Informatia Bucureştiului, aprilie 1971 (Anul 18, nr. 5474-5499)

1971-04-20 / nr. 5490

\\\\\\\\\\\vm\\\\\\\\N\\\\\v;\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\w A­greabil, frumos, un diver­tisment plin de culoare, fantezist, elegant, prilej de demonstraţii uimitoare ale tehnicii, baletul îşi revendică acum, mai mult ca oricînd, o nouă dimensiune estetică. Ramu­ră, funcţională a spectacolului, adresindu-se prin simbolul ges­tului şi imaginii determinate de muzică, baletul (de altfel insăşi denumirea acoperă doar parţial funcţiile artistic© prezente) are dreptul nu numai la o istorie proprie, ci şi la o evoluţie dis­tinctă, faţă de alte genuri sce­nice. Urmăriţi spectacolele Operei române şi veţi avea o sensibilă „diagramă“, elocventă, a acestor frămîntări. Pornind poate de la situaţia ansamblului de dansatori, de la locul şi importanţa ezi­tantă ce li se acordă. Iată, pe de o parte, marele, sacrosanctul repertoriu clasic, sta­diu necesar pentru a progresa în arta interpretării. Da, pentru a progresa, nu pentru a reproduce fotografii ale unei epoci trecute. Oricîte figuri complicate de dans clasic — cu acea perfecţiune de GRIGORE CONSTANTINESCU Baletul, o artă autonomă? virtuală a educaţiei mişcării — am vedea, ele nu mai pot fi primite astăzi d­ecît ca posibili­tate a devenirii. Nu simte aceas­ta doar publicul , o recunosc şi interpreţii. Excepţie făcind poate doar celebrul „Lac al lebedelor“, nemuritoare capodoperă de mu­zică şi dans romantic, titlurile tradiţionale emană un parfum vetust, distrează ochiul, dar nu solicită mintea. Comparaţi recen­tul Don Quijotte, colorat, vesel, fără griji, cu ideile dezbătute, nu de mult, (şi sperăm nu aban­donate) de spectacolele Studioului experimental. Sincer vorbind, omul contemporan preferă de­conectării, divertismentului, o dezbatere problematică vie, pa­sionantă, o atitudine angajată. Să căutăm asemenea creaţii, să le preferăm oare „frumosului“ dansant ? Formularea întrebării cuprinde, cred, răspunsul. De o asemenea existenţă înnoită depinde şi soarta interpreţilor, ci numai a a­rtei în sine. Cîţi dintre balerinii noştri nu aşteaptă de la maeştrii coregrafi răspun­sul­­? Dar câţi maeştri au curajul să-l dea ? Bineînţeles,­ este nece­sar­­curajul opiniei, al recreării unui­­limbaj pe baze funcţionale actuale. Numai aşa, stilul clasic va putea rămâne un capitol de valoare,­­ excluzând limitările. Mai există — nu vă miraţi — şi un al­tfel de balet, cel inclus în proporţiile spectacolului de operă. 11 putem confunda prea adesea cu arta decorativă, ii pu­tem asimila scenografiei. Baletul îm­ipplineşte aici rolul „cenuşăre­­sei‘, pe seama căreia surorile vitrege (fie că se numesc Aida, Tura­ndot, ...Faust sau Tannhäuser) se arată mai frumoase. Aici re­gizorul poate pretinde coregrafu­lui — sau invers -- ceea ce dan­satorul ar dori — o prezenţă, o personalitate, nu un element de umplere temporală a spectaco­lului. Forţele artistice de care dispune baletul românesc îngăduie aceste pretenţii de autodepăşire. Nu sunt puţine numele „stelelor« actuale, nici ale celor în devenire. Nu credem că vreunul dintre dansa­torii aceştia ar refuza progresul care poate impune independenţa contemporană a artei dansului. Iar printre realizatori­i maeştrii coregrafi — există semnatari ai unor titluri ca Nastasia, Manda­rinul, Scene nocturne, Masa tă­cerii, Zidul, la Bucureşti, şi re­centul Romeo şi Julietta, la Iaşi. Deocamdată, în acest domeniu nu putem să alegem ; avem încă prea puţin din ceea ce va fi, probabil, în viitor, mai mult. Desigur, și mai bine. ’ Iniţiatorul expoziţiilor în foaier, Teatrul de Comedie, continuă cu consecvenţă seria vernisajelor. Noua premieră plastică în foaie­rul sălii din str. Măndineşti nr. 2, de sîmbătă 24 aprilie, ora 18, va avea ca „vedete“ lucrările de pic­tură pe sticlă semnate de Raluca Grigorcea. „RENAŞTEREA - UMANISMUL ŞI DIALOGUL ARTELOR “ Cele aproape 250 de pagini semnate de ZOE DUMITRES­­CU-BUŞULENGA, într-un cp recent publicat de editura „Albatros“, confirmă o dată mai mult inepuizabilul pre­text exegetic pe care, pe o treaptă elevată, îl oferă U­­manismul şi Renaşterea. Scri­să plăcut, cu unele secvenţe pitolele consacrate literaturii burleşti, al cărei pitoresc in­trinsec este uşor de bănuit, dar pe care autoarea, fără să o deposedeze de legitima im­plicaţie a