Informatia Bucureştiului, februarie 1971 (Anul 18, nr. 5423-5446)

1971-02-23 / nr. 5442

»Delicateţea“ criticii muzicale de PETRE CODREANU Critica, acest „rău necesar“ al miş­­cării muzicale, continuă să fie con­troversată ; atitudinea faţă de ea variază, înregistrind­ extreme — cină adeziunea totală, cînd negarea ne­cruţătoare. Este adevărat, critica nu poate exista în sine, ea este — sau ar trebui să fie — barometrul sen­sibil al actului, creator sau interpre­tativ. Ea depinde deci de nivelul general al vieţii muzicale şi este con­­sonentă cu aceasta, dar poate înre­gistra şi decalaje uşoare sau contra­timpi nedoriţi Intr-o discuţie despre critică — discuţie imperios necesară, mereu în actualitate — ar trebui atacate în primul rund chestiunii de fond — raportul ei cu creaţia, cu interpretarea, rolul stimulator al cri­ticii indispensabilitatea şi utilitatea actului critic, rigorile cronicii muzi­cale. Toate la un loc nu pot forma obiectul unui articol, astfel incit o limitare se impune. Autoritatea criticii muzicale este o realitate ? Şi da, şi nu. Da­r pen­tru că, de multe ori, competenţa cu care se emit judecăţile de valoare asupra programelor şi interpretărilor este indiscutabilă, profesionalismul convieţuind cu îndemînarea publi­cistică ; nu — pentru că, tot de multe ori, graba şi superficialitatea sînt pecetea cronicilor noastre. Au­­£ toritatea vine din pricepere, cinste­a şi curaj. Este evident că erorile —­­ estetice, istorice, în aprecieri — a­­­■ cumulate vor devaloriza actul critic­­ şi că, chiar atunci cind cronica este f onestă şi pertinentă, creditul moral i se va acorda cu dificultate (poves­tea cu lupul). Pentru concert, cro­nicarul se pregăteşte : consultă tra­tate, lexicoane, partituri, ascultă­­m- I ,primări etc., astfel incit să fie fami­liarizat cu programul şi aspectele­­­­ implicate pentru a judeca în deplină cunoştinţă de cauză ; cronica im­pre­­­­­­sionistă şi-a trăit traiul şi notaţiile i­n fugare, oricît de abile, nu mai epa­tează. Platforma cronicarului nu se cîştigă făcind concesii, ci scriind în spiritul adevărului , genul este de­pendent, dar nu aservit. Din păcate, îndeosebi în lumea interpreţilor, sim­rtnPn -mnift r­o nm-ninsti*­or­ ra­mr-m-rl A patia faţă de cronicar se acordă după circumstanţe. O bună parte din vină aparţine condeierului cu o co­loană vertebrală elastică, ale cărui criterii sunt labile şi care practică o complezenţă dăunătoare. Dintr-o fals înţeleasă „delicateţe"i se acordă ca­lificative nemeritate, ajungîndu-se, în cele din urmă, la o situaţie de Confuzie a valorilor judecind exclu­siv după termenii unor cronici, între im artist de reală mare clasă şi un altul cu posibilităţi dintre cele­­ mai modeste nu este o diferenţă prea mare. Or, problema selecţiei este vitală şi critica are un rol important, pe care nu şi-l poate exercita decit î­ntr-un climat de deplină probitate. De vină nu sunt însă numai cronica­rii, ci şi unii dintre cei vizaţi de ei, ale căror proteste, la colţuri sau chiar sub formă de telefoane, scri­sori şi adrese, inhibă spiritele mai slabe. Procedeul este simplu : se vorbeşte despre cineva sau ceva în termeni negativi sau reţinuţi ş­i se contestă competenţa. Dreptul la ri­postă este sfînt; justeţea argumenta­ţiei trebuie să joace rolul precum­pănitor in aprecierea actului critic. Numai astfel, vom progresa cu toţii — compozitori, interpreţi, public. Trăim o vreme în care se­ spun des­chis părerile în chestiuni fundamen­tale ale vieţii noastre publice şi ac­tivitatea partidului nostru în această privinţă este exemplară , şi in me­diile muzicale se cuvine să înregis­trăm aşteptatul reviriment. Nu bă­­tători cu orice preţ, dar nici cufun­daţi în comoda şi neangajanta *deli­cateţe"... O carte nu este „de artă“ numai cînd tratează despre artă. Prezen­tarea cărţii, aspectul ei, o fac — indiferent de conţinut — să aspire, cu egală îndreptăţire la recunoaştere artistică. Litera, tiparul, punerea în pagină, ilustraţia, calitatea imaginii, coperta, supracoperta şi, în hotă­­rîtoare măsură, hîrt­ia şi legătura, (inclusiv jocul de protecţie) contribuie la a face dintr-o carte obişnuită o carte de artă. Ceea ce enunţ sînt nişte atribute banale şi elementare, cunoscute oricărui bibliofil. Numai că la noi bibliofilia părea, pînă nu de mult, să-şi fi pierdut complet sem­nificaţia şi rostul, de la un grad