sonorităţilor, al tehnicii individuale şi colective — au fost însă puse în valoare la nivelul renumelui forma­ţiei mai cu seamă pe parcursul ur­mătoarei lucrări înscrise în program, „Iluminaţiile” de Benjamin Britten, pe versuri de Arthur Rimbaud. Ceea ce André Previn a reuşit să obţină aci ca varietate a dinamicii, de la pianissime aproape imateriale pînă la dezlănţuiri în forţă ale compar­timentului strunelor, demonstrează — dincolo de o intimă familiarizare cu partitura — un i­ait profesiona­lism şi o neostenită capacitate de dăruire, situată la zonele cele mai elevate ale artei sunetelor. Tactind imperturbabil cu dreapta, la timp ce cu stingă desenează la aer volute imaginare, destinate să modeleze sub­stanţa sonoră, dirijorul ştie să pună în valoare cu pregnanţă elementele ca­racteristice creaţiei lui Britten, acest poate cel mai remarcabil urmaş al lui Richard Strauss în domeniul ilustraţiei muzicale. Succesul artistic deplin obţinut cu „Iluminaţiile" se datorează în bună măsură şi solistei vocale Sheila Armstrong, o cântă­­reaţă de mare subtilitate, capabilă să insufle liniilor melodice şi versu­rilor o prodigioasă intensitate expre­sivă. „Marea simfonie" la Do major de Schubert, prezentată în partea a doua a programului, a evidenţiat alte faţete ale posibilităţilor orches­trei şi ale dirijorului. Se poate, de­sigur, imagina o organizare a ver­bului schubertian într-o dialectică mai strinsă, cu o mai clară reliefare a generozităţii lirismului, a ameste­cului de graţie şi umor, specific ma­relui romantic vienez, aşa cum ne-au obişnuit versiunile discografice „de referinţă“ ale unor Mengelberg, Tos­canini, Münch sau Periea. In orice caz, calităţile orchestrei­­ de preci­zie a execuţiei şi bogăţie a plasticii sonore — au ieşit şi aci in mod elocvent la suprafaţă, confirmînd prestigiul de care se bucură „London Symphony Orchestra“ în lumea mu­zicală internaţională. E. Eilan • JEAN-PIERRE RAMPAL va fi solistul concertului de mîine seară al Orchestrei simfonice a Filarmonicii „Georges Enescu“, programat la Stu­dioul Radioteleviziunii (ora 21) sub conducerea dirijorului GEORGE BYRD (S.U.A.), în program : Sulta I în Do major op. 9 de Enescu, Concertul nr. 1 pentru flaut și orchestră KV 313 de Mozart, Simfonia a I-a de Brahms. Convorbiri despre artă Arta şi „ţinuta morală (Urmare din pag. 1) Încoace, dar, s-au mai auzit glasuri care condamnau o operă de artă sau alta, în numele moralei. Sunt cunoscute acu­zaţiile aduse lui Baudelaire sau lui Ar­­ghezi pentru ..imoralitatea44 unora din­tre producţiile lor. Ce să credem în această privinţă ? Fără îndoială că, întrucît o operă de artă vizează relevarea stărilor de spirit umane, în toată complexitatea lor, nu vom găsi în romane, piese de teatru, filme, lucrări plastice figurative, numai trăsături morale ireproşabile ale perso­najelor înfăţişate şi numai acţiuni me­nite să işte aprobarea fără rezerve a unor asceţi severi. Cine urmăreşte nu­mai latura etică reprobabilă a unor vieţi care şi-au găsit expresia în artă — poate găsi material abundent şi în ma­rile capodopere, de la epopeile lui Hol­mer la tragediile lui Shakespeare sau — ştiu eu ?! — de la tablourile lui Rubens la desenele lui Toulouse-Lautrec. Dar asta înseamnă a persista la suprafaţa semnificaţiilor umane ale acestor ca­podopere. Cine nu rămîne la andedo­­tica facilă ci pătrunde, pe căile limba­jului artistic de calitate, către mesajul profund al marilor creatori — găseşte în artă resurse pentru travaliul moral, pe care fiecare dintre noi are a şi-l exer­cita asupra lui însuşi. O operă de artă nu este şi nu trebuie să fie un tratat de etică. Arta autentică răspunde unor nevoi umane inexorabile, care depă­şesc normativizarea etică didacticistă. Dar tocmai din cauza asta, arta ne face mai „buni“, în cel mai amplu şi mai înalt înţeles al cuvîntului. Cine din­tre­ cei ce au fost adine mişcaţi artistic, de muzica lui Bach, ar putea nega că, în momentele acelea, n-au descoperit — pe alte căi decit ale analizei raţionale reci, atît de preţuite de Pr­otop — ma­rile rezerve de puritate care există în fiecare dintre noi ? Cine dintre cei ca­re au încercat o acută emoţie estetică în faţa portretelor lui Rembrandt — ar putea să susţină că, după contemplarea lor, nu s-a simţit mai aproape de esen­ţa lui autentică ? Cine dintre acei care s-au delectat cu o vie bucurie artisti­că, chiar la lectura versurilor proscrisa de moralişti încruntaţi, ca acelea amin­tite ale lui Baudelaire sau Arghezi , ar putea ignora adevărul că s-a apro­piat atunci, cu încă un număr de pași, de umanitatea lor vie, care este de­parte de schemele codurilor etice ? Nu cred, tovarășe Marin, că putem epuiza vastitatea­­problemei pusă da dumneata, în aceste cîteva rînduri,­ dar poate că am putea încerca să găsim aici un început de răspuns. 44 O grădină a Hesperidelor CIND SE VA ALCĂTUI un dicţionar de geografie literară, abia atunci, in faţa unui noian neobişnuit de dovezi, vom avea revelaţia faptului pe care azi încă îl ignorăm şi anume că unele locuri sunt predestinate a-şi lega nu­mele de cîte o muză sau chiar de toate cele 9 muze la un loc. Colţul bucureş­tean la care mă refer este, fără în­doială, un astfel de loc. El este cuprins între cheiul Dîmboviţei cu podurile Izvor şi Haşdeu, la răsărit, şi strada Uranus, la soare apune. Aici, pe strada Izvor, colţ cu strada Al. Odobescu, a lo­cuit G. M. Zamfirescu, intr-o casă cu înfăţişare provincială. La doi paşi de ea, în fundul unei curţi, sub o scară de lemn care ducea în pod, sau de-a drep­tul în cer, a locuit Nicolae Labiş, apoi a stat şi Ion Gheorghe, şi Lucian Raicu, pare-mi-se şi Gheorghe Tomozei. Tot pe Izvor, la o sută de metri depărtare de locuinţa lui Gemy, a locuit pină la moarte sculptorul C. Baraschi, intr-o casă florentină, a cărei curte mai e şi azi străjuită misterios şi tăcut de un şir înalt de cariatide, pe umerii cărora se giugiulesc porumbeii din toate hulu­­băriile cartierului. In spatele acestei case florentine după nişte acoperişuri grămădite ca intr-un tridonoille, cu fa­ţada în uliţa Crăiţelor, stă încărcată de iederă nostalgică locuinţă în care a trăit şi a lucrat vreo trei sau patru decenii pictorul Iser. Mi-i amintesc cum stă­tea în balcon şi cum arunca bucăţi de salam pisicilor din vecini. Ion Călugăru a locuit şi el pe aproape, pe strada V. A. Ureche. Cel care a scris Caii lui Cl­­bicioc, Don Juan, Cocoşatul şi Copilă­ria unui netrebnic şi-a purtat ani de zile pe această uliţă umbra, dureroasă a unui infarct, pină cînd a dispărut cu desâvîrşire. Ultima oară l-am văzut re­­zemîndu-se de un perete, obosit şi li­vid de unica-i plimbare obligatorie la chioşcul cu ziare şi reviste, deoarece, citindu-le, îşi hrănea dorul după viaţa trepidantă a cetăţii. Şi tot în acest cartier cu l­dere şi oţetari a trăit Iosif Prunner. Acum vreo cincisprezece ani, plndin­du-l de pe balcon, fiindcă batea min­gea şi ţipa din