Informatia Bucureştiului, aprilie 1971 (Anul 18, nr. 5474-5499)
1971-04-20 / nr. 5490
\\\\\\\\\\\vm\\\\\\\\N\\\\\v;\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\w Agreabil, frumos, un divertisment plin de culoare, fantezist, elegant, prilej de demonstraţii uimitoare ale tehnicii, baletul îşi revendică acum, mai mult ca oricînd, o nouă dimensiune estetică. Ramură, funcţională a spectacolului, adresindu-se prin simbolul gestului şi imaginii determinate de muzică, baletul (de altfel insăşi denumirea acoperă doar parţial funcţiile artistic© prezente) are dreptul nu numai la o istorie proprie, ci şi la o evoluţie distinctă, faţă de alte genuri scenice. Urmăriţi spectacolele Operei române şi veţi avea o sensibilă „diagramă“, elocventă, a acestor frămîntări. Pornind poate de la situaţia ansamblului de dansatori, de la locul şi importanţa ezitantă ce li se acordă. Iată, pe de o parte, marele, sacrosanctul repertoriu clasic, stadiu necesar pentru a progresa în arta interpretării. Da, pentru a progresa, nu pentru a reproduce fotografii ale unei epoci trecute. Oricîte figuri complicate de dans clasic — cu acea perfecţiune de GRIGORE CONSTANTINESCU Baletul, o artă autonomă? virtuală a educaţiei mişcării — am vedea, ele nu mai pot fi primite astăzi decît ca posibilitate a devenirii. Nu simte aceasta doar publicul , o recunosc şi interpreţii. Excepţie făcind poate doar celebrul „Lac al lebedelor“, nemuritoare capodoperă de muzică şi dans romantic, titlurile tradiţionale emană un parfum vetust, distrează ochiul, dar nu solicită mintea. Comparaţi recentul Don Quijotte, colorat, vesel, fără griji, cu ideile dezbătute, nu de mult, (şi sperăm nu abandonate) de spectacolele Studioului experimental. Sincer vorbind, omul contemporan preferă deconectării, divertismentului, o dezbatere problematică vie, pasionantă, o atitudine angajată. Să căutăm asemenea creaţii, să le preferăm oare „frumosului“ dansant ? Formularea întrebării cuprinde, cred, răspunsul. De o asemenea existenţă înnoită depinde şi soarta interpreţilor, ci numai a artei în sine. Cîţi dintre balerinii noştri nu aşteaptă de la maeştrii coregrafi răspunsul? Dar câţi maeştri au curajul să-l dea ? Bineînţeles, este necesarcurajul opiniei, al recreării unuilimbaj pe baze funcţionale actuale. Numai aşa, stilul clasic va putea rămâne un capitol de valoare, excluzând limitările. Mai există — nu vă miraţi — şi un altfel de balet, cel inclus în proporţiile spectacolului de operă. 11 putem confunda prea adesea cu arta decorativă, ii putem asimila scenografiei. Baletul îmipplineşte aici rolul „cenuşăresei‘, pe seama căreia surorile vitrege (fie că se numesc Aida, Turandot, ...Faust sau Tannhäuser) se arată mai frumoase. Aici regizorul poate pretinde coregrafului — sau invers -- ceea ce dansatorul ar dori — o prezenţă, o personalitate, nu un element de umplere temporală a spectacolului. Forţele artistice de care dispune baletul românesc îngăduie aceste pretenţii de autodepăşire. Nu sunt puţine numele „stelelor« actuale, nici ale celor în devenire. Nu credem că vreunul dintre dansatorii aceştia ar refuza progresul care poate impune independenţa contemporană a artei dansului. Iar printre realizatorii maeştrii coregrafi — există semnatari ai unor titluri ca Nastasia, Mandarinul, Scene nocturne, Masa tăcerii, Zidul, la Bucureşti, şi recentul Romeo şi Julietta, la Iaşi. Deocamdată, în acest domeniu nu putem să alegem ; avem încă prea puţin din ceea ce va fi, probabil, în viitor, mai mult. Desigur, și mai bine. ’ Iniţiatorul expoziţiilor în foaier, Teatrul de Comedie, continuă cu consecvenţă seria vernisajelor. Noua premieră plastică în foaierul sălii din str. Măndineşti nr. 2, de sîmbătă 24 aprilie, ora 18, va avea ca „vedete“ lucrările de pictură pe sticlă semnate de Raluca Grigorcea. „RENAŞTEREA - UMANISMUL ŞI DIALOGUL ARTELOR “ Cele aproape 250 de pagini semnate de ZOE DUMITRESCU-BUŞULENGA, într-un cp recent publicat de editura „Albatros“, confirmă o dată mai mult inepuizabilul pretext exegetic pe care, pe o treaptă elevată, îl oferă Umanismul şi Renaşterea. Scrisă plăcut, cu unele secvenţe pitolele consacrate literaturii burleşti, al cărei pitoresc intrinsec este uşor de bănuit, dar pe care autoarea, fără să o deposedeze de legitima implicaţie a