Luceafărul, iulie-decembrie 1964 (Anul 7, nr. 14-26)

1964-09-12 / nr. 19

ANUL VII — 19 (152) 12 SEPTEMBRIE 1964 REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. R. Apare sîmbâtâ, la două săptămîni — 12 PAGINI — 1,50 lei CRIZA ESTETICII BURGHEZE şi elogiul iraţionalismului Preocuparea pentru problemele teoretice ale artei şi literaturii a devenit, în ultima vreme, un fel de „modă spirituală“, în cadrul celor mai diverse medii intelectuale din Occident. Revistele şi editurile publică insistent, şi uneori cu destulă grabă, o cantitate impunătoare de studii, monografii, cercetări, tratate de estetică şi teoria artei; se tipăresc numeroase crestomaţii, culegeri de texte comentate şi „panorame“ cu pretenţii sistematizatoare, cuprinzînd profesiuni de credinţă, mărturisiri, impresii asupra procesului de creaţie, aprecieri şi caracterizări ale unor opere, curente sau mişcări poetice, teatrale, muzicale contemporane. Cedează acestei tentaţii, deopotrivă, specialiştii şi diletanţii. In afara disputelor, de „ţinută academică“ dintre exponenţii pe tărîmul artei ai unor orientări filozofice oarecum de prestigiu, ca de pildă bergsonismul sau neotomismul, au loc schimburi de replici mai puţin elegante, între freudişti şi jungişti, între neosuprarealişti şi abstracţionişti, între existenţialiştii atei şi personalişti etc. Arta este privită, pe rînd, ca intuiţie pură (bergsonismul), ca lirism pur (croceanismul), ca manifestare a unor porniri refulate (freudismul), sau ancestrale (yungismul), ca mijloc de comunicare cu divinitatea (neotomismul în variantele sale sublimate), ca un al doilea destin (cazul concepţiilor estetice ale lui André Malraux), ca plăcere dezinteresată etc. Fiecare din aceste doctrine, sub pretextul că adevărul nu poate fi decit unul singur, îşi revendică dreptul de a ignora complet practica artistică şi cuceririle teoretice anterioare, cu intenţia de a înlătura de pe arena contemporaneităţii adversarii incomozi, deşi pînă la urmă toate sfîrşesc prin a coexista, completîndu-se reciproc în limitele ideologiei burgheze. La prima vedere, cu greu s-ar putea bănui că sub o atare varietate de „producţii“, „manifestări“, ipoteze, se ascunde, de fapt, un fenomen de criză. Abundenţa iniţiativelor şi diversitatea materialului faptic supus analizei împing cîteodată pe unii cercetători spre concluzia eronată că, în cadrul artei şi literaturii burgheze actuale, nu ar fi vorba despre nici un fenomen de criză, şi că întreaga artă şi literatură contemporană s-ar mişca, fără deosebire de poziţiile de pe care este scrisă şi scopurile pentru care, direct sau indirect, militează, pe un singur făgaş valabil, cel al modernismului. Dar, chiar apariţia şi existenţa concomitentă a atîtor „interpretări“ şi „definiţii“ nu dovedesc, oare, insuficienţa lor, în parte sau în ansamblu, caracterul lor precar, neştiinţific ? Nouă ni se pare că tocmai în aceasta rezidă, în bună parte, specificul crizei esteticii burgheze contemporane. De altfel, e necesar să avem în vedere că această stare de criză nu este caracteristică numai esteticii, ci şi artei burgheze în general, fapt consemnat de mult de către numeroşi cercetători şi istorici ai artei. „Oricît de diverse ar fi operele pe care noi venim să le studiem, există, totuşi, o măsură comună pentru ele : participarea lor la oarecare stare de criză a literaturii. Acum 20 de ani, Jacques