Informatia Bucureştiului, septembrie 1970 (Anul 18, nr. 5294-5319)
1970-09-19 / nr. 5310
Concursul şi Festivalul internaţional „GEORGE ENESCU“ • Emoţia dansului GISELLE" *A DOUA SEARA oferită de turneul Teatrului „S. M. Kirov" se înscrie printre momentele de artă care vor rămine consemnate in cartea de aur a festivalurilor „George Enescu“. Credeam că ceea ce fusese văzut în spectacolul anterior, cu „Lacul lebedelor“, constituia actualmente nota maximă a ansamblului, nivelul reprezentativ. Iată însă că, cu „Giselle“, artiştii leningrădenii infirmă această presupunere. Realizarea lor aparţine acelor serien care se confirmă celebritatea mondială a unor adevăraţi creatori. Totul, pînă la cel mai mic amănunt al dansului, se plasează în zonele superlativului, dînd baletului clasic drepturi de viabilitate pe care, în spectacole curente, ne-am obişnuit să le contestăm adesea. Nu există om sensibil care să nu reacţioneze afectiv la miracolul transformării elementelor de tehnică — de atîtea ori văzute, repetate la nesfirşit — în viaţă a gestului, a sentimentului. Perfecţiunea evoluţiilor aparţine, desigur, şi execuţiei de maximă mi- goare. Pirueta, manejul,altul, atitudinile, combinaţiile de paşi ating această perfecţiune prin emoţia ce o trezesc în sufletul nostru, prin incredibila posibilitate de a transmite. Lăsînd la o parte tradiţionalele secvenţe de pantomimă, astăzi mai puţin necesare în spectacol, am simţit, când dansul cuprindea scena, că Interpreţii creează nerepetabile momente de artă. Aplauzele acordate ansamblului subliniau aceeaşi desprindere la „obligaţia“ simplistă a schemei, totala contopire a balerinilor cu imaginea sonor-picturală. Dacă aceasta a fost satisfacţia în ceea ce priveşte grupul, nu mai puţine au fost surprizele solistice. Irina Kolpakova, stea de primă mărime a baletului leningrădean, a descoperit secretul zborului lui Icar, printre razele soarelui. Replica partenerului, V. Semionov, ii aduce poate cel mai potrivit omagiu. Un uimitor „pas de deux“ ne-a încântat prin graţia unei miniaturi de Sévres, Olga Storuşina, şi prin flacăra mistuitoare ce dă viaţă dansului lui Mihail Barişnikov, demn urmaş al vestitului Nijinski. Rol singuratic, pretenţios prin sclipirile de gheaţă ale personajului, Myrtha şi-a descoperit în Gabriela Komievá virtuţi concertante remarcabile. Am notat doar cîteva prezenţe de prim plan, alegînd dintr-o bogăţie ce se aseamănă cu comoara povestirilor Seherazadei. Grigore Constantinescu Graţiaţi poazie da vecha legendă La Opera Română, spectacolul „Don Carlos" ne-a prilejuit reintîlnirea cu Nicola Rossi-Lement şi Virginia Zeani, de această dată reuniţi In aceeaşi distribuţie. Din nou — după ce cu două seri înainte întruchipase rolul farului Boris Godunov, obsedat de remuşcări, de halucinaţii — Nicola Rossi-Lemeni a îmbrăcat purpura regală pentru a contura figura hieratică a suveranului Spaniei, Filip al 11-lea, ascunzlnd sub aparenţa severităţii necruţătoare, o viaţă interioară plini de frămîntări şi de îndoieli. O singură dată, după ochinuitoare noapte albă, petrecută Intr-un interminabil solilocviu, Filip exprimă făţiş amalgamul de contradicţii care-l macină. Este momentul faimosului mixnolog „Ella giammai m’amoi“ din tabloul de la palatul Escurial, care a constituit, de