mai înalt de exigenţă estetică a cărţii aceasta fiind sacrificată. Cîţiva scriitori, şi pînă în cele din urmă editu­rile insele (fireşte, o parte dintre ele) au resuscitat cultul publicaţiei excepţional de frumoase, la diferite niveluri şi vizînd diferite categorii, atît de carte cit şi de public. Dintre mînuitorii condeiului, Romulus Vul­­pescu şi-a asumat, în privinţa aceasta un rol care se cuvine elogiat fără rezerve, iar dintre edituri Univers, Meridiane şi Cartea românească (fie­care în limitele profilului ei), incluzînd pe respectivii machetatori şi res­pectivele tipografii. Voi lua în considerare trei apariţii de dată recentă, fiecare cu un alt caracter. ALFRED JARRY : UBU ROI -• (publicată în Editura pentru li­teratură universală —• actuala „Univers“ — în traducerea şi sub în­grijirea lui Borhirius Vulpescu,­ care sem­nează şi prezentarea grafică, macheta fiind a lui Victor Maşel­­na este oferită de data aceasta într-o legătură de mult bun gust, cu aplicaţie policromă şi ornamentaţie în aur, conform spiritului care se degajă la lectura cărţii. Hîrtia este ace­eaşi cu a ediţiei curen­te, ea însăşi (ediţia) ieşită din comun la data apariţiei. Volumul a fost realizat la Com­binatul poligrafic „Casa Scînteii“. Păcat că jo­cul de carte, imaginat cu atîta gingăşie colo­­ristică, precum şi în­­velitoarea de celofan, reflectă — prin lipsa de rezistenţă ce le-a fost impusă — o mult prea frecventă meschi­nărie editorială, greu scuzabilă cînd preţul de vînzare (singurul imprimat fără fineţe) este trajul 120 de exemplare. 200 de Iei, iar ti­se limitează la ENCICLOPEDIA CIVILIZAŢIEI GRECEŞTI — (traducere românească din limba franceză, de Ioana şi Sorin Stali, după lucrarea lui Pierre De­­rambez, apărută în editura pariziană „Hazan“) nu este, precum precedenta, o ediţie bibliofilă. Dar poate că toc­mai aici, unde tirajul este de masă şi sortit să satisfacă cele mai înalte exigenţe de largă culturalizare (textul fiind cu deosebire important prin ca­litatea lui), asistăm la răspîndirea cu maximă eficienţă a cărţii prezentate artistic. Meritul revine editurii „Meri­diane“ sprijinită de editura „Hazan”, (care a pus la dispoziţie materialul ilustrativ), precum şi întreprinderii poligrafice Sibiu. Supracoperta, inge­nios adaptată la text, este semnată de Ion Petrescu. Faţă de greutatea volumului, tipărit pe hîrtie cretată, legătura, mai ales îmbinările la cotor şi încheietura scoarţelor, este nesatis­făcătoare. Pentru o lucrare cu profil enciclopedic, sortită consultării şi mî­­nuirii repetate — şi care se difuzează la preţul de 75 de Iei — această lipsa de soliditate constituie un defect su­părător. Primi cărţii de artă comentată de RADU BOGDAN Ernst Robert Curtius : LITERATURA EUROPEANA ŞI E­­VUL MEDIU LATIN (tradusă din limba germană de Adolf Arm­­bruster, cu o introducere critică de Alexandru Duţu), ilus­trează o dată mai mult, pe plan cultural, admirabila ţinută selectivă a editurii „Univers“, ajutată în eforturile ei de Combinatul poligrafic „Casa Scînteii“. După operele lui Cro­ce, Bahtin, Venturi, latâ-ne din nou în faţa unei scrieri ca­pitale, intrată de mult in patrimoniul clasic al literaturii de exegeză umanistă. Fie-mi îngăduit, în spiritul a ceea ce mi-am propus astăzi aici, să semnalez distincţia deosebită, eleganţa discretă şi totuşi înzestrată cu putere de captare, care impun atenţiei şi conferă o calitate artistică impresio­nantă copertei şi supracopertei semnate de Ion State. Poate că pe cotorul celei din urmă, o la fel de discretă menţiune a autorului şi titlului (pentru ca, aşezată în raft, cartea să poată fi identificată) s-ar fi dăunat. Ceea ce nu micșorează valoarea elogiului. In sala de lectură a Bibliotecii municipale pentru copii „Ion Creangă“ SEMINAL MOZART, MAI PUŢIN CUNOSCUT. Electrecordul anunţă pentru această săp­­tămână un disc ce reuneşte o parte a creaţiei mozartiene, mai puţin cunoscută pu­blicului larg , arii destinate concertelor. Interpretarea aparţine specialistei noastre numărul unu în domeniul muzicii vocal-simfonice, soprana Emilia Petrescu. Acom­paniază orchestra de cameră a Filarmonicii din Cluj, dirijată de Mircea Cristescu. ANUL BEETHOVEN CONTINUA... înregistrările din bogata creaţie a Tita­nului continuă şi in acest an la mai toate casele de discuri din lume. Peste citeva zile, în magazinele de specialitate vor apărea „Sonate