grotescului, o tra­tează cu acea impecabilă mă­sură a echilibrului cerută de prestanţa omului de cultură sustras speculaţiilor facile. Bc- Vitrina cârtii de artă comentată de RADU BOGDAN portretistice, sau altele con­cis caracterizatoare de feno­men, care captivează prin pregnanţa şi coloratura lor (vezi prezentarea lui Lorenzo de Medici), cartea nu­ se ci­teşte totuşi uşor, dată fiind substanţa ei condensată, li­terară fără exces de lite­ratură, sugestivă fără exces de­ sugestie. Mi-au trezit a­­ceste reflecţii îndeosebi ca­aerul fals for­mat informativă, avînd unei finalităţi didactice, sugerate de nefericita mulă a prezentării grafice, când de fapt suntem în pre­zenţa unui eseu de istorie fragmentară a culturii, lu­crarea lui Zoe Dumitrescu- Buşulenga ascunde îndără­tul unei faţade fără pretenţii un efort de autentică investi­gare şi de concentrată sinteză. „In inima fantasticului“ Am mai avut prilejul să semnalez, In aceste coloane, Interesul de care se bucură, la noi ca şi aiurea, literatura despre fantastic. De astădată editura „Meridiane“ ne oferă, în traducerea Iuliei Soare şi cu excelentul cuvlnt introductiv al lui Edgar Papu, „In inima fantasticului“, de ROGER CAILLOIS. Eseist de fină substanţă, versat în ale poeti­cului şi fanteziei, trecut prin şcoala de metafore şi sur­prize a suprarealismului, pentru a se aşeza în cele din urmă în venerabilul fotoliu al Academiei Franceze, Roger Caillois merita din plin să fie adus la cunoştinţa publicu­lui românesc, chiar dacă alte scrieri ale sale ar fi avut poate intîietate asupra celei de faţă. Căci IN INIMA FAN­TASTICULUI este o carte care trebuie citită cu oarecare prevenţie, pentru ca parti-pris-ul autorului ei — manifestat în cuprinsul unei problematici foarte vaste, răspîndită in exegezele a numeroşi scriitori — să nu-ţi abată atenţia de la anumite aspecte, profund impregnate de specific, ale fantasticului. Aşa, de pildă, interferenţele şi distincţia dintre fantastic şi straniu nu-şi găsesc la Caillois situarea cuvenită, făcîndu-1 pe acest fin analist, a cărui acuitate de spirit şi perspicace forţă de disociere rămîn incontesta­bile, să izgonească oarecum din categoria fantasticului prototipuri ale sale din cele mai consacrate, sau, dim­potrivă, să le acorde unor ipostaze ale lui mai puţin preg­nante o potenţare iluzorie. Economia de spaţiu nu în­găduie aici o intrare în profunzime, voi spune numai că Nunta din Cana Galileii a lui Hyeronimus Bosch, ca şi Enervaţii din Jumiages a lui E.V. Luminais, atit de va­labile în ochii lui Caillois ca expresii dintre cele mai pronunţate (voluntare sau involuntare) ale fantasticului, căci sînt dintre cele mai insolite — subliniază el — apar­ţin de fapt, în mult mai mare măsură, dacă nu chiar ex­clusiv, sferei atît de complexe a straniului. Asemenea ob­servaţii nu răpesc însă din puterea d­e captivare a scri­sului lui Caillois şi din elevația intelectuală pe care lec­tura volumului o trezeşte in spiritul c­itijorului. ELE I­eşi locuiesc de atîţia­ ani în Capitală, nu mă simt încă bucu­­reştean. Nu-mi pot schimba cu nimic nici dragostea pentru sa­tul meu din Maramureş sau pentru bă­­trînele mele vecine, ale căror povestiri m-au influenţat atît de mult, nici de­prinderile formate departe de zgomo­tele oraşului. Cei care cunosc activitatea lui VASILE KAZAR ar avea, poate, reţineri pri­vitoare la adevărul afirmaţiei sale. Pro­fesor care a format zeci de studenţi, ilustrator de carte, grafician cunoscut, artistul pare să-şi fi lăsat de o parte solitudinea, înlocuind-o cu o prezenţă vie în viaţa culturală a Bucureştiului. Dar atelierul — colţişor mutat aici par­că din Maramureş — îl sprijină şi-i con­firmă pe deplin mărturisirea. — Desconspiraţi-ne cîte ceva din procesul dumneavoastră de creaţie... —­ Nu este prima oară cînd sînt în­trebat şi nici cînd nu ştiu cum să răspund. Pur şi simplu mă aşez la masă şi încep să desenez. Se adună în noi atîtea fapte şi impresii, care se cer scoase la iveală. Sigur, aici un rol important îl are propria biografie a artistului­ o biografie de care nu se poate despărţi niciodată. — Ceea ce spuneţi mă trimite cu gîndul la Proust... — Intr-o anumită privință aveți drep­tate. Intr-adevăr, sînt momente cînd un singur cuvlnt sau un neimportant, fapt exterior îmi declanșează stări, amintiri și, sub impulsul lor, încep să