altfel, şi culminaţia creaţiei lui Nicola Rossi-Lemeni In acest rol, de covîrşitoare răspundere artistică. Fiecare frază muzicală, fiecare gest, fiecare mişcare scenică au fost puse, aci, in slujba creării unei expresii cit mai convingătoare a adevărului dramatic , iar rezultatul a fost impresionant sub raportul intensităţii vibraţiei interioare. In rolul Elisabetei de Valois, regina Spaniei, Virginia Zeani s-a impus, din nou, prin calităţile de prestanţă scenică şi de interpretare abil nuanţatǎ, care i-au asigurat, pretutindeni, favoarea unanimă a publicului. Dialogul cu Filip din cabinetul regal şi, îndeosebi, aria din tabloul final, i-au oferit posibilitatea valorificării întregului complex de însuşiri vocal-scenice ce caracterizează arta cintireţei. Dincolo de reintilnirea cu cei doi oaspeţi de peste hotare, spectacolul „Don Carlos“ a cuprins, ca puncte de atracţie, şi prezenţa, in distribuţie, a unor solişti de frunte ai Operei Române, care şi-au reluat, cu acest prilej, creaţiile lor îndelung aplaudate şi în trecut: Nicolae Herlea (Rodrigo de Posa), Gomel Stavru (Don Carlos), Ioan Hvorov (Marele inchizitor). Urmărind-o, pentru prima oară in acest spectacol, pe mezzosoprana Viorica Cortez-Guguianu, în rolul Principesei Eboli, am fost cuceriţi de muzicalitatea ei impecabilă, de precizia cvasi-instrumentală a intonaţiei şi a frazării sale, calităţi care justifică, din plin, răsunătoarele succese internaţionale repurtate în vremea din urmă de această cintăreaţă, care posedă încă mici perspective de dezvoltare în viitor. Adăugind contribuţia, de remarcabilă competenţă şi autoritate, a dirijorului iugoslav Bogo Leskovici, coordonator atent şi sensibil al întregului ansamblu vocal-instrumental, precum şi aportul de calitate al orchestrei şi al corului instituţiei, suntem bucuroşi să putem consemna această nouă realizare de ţinută a Operei Române in cadrul sărbătoresc al Festivalului „George Enescu". dmsMmmmmmmMmmmmmmmmmmmmmmmmmmmi „Don Carlos“— spectacol de ținută A\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\m^ In pauza unui concert la Baia Mara a Palatului. Reîntîlnire cu „London Symphony Orchestra“ A doua întilnire a publicului bucureştean cu „London Symphony Orchestra“ şi cu dirijorul André Previn a început la sunetele popularei „Rapsodii române" nr. 1 de George Enescu, în semn de omagiu adus de oaspeţii englezi deopotrivă ţării gazde şi compozitorului sub al cărui nume se desfăşoară Festivalul. Marile virtuţi ale orchestrei sub triplul aspect al omogenităţii grupelor instrumentale, al rafinamentului sonorităţilor, al tehnicii individuale şi colective — au fost însă puse în valoare la nivelul renumelui formaţiei mai cu seamă pe parcursul următoarei lucrări înscrise în program, „Iluminaţiile” de Benjamin Britten, pe versuri de Arthur Rimbaud. Ceea ce André Previn a reuşit să obţină aci ca varietate a dinamicii, de la pianissime aproape imateriale pînă la dezlănţuiri în forţă ale compartimentului strunelor, demonstrează — dincolo de o intimă familiarizare cu partitura — un iait profesionalism şi o neostenită capacitate de dăruire, situată la zonele cele mai elevate ale artei sunetelor. Tactind imperturbabil cu dreapta, la timp ce cu stingă desenează la aer volute imaginare, destinate să modeleze