te miri ce, ca orice copil, i-am deşertat vreo do­uă vedre cu apă pe cap trubadurului­­tare, numindu-se Fiorin Bogardo, dă astăzi un exemplu atît de delicat şi de fru­mos, în ceea ce priveşte izvoarele muzicale ale poeziei. Privindu-l pe ecranul televizorului, ca pe un menestrel modern, mă gîndesc că voi fi pus fără să ştiu în şuvoiul de apă deşertat de la balcon un chituş de busuioc, o crăiţă înmiresmată şi un trandafir uscat într-un album, altfel nu-mi pot explica de ce n-a ajuns a­­cest copil un Dobrin al stadioanelor sau un inginer la I.A.L. Oricum succesul lui tînăr şi atît de promiţător, sporeşte ca un trandafir frumuseţea acestui cartier predestinat a fi o grădină a Hesperi­delor şi în care chiar toponimia stră­zilor (Crăiţelor, Liliacului, Bujorului) de­signează un mic univers floral, unde muzele s-au simţit — se pare — mereu la ele acasă. PETRU VINTILA Bucurii simple şi rare, ar zice Sado­­veanu, din acelea care-ţi umplu sufle­tul cu mărime de pu­ritate : e in totul un semn de zăbavă, de confesiune, de intimi­tate. Pasul se face rar, din ce in ce mai intirziat şi pierzi tot mai mult socoteala timpului. Meşteşuguri de demult se întil­­nesc într-o unică simbioză de forme, linii şi culori „sufla­te“ cu aurul artei ce­lei mai proaspete şi adevărate: lemnul a fost crestat cu o mi­gală şi o isteţime pe care numai arta le presupune ; în păien­jenişul policromic al scoarţei, ochiul cau­tă, blind şi vaporos, respiraţia de ansam­blu a motivului; în lutul amorf, brun sau roşcat, palma şi de­getele , au inventat ri­tualuri şi pilde. Muzeul „Dr. N. Minovici“ e astfel un cadru pentru reflecţie, o oază de introspec­ţie gravă ; faţă în faţă cu atitea „minu­năţii“ ale priceperii populare, bătaia gîn­­dului are sunet de ornic tîrziu. Comorile se rînduiesc în tă­cerea lor necunoscu­tă, se înconjoară cu ea şi nimic nu le tul­bură alcătuirea. La un moment dat chiar, atîta frumos adunat, atita „risipă“ de vo­caţie te intrigă, de unde harul acesta de a acoperi cu sfinţe­nie şi melancolie, cu spirit, şi tulburare, propria lume in care meşterul se mişcă ? Furci de tors şi piep­tare, icoane şi stră­chini, cimpoaie şi ilice — se rînduiesc Intr-un tezaur de frumuseţi în care mistificaţia e exclu­să. Şi nu poţi să nu-ţi aminteşti că mai există tejghele aglomerate cu imita­ţii folclorice sărăcă­cioase, ca să înţelegi cum interesul pentru artă şi prospeţime a ajuns acolo aproape de comercializare şi manierism. Aici însă ai în faţă o colecţie unică de podoabe ale spiritualităţii rurale. 5000 de obiecte de artă populară se al­cătuiesc intr-o neli­nişte artistică super­bă. E o lume de fru­museţi şi rotunjime artistică. Piese de port din zona tangent­ei Bucureştiului re­ţin privirea prin po­licromie şi minuţiozi­tate meşteşugărească, au ele o unicitate a lor neconfundabilă, su­gestivă, semeţită. Peştemane plisate (fete), marame de borangic, catrinţe, ştergare de cap (zbo­rul fluturilor in re­gistrul ţesăturii e dia­fan, aerian), cămăşi ţesute, brodate şi bogat împodobite, bi­e­lucrate cu fir­­ şi apoi vilnicele me­­hedinţene, cu acel motiv, rar, al horei, chimicele bistriţene ornamentate cu măr­gele — lată un ţinut fabulos, parcă ireal, de mit. Prezidează în toate un bun gust şi o is­cusinţă ce merită pricivo, interes şi a­­tenţie. De altfel, gă­teala a fost semnul unei statornice preo­cupări a omului de la ţară. Colecţia mu­zeului dovedeşte că el a ştiut să preţuiască frumosul, să aducă un strop de