Informatia Bucureştiului, ianuarie 1971 (Anul 18, nr. 5399-5421)

1971-01-16 / nr. 5410

fi DUMITRU SOLOMON Negarea negaţiei Da, orice înnoire presupune o negaţie, da, spirite negator este implicat oricărui progres, da, negaţia înseamnă dialectică, deci dinamism, transformism, evoluţie, revoluţie. Nu putem înainta fără să negăm, nu putem crea fără să negăm, nu putem afirma fără să negăm. Dar nici nu putem înainta, crea, afirma numai negînd, şi nu ştiu să se fi realizat ceva important şi durabil exclusiv prin dispreţ şi respingere, prin refuzul altor realizări. Să te afirmi negînd este ambiţie vană, fatuitate puerilă, neputinţă răsucită, in agresivitate. Ştiu nişte critici care s-au străduit să se afirme, negînd tot ce s-a gîndit şi s-a scris in literatura noastră. Citva timp, făcind vacarm, au atras atenţia asupra lor şi chiar şi-au făcut loc, prin upercuturi, intr-o publi­caţie sau alta, au găsit şi ciţiva care i-au luat in serios, încura­­jîndu-i sau descurajîndu-i, apoi gălăgia lor a început să intre in obişnuinţă, să devină un simplu zgomot de fond, ca zgomo­tul cotidian al străzii, şi nimeni nu i-a mai băgat in seamă. Şi nu­ s-au afirmat. Nu s-au afirmat, in primul rînd, fiindcă nu ştiau (sau nu aveau ce) să afirme. Apar, din cind in cind, nişte talente ciudate, a căror primă manifestare a afirmării de sine este negarea înaintaşilor şi a contemporanilor, „curăţirea“ locului, un fel de maşini care fac vid in jurul lor pe o distanţă cît mai mare. Iar dacă vreunul dintre aceste genii spontane admite că a existat şi înainte de el poezie, proză, teatru, muzică, pictură, o face numai pentru a-şi demonstra unicitatea. Nu ştiu cum se face insă că negatorii aceştia infatuaţi şi absoluţi sunt şi cei mai sterili creatori, cu mereu acelaşi volum aflat — de ani de zile — „în pregătire“, cu un­ sfert de simfonie, cu un tablou formidabil pe care ni­meni nu l-a văzut, sau cu o jumătate de piesă intr-un act... De negat, insă, neagă mereu, la cafenea, la bar, chiar la şedinţele serioase, neagă fiindcă nu pot afirma, fiindcă nu au — în ceea ce-i priveşte — ce afirma. Pe alte scaune, în aceleaşi cafenele, baruri sau şedinţe, se află cei care-i neagă pe cei care neagă, şi se-ncing dispute, controverse, polemici, şi nu mai rămine timp pentru afirmare, pentru creaţie. Da, spiritul negator este propriu progresului. Dar ce progres se poate realiza negînd totul, cită vreme ,progresul este conti­nuitate şi nu discontinuitate, dezvoltarea şi nu desfiinţarea tradiţiei, construcţie şi nu aneantizare ? Fireşte, spiritul negator este revoluţionar, pozitiv dar nu cind se transformă in manie obstrucţionistă. Nu văd cărui pro­gres ii poate servi negarea absolută de către unii critici a cine­matografiei româneşti, a teatrului românesc, a televiziunii româ­neşti... Mai ales că aceiaşi critici au dispoziţii de superîngă­­duinţă faţă de produsele nu mai bune venite de afară. La fel de inutilă şi naivă este negarea absolută a unor experienţe culturale sau tehnice străine (numai fiindcă sunt străine!).