lucrez. Nu pot crede in acele teorii ale despersonalizării, care cer ca in operele artistului să nu transpară ni­mic din propria personalitate. Substra­tul autobiografic influenţează indiscu­tabil opera de artă. — Modul acesta de creaţie se a­­seamănă intrucîtva cu acela al scrii­torului... — Ştiu eu ? Nu mi-aş asemui de­senele cu un roman. Şi asta nu pen­tru că mi-ar fi teamă de naraţie, dar nu-mi place literaturizarea. Ar fi po­sibil ca, pe undeva, temele ce mă so­licită ca artist să se închege într-o serie de lucrări cu caracter narativ. — Cum se împacă însă înclinaţia pentru, să-i zicem, autobiografie, cu faptul că faceţi şi ilustraţie de car­te ? — In primul rînd, ilustraţie fac foar­te rar. Nu am realizat desene decit pentru citeva cărţi. Problema aceasta, a ilustraţiei, este extrem de dificilă, substituirea ta cu autorul volumului, cu modul lui de gîndire şi simţire fiind aproape imposibilă. Ideal este să-ţi poţi alege întotdeauna scriitorul cu care simţi că te asemeni. — Cu toate astea, avem destui ilustratori buni... — Da, sunt mulţi care realizează ilus­traţii excelente. Dar, din păcate, sunt puţini cei care reuşesc să-şi păstreze personalitatea, pe care să-i poţi re­cunoaşte dincolo de tonul impus de autor. — Se spune despre dumneavoastră că sînteţi creatorul noii şcoli de grafică din ţara noastră... — E adevărat, poate... Mă bucur că foşti studenţi ai mei au devenit „nume“ în grafica noastră. Şi mai e adevărat, că am mai mulţi prieteni printre ei, decit printre cei din generaţia mea. — Şi acum, pentru ca interviul să fie „rotund“ , clnd veţi deschide o nouă expoziţie ? — Nu ştiu şi nici nu prea mă gîn­­desc la asta. Mă simt mai bine cu lucrările lingă mine, in cameră. Şi am mereu sertarele pline... Şi, după cum vedeţi, sînt atît de încăpătoare... Miruna lonescu VASUL KAZAR: „Sertarele sínt atit de încăpătoare...“ CONCERT DE JAZ Dusko Goykovich L-am urmărit, duminică seara, pe scena Sălii Palatului, pe Dusko Goykovich, cu al său Big Band, într-un spectacol înscris pe linia de calitate cu care ne-au obiş­nuit în ultima vreme formaţiile de jaz care ne-au vizitat ţara. Dusko Goykovich este adeptul unui jaz necomercial modern, eliberat de chin­gile canoanelor clasice, dar stăpînind perfect modalităţile clasice de expresie. Trom­petistul Goykovich — absolvent al conservatorului din Belgrad, membru al lui In­ternaţional Youth Band, cu care a cîntat sub conducerea lui Marshall Brown la Fes­tivalul internaţional de la Newport, membru al formaţiei lui Woody Herman, împreu­nă cu care ne-a vizitat ţara cu cîţiva ani în urmă şi, in fine, conducătorul a nu­meroase cvintete şi octete, sfirşind cu acest Big Band — este, intr-adevăr, un vir­tuos (a demonstrat elocvent în „I remember Clifford“) care insă şi-a subordonat cu consecvenţă, pe tot parcursul spectacolului, contribuţia personală, în favoarea in­tegrării armonioase a întregului ansamblu. Ansamblu in care am remarcat, în egală măsură, instrumentişti de marcă (o adevărată „olimpiadă“, de la veteranul suedez Rolf Erikson pînă la românul Bebe Prisaaa, care l-a însoţit pe Dusko în turneul prin ţară), remarcabile grupuri ritmice şi de acompaniament şi solourile tradiţionale pline de fantezie şi de inventivitate. Adăugăm la aceasta şi contribuţia solistei vocale a­­mericane Barbara Field — cele trei piese interpretate dovedindu-se, totuşi, insuficien­te pentru conturarea unei opinii definitive. O. A. CERAMICA — ornament modern Pămînt ce străluceşte — aceasta este ceramica : pată de culoare şi lumină. De ce numai vase, ulcioare, figurine (prea adesea de prost gust), căni şi străchini ? Deosebitele valenţe ornamen­tale ale ceramicii nu puteau rămîne neobservate de creatorii de modă. Nas­turi, paftale, broşe, pandantive, cata­rame au venit să adauge un ,,cer de originalitate îmbrăcămintei. Dar se pare că prea puţini mai sunt acum la noi în ţară creatorii care se gîn­­desc să continue în forme moderne faima străvechilor olari din Cucuteni, sau a celor de la Oboga, Marginea, Vama, Valea Izei, Tansa... Am văzut cîteva modele de nasturi şi pandantive — nu deosebit de reu­şite — la Magazinul de decoraţiuni in­terioare , originale broşe şi plăci de­corative la magazinele Fondului plastic. Dar sortimentele sînt atit de sărace (în opoziţie cu preţul) incit sînt sortite să rămînă — lesne de în­ţeles — piese de decor ! Şi totuşi, ce­­ramiştii au astăzi (pînă şi cei mai ti­neri,­ studenţii la arte plastice) la dis­poziţie cuptoare moderne şi încăpă­toare pentru ars pămîntul. Dar toţi preferă să creeze numai lucrări mo­numentale. Mai apar ici-colo în cîte o expoziţie cuceritoare izbucniri de fantezie în ceramică, obiecte decorati­ve de o rară subtilitate artistică, ce ar da oricărui interior modern o notă de originalitate, căldură şi bun gust. De ce n-ar intenţiona Fondul plastic sau UCECOM să realizeze serii mici din asemenea podoabe ? Colecţia Mu­zeului de artă oferă, la rîndul ei, iubitorilor de frumos şi doritorilor de documentare, interesante piese de ce- Arta i­ ramică decorativă de lux şi uz casnic, splendide discuri şi bumbi din cera­mică smălţuită, plăci de sobe cu mo­tive de împletituri în tresă, datînd de pe vremea lui Ştefan cel Mare. Să le cerem, de e­i, artiştilor să ne dăruiască veselia, căldura şi nobleţea ceramicii prin intermediul ornamentelor moderne, iar reţelei comerciale să ni le ofere mai operativ şi la preţuri ac­cesibile. Gabriela Bucur MESAJE VIENEZE Bucureştiul este, în aceste zile, gazeta unor interesante manifestări intitulate „Viena salută BucUreştiul‘1. Un salut cald, simbolizînd prietenia a două ora­şe, a doua popoare. Rindurile care urmează sînt cîteva no­­taţii fugare prilejuite de manifestările ce au loc acum în cadrul „Săptămînilor vieneze“, „VIENA — UN ORAŞ — SE PREZIN­TĂ“. Prezentarea e făcută succint, dar deosebit de sugestiv. Ceea ce găzduieşte Sala de expoziţii de pe malul lacului Herăstrău s-ar putea numi „Viena în cîteva cuvinte“. Cuvinte care ne vor­besc despre capitala Austriei ca oraş al muncii şi al artei. Despre fantezia colo­­ristică cu care copiii vienezi Îşi văd­ patria. Despre Emin­escu şi anii petre­cuţi, între 1809 şi 1872, de marele nostru bard în oraşul Dunării albastre. Despre manuscrisele muzicii compuse de Stra­uss, căruia Viena îi datorează în bună parte supranumele de „oraş al muzicii“. Despre monumentele, străzile şi parcurile Vienei, revăzute pe diapoziti­ve în neverosimile panoramice de 360 de grade, şi, mai ales, despre oamenii de azi ai Vienei care, prin munca lor, prin viaţa lor de zi cu zi, împlinesc destinul de sute de ani al oraşului lor. „ClNTA FANFARA MILITARĂ . . . “ Mai precis, fanfara pompierilor vienezi. I-am intîlnit şi la pavilionul din Herăs­trău, şi pe terasa de la Mioriţa, şi în Cişmigiu. Muzica nemuritoare a lui Strauss şi a altor m­ vari ma­eştri a atras, ca un magnet, în ju­rul lor, sute de oameni. Am ascultat mu­zica fanfarei vieneze, ca pe o pledoarie pentru... fanfară * şi mă gîndeam că poate n-ar fi rău dacă măcar­ Cişmigiul s-ar putea transforma într-o tradiţională gaz­dă duminicală a orchestrelor de alămuri strălucitoare. ALB ŞI PORTOCALIU. Şi, un colţ drapat, în alb şi portocaliu, unde, după peregrinarea prin labirintul de panouri şi exponate, te poţi aşeza în linişte în „cafeneaua vieneză“ avînd în faţă un tort vienez sau o ruladă „Schönbrunn“ şi o cafea „Capuccino". Punct final al scurtului interludiu, dar nu şi al mani­festărilor prin care Viena salută Bu­­cureştiul. Ele continuă. Octavian Andronic Cafeneaua vieneză GLUME IN TUS „RISCURILE MESERIEI“ desen de Ando PROGRAM DE FILME DOCUMENTARE Astăzi, ora 19, la Institutul central de documentare tehnică, are loc cea de a treia temă — „Baze ştiinţifice de cercetare“ — din cadrul galei de filme docu­mentare. Vor putea fi vizionate peliculele : „Terra incognita“, „Terra Adelie“ şi „La douceur du village“ (un film de Francois Reichenbach, distins cu premiul Palme d’Or).­­ Avînd de executat lucrări în reţea, I.D.G.R. va întrerupe miine 21 aprilie, între orele 10—16, furnizarea combustibilului pentru abonaţii care locuiesc în blocurile 1—14 din ansamblul de locuinţe Giurgiului—Farado. Un termometru gigant Ieri, s-a montat pe clădirea Palatului telefoanelor un termo­metru „gigant“. Executat de mais­trul Petre Chiriac şi muncitorul Carol Chiriacovski de la fabrica „Eprubeta“, el măsoară 5 m — suportul este din metacard, ci­frele şi gradaţiile din material plastic, iar încărcarea capilarului făcută cu toluen — şi poate fi citit cu uşurinţă de la o distan­ţă de circa 100 metri. # Filiala A.C.R. Bucureşti or­ganizează joi 22 aprilie ora 18 — în sala Direcţiei Generale ADAS din str. Smirdan nr. 5 — o