pentru pian“, reunind sona­tele nr. 17, op. 31, nr. 2, nr. 28 in La major, op. 101. La pian, un beethovenian în­cercat : Gheorghe Haimoş. DIN VECHEA POVESTE a PĂCĂLITORILOR... PĂCĂLIŢI. Un disc cu tema­tică satirico-burlescă îşi anunţă in curind apariţia. Preluînd muzical vechea poveste a şalvirilor (păcălitorii păcăliţi — n.n.), Matei Socor a compus o suită pentru sextet de suflători intitulată „Trei şalviri“, iar Mircea Istrate — un concert de cameră pentru cinci instrumente, „Burlescă“ - - - -disc de 30 cm., ECE 0494. Ambele lucrări au fost înregistrate pe un BRANCUŞI, ROMANŢAT. Viorica-Georgit­a Rogoz a scris pentru Radio un scenariu intitulat „Măiastră luminii“ (Brâncuşi) care, in 1968, a fost distins cu pre­miul I la concursul R.T.V. Electrecordul a preluat această înregistrare realizată de regizorul Constantin Moruzan, editind un disc di ciclul „Povestiri pentru copii“. In distribuţie : Gheorghe Colceag (in rolul lui Brâncuşi copil), regretatul Ştefan ciobotâraşu, Valeria Seciu, Melania Cirie, Ferry Etterle, Ion Pavelescu ş. a. Discul urmează să apară pînă la sfirșitul acestei luni. DAN NEMŢEANU­ L-am vizitat pe Dan Nemţeanu, în a­­telierul său, încărcat fie planşe, reviste şi acuarele, finisînd Un ultim (deocam­dată) desen. Deci... — ...La ce lucrari ? — Pregătesc scenografia a două spec­tacole : o piesă pentru copil scrisă de Nina Cassian — planşa pe care o vedeţi reprezintă un prim stadiu de concepţie — şi, pentru Teatrul de Co­medie, scenografia la „Fata morgana“ de Dumitru Solomon. Dar mai înainte de toate mă preocupă Bienala de sce­nografie ce se va deschide la începutul lunii viitoare, in sala Dalles. — ştim că v-aţi numărat printre prin­cipalii ei animatori. Ce vom vedea nou in comparaţie cu expoziţiile anterioare ? — In primul rînd prezentarea, care va fi absolut inedită. Publicului i se vor oferi spre vizionare, în afară de schiţele de decoruri şi costume, o serie de de­coruri construite, ce vor crea adevărate spaţii teatrale. In acestea se vor da spectacole experimentale, demonstrative iar alături, în sala mică de la Dalles, cîţiva specialişti vor susţine periodic conferinţe însoţite şi ele de exemplifi­cări. Intr-un cuvînt, dorim să dezvă­luim publicului partea ascunsă a mese­riei noastre, partea ei tehnică. De aceea, vor fi prezentate, pe cît posibil, fazele de realizare a decorurilor, de la schiţe de idee, documentare şi desen tehnic, pînă la studii şi elaborarea concepţiilor. — Desigur, expoziţia va reuni stiluri dintre cele mai diferite. Care credeţi totuşi, că este dominanta ei, sau, mai bine zis, prin ce credeţi că se carac­terizează şcoala românească de sceno­grafie ? — Părerea, mea e că scenografia ro­mânească se numără printre cele mai valoroase din lume. Şi mai cred că va- 4feitet loarea acesteia provine tocmai din ca­racteristica sa : aplicarea gîndirii sceno­grafice la conţinutul­­de idei al piesei, crearea, deci, a unei „scenografii func­ţionale şi nu gratuite. — Dv. înşivă aţi abordat o mare va­rietate de moduri de concepţie a sce­­nografiei. Cum se împacă aceasta cu a­­cel „stil propriu“ atît de dorit de orice artist ! — Mi se pare o greșeală să teoretizezi o singură formulă in arta spectacolului. Un om de teatru trebuie să aibă un crez și să urmărească o anumită gîn­­dire scenică. Asta nu înseamnă siluirea textelor, obligarea lor de a intra într-o singură manieră de a juca, de a face teatru. — S-au născut multe controverse în legătură cu scenografia, care nu merge pe reconstituirea fidelă — In sensul de minuţiozitate — a decorului şi costume­lor dintr-o anumită perioadă de timp... — Poţi să Interpretezi fidel un text chiar atunci cînd creezi o imagine apa­rent împotriva lui. Dar asta depinde de puterea de pătrundere și analiză a fie­cărui artist in parte. Miruna lonescu Cvfatalcititorh/hl Glumind pe teme de Shakespeare... („ZADARNICE JOCURI DE IUBIRE" — Teatrul Mic) Intrată în Istoria literaturii universale sub titlul „Zadarnicele chinuri ale dra­gostei“, comedia reprezentată în pre­mieră la Teatrul Mic, poartă in original denumirea „Love’s labour’s lost“, ceea ce literal s-ar traduce „Zadarnică trudă a iubirii“, exprimind deopotrivă amără­ciunile şi bucuriile sentimentale ale oamenilor. înlocuind „chinul“ cu „jocul“, traducătorii (Ion Frunzetti şi Dan Gri­­gorescu) sunt mai aproape, ca sens, de climatul comediei, care