Reviere vorbea despre criza conceptului de literatură în termeni foarte valabili şi azi; acum un secol şi mai bine, Hegel anunţa „moartea artei“. Literatura ultimilor ani pare a ne conduce, cu o logică implacabilă, foarte aproape de termenul său ; ne aflăm, aşadar, în faţa unei mişcări de multă vreme declanşată“ *, mărturisea nu fără oarecare reţinere, cunoscutul critic şi teoretician al literaturii franceze contemporane Gaetan Picon. Şi asemenea lui Picon pot fi date exemple de mulţi încă alţi cercetători burghezi ai fenomenului artistic care, sub o formă sau alta, recunosc că arta şi literatura burgheză de astăzi (şi implicit estetica burgheză) trec printr-o stare de criză, a cărei realitate devine de necontestat. Mai există şi celălalt revers : o serie de cercetări tributare spiritului sociologist vulgar, pornind de la constatarea justă a existenţei obiective a unui atare fenomen de criză în cultura burgheză de astăzi, înscriu sub semnul lui întreaga artă şi literatură contemporană din ţările capitaliste. Naşte întrebarea însă, cum se explică atunci faptul că, deşi simptomele crizei artei şi literaturii burgheze actuale devin tot mai evidente pentru oricine, apar totuşi, în Occident, numeroase opere de valoare, pe care noi le traducem şi care se bucură în rîndurile cititorilor de preţuire şi respect ? E de la sine înţeles că marxismul nu poate fi de acord nici cu una nici cu cealaltă din opiniile exprimate în acest sens. Principiul leninist al celor două culturi existente în sînul fiecărei culturi naţionale se află în netă opoziţie cu încercările de confundare sau identificare a literaturii şi artei progresiste cu arta şi cu literatura claselor stăpînitoare. Dealtminteri nu întîmplător, majoritatea filozofilor şi teoreticienilor idealişti contemporani ai artei săvîrşesc frecvent ,,greşala" de a confunda criza artei şi literaturii burgheze cu o pretinsă criză totală a artei şi literaturii. Este cunoscut faptul că ideologii claselor sociale exploatatoare au încercat întotdeauna să „confunde“ interesele lor cu interesele poporului, soarta lor cu soarta poporului, sfîrşitul lor istoric cu dispariţia întregii omeniri. Procedeul „confuziilor" ideologice premeditate este vechi, însă el a devenit extrem de actual acum, în lumea celor ce-şi asumă misiunea de a apăra o orînduire perimată istoriceşte. Se poate vorbi despre un întreg sistem de „confuzii", create şi speculate în vremea noastră, cu mai multă sau mai puţină abilitate, de către filozofii, literaţii, artiştii şi gazetarii aserviţi capitalismului. In chip voit se „confundă“ problema degradării Gh. ACHIŢEI şi Gh. STROIA candidat în ştiinţe filozofiat (Continuare in pagina 11-a) (Ö c ’O) (Ö a Elio Filippo ACCRÖCCA JUmu^cte muiâti&itL Rădăcina e comună I Vitrinele din Bucureşti susură ispite lumea e un fluviu despletindu-se cu iuţeală cumpără în magazinele din bulevardul Magheru ori de aiurea (unde curg încă şuvoaie umane) şi uneşte apele cu vorbele. II Tn paharul cu apă de fîntîna pe care-l beau lingă calea ferată (grîu, mere, dinţi frumoşi) se arată salutul mîinilor şi ospeţia românească. III Biblioteca : iată un „magazin" care te întîmpină des pe aici intri înăuntru nu din lipsă de treabă ci ca să te încolţi frumos. Picioare goale, țărînă, ploaie foste rădăcini ale vieţii. În pagini îşi află temeiul colonadele logicei. IV Te-ai uitat poete de jos la digul de