substanţa sonoră, dirijorul ştie să pună în valoare cu pregnanţă elementele caracteristice creaţiei lui Britten, acest poate cel mai remarcabil urmaş al lui Richard Strauss în domeniul ilustraţiei muzicale. Succesul artistic deplin obţinut cu „Iluminaţiile" se datorează în bună măsură şi solistei vocale Sheila Armstrong, o cântăreaţă de mare subtilitate, capabilă să insufle liniilor melodice şi versurilor o prodigioasă intensitate expresivă. „Marea simfonie" la Do major de Schubert, prezentată în partea a doua a programului, a evidenţiat alte faţete ale posibilităţilor orchestrei şi ale dirijorului. Se poate, desigur, imagina o organizare a verbului schubertian într-o dialectică mai strinsă, cu o mai clară reliefare a generozităţii lirismului, a amestecului de graţie şi umor, specific marelui romantic vienez, aşa cum ne-au obişnuit versiunile discografice „de referinţă“ ale unor Mengelberg, Toscanini, Münch sau Periea. In orice caz, calităţile orchestrei de precizie a execuţiei şi bogăţie a plasticii sonore — au ieşit şi aci in mod elocvent la suprafaţă, confirmînd prestigiul de care se bucură „London Symphony Orchestra“ în lumea muzicală internaţională. E. Eilan • JEAN-PIERRE RAMPAL va fi solistul concertului de mîine seară al Orchestrei simfonice a Filarmonicii „Georges Enescu“, programat la Studioul Radioteleviziunii (ora 21) sub conducerea dirijorului GEORGE BYRD (S.U.A.), în program : Sulta I în Do major op. 9 de Enescu, Concertul nr. 1 pentru flaut și orchestră KV 313 de Mozart, Simfonia a I-a de Brahms. Convorbiri despre artă Arta şi „ţinuta morală (Urmare din pag. 1) Încoace, dar, s-au mai auzit glasuri care condamnau o operă de artă sau alta, în numele moralei. Sunt cunoscute acuzaţiile aduse lui Baudelaire sau lui Arghezi pentru ..imoralitatea44 unora dintre producţiile lor. Ce să credem în această privinţă ? Fără îndoială că, întrucît o operă de artă vizează relevarea stărilor de spirit umane, în toată complexitatea lor, nu vom găsi în romane, piese de teatru, filme, lucrări plastice figurative, numai trăsături morale ireproşabile ale personajelor înfăţişate şi numai acţiuni menite să işte aprobarea fără rezerve a unor asceţi severi. Cine urmăreşte numai latura etică reprobabilă a unor vieţi care şi-au găsit expresia în artă — poate găsi material abundent şi în marile capodopere, de la epopeile lui Holmer la tragediile lui Shakespeare sau — ştiu eu ?! — de la tablourile lui Rubens la desenele lui Toulouse-Lautrec. Dar asta înseamnă a persista la suprafaţa semnificaţiilor umane ale acestor capodopere. Cine nu rămîne la andedotica facilă ci pătrunde, pe căile limbajului artistic de calitate, către mesajul profund al marilor creatori — găseşte în artă resurse pentru travaliul moral, pe care fiecare dintre noi are a şi-l exercita asupra lui însuşi. O operă de artă nu este şi nu trebuie să fie un tratat de etică. Arta autentică răspunde unor nevoi umane inexorabile, care depăşesc normativizarea etică didacticistă. Dar tocmai din cauza asta, arta ne face mai „buni“, în cel mai amplu şi mai înalt înţeles al cuvîntului. Cine dintre cei ce au fost adine mişcaţi artistic, de muzica lui Bach, ar putea nega că, în momentele acelea, n-au descoperit — pe alte căi decit ale analizei raţionale reci, atît de preţuite