grotescului, o tratează cu acea impecabilă măsură a echilibrului cerută de prestanţa omului de cultură sustras speculaţiilor facile. Bc- Vitrina cârtii de artă comentată de RADU BOGDAN portretistice, sau altele concis caracterizatoare de fenomen, care captivează prin pregnanţa şi coloratura lor (vezi prezentarea lui Lorenzo de Medici), cartea nu se citeşte totuşi uşor, dată fiind substanţa ei condensată, literară fără exces de literatură, sugestivă fără exces de sugestie. Mi-au trezit aceste reflecţii îndeosebi caaerul fals format informativă, avînd unei finalităţi didactice, sugerate de nefericita mulă a prezentării grafice, când de fapt suntem în prezenţa unui eseu de istorie fragmentară a culturii, lucrarea lui Zoe Dumitrescu- Buşulenga ascunde îndărătul unei faţade fără pretenţii un efort de autentică investigare şi de concentrată sinteză. „In inima fantasticului“ Am mai avut prilejul să semnalez, In aceste coloane, Interesul de care se bucură, la noi ca şi aiurea, literatura despre fantastic. De astădată editura „Meridiane“ ne oferă, în traducerea Iuliei Soare şi cu excelentul cuvlnt introductiv al lui Edgar Papu, „In inima fantasticului“, de ROGER CAILLOIS. Eseist de fină substanţă, versat în ale poeticului şi fanteziei, trecut prin şcoala de metafore şi surprize a suprarealismului, pentru a se aşeza în cele din urmă în venerabilul fotoliu al Academiei Franceze, Roger Caillois merita din plin să fie adus la cunoştinţa publicului românesc, chiar dacă alte scrieri ale sale ar fi avut poate intîietate asupra celei de faţă. Căci IN INIMA FANTASTICULUI este o carte care trebuie citită cu oarecare prevenţie, pentru ca parti-pris-ul autorului ei — manifestat în cuprinsul unei problematici foarte vaste, răspîndită in exegezele a numeroşi scriitori — să nu-ţi abată atenţia de la anumite aspecte, profund impregnate de specific, ale fantasticului. Aşa, de pildă, interferenţele şi distincţia dintre fantastic şi straniu nu-şi găsesc la Caillois situarea cuvenită, făcîndu-1 pe acest fin analist, a cărui acuitate de spirit şi perspicace forţă de disociere rămîn incontestabile, să izgonească oarecum din categoria fantasticului prototipuri ale sale din cele mai consacrate, sau, dimpotrivă, să le acorde unor ipostaze ale lui mai puţin pregnante o potenţare iluzorie. Economia de spaţiu nu îngăduie aici o intrare în profunzime, voi spune numai că Nunta din Cana Galileii a lui Hyeronimus Bosch, ca şi Enervaţii din Jumiages a lui E.V. Luminais, atit de valabile în ochii lui Caillois ca expresii dintre cele mai pronunţate (voluntare sau involuntare) ale fantasticului, căci sînt dintre cele mai insolite — subliniază el — aparţin de fapt, în mult mai mare măsură, dacă nu chiar exclusiv, sferei atît de complexe a straniului. Asemenea observaţii nu răpesc însă din puterea de captivare a scrisului lui Caillois şi din elevația intelectuală pe care lectura volumului o trezeşte in spiritul citijorului. ELE Ieşi locuiesc de atîţia ani în Capitală, nu mă simt încă bucureştean. Nu-mi pot schimba cu nimic nici dragostea pentru satul meu din Maramureş sau pentru bătrînele mele vecine, ale căror povestiri m-au influenţat atît de mult, nici deprinderile formate departe de zgomotele oraşului. Cei care cunosc activitatea lui VASILE KAZAR ar avea, poate, reţineri privitoare la adevărul afirmaţiei sale. Profesor care a format zeci de studenţi, ilustrator de carte, grafician cunoscut, artistul pare să-şi fi lăsat de o parte solitudinea, înlocuind-o cu o prezenţă vie în viaţa culturală a Bucureştiului. Dar atelierul — colţişor mutat aici parcă din Maramureş — îl sprijină şi-i confirmă pe deplin mărturisirea. — Desconspiraţi-ne cîte ceva din procesul dumneavoastră de creaţie... — Nu este prima oară cînd sînt întrebat şi nici cînd nu ştiu cum să răspund. Pur şi simplu mă aşez la masă şi încep să desenez. Se adună în noi atîtea fapte şi impresii, care se cer scoase la iveală. Sigur, aici un rol important îl are propria biografie a artistului o biografie de care nu se poate despărţi niciodată. — Ceea ce spuneţi mă trimite cu gîndul la Proust... — Intr-o anumită privință aveți dreptate. Intr-adevăr, sînt momente cînd un singur cuvlnt sau un neimportant, fapt exterior îmi declanșează stări, amintiri și, sub impulsul lor, încep să