vrea să ne spună, în fond, să nu ne facem neca­zuri din jocul de-a dragostea, ci să descoperim necontenit în el una din cele mai omeneşti plăceri ale vieţii. Tocmai realizarea acestui climat a stat in centrul atenţiei Soranei Coroamă. Pu­nînd în scenă „Zadarnicele jocuri“ — piesă caracteristică primei perioade a creaţiei shakespeariene — a îmbogăţit cunoştinţele publicului de la noi despre operă marelui Will, oferindu-i totodată un spectacol ce împleteşte o multitudine de Intîmplări fără prea mare importanţă in sine, dar prefigurează idei, situaţii, personaje şi replici, aci doar schiţate fugar, dar mai tîrziu dezvoltate în opere şi capodopere de o solidă consistenţă şi profundă semnificaţie. Tema nevoii de dragoste e ilustrată de întîlnirea întîmplâtoare dintre patru bărbaţi ce fac între ei legămintul să nu mai vadă vreo femeie timp de trei ani, retrăgîndu-se în deplină austeritate, şi patru femei, care — firesc — îi deter­mină să-şi calce rugămîntul. Eu dacă vreţi, un elogiu adus feminităţii trium­fătoare, o pledoarie în favoarea acelor „femei frumoase şi ciudate“, cum ca­racteriza Engels femeile din piesele lui Shakespeare. Și nu e de mirare că acest „pro domo” a ispitit-o pe Sorana Coroamă să aleagă „jocul“, ce se dove­dește pînă la urmă a nu fi de loc za­darnic. Asta, pe de o parte. Pe de alta, bă­nuiesc că regizoarea a întrezărit posibi­litatea de a construi un spectacol unde să-şi risipească în voie fantezia, spiritul şi verva, amuzîndu-se, amuzîndu-i pe interpreţi şi —­ cel mai important — pu­blicul, prin tot ce pune la îndemînă Shakespeare, surprinzător şi neverosi­mil ca amestec de bufonadă, poezie şi gînduri despre viaţă şi oameni, rostite cind cu ironie, cînd cu tandreţe, cînd cu melancolie. Un întreg arsenal de quiproquo-uri, farse, travestiuri, mo­mente de teatru în teatru e folosit cu binecunoscuta lipsă de prejudecăţi a genialului poet şi om de teatru, pentru a obţine un lanţ de efecte scenice cu unicul scop de a ţine mereu treaz inte­resul publicului, sedus în final de jil­­cul comediei. Asigurindu-şi „complicitatea“ scenogra­fului, ştefan Hablinski, a Mioarei Bues­­cu, autoarea unor fermecătoare costume, dar mai ales a celor patru interprete principale, Sorana Coroamă a izbutit o demonstraţie de frumuseţe şi seducţie feminină, armonizînd inteligenţa Doinei Tuţescu, subtilitatea Irinei Petrescu, pu­ritatea Ilenei Dunăreanu şi dezinvoltura Monicăi Ghiuţă, într-un cvartet cu ade­vărat irezistibil. Fineţea jocului lor, Vali Cios i-a adăugat un suculent umor popular, o atracţiozitate de altă factură, dar nu mai puţin seducătoare. Echipei masculine, în primul rînd lui Mihai Dogaru, Dan Nuţu, Nicolae Po­­mpje şi Jean Lorin, i-a revenit dificila sarcină de a nu capitula artisticeşte o dată cu „capitularea“ sentimentală în faţa partenerelor lor. Lui Dan Nuţu, o menţiune specială pentru modul atît de personal cu care a accentuat anumite trăsături ce lasă să se întrevadă în per­sonaj un viitor Jacques din Cum vă place. Alte roluri au fost interpretate de Dorin Varga, Dumitru Furdui, Tu­dorel Popa, Arcadie Donos, Constantin Dînescu şi Cornel Popescu­, fiecare con­tribuind la schiţarea unei variate gale­rii de tipuri. Cu bogate resurse comice, Dinu Ianculescu a constituit un pitoresc “ element de continuitate in amalgamul peisajulu­i scenic, viu, colorat şi agre­mentat de amuzanta partitură a lui Şte­fan Mangoianu şi coregrafia Verei Prora. Există, fără îndoială, multiple moda­lităţi de a te apropia de universul Sha­kespearean. Sorana Coroamă şi-a pro­mis un divertisment spiritual, reconfor­tant, optimist. Şi a reuşit. Traian Şelmaru ! e fl­eţeta clasică a revistei — acest gen de divertisment cu recu­noscută tradiţie la noi — im­pune realizatorilor să acorde deopotrivă prioritate cupletului şi scene­tei satirice, momentelor muzicale, bale­tului şi ambianţei decorative. Şi dacă cupletul e sarea spectacolului, iar me­lodia agrementul său liric — baletul, decorul şi costumele, menite să incinte ochiul, îi alcătuiesc hainele. Prospectînd, cu ochi de profesionişti intr-ale genului, forţele artistice ale Teatrului muzical din Braşov, textierul (în cazul de faţă şi regizorul) Mihai Maximilian şi com­pozitorul Vasile Veseloi,schi — autorii Turneul Teatrului muzical din Braşov Elegantele „haine ale revistei spectacolului „Maxi revista *71", prezen­tat aseară şi