dez­batere în legătură cu activitatea filialei. In mod special sunt invi­taţi să participe secretarii cercu­rilor A.C.R. din întreprinderile şi instituţiile bucureştene unde s-au organizat astfel de cercuri. I Pasiunea desăvârşirii (Urmare din pag. 1) lui, elanul conştiinţelor noastre au fost şi rămîn atît de ridicate şi din alt motiv : s-a desfăşurat în acest timp şi continuă să se desfă­şoare marele dialog dintre partid şi popor. Cu o energie pentru care orice calificativ rămîne palid, to­varăşul Nicolae Ceauşescu s-a în­­tîlnit şi a stat de vorbă cu mii şi mii de oameni, reprezentanţi ai tu­turor ramurilor de producţie ma­terială şi spirituală ; s-au făcut analize adinei, s-au evidenţiat vir­tuţile şi s-au criticat fără mena­jamente scăderile. Amplitudinea a­­cestui sfat cu ţara — expresie a democraţiei noastre socialiste — va îmbrăţişa lunile şi anii ce vin, îneît ne vom regăsi mereu în con­diţia de părtaşi — conştienţi şi lu­cizi — la o mare operă construc­tivă. Fireşte, anvergura preocupă­rilor noastre actuale nu poate fi cuprinsă într-un comentariu. Dar cîştigurile de conştiinţă pe care le-am acumulat fiecare dintre noi le vom face să rodească, într-un climat mai prielnic ca oricînd, în alte şi alte realizări îndrăzneţe. Pornind de la nivelul dezbateri­lor promovate de către conducerea partidului, întrebările pe care ni le punem in aceste zile au impli­caţii tulburătoare : care va fi lo­cul fiecăruia dintre noi în această tumultuoasă desfăşurare de energii? In­ ce măsură ne vom păstra la înălţimea la care ne ridică che­mările partidului ? Formulate fără patetism — poate nici măcar ros­tite, ei numai gîndite — răspunsu­rile mi se par obligatorii : cu to­ţii simţim fascinaţia pe care o presupune înălţarea României­­ prin eforturile noastre continui — la bunăstarea şi gloria ce i se cu­vin ! Păstrez în memorie un fapt care mă tulbură mereu şi îmi îngădui să-l pomenesc pentru că anul aces­ta ne întoarcem cu gîndul la în­fiinţarea Partidului Comunist Ro­mân şi se cuvine să subliniem ceea ce e permanent şi înălţător în conştiinţa comuniştilor. In 1944, toamna tîrziu, am aflat că va avea loc o adunare populară, undeva prin Giuleşti. Bătea un vînt rece, o lumină prea albă şi crudă cădea peste marginea oraşului şi pe o mică estradă de scînduri vorbea un om slăbuţ, cam sărac îmbră­cat ; o suferinţă lungă plutea pe faţa lui smeadă. O emoţie puter­nică îl stăpînea în faţa celor cîte­­va sute de oameni. Faptul era de mirare, pentru că omul cunoscuse marile primejdii şi încercările vio­lente ale ilegalităţii, îmi spuneam că este poate cea dintîi cuvîntare a lui în condiţii de libertate şi ast­fel emoţia se putea explica. Vor­bea totuşi calm, desluşea în fraze simple o­­situaţie politică foarta complicată , nici un sunet de mi­nte, nici tentaţia răzbunării, care ar fi fost legitimă, nu tulbura vorbirea­ lui. Doar spre sfîrşit, emoţia îl părăsi şi în lumina rece de toamnă i-am văzut braţul ridi­­cîndu-se şi l-am auzit : „Cu voi, cu toţi ceilalţi proletari, vom ri­dica ţara din ruină, din sărăcia în care au aruncat-o politicienii burghezi şi fascismul... N-o să apu­caţi să îmbătrîniţi şi n-o să mai cunoaşteţi nimic din ce a fost. Şi acum,­ la luptă...“. Un glas a înce­put să fredoneze „Internaţionala“ şi, curînd, în văzduhul rece al acelei margini de oraş, plutea cîn­­tecul celor care aşteptau de mult această clipă... La un sfert de secol de la cu­cerirea puterii, comuniştii — ur­maţi de întregul popor — se pot mnind­ci cu faptul că au schimbat din temelii înfăţişarea ţării, că România socialistă oferă imaginea unei ţări a progresului, aflată în­­tr-o epocă de necontenite prefaceri structurale, de perfecţionare a tu­turor sectoarelor de activitate. Dar starea de mulţumire este stră­ină partidului comunist. Prin gla­sul, atît de calm, atît de uman al tovarăşului Ceauşescu, partidul previne mereu că mai avem multe de făcut, în ordine materială, în ordine morală, pe tărîmul culturii, pe drumul de loc uşor al desăvîr­­şirii. Nu este aceasta dovada ace­lei nelinişti creatoare, a luptei veşnice cu inerţiile, cu timpul, cu închistările de tot felul, nelinişte atît de necesară şi atît de carac­teristică unui adevărat comunist ? Avem, astfel, pe de o parte chipul nou al ţării, pe de alta, voinţa ne­strămutată, nerăbdarea nobilă de a-1 vedea şi mai frumos, şi mai aproape de idealul cel mare. In­tre aceste două coordonate se miş­că existenţa noastră cotidiană şi în perspectivă. Dacă s-ar pune în­trebarea : „Care este obligaţia cea mai de seamă a unui cetăţean din România anului 1971 ?