lucrez. Nu pot crede in acele teorii ale despersonalizării, care cer ca in operele artistului să nu transpară nimic din propria personalitate. Substratul autobiografic influenţează indiscutabil opera de artă. — Modul acesta de creaţie se aseamănă intrucîtva cu acela al scriitorului... — Ştiu eu ? Nu mi-aş asemui desenele cu un roman. Şi asta nu pentru că mi-ar fi teamă de naraţie, dar nu-mi place literaturizarea. Ar fi posibil ca, pe undeva, temele ce mă solicită ca artist să se închege într-o serie de lucrări cu caracter narativ. — Cum se împacă însă înclinaţia pentru, să-i zicem, autobiografie, cu faptul că faceţi şi ilustraţie de carte ? — In primul rînd, ilustraţie fac foarte rar. Nu am realizat desene decit pentru citeva cărţi. Problema aceasta, a ilustraţiei, este extrem de dificilă, substituirea ta cu autorul volumului, cu modul lui de gîndire şi simţire fiind aproape imposibilă. Ideal este să-ţi poţi alege întotdeauna scriitorul cu care simţi că te asemeni. — Cu toate astea, avem destui ilustratori buni... — Da, sunt mulţi care realizează ilustraţii excelente. Dar, din păcate, sunt puţini cei care reuşesc să-şi păstreze personalitatea, pe care să-i poţi recunoaşte dincolo de tonul impus de autor. — Se spune despre dumneavoastră că sînteţi creatorul noii şcoli de grafică din ţara noastră... — E adevărat, poate... Mă bucur că foşti studenţi ai mei au devenit „nume“ în grafica noastră. Şi mai e adevărat, că am mai mulţi prieteni printre ei, decit printre cei din generaţia mea. — Şi acum, pentru ca interviul să fie „rotund“ , clnd veţi deschide o nouă expoziţie ? — Nu ştiu şi nici nu prea mă gîndesc la asta. Mă simt mai bine cu lucrările lingă mine, in cameră. Şi am mereu sertarele pline... Şi, după cum vedeţi, sînt atît de încăpătoare... Miruna lonescu VASUL KAZAR: „Sertarele sínt atit de încăpătoare...“ CONCERT DE JAZ Dusko Goykovich L-am urmărit, duminică seara, pe scena Sălii Palatului, pe Dusko Goykovich, cu al său Big Band, într-un spectacol înscris pe linia de calitate cu care ne-au obişnuit în ultima vreme formaţiile de jaz care ne-au vizitat ţara. Dusko Goykovich este adeptul unui jaz necomercial modern, eliberat de chingile canoanelor clasice, dar stăpînind perfect modalităţile clasice de expresie. Trompetistul Goykovich — absolvent al conservatorului din Belgrad, membru al lui Internaţional Youth Band, cu care a cîntat sub conducerea lui Marshall Brown la Festivalul internaţional de la Newport, membru al formaţiei lui Woody Herman, împreună cu care ne-a vizitat ţara cu cîţiva ani în urmă şi, in fine, conducătorul a numeroase cvintete şi octete, sfirşind cu acest Big Band — este, intr-adevăr, un virtuos (a demonstrat elocvent în „I remember Clifford“) care insă şi-a subordonat cu consecvenţă, pe tot parcursul spectacolului, contribuţia personală, în favoarea integrării armonioase a întregului ansamblu. Ansamblu in care am remarcat, în egală măsură, instrumentişti de marcă (o adevărată „olimpiadă“, de la veteranul suedez Rolf Erikson pînă la românul Bebe Prisaaa, care l-a însoţit pe Dusko în turneul prin ţară), remarcabile grupuri ritmice şi de acompaniament şi solourile tradiţionale pline de fantezie şi de inventivitate. Adăugăm la aceasta şi contribuţia solistei vocale americane Barbara Field — cele trei piese interpretate dovedindu-se, totuşi, insuficiente pentru conturarea unei opinii definitive. O. A. CERAMICA — ornament modern Pămînt ce străluceşte — aceasta este ceramica : pată de culoare şi lumină. De ce numai vase, ulcioare, figurine (prea adesea de prost gust), căni şi străchini ? Deosebitele valenţe ornamentale ale ceramicii nu puteau rămîne neobservate de creatorii de modă. Nasturi, paftale, broşe, pandantive, catarame au venit să adauge un ,,cer de originalitate îmbrăcămintei. Dar se pare că prea puţini mai sunt acum la noi în ţară creatorii care se gîndesc să continue în forme moderne faima străvechilor olari din Cucuteni, sau a celor de la Oboga, Marginea, Vama, Valea Izei, Tansa... Am văzut cîteva modele de nasturi şi pandantive — nu deosebit de reuşite — la Magazinul de decoraţiuni interioare , originale broşe şi plăci decorative la magazinele Fondului plastic. Dar sortimentele sînt atit de sărace (în opoziţie cu preţul) incit sînt sortite să rămînă — lesne de înţeles — piese de decor ! Şi totuşi, ceramiştii au astăzi (pînă şi cei mai tineri, studenţii la arte plastice) la dispoziţie cuptoare moderne şi încăpătoare pentru ars pămîntul. Dar toţi preferă să creeze numai lucrări monumentale. Mai apar ici-colo în cîte o expoziţie cuceritoare izbucniri de fantezie în ceramică, obiecte decorative de o rară subtilitate artistică, ce ar da oricărui interior modern o notă de originalitate, căldură şi bun gust. De ce n-ar intenţiona Fondul plastic sau UCECOM să realizeze serii mici din asemenea podoabe ? Colecţia Muzeului de artă oferă, la rîndul ei, iubitorilor de frumos şi doritorilor de documentare, interesante piese de ce- Arta i ramică decorativă de lux şi uz casnic, splendide discuri şi bumbi din ceramică smălţuită, plăci de sobe cu motive de împletituri în tresă, datînd de pe vremea lui Ştefan cel Mare. Să le cerem, de ei, artiştilor să ne dăruiască veselia, căldura şi nobleţea ceramicii prin intermediul ornamentelor moderne, iar reţelei comerciale să ni le ofere mai operativ şi la preţuri accesibile. Gabriela Bucur MESAJE VIENEZE Bucureştiul este, în aceste zile, gazeta unor interesante manifestări intitulate „Viena salută BucUreştiul‘1. Un salut cald, simbolizînd prietenia a două oraşe, a doua popoare. Rindurile care urmează sînt cîteva notaţii fugare prilejuite de manifestările ce au loc acum în cadrul „Săptămînilor vieneze“, „VIENA — UN ORAŞ — SE PREZINTĂ“. Prezentarea e făcută succint, dar deosebit de sugestiv. Ceea ce găzduieşte Sala de expoziţii de pe malul lacului Herăstrău s-ar putea numi „Viena în cîteva cuvinte“. Cuvinte care ne vorbesc despre capitala Austriei ca oraş al muncii şi al artei. Despre fantezia coloristică cu care copiii vienezi Îşi văd patria. Despre Eminescu şi anii petrecuţi, între 1809 şi 1872, de marele nostru bard în oraşul Dunării albastre. Despre manuscrisele muzicii compuse de Strauss, căruia Viena îi datorează în bună parte supranumele de „oraş al muzicii“. Despre monumentele, străzile şi parcurile Vienei, revăzute pe diapozitive în neverosimile panoramice de 360 de grade, şi, mai ales, despre oamenii de azi ai Vienei care, prin munca lor, prin viaţa lor de zi cu zi, împlinesc destinul de sute de ani al oraşului lor. „ClNTA FANFARA MILITARĂ . . . “ Mai precis, fanfara pompierilor vienezi. I-am intîlnit şi la pavilionul din Herăstrău, şi pe terasa de la Mioriţa, şi în Cişmigiu. Muzica nemuritoare a lui Strauss şi a altor m vari maeştri a atras, ca un magnet, în jurul lor, sute de oameni. Am ascultat muzica fanfarei vieneze, ca pe o pledoarie pentru... fanfară * şi mă gîndeam că poate n-ar fi rău dacă măcar Cişmigiul s-ar putea transforma într-o tradiţională gazdă duminicală a orchestrelor de alămuri strălucitoare. ALB ŞI PORTOCALIU. Şi, un colţ drapat, în alb şi portocaliu, unde, după peregrinarea prin labirintul de panouri şi exponate, te poţi aşeza în linişte în „cafeneaua vieneză“ avînd în faţă un tort vienez sau o ruladă „Schönbrunn“ şi o cafea „Capuccino". Punct final al scurtului interludiu, dar nu şi al manifestărilor prin care Viena salută Bucureştiul. Ele continuă. Octavian Andronic Cafeneaua vieneză GLUME IN TUS „RISCURILE MESERIEI“ desen de Ando PROGRAM DE FILME DOCUMENTARE Astăzi, ora 19, la Institutul central de documentare tehnică, are loc cea de a treia temă — „Baze ştiinţifice de cercetare“ — din cadrul galei de filme documentare. Vor putea fi vizionate peliculele : „Terra incognita“, „Terra Adelie“ şi „La douceur du village“ (un film de Francois Reichenbach, distins cu premiul Palme d’Or). Avînd de executat lucrări în reţea, I.D.G.R. va întrerupe miine 21 aprilie, între orele 10—16, furnizarea combustibilului pentru abonaţii care locuiesc în blocurile 1—14 din ansamblul de locuinţe Giurgiului—Farado. Un termometru gigant Ieri, s-a montat pe clădirea Palatului telefoanelor un termometru „gigant“. Executat de maistrul Petre Chiriac şi muncitorul Carol Chiriacovski de la fabrica „Eprubeta“, el măsoară 5 m — suportul este din metacard, cifrele şi gradaţiile din material plastic, iar încărcarea capilarului făcută cu toluen — şi poate fi citit cu uşurinţă de la o distanţă de circa 100 metri. # Filiala A.C.R. Bucureşti organizează joi 22 aprilie ora 18 — în sala Direcţiei Generale ADAS din