bucureştenilor In sala Sa­voy­a au căutat cu inteligenţă drumul spre succes Cum l-au găsit ? Aflaţi in faţa unui colectiv fără vedete comice (Winu Sibianu şi Ion Uricaru vădind modeste posibilităţi în acest sens) şi fără stele pe firmamentul muzicii uşoare (excepţie făcind Anca Liana, interpreta pe nedrept păstrată in anonimat), el au mizat pe calităţile unui redutabil corp de balet şi ale celor doi dansatori solişti (Aurelia Simionescu, Mihai Mindruţiu), precum ?i pe experienţa şi rafinamentul scenografilor Puiu Gonea ?i Andrei Ivă­­nescu-Damaschin. Am urmărit, astfel, o revista excelent ,,îmbrăcată“, cu tablouri coregrafice de amplă desfăşurare, con­cepute cu fantezie de Adriana Dumitrescu şi ireproşabil executate. Li s-au integrat, fără stridenţă, momentele umoristice (pe care le-am aplaudat pentru hazul şi in­cisivitatea satirică a textelor) ca şi evo­luţiile muzicale , aceasta din urmă bizu­­indu-se la citeva melodii ale lui Vese­­lovschi (în special „Teatru", „Fum de ţigară“, „Acapulco-Rişnov“, ,,Cu sufletul rătăcit“), deosebit de inspirate, unele cu şansă de şlagăr, dar, din păcate, sortite să-şi încheie audienţa o dată cu seria reprezentaţiilor braşovene. Poate doar preluate de interpreţi cunoscuţi (ar me­rita) sa cunoască o mai largă râspindire. Cit privește costumele și decorul au creat o ambiantă diriguită de armonia culorilor alese cu gust rafinat, de ele­ganta atingind limita fastului neosten­tativ.­ ­ / I + Unde sint „Prietenii muzicii“ ? 1­2 De cîţiva ani, în fiecare săptămînă, % la Magazinul MUZICA, aveau loc o ^ 1 serie de întîlniri muzicale, numite g $ „Clubul prietenilor muzicii“ Am In- J J tîljiii, în primitoarea sală de audiţii, ^ 2 interpreţi români de faimă, dar şi % mulţi tineri muzicieni, care de-abia şi-au început cariera. Recunosc, pe­­ aceştia din urmă, îi caut acum pe­­ afişele concertelor şi spectacolelor,­­ pentru a vedea cum îşi ţin promisiu-5 nile. Dar am ascultat, tot în cadrul­­ clubului ~ la care, din păcate, par-6 ticipă încă destul de puţini tineri d­igi şi conferinţe legate de istoria mu- 5 zicii, evocînd epoci sau figuri de 2 mari artişti. Nu lipseau nici întîlni- te nie ,cu muzica uşoară, muzica popu­­­­lară. De obicei, aflam despre­­activi­­­ tatea „clubului“ din coloanele ziare­­­­lor. De vreo lună, aceste anunţuri 2 lipsesc, aşa cum lipsesc, şi întîlnirile 5 săptâmînale. Am cerut explicaţii­­„la faţa­ docului“, dar răspunsurile pri­­­mite... Iată de ce întreb: s-a renun­­fj­­at la acest binevenit cenaclu dedicat­­ prieteniei cu muzica, din vina orga- fi nizatorilor sau a publicului ? întrea­­£ bă, credeţi-mă, unul dintre cei care frecventau des aceste mici concerte- Si lecţii, atît de agreabile pentru iUbi- 2 torii modeşti al muzicii.­ ­ Marian Crîngaşu ADUNAREA ACTIVULUI COMITETULUI DE PARTID AL SECTORULUI 3 merinare dmpag1 cincinalul 1971—1975. Succesele ob­ţinute în luna ianuarie sînt con­cretizate, dacă e să dăm unele ci­fre, în realizarea peste prevederi a unei producţii globale de 16,2 milioane lei, a unei producţii marfa vîndute şi încasate de 21 milioane lei, în îndeplinirea sarcinilor pro­ductivităţii muncii în proporţie de 101,5 la sută. După prezentarea dării de seamă, au luat cuvîntul : Marin Enache, secretarul comitetului de partid al Uzinelor „23 August“, Aurel Boz­­gan, director general al F.M.U.A.B., Nicolae Florea, secretarul comite­tului de partid de la „Electroapa­­rataj“, Vasile Nicolae, maistru la Uzina de mecanică fină, Mihai Irincă, secretarul comitetului de partid de la F.C.M.E., Victor Magai, secretarul comitetului de partid de la I.P.L., Carol Vlaicu, director la „Metalurgica“, Eugen Popescu, director al Liceului „G. Coş­­buc“, Ion Bălăşoiu, secretarul co­mitetului de partid de la „Neferal“, Dimitrie Grecov, director al Uzinei de pompe Bucureşti, Gheorghiţa Şofîrşă, secretara comitetului de partid de la F.R.B., Ecaterina Cîrţînă, secretara organizaţiei de bază de la Liceul „Mihai Vitea­zul“, Uie Dabu, directorul Grupu­lui şcolar „23 August“, Emilian Dragnea, preşedintele Consiliului local al sindicatelor din secto­rul 3. . . In cuvîntul lor participanţii la discuţii au abordat cu competenţă aspectele majore ale activității e­­conomice a sectorului, au analizat cu simţ de răspundere neajunsu­rile manifestate în domeniile lor de activitate făcînd, totodată, pro­puneri pentru mai buna valorifi­care