soare în tinda casei, să-şi di­chisească interioarele, să-şi construiască o lume născătoare de­­ ispite artistice. Nu poţi să nu remarci — în camera vi­etii ro­mânesc — scoarţei* munteneşti şi olte­neşti în care linia, culoarea şi ritmul se înlănţuie într-o splen­didă înţelegere geo­metrică. Pe un co­vor oltenesc, vechi de aproape trei se­cole, motive florale, vegetale şi zoologice îşi dau întilnire: o­­chiul boului, spicul de griu şi lăcusta într-un cimp central policromic. Ca să se vopsească lina din care e ţesut un alt covor, s-au folosit rădăcina de roibă şi foile de ceapă, iscu­sinţa celui (sau ce­lei) ce l-a ţesut fiind fără egal. Şi alături, mobilier ţărănesc, din lemn împodobit cu crestături, şi cerami­că , străchini pe care fulgul de zăpadă a fost stilizat intr-o su­medenie de variante. Dar întregirea lu­mii proprii n-a fost posibilă şi fără cîn­­tec, fie el de jale, de tînguire sau bucurie. Cimpoiul din piele de oaie şi buciumul, flu­ierul şi cobza,,­naiul şi cavalul crestat i-au fost omului prieteni credincioşi in vremuri de restrişte sau de relativă aşezare. După cum cadrul casnic nu putea fi lipsit de turca de tors lină, de lada de lemn, de blidarul pe care se aşezau străchinile, că­nile. Poli admira aici oluri de Biriş-Banat, nesmălţuite — adu­­cind aminte de ce­ramica arhaică. In „casa mare“ stau o­rinduite frumos can­­ceele, străchinile tran­silvănene şi de Ba­rez, cu o mare gamă de motive: solzi de peşte, apă curgătoa­re, stea, călcătura ca­prei, ochi, pasăre, codiţă de purcel, fe­rigă, crenguţă ; şi a­­poi, cojoace, piepta­re, ulcioare, în ca­mera de ospeţe - colecţia de ouă în­condeiate, ploştile, străchinile, lingurile şi scoarţele. Ca să nu mai amintisc camera de zestre ,a fetei, a­­devărată comoară de bogăţii, veşminte şi obiecte casnice, pro­­punind pregnant ideea de împodobire de­centă şi gospodăr­ire chibzuită. Sigur, intre atitea exponate ochiul riscă să fie uşor dezorien­tat de varietate şi timbru estetic. Dar asta nu-l împiedică să confunde autenti­citatea pieselor. Câ­ti se oferă poartă timbrul de neconfun­dat al valorii adevă­rate, al măsurii, al bunului gust și al frumosului simplu A veni, de aceea, periodic aici mi se pare un lucru foarte firesc. Vladimir Udrescu Zîg­ zag print­r-u TENDINŢE CĂTRE O SINTEZĂ A ARTELOR Expoziţii-program, muzicale şi altele L­ucrările In lemn, ulei, metal, cera­mică, mozaic, frescă, diverse mor­tare ale pictorului Costin Ioanid din sala Kalinderu, constituie, în Intenţia artistului, o expoziţie-program pentru problemele pe care le ridică, pentru experienţele şi posibilităţile în­trevăzute, în mod particular, în cadrul artei urbanistice şi monumentale. Firul conducător al creaţiei sale constă în Îmbinarea tradiţiilor ornamentului popu­lar sau a formelor artei primitive cu formele constructivismului şi artei ab­stracte moderne. El Incearcă prin mijloa­cele expresiei artis­tice modemne să pu­nă In strălucire fe­eria geniului colo­­ristic popular, prin sinteze şi transpu­nerea In construc­ţii şi materiale ine­dite. Lucrările sale de mari proporţii : „Poarta In grădina bunicului meu“, o prelucrare a spiritului constructivismului, cu elemente figurative şi simbolice, a unei porţi vechi din satul natal, „Adam şi Eva“, sculptură şi totodată pictură, din ceramică, de o rară forţă şi expresivi­tate artistică, la fel ca şi „Codrul de aramă”, „Arhitectură colorată“, ori „Ca­­lpenii de fier“, aceştia din urmă con­cepuţi in