str. Smirdan nr. 5 — o dezbatere în legătură cu activitatea filialei. In mod special sunt invitaţi să participe secretarii cercurilor A.C.R. din întreprinderile şi instituţiile bucureştene unde s-au organizat astfel de cercuri. I Pasiunea desăvârşirii (Urmare din pag. 1) lui, elanul conştiinţelor noastre au fost şi rămîn atît de ridicate şi din alt motiv : s-a desfăşurat în acest timp şi continuă să se desfăşoare marele dialog dintre partid şi popor. Cu o energie pentru care orice calificativ rămîne palid, tovarăşul Nicolae Ceauşescu s-a întîlnit şi a stat de vorbă cu mii şi mii de oameni, reprezentanţi ai tuturor ramurilor de producţie materială şi spirituală ; s-au făcut analize adinei, s-au evidenţiat virtuţile şi s-au criticat fără menajamente scăderile. Amplitudinea acestui sfat cu ţara — expresie a democraţiei noastre socialiste — va îmbrăţişa lunile şi anii ce vin, îneît ne vom regăsi mereu în condiţia de părtaşi — conştienţi şi lucizi — la o mare operă constructivă. Fireşte, anvergura preocupărilor noastre actuale nu poate fi cuprinsă într-un comentariu. Dar cîştigurile de conştiinţă pe care le-am acumulat fiecare dintre noi le vom face să rodească, într-un climat mai prielnic ca oricînd, în alte şi alte realizări îndrăzneţe. Pornind de la nivelul dezbaterilor promovate de către conducerea partidului, întrebările pe care ni le punem in aceste zile au implicaţii tulburătoare : care va fi locul fiecăruia dintre noi în această tumultuoasă desfăşurare de energii? In ce măsură ne vom păstra la înălţimea la care ne ridică chemările partidului ? Formulate fără patetism — poate nici măcar rostite, ei numai gîndite — răspunsurile mi se par obligatorii : cu toţii simţim fascinaţia pe care o presupune înălţarea României prin eforturile noastre continui — la bunăstarea şi gloria ce i se cuvin ! Păstrez în memorie un fapt care mă tulbură mereu şi îmi îngădui să-l pomenesc pentru că anul acesta ne întoarcem cu gîndul la înfiinţarea Partidului Comunist Român şi se cuvine să subliniem ceea ce e permanent şi înălţător în conştiinţa comuniştilor. In 1944, toamna tîrziu, am aflat că va avea loc o adunare populară, undeva prin Giuleşti. Bătea un vînt rece, o lumină prea albă şi crudă cădea peste marginea oraşului şi pe o mică estradă de scînduri vorbea un om slăbuţ, cam sărac îmbrăcat ; o suferinţă lungă plutea pe faţa lui smeadă. O emoţie puternică îl stăpînea în faţa celor cîteva sute de oameni. Faptul era de mirare, pentru că omul cunoscuse marile primejdii şi încercările violente ale ilegalităţii, îmi spuneam că este poate cea dintîi cuvîntare a lui în condiţii de libertate şi astfel emoţia se putea explica. Vorbea totuşi calm, desluşea în fraze simple osituaţie politică foarta complicată , nici un sunet de minte, nici tentaţia răzbunării, care ar fi fost legitimă, nu tulbura vorbirea lui. Doar spre sfîrşit, emoţia îl părăsi şi în lumina rece de toamnă i-am văzut braţul ridicîndu-se şi l-am auzit : „Cu voi, cu toţi ceilalţi proletari, vom ridica ţara din ruină, din sărăcia în care au aruncat-o politicienii burghezi şi fascismul... N-o să apucaţi să îmbătrîniţi şi n-o să mai cunoaşteţi nimic din ce a fost. Şi acum, la luptă...“. Un glas a început să fredoneze „Internaţionala“ şi, curînd, în văzduhul rece al acelei margini de oraş, plutea cîntecul celor care aşteptau de mult această clipă... La un sfert de secol de la cucerirea puterii, comuniştii — urmaţi de întregul popor — se pot mnindci cu faptul că au schimbat din temelii înfăţişarea ţării, că România socialistă oferă imaginea unei ţări a progresului, aflată într-o epocă de necontenite prefaceri structurale, de perfecţionare a tuturor sectoarelor de activitate. Dar starea de mulţumire este străină partidului comunist. Prin glasul, atît de calm, atît de uman al tovarăşului Ceauşescu, partidul previne mereu că mai avem multe de făcut, în ordine materială, în ordine morală, pe tărîmul culturii, pe drumul de loc uşor al desăvîrşirii. Nu este aceasta dovada acelei nelinişti creatoare, a luptei veşnice cu inerţiile, cu timpul, cu închistările de tot felul, nelinişte atît de necesară şi atît de caracteristică unui adevărat comunist ? Avem, astfel, pe de o parte chipul nou al ţării, pe de alta, voinţa nestrămutată, nerăbdarea nobilă de a-1 vedea şi mai frumos, şi mai aproape de idealul cel mare. Intre aceste două coordonate se mişcă existenţa noastră cotidiană şi în perspectivă. Dacă s-ar pune întrebarea : „Care este obligaţia cea mai de seamă a unui cetăţean din România anului 1971 ?