la Te-ai uitat ingineriile de sus la digul lacului ? Ai văzut atunci munca omului român. Digul-om digul-pod digul peste natură altoi de poezie şi tehnică. Sărbătoarea se petrece pe vapor. înaintează an, două mii... şi apoi Dunărea (nu cea albastră fiindcă nici Tibrul nu e niciodată blond) fluviul hotar care trece peste bariere, care-şi dansează ritmul final şi salută Marea Neagră cu mîna deschisă... şi toate mările închise-deschise oceanele lacurile sărate dulci fîntînile antice şi munţii statui naturale informaliste sculptate de către miile de ani ignorate de om... toţi poeţii din orice timp din orice spaţiu * orbul Homer cocoşatul Leopardi Cendrars ciungulat, şi întristatul Eminescu fără cronologie dar numai interpreţi ai nefericirilor omeneşti arhitecţi muzicieni pictori traducători filologi ,j . CĂTRE ANUL DOUA MII PRIMITOR SECOL AL TUTUROR GENERAŢIILOR PENTRU CĂ RĂDĂCINA E COMUNA VI Luna răsare şi apoi dispare mută îşi schimbă haina nori de mătase răsare şi se ascunde acum e de bumbac vine luna şi se oglindeşte femeie pe lacul din Mamaia (acum e de mătase) nor lac oglindă (apoi dispare din nou mută femeie se oglindeşte apropiată mută-imagine pe lac) luna de mătase luna capriciu de bumbac lactee sîmbătă pe Siutghiol Aceasta , noaptea cea mai de preţ fumegă la orizont abia un fir, pe cerul întins oglindă răsturnatăpentru tine pentru mine pentru copaci şi lucruri. Bucureşti-Roma 1964 în româneşte de Dragoş ..Vrînceanu Bicaz ? Vizitînd Expoziţia dezvoltării economiei naţionale, în orice zi a săptăminii, crezi, la prima impresie, că e invadată de ziarişti. Oameni cu notesuri şi cu creioane gata pregătite mişună peste tot. Oameni cu priviri cercetătoare examinează exponatele, studiază cu pricepută atenţie noile amănunte tehnice de la cîte-un subansamblu, cer cu îndîrjire explicaţii ghizilor în haine albastre, repetă întrebările, le leagă repede de altele adiacente, fac uneori fotografii şi nu se lasă pînă ce nu storc tot ce vor să afle, cu o perseverenţă specifică breslei gazetăreşti. îţi dai seama însă că sutele de mii de vizitatori care călătoresc pe spaţiul imens determinat de liniile şi volumele elegante ale unei arhitecturi simple, deschise, plină de generozitate şi de fantezie pe măsura omului de astăzi, nu pot fi cu toţii gazetari. Nu, curiozitatea, dorinţa de informare pînă la ultimul amănunt, devine o trăsătură generală. E o dimensiune morală nouă care nu mai cuprinde în ea nimic de „gură cască“ — de asistenţă întîmplătoare, de mulţime adusă în faţa lucrurilor cu care se pot mîndri doar alţii. E aici conştiinţa unui popor ridicat la un înalt nivel tehnic, cunoaşterea creatoare veşnic avidă, care îşi spune cuvîntul. Simţi cum oamenii trăiesc din plin mirajul creat de acele atribute fireşti ale înaltului nivel tehnic — frumuseţea şi eleganţa —, simţi în atmosfera plină de satisfacţie sentimentele cunoscătorului şi nu ale spectatorului. Şi atunci, în mod normal, natural, după ce-ţi amesteci emoţia cu uimirea în faţa splendidelor staţii de forare, a ultramodernei locomotive cu care te-ai familiarizat alergînd pe sine, dar căreia acum îi poţi studia îndeaproape detaliile curate ca un laborator de astrofizică, a centralelor automate şi a impresionantelor maşini unelte, după ce tresari de voluptoasă mulţumire în faţa faianţelor cu odihnitoare forme tranzitorii, a mobilei apte intr-adevăr să-ţi creeze noţiunea