“, s-ar putea răspunde cu o necesitate de ace­laşi ordin al evidenţei : de a se păstra mereu în miezul dialogului viu, creator, dintre partid şi na­ţiune. Aceasta este, de altfel, condiţia care poate asigura împlinirea pa­siunii noastre de desăvîrşire, atît de caracteristică comuniştilor. Manifestări consacrate semicentenarului partidului 6 Mirie, la ora 10, în sala de şe­dinţe a Comitetului de partid „Să­nătate“, din bd. N. Bălcescu nr. 21* Ministerul Sănătăţii, Academia de şti­inţe medicale şi Uniunea societăţilor de ştiinţe medicale organizează în cinstea semicentenarului P.C.R. un simpozion cu tema : „Partidul Co­munist Român şi lupta pentru să­nătatea populaţiei“. Concurs pe tema „Bucureşti, oraş socialist" In ciclul acţiunilor organizate de Comitetul municipal UTC pe linia orientării elevilor către meserie, către producţie, miine după-amiază va avea loc la Clubul T4 din str. Turturele, concursul gen „cine ştie răspunde” intitulat „Bucureşti, oraş socialist“. In competiţie se vor în­trece elevii claselor IX—X din şcolile generale, care s-au situat pe primele locuri la faza pe sector. Concursul este dedicat sărbătoririi semicentenarului partidului. • In zilele de 23—24 aprilie, la Institutul de studii şi cercetări trans­porturi, va avea loc o sesiune de comunicări ştiinţifice. Vor fi prezen­tate peste 140 de comunicări privind organizarea şi exploatarea transpor­turilor, cercetările medico-psihologi­­ce în transporturi, materialul rulant, construcţia şi întreţinerea căilor fe­rate şi a drumurilor, instalaţiile fixe şi automatizările feroviare etc.­­ ! Expoziţia de desene şi fotografii ale elevilor bucureşteni, dedicată semi­centenarului partidului, este găzduită de liceul „Nicolae Bălcescu“ şi cuprinde lucrări ce abordează diferite aspecte din viaţa cotidiană a copiilor. — A«mumuu«Kmiiiu%uummHunv Ecto-har O noapte petrecută la o masă de bar. O noapte­­de zbucium şi de coşmar, in care eroul­­piesei lui Dan Tăr­chilă îşi recapitulează existenţa : războiul, moartea primei lui iubiri, o rafală de mitralieră ca­­re-i ciuruie pieptul, trei ani de spital, un post de şofer, un accident, cinci ani de închisoare, o căsă­torie, o mică infidelitate, trei ani de politehnică, ex­cluderea din institut, un şantier — şi apoi încerca­rea de a se întoarce acasă, lingă femeia pe care o pă­răsise, lupta cu remuşcari­­le, cu îndoielile, speran­ţa ... Dramaturgul trans­formă amintirile în perso­naje care-l învăluie, îl momesc, îl cheamă pe e­­rou către propriul său trecut, către confruntarea cu sine. Necruţătoare, a­­mintirile îl revendică, îl iau prizonier, îl suspec­tează, îl acuză. Faptele, gîndurile lui au fost în­registrate şi numerotate în dosare. Hotârît, Dan Tăr­­chilă, l-a recitit recent pe Kafka. „Bărbatul“ său te trimite cu gîndul foarte insistent, de la o vreme, la celebrul „domn K“. Şi, ca şi cum de la Kafka la legendele antice n-ar fi decât un pas, „domnul K“, al lui Dan Tărchilă îşi ţi­ne în braţe iubita pe moarte şi o ascultă po­vestind, în chip de bun rămas, despre Hero şi Leandru. Mai mult , el poartă­­chiar numele tînă­­rului din legendă, îndră­gostit de preoteasa Afro­­ditei... în continuarea a­­cestei ciudate tentaţii că­tre livresc, replica e cău­tat­ea ambiţioasă, foarte rar autentic poetică şi cel mai adesea căznită în strădania ei de a se cris­taliza în tipare aforistice. Surpriza piesei e însă al­ta : discrepanţa dintre modestia afirmaţiilor ei şi preţiozitatea scriiturii. E­­roul din Ecto­bar nu e în stare să ofere literaturii somptuoase a piesei aco­perirea unor experienţe fundamentale de existen­ţă, a unor mari descope­riri, a unor opţiuni defi­nitorii. Ceea ce ne propune ei nul depăşeşte nivelul u­­nei melodrame oarecare. De altfel, împăcarea tan­dră din final e o dovadă şi — din partea dramatur­gului — aproape o recu­noaştere. Eroul renunţă pur şi simplu la dra­ma­tul, se „iartă pe sine“. Nu pentru că intre timp s-ar fi petrecut ceva decisiv, ci doar fiindcă i-a venit ideea că se poa­te ierta — lucru pe care l-ar fi putut face la fel de bine după un act, sau după cinci minute,­­ sau chiar — de ce nu ? — în cabină, înainte de a Intra In scenă. Întrebare : ce fel de dramă e aceea din care se poate pleca pricină, cu uşurinţa cu cor, ieşi din dormitor, ca să te duci în bucătărie . Un grup de tineri ,­ ta­lentaţi actori piteşteni rea­bilitează piesa lui Dan Tărchlă, într-un spectacol construit pe sîmburele ei de adevărată emoţie ini­ţială : dialogul unui om cu propriile sale amintiri, cu nenumăratele chipuri ale trecutului său. Regizo­rul Mihai Radoslavescu ştie să realizeze simplu şi firesc starea de poezie că­tre care dramaturgul nă­­zuise pe căi atît de întor­­tochiate. Aşa se face că cel mai penibil moment al textului devine cel mai frumos moment al specta­colului , dincolo de cuvin­te, de povestea cu Hero şi Leandru, ceea ce privim este suava plecare spre al­te tărlmuri a unei adoles­cente care, atinsă de moarte, se preface parcă sub ochii noştri intr-o făp­tură de vis, transparentă, imponderabilă, atrasă că­tre muzica şi lumina unor misterioase orizonturi. Fără îndoială, regizorul nu poate inventa un alt text şi nici nu ne poate împiedica să-l ascultăm pe cel pe care l-au memorat actorii — dar ne dăruieşte in compensaţie decorul sugestiv al lui A. Ivănea­­nu — Damaschin, femini­tatea şi temperamentul exploziv al Elenei Gurgu­­lescu, sensibilitatea gravă a Angela Radoslavescu, sinceritatea lui Mihai Do­bra şi delicateţea Adinei Raţiu. Adriana Rotaru­ Zilele dramaturgiei originale TEATRUL „AI. DAVILA" DIN PITEŞTI Timp şi adevăr Al doilea spectacol al colectivului piteștean e construit pe textul Eugeniei Busuioceanu, reprezentat in premieră nu de mult pe scena teatrului „Mic“. Sub­liniam atunci aportul hotărîtor al in­terpretării în valorificarea acestui text, nu prin ostentative artificii regizoral­­scenografice, ci lăsînd să apară pe primul plan drama inginerului Victor Dumbravă, victimă a unui profesor carierist, dureroasa experienţă a omu­lui de ştiinţă cinstit şi capabil, rezol­vată prin lupta pentru adevăr şi drep­tate a partidului. Modalitatea scenică de la „Mic“ mi s-a părut cu atît mai adecvată, cu cit ceea ce constituie miezul viu al piesei sînt înseşi întîm­­plările înfăţişate, dramatismul­­ situaţii­lor. La Piteşti, regizorul Constantin Di­­nischiotu şi scenograful Emil Moise au ales o altă formulă, urmărind mai puţin desfăşurarea faptelor de viaţă, încercînd o dezbatere pe marginea lor. Deşi acţiunea se petrece în răstimpul a două decenii, actorii, în costume moderne, virii uniforme, sînt plasaţi „la vedere“ pe cîteva scaune, ocupă şi părăsesc locurile de joc indicate de regizor pe măsură ce textul le-o cere. E o „lectură dramatică“, poate intere­santă ca idee în sine, dar nu ştiu dacă cea mai potrivită, deoarece în felul acesta se ajunge la încorsetarea interpreţilor într-o viziune abstractă. Procedeul e şi obositor prin repetare. Dovadă că în partea a doua se re­nunţă la el, mişcarea devine mai fi­rească, dar impresia de artificial ră­mîne. Stăruie o anumită incertitudine provocată şi de faptul că trecerea tim­pului nu e marcată prin evoluţia per­sonajelor, prin maturizare. Actorilor le e refuzată compoziţia, trăirea dramei în faţa spectatorilor, în diferite etape, de unde limitarea contactului emoţio­nal cu sala, în ciuda acestei încorse­­tari, trebuie remarcat, spre lauda in­terpreţilor, că au reuşit să treacă, chiarr fragmentar, rampa. Colectivul, în gene­ral alcătuit din elemente tinere, a în­vins dificultatea de a se transpune total în viaţa eroilor, de a stabili cu precizie raporturile dintre ei, prin sin­ceritatea participării afective la desti­nul acestora. Caracterul static impus de factura spectacolului a fost supli­nit printr-o vibraţie autentică. Mă gîndesc îndeosebi la Adina Raţiu, Traian Pîrlog, Dem. Niculescu şi Dora Cherteş, cărora le-a revenit poate sar­cina cea mai grea, aceea de a susţine climatul etic al piesei, în opoziţie cu cel reprezentat de Ion Focşa, Vlad Yarka, Elena Gurgulescu, Mihai Dobre. Foarte bine, în apariţii episodice, An­gela Radoslavescu, Hamdi Cerchez şi Vistrian Roman. Cred că autoarea ar fi avut de cîştigat dacă cerea să se renunţe — aşa cum s-a făcut la tea­trul „Mic“ — la unele lungimi ale textului. Sînt convins de asemenea că într-o formulă care să solicite din plin posibilităţile fiecărui actor în par­te, s-ar fi obţinut rezultate superioare. Bucuria serii rămîne constatarea