“, s-ar putea răspunde cu o necesitate de acelaşi ordin al evidenţei : de a se păstra mereu în miezul dialogului viu, creator, dintre partid şi naţiune. Aceasta este, de altfel, condiţia care poate asigura împlinirea pasiunii noastre de desăvîrşire, atît de caracteristică comuniştilor. Manifestări consacrate semicentenarului partidului 6 Mirie, la ora 10, în sala de şedinţe a Comitetului de partid „Sănătate“, din bd. N. Bălcescu nr. 21* Ministerul Sănătăţii, Academia de ştiinţe medicale şi Uniunea societăţilor de ştiinţe medicale organizează în cinstea semicentenarului P.C.R. un simpozion cu tema : „Partidul Comunist Român şi lupta pentru sănătatea populaţiei“. Concurs pe tema „Bucureşti, oraş socialist" In ciclul acţiunilor organizate de Comitetul municipal UTC pe linia orientării elevilor către meserie, către producţie, miine după-amiază va avea loc la Clubul T4 din str. Turturele, concursul gen „cine ştie răspunde” intitulat „Bucureşti, oraş socialist“. In competiţie se vor întrece elevii claselor IX—X din şcolile generale, care s-au situat pe primele locuri la faza pe sector. Concursul este dedicat sărbătoririi semicentenarului partidului. • In zilele de 23—24 aprilie, la Institutul de studii şi cercetări transporturi, va avea loc o sesiune de comunicări ştiinţifice. Vor fi prezentate peste 140 de comunicări privind organizarea şi exploatarea transporturilor, cercetările medico-psihologice în transporturi, materialul rulant, construcţia şi întreţinerea căilor ferate şi a drumurilor, instalaţiile fixe şi automatizările feroviare etc. ! Expoziţia de desene şi fotografii ale elevilor bucureşteni, dedicată semicentenarului partidului, este găzduită de liceul „Nicolae Bălcescu“ şi cuprinde lucrări ce abordează diferite aspecte din viaţa cotidiană a copiilor. — A«mumuu«Kmiiiu%uummHunv Ecto-har O noapte petrecută la o masă de bar. O noaptede zbucium şi de coşmar, in care eroulpiesei lui Dan Tărchilă îşi recapitulează existenţa : războiul, moartea primei lui iubiri, o rafală de mitralieră care-i ciuruie pieptul, trei ani de spital, un post de şofer, un accident, cinci ani de închisoare, o căsătorie, o mică infidelitate, trei ani de politehnică, excluderea din institut, un şantier — şi apoi încercarea de a se întoarce acasă, lingă femeia pe care o părăsise, lupta cu remuşcarile, cu îndoielile, speranţa ... Dramaturgul transformă amintirile în personaje care-l învăluie, îl momesc, îl cheamă pe erou către propriul său trecut, către confruntarea cu sine. Necruţătoare, amintirile îl revendică, îl iau prizonier, îl suspectează, îl acuză. Faptele, gîndurile lui au fost înregistrate şi numerotate în dosare. Hotârît, Dan Tărchilă, l-a recitit recent pe Kafka. „Bărbatul“ său te trimite cu gîndul foarte insistent, de la o vreme, la celebrul „domn K“. Şi, ca şi cum de la Kafka la legendele antice n-ar fi decât un pas, „domnul K“, al lui Dan Tărchilă îşi ţine în braţe iubita pe moarte şi o ascultă povestind, în chip de bun rămas, despre Hero şi Leandru. Mai mult , el poartăchiar numele tînărului din legendă, îndrăgostit de preoteasa Afroditei... în continuarea acestei ciudate tentaţii către livresc, replica e căutatea ambiţioasă, foarte rar autentic poetică şi cel mai adesea căznită în strădania ei de a se cristaliza în tipare aforistice. Surpriza piesei e însă alta : discrepanţa dintre modestia afirmaţiilor ei şi preţiozitatea scriiturii. Eroul din Ectobar nu e în stare să ofere literaturii somptuoase a piesei acoperirea unor experienţe fundamentale de existenţă, a unor mari descoperiri, a unor opţiuni definitorii. Ceea ce ne propune ei nul depăşeşte nivelul unei melodrame oarecare. De altfel, împăcarea tandră din final e o dovadă şi — din partea dramaturgului — aproape o recunoaştere. Eroul renunţă pur şi simplu la dramatul, se „iartă pe sine“. Nu pentru că intre timp s-ar fi petrecut ceva decisiv, ci doar fiindcă i-a venit ideea că se poate ierta — lucru pe care l-ar fi putut face la fel de bine după un act, sau după cinci minute, sau chiar — de ce nu ? — în