de confort modern, ori a confecţiilor croite pentru oameni eleganţi, lejeri, după ce parcurgi flancurile miilor de sortimente alimentare şi sutele de metri pe care sunt înşirate doar simbolurile materiilor prime de care dispunem astăzi, după ce, minat de un instinct puternic, străbaţi în pas sărbătoresc kilometri şi kilometri de drum, străjuiţi de tot ce-a realizat mai bun, mai frumos, mai valoros, ţara în anii aceştia, te-ntorci încet, hotărît, convins de ce vrei să faci. Şi iei totul de la început, în amănunt, oprindu-te la fiecare piesă de formă deosebită, la fiecare linie modernizată, la fiecare amănunt de înaltă precizie, mîngîind fiecare detaliu tot mai frumos lucrat şi încîntîndu-te de fiecare soluţie nouă pe care o descoperi. Domneşte parcă o atmosferă de lucru în această expoziţie, de studiu amănunţit care sedimentează în noi, unul după altul, argumentele unei tot mai mari mîndrii, unei tot mai trainice încrederi, unei tot mai ferme convingeri că mergem exact pe drumul pe care l-am visat şi pe care-l vrem. Devenim tot mai atenţi la fiecare lucru în parte, pentru că în noi devine tot mai vie convingerea că avem aici, de faţă, însăşi baza materială a socialismului în ţara noastră. Şi vrem să cunoaştem totul din ce în ce mai bine, din ce în ce mai profund. Şi ne satisface totul din ce în ce mai mult, din ce în ce mai profund. Iar conştiinţa noastră adună totul, recepţionează totul, închegîndu-l în acea mare unitate trainică pe care-o simbolizează drapelul cu stema-ncoronată în spice, care flutură deasupra. Da, ne interesează orice şurub, orice piesă, pentru că ele aparţin bazei economice pe care am creat-o vieţii noastre, fericirii noastre. Ne interesează orice amănunt, pentru că îl simţim caracteristic unei epoci de mare civilizaţie pe care noi ne-am făurit-o, noi ne-o făurim. Corneliu LEU Al. ANDRIJOIU Jla tyottţiLe de lieft Ajunse să bată, -mbătată de cîntec şi cer, încinsă de soare, lovită frumos de lumină, să bată cu braţe albastre în poarta de fier la roduri înalte cînd munte cu munte se-răbînă,î Dunărea, Dunărea apă de clocote plină. Dar arcuri de aur întind peste maluri, frumos, imaginarele poduri, privirile noastre. Piloni sîntem, iată, la pragul de sus și la pragul de jos, noi, oamenii Dunării, oamenii Dunării noastre. Apollodor din Damasc s-ar uimi gînditor la podul durat din lumină şi cîntec pe ape. Popoarele două, la-ndemnul partidelor lor, apropiate cum sunt, se găsesc mai aproape că inima-n piept şi-o aud soră-aceluiaşi dor. Escavatoarele scot, trepidînd, fremătînd cupa dintîi şi o mută-n simbol din țărînă iar vinul cu aurul toamnei extatic şi blind şi el se ridică în cupa cuprinsă în mînă ca, fragedă, clipă în timp veşnicii să mmuna. Barajul se-nalţă puternic sub braţul artist, alcătuiri uriaşe încheagă materii. Tovarăşi, e-un semn că se-apropie ev comunist că evului nou noi îi sîntem aici, pionierii, acum cînd se-adună în fructe puterile verii. Chemarea luminii cum sună profund o ascult, din Maramureş în Bosnia şi-n Muntenegru. Unealta mă cere, cu Dunărea astăzi exult, un unghi fericit voi deschide cu gestu-mi integru, la marginea visului care-l visam de demult. Lumina se naște aici dintr-un dublu efort, îngemănatul efort prietenia-i însumă. Eu clipa aceasta de aur, insignă o port, aici lîngă ape și cer, lîngă piatră și humă cînd lira-mi înstrună entuziastu-i acord. D Z atund CQ IU CU 3 .