de Protop — marile rezerve de puritate care există în fiecare dintre noi ? Cine dintre cei care au încercat o acută emoţie estetică în faţa portretelor lui Rembrandt — ar putea să susţină că, după contemplarea lor, nu s-a simţit mai aproape de esenţa lui autentică ? Cine dintre acei care s-au delectat cu o vie bucurie artistică, chiar la lectura versurilor proscrisa de moralişti încruntaţi, ca acelea amintite ale lui Baudelaire sau Arghezi , ar putea ignora adevărul că s-a apropiat atunci, cu încă un număr de pași, de umanitatea lor vie, care este departe de schemele codurilor etice ? Nu cred, tovarășe Marin, că putem epuiza vastitateaproblemei pusă da dumneata, în aceste cîteva rînduri, dar poate că am putea încerca să găsim aici un început de răspuns. 44 O grădină a Hesperidelor CIND SE VA ALCĂTUI un dicţionar de geografie literară, abia atunci, in faţa unui noian neobişnuit de dovezi, vom avea revelaţia faptului pe care azi încă îl ignorăm şi anume că unele locuri sunt predestinate a-şi lega numele de cîte o muză sau chiar de toate cele 9 muze la un loc. Colţul bucureştean la care mă refer este, fără îndoială, un astfel de loc. El este cuprins între cheiul Dîmboviţei cu podurile Izvor şi Haşdeu, la răsărit, şi strada Uranus, la soare apune. Aici, pe strada Izvor, colţ cu strada Al. Odobescu, a locuit G. M. Zamfirescu, intr-o casă cu înfăţişare provincială. La doi paşi de ea, în fundul unei curţi, sub o scară de lemn care ducea în pod, sau de-a dreptul în cer, a locuit Nicolae Labiş, apoi a stat şi Ion Gheorghe, şi Lucian Raicu, pare-mi-se şi Gheorghe Tomozei. Tot pe Izvor, la o sută de metri depărtare de locuinţa lui Gemy, a locuit pină la moarte sculptorul C. Baraschi, intr-o casă florentină, a cărei curte mai e şi azi străjuită misterios şi tăcut de un şir înalt de cariatide, pe umerii cărora se giugiulesc porumbeii din toate hulubăriile cartierului. In spatele acestei case florentine după nişte acoperişuri grămădite ca intr-un tridonoille, cu faţada în uliţa Crăiţelor, stă încărcată de iederă nostalgică locuinţă în care a trăit şi a lucrat vreo trei sau patru decenii pictorul Iser. Mi-i amintesc cum stătea în balcon şi cum arunca bucăţi de salam pisicilor din vecini. Ion Călugăru a locuit şi el pe aproape, pe strada V. A. Ureche. Cel care a scris Caii lui Clbicioc, Don Juan, Cocoşatul şi Copilăria unui netrebnic şi-a purtat ani de zile pe această uliţă umbra, dureroasă a unui infarct, pină cînd a dispărut cu desâvîrşire. Ultima oară l-am văzut rezemîndu-se de un perete, obosit şi livid de unica-i plimbare obligatorie la chioşcul cu ziare şi reviste, deoarece, citindu-le, îşi hrănea dorul după viaţa trepidantă a cetăţii. Şi tot în acest cartier cu ldere şi oţetari a trăit Iosif Prunner. Acum vreo cincisprezece ani, plndindu-l de pe balcon, fiindcă batea mingea şi ţipa din te miri ce, ca orice copil, i-am deşertat vreo două vedre cu apă pe cap trubaduruluitare, numindu-se Fiorin Bogardo, dă astăzi un exemplu atît de delicat şi de frumos, în ceea ce priveşte izvoarele muzicale ale poeziei. Privindu-l pe ecranul televizorului, ca pe un menestrel modern, mă gîndesc că voi fi pus fără să ştiu în şuvoiul de apă deşertat de la balcon un chituş de busuioc, o crăiţă înmiresmată şi un trandafir uscat într-un