­­ Spiritul negator, dacă nu este subsumat unei idei creatoare, afirmative, dacă nu urmăreşte să şi construiască, ci doar sa mărime, ne apare tuturor retrograd şi ridicol. i O pelicula mobilă are Corneliu Sturzu al carui volum Duhul pietrelor rezistă la fo lectură severă, cu toate modelele ce­­se vădesc ici şi colo. Lecturi bune se '.Răzbună­ri produsul este da calitate. Nu jenează neutralitatea totală ca la alţii,­­ acea lipsă adormitoare da interes la stare să te facă să arunci cartea de colo, u­tată ceva ce evocă pe autorul Jocului Isecuna : „Bizare umbre In solarele de- i­luvii/ Epave-nfipte-n plajă tutelară/, Puls­e alb şi respiraţie de plasmă/ Din scoici umile care mă-nconjoară/ Doar bănuit, I­­n miezul greu, din cruste/ Reflexu-şi­­ lasă cosmicele goluri/ In clătinarea jfrilor auguste/ Iar eu, vechi pelerin pre teritoriul/ Abandonat, în mijlocul avem/ De suprafeţe dure, cu unelte/ De sparga­­tor de seifuri şi imperii/ Cu vieţi închise. Cheile nerupte. Atîrnă grele-n lacătele serii/ Secretă răsuflare de obiecte/, De­­■ ajunsă sieşi, mie niciodată/ Ochi nein­­tors In lume, cearcăn/ Al gîndului, du­rere nestrigată / De naştere. Din larguri albatroşii/ Alţii revin de fiecare data/ lăzi negre de piraţi, cutii de tablă/ Bi­doane şi casele, forme pure/ De aer­­ am strigat. Totul in­ele/ Există, spun, ei trec printre epure/ In miezul lor de sărbătoare pinâ/ C-o veşnicie-ating, la mari ocoluri/ Bengalice focuri. Respiraţii/ De lume peste cosmicele goluri“. Limba­jul este epur barbian, conţine rarefierea estetică a matematicianului, sterilizarea verbului, aerul acela depărtat de obiecte, o distanţare particulară. Desigur, cuvin­tele nu au rezistenţa modelului şi explo­zia surprizei ale marelui poet, chiar enigmistica barbiană este uşor decăzută, claritatea n­estin­jenindu-l pe Sturzu, dim­potrivă. Altă dată, autorul Duhului pie­trelor compune fără efort poeme cu mult mai limpezi : „Dar eu ? Poate ma-năduşisem de-ndoială/, Eram un îne­cat cu ochi deschişi/ Pe-un rîu In care patrunsesem din greşeală/ Atras de inşi albi şi nedecişi/ Era o lume verde printre trestii/ Periculoasă-n dansul ei bizar/ Zvicniri de salamandre şi de bestii/ Cle­ioase, sub un fals potop solar/ Retrageri Interzise către mal/ Că răsturnări de mituri şi de prunduri/ In jocul trist, hi­lar şi netotal/ De umbra-mi agăţată in afunduri“ (Vis cu fiu), dar cum se vede şi rezultatele sunt mai slabe. In­şi, pe jumătate, cadenţele au excelente nuanţa­riNe-ngâduite-n dimineaţă-mi sunt întoar­cerile/ Gunoiul putrezeşte-n pragul ve­chii zile/ Tipare vechi pentru-aluatul de speranţe necrescute/ Atîrnă în bucătăria lumii, inutile/ In pieptul sting codlesc mari decoraţii/ La care-am jinduit elun­va sub umbra lunii/ Pulsaţii mari ve­neau bătind obscur prin aer/ E-o altă inimă, spuneam ce dată nu ni-i/ Să o vedem. Era doar sîngele nemulţumit/ Zvîcnind egal în timplă. Şi-acum s-atin­ge/ Lumina de pămint, uşor de mine risipind,/ Aburii lumii“., Uneori există şi efortul de a respecta regula impusă şi asta se resimte, dar în­­totalitate poezia poate fi primită de cititor cu plăcere. Iată un catren remarcabil : „Cioplite grosolan în aer moale/ Şi fixele priviri, tulburătoare/ Din putregaiul soclurilor noaptea/ Ascult cum cade piatra şi cum moare“ (Idolii) sau acest fragment din Moartea poetului : „Numai cuvintele/ Sunau ca stropii ploilor de vară/ Pe iarba griului din şesuri arse/ Cuvintele lovite-ncet de zidul/ Netencuit al tem­plului, cuvinte/ Innobilînd metalul vecin din cheie/ Iluminind potcoavele din pra­guri/ Zăpada curăţind-o de-o eroare/ Pe toate le-a rostit“ în care modelul bar­bian poate fi uşor recunoscut. Iată şi un catren excelent din „Acolo, vara“ : „Acum e toamnă-n Halstavik şi-n alte­ oraşe, brusc se luminează autostrăzile/ Nivelul apei din fiord a mai crescut/ De trupurile a doi sinucigaşi“. Corneliu sturzu trebuie urmărit în continuare cu atenţie... SUL BARBIAN EUGEN BARBU I I I