cabină, înainte de a Intra In scenă. Întrebare : ce fel de dramă e aceea din care se poate pleca pricină, cu uşurinţa cu cor, ieşi din dormitor, ca să te duci în bucătărie . Un grup de tineri , talentaţi actori piteşteni reabilitează piesa lui Dan Tărchlă, într-un spectacol construit pe sîmburele ei de adevărată emoţie iniţială : dialogul unui om cu propriile sale amintiri, cu nenumăratele chipuri ale trecutului său. Regizorul Mihai Radoslavescu ştie să realizeze simplu şi firesc starea de poezie către care dramaturgul năzuise pe căi atît de întortochiate. Aşa se face că cel mai penibil moment al textului devine cel mai frumos moment al spectacolului , dincolo de cuvinte, de povestea cu Hero şi Leandru, ceea ce privim este suava plecare spre alte tărlmuri a unei adolescente care, atinsă de moarte, se preface parcă sub ochii noştri intr-o făptură de vis, transparentă, imponderabilă, atrasă către muzica şi lumina unor misterioase orizonturi. Fără îndoială, regizorul nu poate inventa un alt text şi nici nu ne poate împiedica să-l ascultăm pe cel pe care l-au memorat actorii — dar ne dăruieşte in compensaţie decorul sugestiv al lui A. Ivăneanu — Damaschin, feminitatea şi temperamentul exploziv al Elenei Gurgulescu, sensibilitatea gravă a Angela Radoslavescu, sinceritatea lui Mihai Dobra şi delicateţea Adinei Raţiu. Adriana Rotaru Zilele dramaturgiei originale TEATRUL „AI. DAVILA" DIN PITEŞTI Timp şi adevăr Al doilea spectacol al colectivului piteștean e construit pe textul Eugeniei Busuioceanu, reprezentat in premieră nu de mult pe scena teatrului „Mic“. Subliniam atunci aportul hotărîtor al interpretării în valorificarea acestui text, nu prin ostentative artificii regizoralscenografice, ci lăsînd să apară pe primul plan drama inginerului Victor Dumbravă, victimă a unui profesor carierist, dureroasa experienţă a omului de ştiinţă cinstit şi capabil, rezolvată prin lupta pentru adevăr şi dreptate a partidului. Modalitatea scenică de la „Mic“ mi s-a părut cu atît mai adecvată, cu cit ceea ce constituie miezul viu al piesei sînt înseşi întîmplările înfăţişate, dramatismul situaţiilor. La Piteşti, regizorul Constantin Dinischiotu şi scenograful Emil Moise au ales o altă formulă, urmărind mai puţin desfăşurarea faptelor de viaţă, încercînd o dezbatere pe marginea lor. Deşi acţiunea se petrece în răstimpul a două decenii, actorii, în costume moderne, virii uniforme, sînt plasaţi „la vedere“ pe cîteva scaune, ocupă şi părăsesc locurile de joc indicate de regizor pe măsură ce textul le-o cere. E o „lectură dramatică“, poate interesantă ca idee în sine, dar nu ştiu dacă cea mai potrivită, deoarece în felul acesta se ajunge la încorsetarea interpreţilor într-o viziune abstractă. Procedeul e şi obositor prin repetare. Dovadă că în partea a doua se renunţă la el, mişcarea devine mai firească, dar impresia de artificial rămîne. Stăruie o anumită incertitudine provocată şi de faptul că trecerea timpului nu e marcată prin evoluţia personajelor, prin maturizare. Actorilor le e refuzată compoziţia, trăirea dramei în faţa spectatorilor, în diferite etape, de unde limitarea contactului emoţional cu sala, în ciuda acestei încorsetari, trebuie remarcat, spre lauda interpreţilor, că au reuşit să treacă, chiarr fragmentar, rampa. Colectivul, în general alcătuit din elemente tinere, a învins dificultatea de a se transpune total în viaţa eroilor, de a stabili cu precizie raporturile dintre ei, prin sinceritatea participării afective la destinul acestora. Caracterul static impus de factura spectacolului a fost suplinit printr-o vibraţie autentică. Mă gîndesc îndeosebi la Adina Raţiu, Traian Pîrlog, Dem. Niculescu şi Dora Cherteş, cărora le-a revenit poate sarcina cea mai grea, aceea de a susţine climatul etic al piesei, în opoziţie cu cel reprezentat de Ion Focşa, Vlad Yarka, Elena Gurgulescu, Mihai Dobre. Foarte bine, în apariţii episodice, Angela Radoslavescu, Hamdi Cerchez şi Vistrian Roman. Cred că autoarea ar fi avut de cîştigat dacă cerea să se renunţe — aşa cum s-a făcut la teatrul „Mic“ — la unele lungimi ale textului. Sînt convins de asemenea că într-o formulă care să solicite din plin posibilităţile fiecărui actor în parte, s-ar fi obţinut rezultate superioare. Bucuria serii rămîne constatarea că la Piteşti