album, altfel nu-mi pot explica de ce n-a ajuns acest copil un Dobrin al stadioanelor sau un inginer la I.A.L. Oricum succesul lui tînăr şi atît de promiţător, sporeşte ca un trandafir frumuseţea acestui cartier predestinat a fi o grădină a Hesperidelor şi în care chiar toponimia străzilor (Crăiţelor, Liliacului, Bujorului) designează un mic univers floral, unde muzele s-au simţit — se pare — mereu la ele acasă. PETRU VINTILA Bucurii simple şi rare, ar zice Sadoveanu, din acelea care-ţi umplu sufletul cu mărime de puritate : e in totul un semn de zăbavă, de confesiune, de intimitate. Pasul se face rar, din ce in ce mai intirziat şi pierzi tot mai mult socoteala timpului. Meşteşuguri de demult se întilnesc într-o unică simbioză de forme, linii şi culori „suflate“ cu aurul artei celei mai proaspete şi adevărate: lemnul a fost crestat cu o migală şi o isteţime pe care numai arta le presupune ; în păienjenişul policromic al scoarţei, ochiul caută, blind şi vaporos, respiraţia de ansamblu a motivului; în lutul amorf, brun sau roşcat, palma şi degetele , au inventat ritualuri şi pilde. Muzeul „Dr. N. Minovici“ e astfel un cadru pentru reflecţie, o oază de introspecţie gravă ; faţă în faţă cu atitea „minunăţii“ ale priceperii populare, bătaia gîndului are sunet de ornic tîrziu. Comorile se rînduiesc în tăcerea lor necunoscută, se înconjoară cu ea şi nimic nu le tulbură alcătuirea. La un moment dat chiar, atîta frumos adunat, atita „risipă“ de vocaţie te intrigă, de unde harul acesta de a acoperi cu sfinţenie şi melancolie, cu spirit, şi tulburare, propria lume in care meşterul se mişcă ? Furci de tors şi pieptare, icoane şi străchini, cimpoaie şi ilice — se rînduiesc Intr-un tezaur de frumuseţi în care mistificaţia e exclusă. Şi nu poţi să nu-ţi aminteşti că mai există tejghele aglomerate cu imitaţii folclorice sărăcăcioase, ca să înţelegi cum interesul pentru artă şi prospeţime a ajuns acolo aproape de comercializare şi manierism. Aici însă ai în faţă o colecţie unică de podoabe ale spiritualităţii rurale. 5000 de obiecte de artă populară se alcătuiesc intr-o nelinişte artistică superbă. E o lume de frumuseţi şi rotunjime artistică. Piese de port din zona tangentei Bucureştiului reţin privirea prin policromie şi minuţiozitate meşteşugărească, au ele o unicitate a lor neconfundabilă, sugestivă, semeţită. Peştemane plisate (fete), marame de borangic, catrinţe, ştergare de cap (zborul fluturilor in registrul ţesăturii e diafan, aerian), cămăşi ţesute, brodate şi bogat împodobite, bielucrate cu fir şi apoi vilnicele mehedinţene, cu acel motiv, rar, al horei, chimicele bistriţene ornamentate cu mărgele — lată un ţinut fabulos, parcă ireal, de mit. Prezidează în toate un bun gust şi o iscusinţă ce merită pricivo, interes şi atenţie. De altfel, găteala a fost semnul unei statornice preocupări a omului de la ţară. Colecţia muzeului dovedeşte că el a ştiut să preţuiască frumosul, să aducă un strop de soare în tinda casei, să-şi dichisească interioarele, să-şi construiască o lume născătoare de ispite artistice. Nu poţi să nu remarci — în camera vietii românesc — scoarţei* munteneşti şi olteneşti în care linia, culoarea şi ritmul se înlănţuie într-o splendidă înţelegere geometrică. Pe un covor oltenesc, vechi de aproape trei