AUTOGRAFE IN PREMIERA ] i VLADIMIR COLIN: 8 ,,Un peşte invizibil 1 Sspd-/ ' —'I III II1 1 1 II II II IEII I1i1II I11S II1ii Deşi procesul de sondare a rea­lităţii a Început o dată cu privi­rile curioase şi neliniştite ale pri­milor oameni* nici ultimii lor des­cendenţi, pe care abia îi putem bănui în viitor, nu-i vor epuiza probabil surprizele, de vreme ce — pe măsură ce cunoaştem mai mult — ne dăm seama de puţinul pe care îl ştim , în ciuda faptului că trăim în mijlocul realităţii, le­gaţi de realitate, făurind noi în­şine o parte a acestei­­ realităţi. Uităm, poate, cîteodată, cealaltă faţă a realităţii, invizibilă şi mult mai puţin explorată, faţa popu­lată de aspiraţii şi temeri, de mi­turi, de dorinţe şi proiecţii fantas­tice. Incercînd anevoioasa investi­gare a acestei realităţi secunde a umanităţii, decantată în vis şi metaforă, aştept acum să aflu din partea cititorilor dacă — şi în ce măsură — am identificat-o. CRISTIAN SIMIONESCU: „TABU“ personal, citesc această carte Pre­cum un străin, îndrepărtlnd-o de mine pe cît este posibil, poate înţelegînd şi altfel In care ea exis­tă, dincolo de scriitură. Mai că volumul pe care nu l-am scria încă are un nume s­eciolul inacce­sibil­itâţii“. El există, chiar dacă nu va fi scris. Şi cartea de faţă este secretă mit însumi. Desene clei i NEAGU RADULESCU 3 IIIi1I 11 P­rezent*» vlohatistului clu­jean Stefan Ruh.» In concertele stagiunii bucu­­reştene nu mai este de dome­niul surprizei. Ea aparţine in­­tilnirilor ce confirmă un ta­lent, ce argumentează o evolu­ţie artistică. L-am întilnit, după ce ultimele acorduri ale Simfoniei spaniole de Lalo fuseseră armate de tumultuoase aplauze, în Bala de concerte a Studioului Radioteleviunii­— De ce ați ales Simfonia Spa­niolă ? — Cine nu o cintă, dintre violo­niștii care au abordat cariera so­listică — răspunde modest Ruba. Pentru mine este una dintre lucrări­le obligatorii, definitorii, ca parti­tură a unei epoci, nu numai compo­nistice, ci mai ales interpretative. Nu o cint ca pe o piesă care aduce succesul la marele public. Mai de­grabă, aş considera-o o perpetuă reîntoarcere la sentiment, cu atît mai­­ preţioasă cu cît dificultăţile tehnice nu Îngăduie pe nici un plan o abordare superficială. Şi apoi, melodiile acestei Simfonii sunt le­gate fără doar şi poate de tot ce înseamnă artă violonistică generoasă. — Prin ce o consideraţi astfel, în comparaţie cu alte creaţii celebre ale repertoriului ? — Dar cine s-a gîndit să o alea­gă prin comparaţie ? Criteriul este cel al afecţiunii, care nu poate fi niciodată nedreaptă sau­­ compensa­torie. Cred că dacă ne întîlneam după un concert de Beethoven, Brahms sau Ceaikovski, vă spuneam acelaşi lucru, perfect valabil în momentul respectiv pentru mine. — Şi pentru publicul care vă as­cultă ? — Desigur, căci dacă nu aş simţi că valul de afecţiune ce mă animă străbate şi sala în care cint­ aş re­nunţa la această atît de dragă şi esenţială relaţie cu publicul. In ulti­mă instanţă, el reprezintă scopul muncii mele ; iertaţi-mi cuvintele mari, dar sînt perfect adevărate, pentru mine şi mulţi alţii de felul meu. — Această relaţie relevă, de alt­fel, o problematică aparte. Se dis­­cută­ destul de des despre prezenţa publicului la concerte, despre felul în care este asimilat fenomenul crea­tor si Interpretativ. — Se discută intr-adevăr mult. Mult mai­ mult decit ar trebui, faţă de ceea ce se întîmplă în realitate. Căci publicul vine la concerte cu aceeaşi promptitudine cu care reac­ţionează