că la Piteşti există azi o trupă bună. Traian Şelmaru Scenă din piesa Eugeniei Busuio­ceanu, în interpretarea actorilor piteşteni. wv " LUCRĂRILE la noua linie de tramvai din cartierul Titan sunt aproape încheiate, în zilele ur­mătoare rămînind de executat doar joncţiunea de la bd. Ion Şulea. Locuitorii cartierului vor putea beneficia deci. In curînd, de încă un traseu de transport în comun, care va face legătura intre str. Barajul Dunării — str. Liviu Rebreanu şi centrul oraşului (splaiul Independenţei). | Automat pentru sortat, numărat şi ambalat monede metalice . De cteva zile se află în probe de omologare una dintre fazele de lucru ale maşinii automate de sortat, numărat şi ambalat monede metalice (de la 5 bani la 3 lei) respectiv a mecanismului de făcut fişicuri, ne in­formează Ing. Emil Marinescu, şeful laboratorului de mecanizări şi automa­tizări poştale al Institutului de cerce­tări telecomunicaţii. Aparatul este des­tinat marilor casierii, inclusiv „Telefoa­nelor“, oficiilor P.T.T.R., I.T.B., unită­ţilor alimentare etc. Peste puţin timp va urma omologarea celorlalte faze : sortat şi numărat. A fost, de asemenea, întocmit stu­diul tehnico-economic şi am început lucrările de cercetare propriu zisă în vederea realizării unei maşini automate, de ştampilat şi obliterat corespondenţa. Maşina este deosebit de utilă în acti­vitatea oficiilor P.T.T.R., înlocuind munca manuală de anulare a timbrelor poştale şi aplicarea ştampilei de zi. „CARTEA ÎN SLUJBA CONSTRUCŢIEI SOCIALISTE“ (Urmare din pag. 1) a căror apariţie de altfel a­ţi fost sem­nalată de presă. Sunt tot atîtea contri­buţii teoretice substanţiale la cunoaşte­rea luptei comuniştilor, a maselor largi pentru libertate şi o viaţă mai bună Sunt prezente în expoziţie, de aseme­nea, lucrările fundamentale din ştiinţă şi tehnică, scrierile reprezentative din domeniul literaturii şi artei, în româ­neşte sau în limbile naţionalităţilor con­locuitoare. „ Anul acesta, tradiţionalul concurs „Cele mai frumoase cărţi“ a coincis, după cite ştim, cu această expoziţie ... — Coincidenţa este absolut. .. neîntim­­plâtoare ! Faptul reflectă însuşi sensul major al organizării expoziţiei de faţă. Acela de a oferi, ca Un uriaş buchet de flori multicolore, în semn de suprem omagiu, partidului de Ziua Iui, cele mai frumoase cărţi apărute la noi în ultimii ani. In fiecare carte bate o inimă, un gînd, o idee, un sentiment de dragos­te curată şi devotament neţărmurit ! • Serviciul de prestaţii publicitare externe al agenţiei „Publicom“ ne in­formează că astăzi şi mîine două fir­me­­ de peste hotare organizează sim­pozioane tehnice. Astfel, specialiști de la „ATLAS COPCO AB” , Suedia vor prezenta la „Athenée Palace” re­ferate despre procedee mecanizate de foraj, iar cei de la „DELBAG LUFT­FILTER GambH” din Berlinul occi­dental, la Sala Palatului — despre fil­tre de aer la ventilaţia în spitale. I ! AGENDĂ • Azi, ora 16, la sala Comedia : Epo­leţii invizibili de Silvia Andreescu şi Theodor Mânescu (Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila) , ora 20 — Fără cascadori de M. R. Iacoban (Teatrul „G. Bacovia" — Bacău.) • Miine, ora 16, sala Comedia : Marele drum al încrederii de Paul Cornel Chitic (Teatrul Naţional Iaşi) , ora 20 — Ditt de Andi Andrieş (Teatrul Naţional Iaşi). Prof. dr. docent GH. BÎLTEANU, rectorul Institutului agronomic,­­ despre : Sesiunea cercurilor ştiinţifice studențeşti * * 1 * Pentru institutul nostru, sesiunea, care şi-a deschis astăzi lucrările ce vor dura două zile, reprezintă un eveniment universitar important şi este dedicată semicentenarului partidului. Manifestare de real interes ştiinţific, înmănunchind cele mai bune lucrări elaborate de studenţi în ultima perioadă de timp, sesiunea cercurilor studenţeşti ilustrează preo­cuparea tot mai accentuată a Ministerului învăţămîntului şi a Institutului agronomic de a crea studenţilor posibilităţi sporite de cercetare. Cele peste 150 de comunicări — prezentate pe secţii : agronomie, horticultura, medicină veterinară, zootehnie şi economia agriculturii — şi-au propus să dezbată o problematică legată direct de producţie, de cerinţele econo­mice. Fără îndoială, astfel concepută, sesiunea este un veritabil examen pe care studenţii - autori de lucrări îl susţin în faţa ştiinţei, fâcînd dovada pregătirii lor profesionale. f*

Next