există azi o trupă bună. Traian Şelmaru Scenă din piesa Eugeniei Busuioceanu, în interpretarea actorilor piteşteni. wv " LUCRĂRILE la noua linie de tramvai din cartierul Titan sunt aproape încheiate, în zilele următoare rămînind de executat doar joncţiunea de la bd. Ion Şulea. Locuitorii cartierului vor putea beneficia deci. In curînd, de încă un traseu de transport în comun, care va face legătura intre str. Barajul Dunării — str. Liviu Rebreanu şi centrul oraşului (splaiul Independenţei). | Automat pentru sortat, numărat şi ambalat monede metalice . De cteva zile se află în probe de omologare una dintre fazele de lucru ale maşinii automate de sortat, numărat şi ambalat monede metalice (de la 5 bani la 3 lei) respectiv a mecanismului de făcut fişicuri, ne informează Ing. Emil Marinescu, şeful laboratorului de mecanizări şi automatizări poştale al Institutului de cercetări telecomunicaţii. Aparatul este destinat marilor casierii, inclusiv „Telefoanelor“, oficiilor P.T.T.R., I.T.B., unităţilor alimentare etc. Peste puţin timp va urma omologarea celorlalte faze : sortat şi numărat. A fost, de asemenea, întocmit studiul tehnico-economic şi am început lucrările de cercetare propriu zisă în vederea realizării unei maşini automate, de ştampilat şi obliterat corespondenţa. Maşina este deosebit de utilă în activitatea oficiilor P.T.T.R., înlocuind munca manuală de anulare a timbrelor poştale şi aplicarea ştampilei de zi. „CARTEA ÎN SLUJBA CONSTRUCŢIEI SOCIALISTE“ (Urmare din pag. 1) a căror apariţie de altfel aţi fost semnalată de presă. Sunt tot atîtea contribuţii teoretice substanţiale la cunoaşterea luptei comuniştilor, a maselor largi pentru libertate şi o viaţă mai bună Sunt prezente în expoziţie, de asemenea, lucrările fundamentale din ştiinţă şi tehnică, scrierile reprezentative din domeniul literaturii şi artei, în româneşte sau în limbile naţionalităţilor conlocuitoare. „ Anul acesta, tradiţionalul concurs „Cele mai frumoase cărţi“ a coincis, după cite ştim, cu această expoziţie ... — Coincidenţa este absolut. .. neîntimplâtoare ! Faptul reflectă însuşi sensul major al organizării expoziţiei de faţă. Acela de a oferi, ca Un uriaş buchet de flori multicolore, în semn de suprem omagiu, partidului de Ziua Iui, cele mai frumoase cărţi apărute la noi în ultimii ani. In fiecare carte bate o inimă, un gînd, o idee, un sentiment de dragoste curată şi devotament neţărmurit ! • Serviciul de prestaţii publicitare externe al agenţiei „Publicom“ ne informează că astăzi şi mîine două firme de peste hotare organizează simpozioane tehnice. Astfel, specialiști de la „ATLAS COPCO AB” , Suedia vor prezenta la „Athenée Palace” referate despre procedee mecanizate de foraj, iar cei de la „DELBAG LUFTFILTER GambH” din Berlinul occidental, la Sala Palatului — despre filtre de aer la ventilaţia în spitale. I ! AGENDĂ • Azi, ora 16, la sala Comedia : Epoleţii invizibili de Silvia Andreescu şi Theodor Mânescu (Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila) , ora 20 — Fără cascadori de M. R. Iacoban (Teatrul „G. Bacovia" — Bacău.) • Miine, ora 16, sala Comedia : Marele drum al încrederii de Paul Cornel Chitic (Teatrul Naţional Iaşi) , ora 20 — Ditt de Andi Andrieş (Teatrul Naţional Iaşi). Prof. dr. docent GH. BÎLTEANU, rectorul Institutului agronomic, despre : Sesiunea cercurilor ştiinţifice studențeşti * * 1 * Pentru institutul nostru, sesiunea, care şi-a deschis astăzi lucrările ce vor dura două zile, reprezintă un eveniment universitar important şi este dedicată semicentenarului partidului. Manifestare de real interes ştiinţific, înmănunchind cele mai bune lucrări elaborate de studenţi în ultima perioadă de timp, sesiunea cercurilor studenţeşti ilustrează preocuparea tot mai accentuată a Ministerului învăţămîntului şi a Institutului agronomic de a crea studenţilor posibilităţi sporite de cercetare. Cele peste 150 de comunicări — prezentate pe secţii : agronomie, horticultura, medicină veterinară, zootehnie şi economia agriculturii — şi-au propus să dezbată o problematică legată direct de producţie, de cerinţele economice. Fără îndoială, astfel concepută, sesiunea este un veritabil examen pe care studenţii - autori de lucrări îl susţin în faţa ştiinţei, fâcînd dovada pregătirii lor profesionale. f*