în sală cind ascultă o muzi­că bună, bine cântată. Dar acelaşi public­ nu acceptă să fie înşelat în aşteptări, să fie tratat cu indiferen­ţă. Fenomenul „dezafectării“ mi se pare semnificativ, deşi evitabil. Ca interpret, mă preocupă îndeaproape. Ce vreţi, rezultatul muncii mele de­pinde mai ales de felul în care ea este primită... — Ceea ce, pentru un violonist nu este mai uşor decât pentru un pianist sau dirijor­— Fără îndoială. Vioara — Ca şi pianul — este un instrument consa­crat printr-o istorie de practică mu­zicală de veacuri. Astăzi ea apare interesantă doar sub aspectul per­formanţei complexe, tehnice şi in­terpretative. Deşi nu este comod, criteriul comparaţiei este mereu Pre­zent ! Dar comparaţie înseamnă, pen­tru interpret, şi competiţie. O dată ales drumul, trebuie să accepţi şi lupta pentru întiietate, intr-un fel nu lipsită de un romantic eroism. — Aveţi, însă, avantajul de a vă putea alege muzica prin care să ple­daţi pentru „muzică”. De la precla­sici, pînă la contemporani, un reper­toriu imens slujeşte drept argumente cu care ascultătorii pot fi convinşi. — Nici nu ştiţi cît de grea est® această alegere ! Da, muzica precla­sică este un fond inepuizabil de frumuseţi, încă bogat în clasicism, el se restringe treptat în epoca roman­tismului. Cele mai dificile proble­me le pune însă creaţia contempo­rană. — De ce ? Este o problemă de orientare stilistică, de obişnuire cu o altă manieră de a gîndi fenomenul modern, sau şi o problemă de como­ditate ? — Exclud comoditatea, din prin­cipiu ! Este însă foarte grea orien­­tarea, pentru a evita speculaţia, de­monstraţia de dragul efectului, sen­zaţionalului. Nu sunt conservator, dar refuz să interpretez o muzică ce nu m-a convins în primul rînd pe mine. Aş apărea în faţa ascultători­lor dezarmat. Sunt din această cauză destul de aspru cu cei care preferă calea facilă a exhibiţiei, căci am învă­­ţat, cred, după atiţia ani de practică muzicală, să discern sinceritatea de­.. farsă. — Deci nu există un „nu“ princi­pial, pentru muzica modernă ? — Nici nu ar putea exista, atîta timp cît artă înseamnă pasiune şi dăruire. — Deşi acum sînteţi încă legat de muzica pe care de-abia aţi cîn­­tat-o, puteţi să-mi spuneţi cum se schiţează activitatea anului care în­cepe ? — Un program foarte simplu în aparenţă. Multe concerte, cu or­chestra, în ţară şi străinătate. Lucrez la finisarea unei noi lucrări pe care o includ în repertoriul meu — Con­certul pentru vioară de Şostakovici. Adaug la acestea, o activitate per­manentă ca interpret al muzicii de cameră, în special în colaborare cu colegii Cvartetului Filarmonicii din Cluj. Am realizat Împreună cu ei — vedeţi, nu sunt prea modest — multe seri frumoase de muzică. Sper să mai putem oferi întâlniri similare. Şi, apoi, munca mea personală, ,la galere“, studiul zilnic care asigură condiţia violonistică necesară. J este un efort care nu se termină niciodată cu ceea ce ai realizat azi. întotdeau­na există un mîine­.. — Din ceea ce ar trebui realizat „mîine“, îmi puteţi spune cita ceva ? — Pare simplu ! Plec chiar mîine in Olanda, pentru patru „reprezenta­rd" cu Concertul de Glazunov. Repet, pare simplu 1 — Pentru că aţi vorbit de acest turneu, care au fost ultimele pre­zenţe peste hotare ? — In decembrie, concerte la Ita­lia, Împreună cu Filarmonica din Cluj, şi o întâlnire cu publicul re­dutabil al Londrei. — O dorinţă î — Să realizez cît mai multe În­registrări, pentru a avea certitudinea că rămâne cite ceva din ceea ce fac. Vedeţi, iarăşi nu sunt modest.» — Aplauzele publicului v-o Îngă­duie... Grigore Constantinescu !