a resurselor existente. Au fost relevate, de asemenea, principalele probleme ale vieţii interne de par­tid, ale activităţii din domeniul propagandei şi muncii politice de masă. Toţi vorbitorii au subliniat hotărîrea colectivelor de oameni ai muncii de a ridica pe o treaptă superioară întreaga activitate a sectorului. Cu prilejul lucrărilor adună­rii, a luat cuvîntul tovarăşul DUMITRU POPA. Referindu-se la succesele obţinute în activitatea economică şi social-culturală a sec­torului 3, vorbitorul a subliniat că ele sunt rodul eforturilor crea­toare ale comuniştilor, ale tuturor oamenilor muncii din întreprin­deri şi instituţii, eforturi care re­flectă angajarea lor deplină la rea­lizarea măreţului program de dez­voltare multilaterală a patriei, elaborat de cel de-al X-lea Con­gres al P.G.R. Asemenea rezultate — a arătat tovarăşul Dumitru Popa — au fost posibile datorită stilului de muncă eficient adoptat de Comitetul de partid al secto­rului ; membrii acestuia, biroul, şi-au deplasat în mai mare măsu­ră activitatea în cadrul organiza­ţiilor de partid din întreprinderi, consultîndu-se în problemele esen­ţiale cu masa comuniştilor, cu toţi oamenii muncii din unităţi. Este necesar ca aceste metode să fie tot mai larg extinse, ca fiecare membru al Comitetului de partid al sectorului să lucreze cu un nu­măr de organizaţii de partid din întreprinderi şi instituţii, ca la elaborarea şi adoptarea hotărîrilor să participe toate organizaţiile de partid, astfel încît aceste hotărîri să fie o emanaţie directă a expe­rienţei comuniştilor care lucrează nemijlocit în producţie, înlătu­rând din muncă orice urmă de for­malism, activînd efectiv pe teren, în miezul problemelor, acolo unde se hotărăşte soarta producţiei, se pot obţine rezultate tot mai bune, pe măsura comandamentelor ma­jore ale etapei pe care o străba­tem. In aceeaşi ordine de idei, vorbitorul s-a referit la importan­tele sarcini ce revin organizaţiilor sindicale, U.T.C., tuturor organi­zaţiilor de masă, în îmbunătăţi­rea activităţii, in creşterea răspun­derii şi competenţei acestora. An­gajamentele asumate de colecti­vele de muncă din sectorul 3 — a subliniat tovarăşul Dumitru Popa — atestă maturitatea activu­lui de partid, a tuturor comunişti­lor, a maselor de oameni ai mun­cii, hotărîrea lor de a valorifica tot mai judicios resursele umane și materiale existente, de a înde­plini exemplar sarcinile de plan pe 1971 — primul an al actualului cincinal. Adunarea activului de partid al s­ectorului 3 a adoptat o hotărîre cuprinzînd un amplu program de măsuri pentru ridicarea calitativă a întregii activităţi, pentru reali­zarea integrală a sarcinilor plani­ficate şi a angajamentelor. Participanţii la adunarea ac­tivului de partid al sectorului 3 au adresat o telegramă Comi­tetului Central al Partidului Comu­nist Român, tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU: „Călăuziţi de senti­mente de dragoste fierbinte faţă de patria noastră socialistă — se spune, între altele, în telegramă — profund ataşaţi politicii partidului, comuniştii, toţi oamenii muncii din sector se angajează în faţa dumneavoastră, iubite tovarăşe Nicolae Ceauşescu, să pună întreaga lor iniţiativă şi capacitate creatoare în slujba realizării cu succes a luminosului program de dezvoltare a economiei naţionale e­­laborat de Congresul al X-lea al P.C.R., în spiritul preţioaselor in­dicaţii date cu prilejul vizitelor de lucru în întreprinderile industriale ale sectorului nostru. Succesele pe care le vom obţine in acest an ne dedicăm din toată inima aniversării unei jumătăţi de veac de la crearea partidului nos­tru drag, încercatul conducător al poporului pe drumul făuririi socie­tăţii socialiste multilateral dezvol­tate pe pămîntul patriei noastre dragi — România socialistă". De asemenea, adunarea a lansat o Chemare către toate organizaţiile de partid şi colectivele de muncă din municipiul Bucureşti pentru a-şi consacra energia şi întreaga lor capacitate creatoare, pentru transpunerea în viață a programu­lui partidului şi statului nostru, stabilit la cel de-al X-lea Congres al partidului. Vibrant mesaj artistic (Urmare d­in pag. 1) tru faptul că, indiferent de calitatea textelor și interpretării, au demonstrat că acestea și-au asumat răspunderea de a fi ecoul opiniei publice din res­pectivele locuri de muncă. Desigur, cu cît arma satirei e