Luceafărul, iulie-decembrie 1969 (Anul 12, nr. 27-52)

1969-10-18 / nr. 42

înainte de a ieşi pe uşă şi de a se zvîrli în tumultul oraşului, Elen poposea o vreme dinaintea ei, mingiind-o cu privirea. Era comoara lui cea mai de preţ. Cînd îi venise ideea s-o „stringă“, se afla pe o plajă aproape pustie şi marea , se învolbura înălţîndu-şi nămeţii de apă mai înalt şi mai covîrşitor ca de obicei. Un val, repezindu-şi spuma pînă­ lingă piciorul său, dezvăluise deodată, ală­turi, liniştea ca din altă lume a unei pietricele lucii, ro­tunde şi albe cu o alta minusculă, cenuşie, tot rotundă, încrustată în ea. Cercurile lor se continuau la nesfîrşit, unele în altele, unele din altele, cu suavitatea petalelor concentrice de trandafir, oferind un refugiu nesufocant, transparent şi sigur în faţa frumuseţii deslănţuite, teri­fiante, a realului, pe care marea înfuriată o întruchipa. Îşi aminti atunci, citise undeva că japonezii, din lipsă de spaţiu, îşi fac grădini miniaturale în cutii şi pe tăblii, reproducînd fidel pe cele reale şi înlocuindu-le pe acestea. Mai mult nu reţinuse. Procedeul i se păruse un fel de compensaţie a celor săraci pentru o frustaţie. Privind îndelung piatra rotundă cu incrustaţia ei, văzu altceva. Nu! Frumuseţea şi satisfacţia corespunzătoare nu era legată, cel puţin nu aici, de dimensiuni. Totul de­pindea de capacitatea concentrării, absorbţiei pînă la limita cînd dimensiunile nu mai au nici un sens, nici o pondere. I se intimpla adeseori să urmărească vreo giză pierdută printre nisipuri şi ierburi ţepoase. De la un timp, nu devenea gîza din animal uriaş, o cămilă, un bivol, iar nisipurile, sahară şi ierburile, palmieri?... Celelalte pietre se îmbiară, ca de la sine, ochiului spălat de „distanţă“. Nu-şi puse întrebări despre natura, origina lor (pietrografia, ca ştiinţă, nu-l interesase niciodată), le culese din nisip, pe unele bine zvîntate de soare, pe altele cu răcoarea apei încă vie, după singurul criteriu, aşa simţea, al neclasificabilului adevăr. Trăia momentul ade­vărului pietrelor, cum poate doar în copilăria petrecută la ţară îl mai trăise, fără să-şi dea seama, în după amiezi tîrzii dinspre toamnă, singur numai cu prundişurile albe ale rîului şi rîndunelele ce le înfiorau, parcă a rămas bun, strălucirea, cu tremurul umbrei cozii lor lungi şi subţiri. Pe cea neagră, care se sprijinea în grădina lui pe cea albă, imaculată, o aflase în mare, surprinzîndu-l, cînd o scosese în lumină, cu întunerecul ei dens şi deplin. Era un fel de memento, o prefigurare a golului de dincolo de fărâmiţarea ce le pindea atît de aproape pe cele cafeni şi albastre, năpădite cu dîre de animalcule, cu şănţuleţe şi găurele lăsate de puterile anonime ale măcinării din veac. Pe cea albă, imaculată, unduită abia vizibil şi ca modelată dintr-o infinitate de mîngueri potolite ale mării somnolînd sub azururi de miazăzi şi ca şi cum, repetîn­­du-se indefinit, lim­b­ile undei s-ar fi închegat în jurul unui miez nevăzut, devenind în cele din urmă consistente, piatră dură și totuși de o incredibilă moliciune, evocînd palpitul marmurii statuarului elin, — o primise de la o fetiță. Aceasta, surprinsă de frumuseţea ei aparte, o ridicase de lingă o tufă de volbură rătăcită foarte aproape de ţărm şi nu se mai îndura s-o lepede deşi era destul de măricică pentru palmele ei. Ii înşirase o întreagă poveste despre ce voia el să realizeze cu piatra. I-o arătă pe cea neagră şi o convinse că este surioara celei albe şi numai împreună, într-o grădină minunată se vor linişti, după ce s-au căutat atîta vreme fără să se întîlnească, precum soarele şi luna şi că din ele amîndouă, alăturate într-o bună zi va creşte o floare cu petale negre şi albe, nemai­văzută, şi el i-o va trimite în dar ca să-i mulţumească pentru generozitatea ei. Fu aşa de elocvent, incit fetiţei începură să-i dea lacrimile. Aparent, procedeul folosit nu pledează pentru moralita­tea lui Eleu, dar în momentul acela însuşi Eleu era convins, poet adevărat răpit de inspiraţia lui, că nu minte. In centrul grădinii sale era aşezată cea mai mare şi mai frământată dintre pietre. Scobită, spongioasă, lividă, suprafaţa ei