­ ehvite ful nostru ȘTEFAN RUHA Lupta pentru întâietate artistică nu e lipsită de un romantic eroism • Premieră studenţească Clasa studenţi-actori din anul IV, condusă de prof. Sanda Manu şi lector Victor Moldovan, prezintă azi ora 20, la Studioul Institutului de teatru premiera dramei lui John Webster. Diavolul alb, în distribu­ţie: Margareta Kraus, Ruxandra Sireteanu, Mugur Arvunescu, Mir­­cea Creţu, Mircea Diaconu, Marius Ionescu, Gelu Niţu, Carmen Stru­­jac, Stelian Stancu. MARC CHAGALL: ,,îndrăgostiții“ Trei fabula da AUREL BARANGA Literară Zise A-ul către B : „Ai ajuns borţoasă, bre !“ Spuse O, ce sta să nască, Unul C : — „Eşti gură cască !“ Zise E-ul către F : — „Ştirb­eşti ca un pieptene“. Zise I lui î, deodat : — „M-ai plagiat!“ Şi uite aşa s-au tot certat R şi N şi U şi Zei. Parc-ar fi intrat dihonia In întregul alfabet. Doar un semn de exclamare Care sta deoparte Zise : Doamne, ce MORALA , Cine ,scrie-o carte !... falsele splendori O scoică Lehuză şi doică, Fiindcă născuse o perlă Se fudulea cu glas de mierlă Către firele de nisip ! — „Mă întreb tn ce chip Suportaţi destinul vostru precar Cind există pe lume Un asemenea mărgăritar ?" La care un cal de mare Ii spuse­­ „Scoică bolnavă De trufie, de slavă. N-ai aflat oare Că perla ta e o tumoare Ca atitea alte înșelătoare mirare Şi se făcu tăcere pe plaje. Zise acul către aţă: — „Nătăfleaţă ! Nu aveai pe lume rost Acul dacă n-ar fi fost!" Spuse aţa către ac: — „Eşti buimac de n-ai pereche Şi-ai ajuns într-o ureche. Ce-ai fi devenit în viaţă Fără aţă?“ Şi ar fi continuat întocmai Dialogul început, Insă hohotea alături o maşină de cusut. Iar MORALA Se explică intr-un singur mod ! Acul n-avea vîrf, Aţa n-avea nod. Virful şi nodul EXPOZIŢIA „Sculptură in sticlă" de la Ateneu O magie a culorii şi luminii Sticla de Mur­ano, care se bucură de o îndelungă şi glorioasă tradiţie, ca şi porţelanul de Dresda sau smalţul de Limoges, devenise în ultimul timp ar­tizanală şi industrială, prezentind nu­mai­­forme utilitare sau de agrement pen­tru turişti. Aproape 18 ani i-au trebuit lui Egidio Constantini pentru a stăpîni focul şi a face din sticla de Murano sculptură. Jean Cocteau avea să nu­mească această întreprindere curajoa­să , „Fucina degli Angeli“ care a reuşit să trezească din somnolenţă virtuozita­tea veneţiană tradiţională (ajunsă la decadenţă artistică), ridicind-o la nă­zuinţele spirituale ale artei contempora­ne. Aşa cum arată expoziţia sa intitula­tă : „A 28-a expoziţie internaţională de sculptură în sticlă“, deschisă la Ateneu, Constantini a realizat aici poezia şi mi­racolul, apelînd pentru aceasta la idei­le originale ale unor nume prestigioase : Cocteau, Max Ernst, Picasso, Tobey, Chubac, Coignard, Arp ş.a., făcînd din materia cea mai fragilă şi mai puţin consistentă, o lume de vis şi de basm, obţinind lucrări în sticlă ce dobîndesc, sub reflexele luminii, o strălucire fie vrajă. Expoziţia întruneşte o galerie va­riată de sculpturi, de la cele tradiţiona­le şi figurative, la „bolu-uri şi artă non­figurativă, sau la unele încercări de forme ce excelează prin greutate şi ma­sivitate, unice experienţe în sculptura în sticlă, cum sunt piesele de şah ale lui Max Ernst, aşezate în celebra poziţie­­.Nemuritorii încercările sale au produs şi continuă a trezi vii discuţii de ordin tehnic şi îndeosebi estetic. Oare nu foloseşte o gramatică specula­tivă a