secole, motive florale, vegetale şi zoologice îşi dau întilnire: ochiul boului, spicul de griu şi lăcusta într-un cimp central policromic. Ca să se vopsească lina din care e ţesut un alt covor, s-au folosit rădăcina de roibă şi foile de ceapă, iscusinţa celui (sau celei) ce l-a ţesut fiind fără egal. Şi alături, mobilier ţărănesc, din lemn împodobit cu crestături, şi ceramică , străchini pe care fulgul de zăpadă a fost stilizat intr-o sumedenie de variante. Dar întregirea lumii proprii n-a fost posibilă şi fără cîntec, fie el de jale, de tînguire sau bucurie. Cimpoiul din piele de oaie şi buciumul, fluierul şi cobza,,naiul şi cavalul crestat i-au fost omului prieteni credincioşi in vremuri de restrişte sau de relativă aşezare. După cum cadrul casnic nu putea fi lipsit de turca de tors lină, de lada de lemn, de blidarul pe care se aşezau străchinile, cănile. Poli admira aici oluri de Biriş-Banat, nesmălţuite — aducind aminte de ceramica arhaică. In „casa mare“ stau orinduite frumos canceele, străchinile transilvănene şi de Barez, cu o mare gamă de motive: solzi de peşte, apă curgătoare, stea, călcătura caprei, ochi, pasăre, codiţă de purcel, ferigă, crenguţă ; şi apoi, cojoace, pieptare, ulcioare, în camera de ospeţe - colecţia de ouă încondeiate, ploştile, străchinile, lingurile şi scoarţele. Ca să nu mai amintisc camera de zestre ,a fetei, adevărată comoară de bogăţii, veşminte şi obiecte casnice, propunind pregnant ideea de împodobire decentă şi gospodărire chibzuită. Sigur, intre atitea exponate ochiul riscă să fie uşor dezorientat de varietate şi timbru estetic. Dar asta nu-l împiedică să confunde autenticitatea pieselor. Câti se oferă poartă timbrul de neconfundat al valorii adevărate, al măsurii, al bunului gust și al frumosului simplu A veni, de aceea, periodic aici mi se pare un lucru foarte firesc. Vladimir Udrescu Zîg zag printr-u TENDINŢE CĂTRE O SINTEZĂ A ARTELOR Expoziţii-program, muzicale şi altele Lucrările In lemn, ulei, metal, ceramică, mozaic, frescă, diverse mortare ale pictorului Costin Ioanid din sala Kalinderu, constituie, în Intenţia artistului, o expoziţie-program pentru problemele pe care le ridică, pentru experienţele şi posibilităţile întrevăzute, în mod particular, în cadrul artei urbanistice şi monumentale. Firul conducător al creaţiei sale constă în Îmbinarea tradiţiilor ornamentului popular sau a formelor artei primitive cu formele constructivismului şi artei abstracte moderne. El Incearcă prin mijloacele expresiei artistice modemne să pună In strălucire feeria geniului coloristic popular, prin sinteze şi transpunerea In construcţii şi materiale inedite. Lucrările sale de mari proporţii : „Poarta In grădina bunicului meu“, o prelucrare a spiritului constructivismului, cu elemente figurative şi simbolice, a unei porţi vechi din satul natal, „Adam şi Eva“, sculptură şi totodată pictură, din ceramică, de o rară forţă şi expresivitate artistică, la fel ca şi „Codrul de aramă”, „Arhitectură colorată“, ori „Calpenii de fier“, aceştia din urmă concepuţi in spiritul artei negre, demonstrează preocupările sale actuale de monumentalizare a artei decorative. îndeobşte se cunoaşte că ceramica este o artă abstractă pură şi primară ca origine, dar C. Ioanid, nu „Adam şi Eva“* preia numai virtuţile