spiritul artei negre, demon­strează preocupările sale actuale de mo­numentalizare a artei decorative. îndeobşte se cunoaşte că ceramica este o artă abstractă pură şi primară ca ori­gine, dar C. Ioanid, nu „Adam şi Eva“* preia numai virtuţile sale coloristice, smalţul ce străluceşte scînteietor şi ma­gic, imprimîndu-i sensuri folclorice şi d­in efectul de grandoare, obţine o irezis­tibilă emoţie estetică. Interesante sint şi­­probele* de teh­nici, materiale şi compoziţii ornamentale pentru arta monumentală, Intre care gresia colorată „Scrinciob“ este un exem­plu de unicat artistic, un tablou de mare expresivitate. Ioanid a regăsit, în esen­ţă, o disciplină in folosirea materialelor diverse, un farmec substanţial al for­melor capricioase, posibilităţi infinite de idei şi utilizare. V­irgil Popa şi-a ales, In expoziţia sa de la „Amfora*, o singură temă, muzica, In felul său, subiec­tiv, ca urm­are a unei vechi pa­siuni de meloman, metamorfoztnd melo­dia In compoziţii cromatice. Nu putem vorbi de un sistem, aşa cum Încearcă un alt pictor, Radu Dragomir, în trans­punerea muzicii Iul Beethoven In com­poziţii cromatice, deoarece Virgil Popa este un contemplativ al muzicii, al trans­punerii directe, impresioniste, a emo­ţiilor şi senzaţiilor auditive. El apelează la experienţa cubistă a lui Braque şi a vorticiştilor, introducind ici-colo şi unele elemente concrete cu valoare de simbol , o notă muzicală, o partitură, clapele unui plan sau un instrument —­rape­­mmmmmmmmammmmm­­uri literaturizante mai mult decit de rezonanţă muzica­lă. Similitudinea este afectivă şi, prin ________ asociaţii, cei ce cu­nosc bucăţile mu- “hmwmmmhhmu­zicale Inspiratoare, pot avea satisfacţia recunoaşterii. Este desigur o problemă nouă In plas­tica noastră : cît poate muzica deter­­*v»i__ ... .„mniniipo­ţi invers l­a rîndul său Ervant Nicogosian, pictor talentat şi ambiţios, este preocupat, la­­Orizont“, să facă o demonstraţie a unei formule plastice, poate mai mult decit să o facă vie. In tablourile sale extrem de diverse ca subiecte : Măşti, Infinit, Artificii, Co­paci, Basm, Loja etc., uniformizate de un desen nervos în tuşe albe, rezidă o factură poetică şi o manieră picturală ce obligă pe privitor să încerce un fel de simpatie cinetică. Spontaneitatea si­mulată dar şi calculul riguros, tablourile fiind un amestec de umbre şi lumină, tonuri sumbre peste care se aştern tuşele de alb, combinate nervos, produc ochiu­lui o solicitare. Nicogosian nu poate fi considerat nici abstract dar nici figura­tiv, mai degrabă un pictor rasist de su­gestie empirică. La a doua sa expoziţie personală, el cristalizează un stil, o ten­dinţă şi o aspiraţie artistică proprie. L­a Biblioteca Universitară, expune octogenarul G. Lazăr cu aceeaşi­­„tinereţe“ şi in aceeaşi manieră ca in perioada cînd, cu o jumă­tate de secol in urmă, pictura sa era in vogă, o pictură peisagistică în spiritul neoimpresioniştilor, dîndu-ne iluzia op­tică a pointilismului. MIRCEA DEAC Carnet plastic L Cugetările unui necugetat © Drept ar fi să existe viaţă şi pe alte planete. De ce numai Pă­­mîntul să fie pedepsit ? ® Puţin îi pasă că tăcerea e de aur de vreme ce vorbele i-au a­­dus arginţi ! © Mă feresc de improvizaţii. Mun­cesc prea mult pentru pregătirea lor. • înşirîndu-mi toate cîte îmi fac rău, medicul o să mă facă să cred că nu mai există şi bine pe lumea asta. • Sînt un vizionar: am halucinaţii! • La cărţile poliţiste citesc numai sfîrşitul, începutul