modelării sticlei ? Pînă unde merge simbioza dintre sticlar şi artist ? Dar limita transpunerii unui desen sau tablou in sculptură ? Procedeul realizării tehnice este însă, de o înaltă originalitate şi calitate ce impresionează şi convinge. »Cind an­ *s dispoziţie focul — spune Constantini — nisipul este omul". Lucrările sale exemplare unice, ra­reori in­ două copii, dar niciodată ace­leaşi, lipsite de rutină şi spirit comer­cial — s-au impus nu ca o transpunere lipsită de participare creatoare şi emo­­tivă, ci ca opera unui bregizor", a unui interpret al spiritului şi semnificaţiei creaţiei artiştilor solicitaţi să conlu­creze cu el. Astfel s-a născut expoziţia cu caracter internaţional, adăpostită in această lună în Bucureşti şi apoi urmând să fie deschisă la Cluj, internaţională prin numărul jgjjf Ki­te .* Pr*t­­utindeni, printre care ţi artiştii ro­mâni Eugen Ispir şi Sever Frenţiu. Intrind în expoziţie şi privind „îndră­gostiţii“ lui Chagall, „Cucuveaua“ lui Max Ernst, „Concept spaţial“ al lui L. Fon­tana, „Plosca“ de Sever Frenţiu sau ,,Fenomenele“ lui P. Jenkins, „Nimfa­iul Picasso, „ Configuraţie“ de Marx Tobey ori „Opera“ lui Eugen Ispir, o magie a culorii şi luminii te învăluie. Activitatea lui Constantini este astfel unică şi, aşa cum scrie Peggy Guggen­heim, artistul „ este singurul veneţian care după secolul XVIII a realizat sculp­turi in sticla cu adevărat artistice“. Mircea Deac PAOLO PICASSO, „Nimfa" (basorelief) Profunzime şi fineţe însă tocmai faptul că aceste des­părţituri nete nu se văd­ că jude­cata fină are un cromatism, care depăşeşte „temperarea“ tăioasă a „sunetelor“ cunoaşterii. Dar­­ dumneata îmi vorbeşti despre oameni, care în numele „rafinamen­tului“, resping abordarea serioasă a problemelor puse de viaţă. Pot să afirm, cu convingerea că nu greşesc, că asemenea oameni sunt lipsiţi de ceea­­: ei pretind a fi „rafinament®, sunt lipsiţi de fineţe. Fineţea există, am­ văzut, tocmai ca un „halo“ al seriozităţii. Acolo unde miezul dens lipseşte, aureola rămine să plutească în gol şi pînă la urmă se destramă. „Spuma“, cu care este comparată a­­desea fineţea se formează pe creasta unui val. Irizările ei dau valului frumuseţea, dar o dată valul consis­tent retras, spuma dispare repede. Din păcate şi unii artişti şi unii „consumatori" de artă, mindri de rafinamentul lor, uită asemenea a­­devămri elementare. Crispîndu-se. De drept cuvint, în fata lucrărilor ar­tistice _ lipsite de finețe autentică, care sunt riguros univoce, ca un tra­tat didactic — ei nu observă că ,po­lisemia, care înconjoară cu haloul ar­tei _de calitate, miezul semantic al unei opere, are tocmai, un asemenea miez. Nu e nevoie să recurgem la exemplificări de autoritate (Shakes­peare sau Rembrandt, Eminescu sau Enescu) iţi propun numai să te o­­preşti la poezia lui Marin Sorescu sau a lui Ştefan Augustin Doinaş, la proza lui Nicolae Breban sau a lui Alexandru , Ivasiuc.­­numele amintite sunt numai foarte puţine din cele foarte multe care pot fi luate din literatura ultimilor anii. Oare fine­ţea, nuanţa rafinamentul, plutesc aici sumendate undeva în gol, în afara substantialei e­nblematici a omului zi­l­or noastre ? Te las să-ţi răspunzi singur. (Urmare din pag. î) Poate că o analiză severă ar putea arăta că fineţea este pînă la urmă alcătuită­ dintr-o multitudine de ju­decăţi riguroase, făcute cu mare ra­piditate, de o inteligentă vie, in aşa fel îneît muchiile închiderilor nu se mai văd. Ceea ce este important este Valentin