sale coloristice, smalţul ce străluceşte scînteietor şi magic, imprimîndu-i sensuri folclorice şi din efectul de grandoare, obţine o irezistibilă emoţie estetică. Interesante sint şiprobele* de tehnici, materiale şi compoziţii ornamentale pentru arta monumentală, Intre care gresia colorată „Scrinciob“ este un exemplu de unicat artistic, un tablou de mare expresivitate. Ioanid a regăsit, în esenţă, o disciplină in folosirea materialelor diverse, un farmec substanţial al formelor capricioase, posibilităţi infinite de idei şi utilizare. Virgil Popa şi-a ales, In expoziţia sa de la „Amfora*, o singură temă, muzica, In felul său, subiectiv, ca urmare a unei vechi pasiuni de meloman, metamorfoztnd melodia In compoziţii cromatice. Nu putem vorbi de un sistem, aşa cum Încearcă un alt pictor, Radu Dragomir, în transpunerea muzicii Iul Beethoven In compoziţii cromatice, deoarece Virgil Popa este un contemplativ al muzicii, al transpunerii directe, impresioniste, a emoţiilor şi senzaţiilor auditive. El apelează la experienţa cubistă a lui Braque şi a vorticiştilor, introducind ici-colo şi unele elemente concrete cu valoare de simbol , o notă muzicală, o partitură, clapele unui plan sau un instrument —rapemmmmmmmmammmmmuri literaturizante mai mult decit de rezonanţă muzicală. Similitudinea este afectivă şi, prin ________ asociaţii, cei ce cunosc bucăţile mu- “hmwmmmhhmuzicale Inspiratoare, pot avea satisfacţia recunoaşterii. Este desigur o problemă nouă In plastica noastră : cît poate muzica deter*v»i__ ... .„mniniipoţi invers la rîndul său Ervant Nicogosian, pictor talentat şi ambiţios, este preocupat, laOrizont“, să facă o demonstraţie a unei formule plastice, poate mai mult decit să o facă vie. In tablourile sale extrem de diverse ca subiecte : Măşti, Infinit, Artificii, Copaci, Basm, Loja etc., uniformizate de un desen nervos în tuşe albe, rezidă o factură poetică şi o manieră picturală ce obligă pe privitor să încerce un fel de simpatie cinetică. Spontaneitatea simulată dar şi calculul riguros, tablourile fiind un amestec de umbre şi lumină, tonuri sumbre peste care se aştern tuşele de alb, combinate nervos, produc ochiului o solicitare. Nicogosian nu poate fi considerat nici abstract dar nici figurativ, mai degrabă un pictor rasist de sugestie empirică. La a doua sa expoziţie personală, el cristalizează un stil, o tendinţă şi o aspiraţie artistică proprie. La Biblioteca Universitară, expune octogenarul G. Lazăr cu aceeaşi„tinereţe“ şi in aceeaşi manieră ca in perioada cînd, cu o jumătate de secol in urmă, pictura sa era in vogă, o pictură peisagistică în spiritul neoimpresioniştilor, dîndu-ne iluzia optică a pointilismului. MIRCEA DEAC Carnet plastic L Cugetările unui necugetat © Drept ar fi să existe viaţă şi pe alte planete. De ce numai Pămîntul să fie pedepsit ? ® Puţin îi pasă că tăcerea e de aur de vreme ce vorbele i-au adus arginţi ! © Mă feresc de improvizaţii. Muncesc prea mult pentru pregătirea lor. • înşirîndu-mi toate cîte îmi fac rău, medicul o să mă facă să cred că nu mai există şi bine pe lumea asta. • Sînt un vizionar: am halucinaţii! • La cărţile poliţiste citesc numai sfîrşitul, începutul îl deduc. • Adevăratele figuri nu fac mutre. • Cum s-or fi numind negrii scriitorilor de culoare ? • Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia mea. • Punctualitatea e ambiția de a întîrzia mai puțin decit alții. OCTAV PANCU-IAȘI Ale cui sunt aceste sculpturi? Vizitatorul holului Universităţii populare (sala Dalles), care are prilejul să coboare scările ce duc la subsol, are neplăcutul prilej să întâlnească,aruncate prin colţuri, trei sculpturi I un bust, In ghips, al lui N. Bălcescu, altul, In piatră, al lul Anton Pann şi statuia, In lemn, a unul cărturar. Ceea ce nemulţumeşte însă şi mai mult nu este numai abandonarea acestor sculpturi, căci ele se află de cîteva luni de zile In acest loc, ci situaţia în care se găsesc şi care ameninţă să se agraveze. Cineva a mînjit cu vopsea chipul lui Anton Pann, ş. a. m. d. Ale cui sunt oare aceste sculpturi, cine le are în „inventar“ ? Cine răspunde de ele, sau ar trebui să răspundă ? Căci, nu ne îndoim, pentru achiziţionarea lor s-au plătit bani buni ! Care a fost iniţial destinaţia acestor lucrări şi de ce nu au ajuns ele acolo unde trebuia ? ! Ion Tătaru Cronică de librărie SONDAJ IA RAFT 15.VIII. „Simetrii“ (Ed. Emi- 50 4 5 11 40 12 3 1 15.VIII. Domniţa Văduva : „Peisaje“ (Ed. Emi- 40 26 25 5 20 2 3 Onescu) Grete Tartler : „Apa 15.VIII. vie“ (Ed. Eminescu) 35 12 25 25 25 25 3 2 Tiberiu Iliescu : „De la 26.VIII. Porţile de Fier la Poarta sărutului“ (Ed. Al- 100 74 40 3 40 5 15 3 batros) Marin Sorescu s s.Tu-28.VIII. siii“ (Ed. Eminescu) 200 200 300 300 100 100 50 50 Nichita Stănescu : „In 26.VIII.dulcele stil clasic“ (Ed. *5 85 300 300 80 80 25 *5 Eminescu) Data sondajului, II septembrie Ion Sumaru X Si a a, Q a Autorul titlul şi editura Alexandru Andriţoiu , Darie Novăceanu: „Tehnescu) EUGEN BARBU: „Jurnal in China“ După Foamea de spaţiu, o recidivă în materie de memorial de călătorie. Este povestea unui incîntător voiaj în China, un continent de basm, de o frumuseţe unică. Nu vreau să spun mai mult. Pentru curios, răsplata va fi mai mult decit se aşteaptă , pentru mine, una din cărţile cele mai dragi. FLORIN MUGUR: „Cartea regilor“ Despre scornirile ascunse in umbra acestui titlu orgolios, spun şi eu ca autorul basmului : „Mai mincinos cine nu crede“. Şi transcriu cu emoţie confuză cîtevaversuri :„Să rămii peste noapte la curtea prinţilor fini rîndunici. II Să aşterni un cuvînt ca un pat de nuntă / pentru rîndunici. // V-aţi gindit cum arată o rindunică ? / Ea este o linie de argint aruncată pe cenuşă. / Ea este încercarea de-a privi a unei femei oarbe. // Să ştiţi că eu am inventat rindunicile / singure ca la marginea unei morţi“. DOMNIŢA VĂDUVA: „Peisaje“ Prin pereţii apartamentului meu de beton izbutesc, în unele nopţi, să răzbată urşii polari dormitînd imenşi pe iceberguri. Este o lume atît de albă, îneît nici gîndul adormit nu poate crede în realitatea ei. Mă încăpăţinez, totuşi, să visez mai departe. ALECU POPOVICI: „Aventurile lui Aşchiuţă“ Fiecare carte pentru copii înseamnă o nouă bucurie. Micii mei spectatori devin „cititori" — chiar dacă nu au învăţat încă să citească. Chiar dacă ignoră autorul, ei neştiind să-i silabisească numele, criticii omiţîndu-i... Dar un zîmbet de copil valorează cît un studiu, și acesta a fost scopul cărții desenate cu atîta har de Ella Conoici. Oricum, e greu să fii mare pentru cei mici... —■ Desene de KEAGU RADSILESCU