mînuită cu mai mul­tă abilitate pe plan artistic (a fost ca­zul brigăzii de la cooperativa „încălţă­mintea manuală”, in ciuda unor stri­dente frizind vulgaritatea), cu atît efectul criticii este mai mare. Dar, chiar stîngăciilă , în interpretare apar mai puţin evidente (vezi brigada Com­binatului de confecţii şi tricotaje - Bucureşti), cînd obiectivele ironiei sînt majore, vizînd deficienţe esenţiale în munca întreprinderii. Fără îndoială, eficienţa intervenţiei brigăzii scade în cazul unor programe inutil lungite şi viabil întocmite (ca cel al brigăzii de la institutul „Pasteur“), dar tonul ge­neral al brigăzilor prezentate într-o singură zi de concurs ni s-a părut de bun augur. • AZI (de la ora 16, în sala ansam­blului „Rapsodia română“) se vor pre­zenta, în competiţie, peste 30 de for­maţii, dintre care amintim : corul co­operativei „Igiena", echipele de dan­suri populare de la I.D.P.R., „Automa­tica“, cooperativa „Munca”, I.T.B., fanfara uzinei „Autobuzul“, ansamblul folcloric al Căminului cultural Glina, orchestrele de muzică uşoară de la I.C.S.P. A. U.M.E.B., Direcţia regio­nală C.F.R., Casa de cultură a sector­­ui­ 1­3, brigăzile artistice de la C.I.L. Pipera, cooperativele „Mobilă şi tapi­ţerie”, „Tehno-metalica“, „Muncă şi artă”, întreprinderea „Tehnica textilă”, Clubul lucrătorilor din comerţ, Uzina de medicamente, Trustul 1 - construcţii. GLUME ÎN TUȘ „Natură moartă" de TIA PELTZ Bere cu... gogoşi VINDEM SCHELA METALICA... Nu este vorba fie nici o nouă reţetă culinară. De altfel, gospodi­nele, chiar dacă ar fi tentate să creadă acest lucru şi-ar da seama imediat că asocierea celor două pro­duse este cam nepotrivită. La fel de ciudat li s-a părut şi celor care so­­licitind bere la „Bufetul expres“ din str. Mendeleev au primit alături şi oite o gogoaşă. Explicaţia vânză­torului „nu vindem bere decit cu gogoşi“ nu a fost insă de loc con­vingătoare. Nu este oare cam prea... gogonată? La Fabrica de pielărie şi încălţăminte „Flacăra roşie” din Bucureşti, I.C.R. Foişor a început, în aprilie 1969, lucrări de reparaţii la faţada tăbăcăriei. Vre­mea a trecut, a trecut şi termenul pre­văzut în contract. Numai faţada a „ră­mas pe loc“. Cu o mică deosebire. De la plecarea lucrătorilor, deci de mai bine de un an, faţada a rămas decorată cu o... schelă metalică. O fi avînd I.C.R.­­ul respectiv surplus de schele . Dacă este aşa, muncitorii fabricii de încălţă­minte sunt decişi să dea un anunţ în ziar : „Vindem schelă... în rate”. Poate s-o găsi vreun amator ? METAMORFOZE Contra unei sume de numai patru lei, sau in jurul ei, puteţi sâ vă dis­traţi de minune şi sâ vă amintiţi de unul dintre cele mai amuzante jocuri ale copilăriei, numit „Te­lefon“ — acela în care copiii se aşază în şir şi şoptesc unul la urechea celuilalt un cuvînt care pînă la urmă se transformă în cu totul altceva — prin inter­mediul Oficiului P.T.T.R. dir. Caracal. Denumirea însă este alta — „telegraf“. Iată un caz deosebit de nosti­u şi care, sunt sigur, vă va convinge : o tele­gramă expediată din Ca­racal pe adresa lui Ionel Fiorescu, din str. Lauren­­ţiu Claudicu nr. 18, cu conţinutul „La mulţi ani — Cătălin, Cati, Mona, Nicu“ ajunge — întîmplâ­­tor — la destinaţie In fe­lul următor : Inele Flo­­rescu, str. Laurentiu Cau­­din­ nr. 13, „La mulţi ani — Câtâlin, Cati, Mama Ana“. Deci, dintr-un foc patru greşeli. Cine nu crede nu are decît să încerce. Noi păstrăm, ca amintire, res­pectivul document şi îl punem cu plăcere la dis­poziţia celor interesaţi. Reactivi pentru apa de băut Pentru a deveni potabilă, apa cu care este alimentat oraşul trece printr-un întreg proces de filtrare şi tratare cu reactivi chimici (sulfat de aluminiu, cărbune și siliciu activ, lapte de var etc.), în vederea preparării reactivilor necesari. I.C.A.R. dispune de staţii chimice proprii. Avînd în vedere volumul sporit de apă ce urmează să fie tratată, Întreprinderea va realiza anul acesta, cu 2000 tone mai mult sulfat de aluminiu decît în 1970. P III ­­p iI „FOARTE PRINS“ (Urmare imn pag. II In sfîrșit, convorbirile tele­fonice încetează. Ii amintesc că am venit în chestiunea... Mă opreşte cu gest scurt : „Ştiu, totul e limpede. Voi da dispo­ziţii categorice chiar azi (pauză) nu, azi nu pot, sînt îngrozitor de prins... chiar mîine să vi se rezolve cererea. Este exasperant cît de încet se mişcă unii dintre funcţionarii