Gheorghiu, compozitor şi interpret Uf1 disc recent apărut cuprinde „Sonata pentru vioară şi pian“ de Pascal Bentoiu, cu Ştefan Gheorghiu la vioară şi Va­lentin Gheorghiu la pian. Pe acelaşi disc este înregistrată şi „Sonata pentru violoncel şi pian“ de Valentin Gheorghiu, SJSSSTM*«« lui Radu Aldulescu (violoncel), iar la pian» compozitorul. • La Ecrarp­ club, tot cadrul ciclului de conferinţe ,­50 de ani de luptă şi „ victorii“, tineri din întreprin­derile şi instituţiile sectorului 7 au participat la expunerea „Insurecţia armată din august 1944 — etapă glo­rioasă a istoriei P.C.R.“. 8 8 i­aI I Isi I I [Ii 8 E 8 iffiSUi­ a­i AUTOGRAFE IN PREMIERĂ a1 I ROViULUS GUGA: I I I Şi „Nebunul floarea“ mi 1I1I1 8I Eu cred că există ceva mai presus da singurătate şi egoism, de minciună şi laşitate 5 exista ceva mai presus de jertfă, de dragoste şi deşertăciune, de toa­te zilele ce ne amestecă cu timpul. Poate că acest ceva me­reu misterios şi infinit este ta*­suşi Omul... ION SOFIA MANOLISGU: „Involucrul* Titlul acesta? accesibil proba­bil numai botaniștilor, sugerează o eflorescentă pe care mi-as fi dorit-o chiar acestor versuri, la vîrsta cind nu mai sînt tînăr, da Încă refuz să mă consider bătrln. Trăiesc cu convingerea — în fond. Inofensivă — că poate nu toate petalele s-au scuturat pe drumul de la mine la cititor, că nu toate florile sunt de tur­ile... i I8 8 8 8I 8 8I 8 888IiI 81 J B a 8I 8I 8 I 1 1. C­UI­RIN­­E­R­ NOR VASILESCU (Caracal). Cred că ar fi prematur să vi gindiţi la proză mai înainte de a vedea _ totuşi — că puteţi face in poezie. Mai ales că, deo­camdată, tocmai prozaismul (deşi nu a acelaşi lucru cu proza) este pericolul de care trebuie să fugiţi in încercările du­­binice. Deci, „bombardamentul“ cu pro­ze l-aţi putea amina pînă ce veţi reuşi să scrieţi măcar o poezie publicabilă. Mai ales că — tocmai prin cea inti­tulată spanală"... — vă apropiaţi de faza premergătoare debutului... IONEL BUTNARU (Bacău): Nu ştiu cum vor fi fost reportajele, schiţele şi epigramele pe care susţineţi că le-aţi scris „în urma cu mulţi ani“, dar ar­ticolul trimis nu întruneşte, intre altele, tocmai condiţia esenţială a publicării : să satace“ o problemă de larg interes. NASTASE PĂUN (Loco): Regretăm că, din condiţii pur subiective, colegiul de redacţie nu s-a putut întruni „spre a aprecia şi dispune“ publicarea „ver­surilor de actualitate“ pe care ni le-aţi trimis, sub înduioşătorul titlu „Ruga femeilor“. Am fost nevoit, deci, să mă amuz de unul singur, de jocul săgeţilor Ironice la adresa stricătorilor de modă“ — adevărată plagă pentru gusturile noas­tre sevazate“, cristian TUDOR (Loco). Pasiunea cu care transcrieţi în caietul dv. (de elev ?) cele mai profunde cugetări din cărţile pe care le citiţi este nobilă. In privinţa rubricii de care vorbiţi, un principiu am fi preferat ca asemenea maxime să fie inedite. Totuşi­, spre a ne face o impresie mai temeinică, aţi putea să mai trimiteţi un lot. Prof. GH. M. DOBARCEANU (LOCO): Din păcate­ materialul trimis nu e nici reportaj, nici ştire, nici articol de problemă, spre a-şi găsi un loc in coloanele statului. E din flecare cite ceva. E. PETROVANU (Loco). Vă puteţi a­­dresa Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă care a iniţiat acel concurs. CARMEN FOCŞA (Loco). Faţă de ta­lentul dv. ne putem exprima exigenţe sporite, intrucît vă aflaţi in pragul de­butului.