îl deduc. • Adevăratele figuri nu fac mutre. • Cum s-or fi numind negrii scrii­torilor de culoare ? • Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia mea. • Punctualitatea e ambiția de a întîrzia mai puțin decit alții. OCTAV PANCU-IAȘI Ale cui sunt aceste sculpturi? Vizitatorul holului Universităţii populare (sala Dalles), care are pri­lejul să coboare scările ce duc la subsol, are neplăcutul prilej să în­tâlnească,­­aruncate prin colţuri, trei sculpturi I un bust, In ghips, al lui N. Bălcescu, altul, In piatră, al lul Anton Pann şi statuia, In lemn, a unul cărturar. Ceea ce nemulţu­meşte însă şi mai mult nu este nu­mai abandonarea acestor sculpturi, căci ele se află de cîteva luni de zile In acest loc, ci situaţia în care se găsesc şi care ameninţă să se agraveze. Cineva a mînjit cu vop­sea chipul lui Anton Pann, ş. a. m. d. Ale cui sunt oare aceste sculp­turi, cine le are în „inventar“ ? Cine răspunde de ele, sau ar tre­bui să răspundă ? Căci, nu ne în­doim, pentru achiziţionarea lor s-au plătit bani buni ! Care a fost ini­ţial destinaţia acestor lucrări şi de ce nu au ajuns ele acolo unde tre­buia ? ! Ion Tătaru Cronică de librărie SONDAJ IA RAFT 15.VIII. „Simetrii“ (Ed. Emi- 50 4 5­ 11 40 12 3 1 15.VIII. Domniţa Văduva : „Peisaje“ (Ed. Emi- 40 26 25 5 20 2 3 O­nescu) Grete Tartler : „Apa 15.VIII. vie“ (Ed. Eminescu) 35 12 25 25 25 25 3 2 Tiberiu Iliescu : „De la 26.VIII. Porţile de Fier la Poar­ta sărutului“ (Ed. Al- 100 74 40 3 40 5 15 3 batros) Marin Sorescu s s.Tu-28.VIII. siii“ (Ed. Eminescu) 200 200 300 300 100 100 50 50 Nichita Stănescu : „In 26.VIII.dulcele stil clasic“ (Ed. *5 85 300 300 80 80 25 *5 Eminescu) Data sondajului, II septembrie Ion Sum­aru­­ X Si a a, Q a Autorul titlul şi editura Alexandru Andriţoiu , Darie Novăceanu: „Teh­nescu) ­ EUGEN BARBU: „Jurnal in China“ După Foamea de spaţiu, o re­cidivă în materie de memorial de călătorie. Este povestea unui in­­cîntător voiaj în China, un con­tinent de basm, de o frumuseţe unică. Nu vreau să spun mai mult. Pentru curios, răsplata va fi mai mult decit se aşteaptă , pentru mine, una din cărţile cele mai dragi. FLORIN MUGUR: „Cartea regilor“ Despre scornirile ascunse in umbra acestui titlu orgolios, spun şi eu ca autorul basmului : „Mai mincinos cine nu crede“. Şi tran­scriu cu emoţie confuză cîteva­­versuri :­­„Să rămii peste noapte la curtea­­ prinţilor fini rîndunici. II Să aşterni un cuvînt ca un pat de nuntă / pentru rîndunici. // V-aţi gindit cum arată o rindu­­nică ? / Ea este o linie de argint aruncată pe cenuşă. / Ea este în­cercarea de-a privi­­ a unei femei oarbe. // Să ştiţi că eu am in­ventat rindunicile / singur­e ca la marginea unei morţi“. DOMNIŢA VĂDUVA: „Peisaje“ Prin pereţii apartamentului meu de beton izbutesc, în unele nopţi, să răzbată urşii polari dormitînd imenşi pe iceberguri. Este o lu­me atît de albă, îneît nici gîndul adormit nu poate crede în reali­tatea ei. Mă încăpăţinez, totuşi, să visez mai departe. ALECU POPOVICI: „Aventurile lui Aşchiuţă“ Fiecare carte pentru copii în­seamnă o nouă bucurie. Micii mei spectatori devin „cititori" — chiar dacă nu au învăţat încă să ci­tească. Chiar dacă ignoră autorul, ei neştiind să-i silabisească nu­mele, criticii omiţîndu-i... Dar un zîmbet de copil valorează cît un studiu, și acesta a fost scopul cărții desenate cu atîta har de Ella Cono­ici. Oricum, e greu să fii mare pentru cei mici... —■ Desene de K­EAGU RADSILESCU

Next