mei”... Ii mulţu­mesc, mişcat, şi îl asigur că nici subordonaţii d-sale nu sînt atît de vinovaţi... poate că şi eu m-am arătat prea insistent... Mă întrerupe cu acelaşi gest ener­gic : „Nu, nici vorbă, era de datoria mea“. Ies din birou transpirat, salut respectuos se­cretara, care tocmai explica unui solicitant că tovarășul... este prins toată ziua — dar dacă i-a fixat o întîlnire... Și au trecut de atunci cinci săptămîni. Prins, la rîndul meu, în angrenajul acestui ins foarte prins, revin, săptămînal, în bi­roul său, unde surprind convor­biri telefonice energice şi inten­ţia clar mărturisită de a pune, de mîine, treaba pe roate. Le-ar­ aranja pe toate chiar de astăzi, dacă nu ar fi atît de îngrozitor, atît de nemilos de prins. Noroc că e un mîine la mijloc, cînd, cine ştie, se vor mai ivi nişte minute libere. Şi astfel, de azi pînă mîine, şi iar de azi pînă mîine, şi din nou de azi pînă­ mîine, omul foarte prins nu face altceva decît să lase totul pe mîine, cu o voluptate care, din păcate, este remunerată chenzinal... STILUL „CULT.»" Limba comună pune fiecăruia la dis­poziție multiplele ei mijloace de expre­sie, modul personal de mînuire a a­­cestora constituind ceea ce se cheamă, îndeobşte, stilul propriu al cuiva. Din aceasta rezultă că manevrarea unelte­lor lingvistice — cu tot ceea ce com­portă ea din punctul de vedere al vo­cabularului şi al relaţiilor sintactice — se desfăşoară in cea mai deplină li­bertate. Dacă există, totuşi, o constrîn­­gere — aceasta vine dinăuntru, din însăşi raţiunea de a fi a limbii care constă în comunicarea corectă şi fireas­că a ideilor şi sentimentelor noastre. Noţiunea de firesc nu exclude — se înţelege — preocuparea în sensul unei exprimări cît mai ingenioase şi mai sugestive ; ea trebuie pusă în legătură cu ceea ce uneori nu respectă unele texte, ai căror autori, vrînd să pară cît mai „culţi“, îşi impestriţează voca­bularul cu tot felul de cuvinte străine şi chiar cu „creaţii“ personale, cît se poate de stridente în contextele date. Iată cîteva mostre, dintre cele mai re­cente, culese la întîmplare : „Un om vindecat de malarie este In cele din urmă un om eliberat de aceas­tă acţiune subminativă...“ ; „Multe din aşa-numitele lucruri noi sunt in reali­tate destul de vechi, iar dacă ele sînt intr-adevăr noi, aceasta se datoreşte sumaţiei eforturilor mai multor genera­ţii“ ; „...evlavia se îmbină cu adoraţia pînă la obţinerea unui fel de plîns uşu­rător de felicitare critică“ . .„.stări ale individului empiric din aria profană, ale omului concret, cu individuaţie, condi­ţionată de spaţiul şi timpul profan“ „faza de port-fosilizare este abia amor­sată“ şi şi pe de altă parte luxuriază aparatura de control­... Aşadar, „acţiune subminativă“ pentru o acţiune de subminare“, „sumaţia efor­turilor“ pentru „totalitatea eforturilor“, „felicitare critică“ pentru „fericire cri­tică“, „cu individuaţie — în loc de indi­­ e corecti­ vidualitate — condiţionată”, „amorsată“ de la franc, amorcer­e­a atrage prin momeală şi „luxuriaza“ de la franc, luxe , lux, bogăţie, belşug. Rămîne, acum, să ne întrebăm : de ce folosesc, oare, unii autori asemenea cu­vinte, care, departe de a fi necesare în contextele respective, sună atît de ne­firesc, de strident . De ce ? Fără în­doială, fiindcă ei urmăresc să facă­­,impresie“, să pară cît mai oculţi“ , numai că una-i cultura şi alta — simu­lacrul ei, sau — cu o zicală — depar­te-i griva de iepure ! N. Mihăescu M N­I 1 ozaic „DE­ A AMENDA" Fabula e următoarea­ un om (Florea Moise — str. D. Cantemir 15, sector 4) taie un pom (unii zic că e oţetar, alţii că e salcîm). Consiliul popular H a­­mendează. Cînd acesta prezintă autori­zaţia de a tăia pomul, eliberată de a­­ceeaşi instituţie, i se anulează amenda Dar, după un timp, primeşte altă a­­mendă, din partea I.A.L. E anulată şi aceasta. Şi aşa mai departe (vezi „Războiul oţetarului"). Jocul a conti­nuat, cu amenzi aplicate şi mai apoi anulate, implicînd bătaie de cap, timp formalităţi şi prinzînd in plasa lui şi colocatari, vecini, cunoştinţe marcit­d atitudini diferite. Cine este vinovat de această stare de lucruri ? Cei care au „inventat jocul“. Deci, aveţi d­reptate, tovarăşă Fulu Carolina. Nu dv. sînteţi vinovată de acest carusel al amenzilor şi reclamaţiilor şi împotriva Iniţiatorilor „jocului“ trebuie îndreptată critica. Quod erat demonstrandum ! ­ .

Next