­­„Mai inttrzis pe-o guri de flaut“ sau „Timpul a desenat în mine ara­bescuri ! Ca o fecioară dansînd numai un vis“ sint versuri pe care le-ar semna orice poet autentic. Numai de dv. de­pinde... I. B­. „ saft tamfa. O ninsoare bănuită ne-a făcut pe toţi să murim de fantezie şi ia­­tă-ne — cu mic, cu mare — mînjiţi pînă la gît de cerneală, acoperind bie­tul puf de zăpadă cu metafore pregătite de astă vară. Intimidată de alaiul gureş al peniţe­lor, Bătrîna Doamnă şi-a retras hlamida peticită, lăsîndu-ne acum, în miez de ianuarie, descoperiţi în faţa unui subiect gras şi sigur : I.T.B.-ul. Situaţia nu­ e de loc plăcută. Un inventiv cro­nicar sportiv se salvea­ză, alergînd cu limba scoasă prin zăvoaiele Argeşului, ca să vîneze ciori fumurii. O revistă literară se deplasează cu colaboratorii la Cluj, publicînd 19 intervenţii (din 52) şi patru foto­grafii (din cinci) ale re­dactorului şef. Cam mult, mă tem să nu facă ad­juncţii infarct. Un scrii­tor asuprit de patima tiparului stă de vorbă cu copilul gheţii şi stre­coară discret, în trei aliniate, două cacofonii. Un cronicar scitic ne face praf cu elocinţa sa literară, descoperind că romanul „Crimă şi pe­deapsă“ este cartea cea mai ambiguă şi mai „interiorizată” a bătrî­­nului Dostoievski. Ori­cum, înseamnă că cele­lalte nu sînt chiar aşa de ambigue şi de interiori­zate, să zicem mersi. Francisc Munteanu se zbate în inconsecvenţă. După ce a editat o car­te poliţistă care s-a epuizat în cîteva zile, a mai ratat un film. Anca Agemolu traversează o perioadă critică de ano­nimat. Interpretează me­lodiile protagonistei din „Cîntecele mării”, dar nu e trecută pe generi­cul filmului. Soartă de cascador. Cîştigă spaţiu (tipografic) ideea că 1970 a fost un an al criticii literare. Abundă argumentele teoretice, lipsesc exemplele con­­crete. Paradoxul criticii fără critici e aparent. Deocamdată, în acest sector se duce încă lup­ta pentru ocuparea po­­­ziţiilor strategice. Corri­da, spre primăvară, în anotimpul premiilor lite­rare, încurajată de cla­samentul revistei „Fla­căra“, care a situat-o în fruntea crainicilor T.V., Sanda Ţâranu s-a aven­turat într-un micro-reci­­tal actoricesc pe micul ecran. Nu era cazul. Teatrele s-au reprofilat, au prins gustul şedinţe­lor. La „Creangă”, pen­tru o vorbă aruncată la întîmplare, s-au consu­mat două zile-şedinţa. La Operetă, seria e în plină desfăşurare. în fiecare zi, cîte şase ore, se vorbesc discuţii. Mai lăsaţi ceva şi pentru la vară, după închiderea stagiunii. Bate vînt de secetă peste afişele tea­trelor. Am intrat în a treia săptămînă (a treia sau a patra ?) şi nici o premieră. Ce facem, îi dăm înainte cu şedinţe­ J® ? Spectacolele teatru­lui din Reşiţa nu spun nimic nimănui, în sală, scaune goale ca în pie­sa lui Ionescu. Parcă ne înţelesesem, apropo de turnee, să nu mai... La Cuj, Bienala 70 de pic­tură şi sculptură a fost tratată cu răceală. La Bucureşti, spirite mai blînde, încearcă să-i gă­sească şi calităţi, iată, în încheiere, şi „arma secretă” a erorilor sâp­­tămînii, lansată de năs­truşnica editură „Lite­ra a: zi-tri-zi-tri / se-nce­­de-si - ci-ia-vi­ no / ce­­nu-cu-pro // se-da-ra-mu / cu-frun-le-tri / si-gre­­le-bri» / ad-o-lu-mi // de gri rondel - rondel de gri / rondau rondel / de rond rondo („Balada e­­legiei frînte“, din pla­cheta Cîntece şi balade de Ioan Chelsoi). Aiadin VERNISAJ l­A B.C.U. La Biblioteca centrală universitară va avea loc mîine (ora 12) ver­nisajul expoziţiei de pictură in ulei a artistului amator Anatol Popovici. Vor fi expuse gird 30­ de lucrări, peisaje, natură moartă, portrete etc.

Next