aducea cu un peisaj devorat de lăcuste peste care a mai trecut, inutil, tăvălugul unui bombardament aerian. Intr-una din găuri plasase un budha mititel din lemn de teck, o boabă dintr-o mătanie budhistă rămasă de la un unchi ce voise să se călugărească în Orient. Nu prea era ortodoxă grădina lui japoneză, dar nu-i păsa. In fond, luase de la japonezi doar ideea, modali­tatea îi aparţinea şi nu se putea altfel. însăşi ignoranţa lui, la început, cîtă vreme nu cercetase încă nimic referi­tor la grădinile Extremului Orient, îl apărase de pastişare. Ulterior, înarmat cu informaţia necesară şi meditaţia, de rigoare, îşi dădu seama că procedase cu ingenuitate şi resinvoltură în spiritul lui Zen, care a zămislit grădina japoneză, deşi trădase, întrucîtva, litera. Omuleţul de lemn, cum se obişnuise să-i spună, nu-l simţea propriu-zis un element antropomorf discordant Interior devenit exterior şi exterior devenit interior — cît de adevărat tîlcuise Kassner simbolica reprezentări. Desăvîrşitului — deci o realitate dincolo de oscilaţiile discrepanţele, fisurile condiţiei omeneşti, înconjurat de pietre însufleţite de cea mai austeră şi mai esenţială frumuseţe, era conştiinţa lor. Făurite de dansul necur­mat al apelor, Eleu le aşezase după un ritm potrivit, le semănase, cumpănind îndelung, părelnic neglijent şi ele adevereau acum, pentru unul ca el în stare să le privească fără forfota gîndurilor. Unda nevăzută. Izvorul neştiut al tuturor văzutelor. Vechimea fără vîrstă. Temeiul neîn­temeiat. Cuvinte mari, mari de tot, şi totuşi, la fel cu omuleţul pierdut între pietre, neostentative, simple, fireşti, aco­perite cu muşchiul veşniciei, stingătorul tuturor străluci­rilor neroade, vane... Desirée nu voia să știe nimic de toate acestea. Grădina japoneză era pentru ea trăznaia lui capitală. — Cum poate exista o „grădină" numai din pietre şi cu o pocitanie cît un degetar între ele? In zadar încercă să-i vorbească de grădina Ryoan-ji, numai din pietre şi nisip, la fel de venerabilă pentru japonezi ca Partenonul pentru noi şi să-i amintească de măiestria acestora în a cultiva arbuşti, flori, peluze şi a crea grădini cu toate elementele pe care ea le considera normale şi „la locul lor“. Nu se despărţise de Desirée fiindcă ea îl ajuta să-şi vadă cu un ochi mereu proaspăt grădina. Ori de cîte ori discuta in contradictoriu cu ea, adică aproape totdeauna, manevra în aşa fel ca s-o aducă, fără să bage de seamă, in faţa pietrelor lui. Desirée clocotea nestăvilit, sfruntat, de viaţă, îşi muşca buzele pînă la sînge, îşi frămînta avid mîinile, nările îi palpitau necontenit, dar clocotului ei îi lipsea moartea depăşitoare, valurile ei învolburate nu erau niciodată libere de strîmtori, de neuitare, dorința o înhăța pe de-antregul, dar n-o ucidea. Putea să ucidă pe cel care se împotrivea șuvoiului ei deslănțuit sau nu-l ostoia cît de cît, dîndu-i iluzia unui suprem mai­ mul împlinitor, însă nu afla în ea însăși ceea ce grădina îi arăta lui Eleu, şi mai cu seamă cînd Desirée se frămînta în faţa ei, viaţa, moartea, ca un singur tot, şi încă ceva, de nespus. DAN CONSTANTINESCU grădina japoneză I « INEDIT ClNTEC E)E TOAMNA de Gala Galaction 1899 • 18 august. Am ieşit din casă și m-am ur­cat pînă deasupra Bogoslovului. Cîţi n-au călcat pe aici, n-au făcut plimbarea aceasta ! — Sub brazi, m-am plimbat in sus și în jos 0 jumătate de oră. In clopotul din turnul mînăstirei s-au izbit sonor : 6 ore — ale serei. Pe munţii ferecaţi în codri, pe văi, pe plaiul depărtat, se destramă în aur ago­nia asfinţitului. Depărtările zarei expirau sub un zăbranic sur ; codrii mai apropiaţi zîm­­beau, arămii, soarelui în declin. O seară dulce filtra fiori de aur nervilor bătrînei naturi. Şi totul era drag, poetic şi fermecător de inutil; „căci, mai întîi de toate, această na­tură este ea o realitate obiectivă ?“ — fie ea oricît de frumoasă, sub această despletire a serei... Platon, Kant, Schopenhauer... au spus şi spun că nu ; eu însumi simt că nu ; atunci, ce este ea ? un vis frumos şi neîn­ţeles şi inutil al minţei noastre... — Iată şoseaua pe care venea cel d-întîi, pe care venea cel de-al doilea şi pe care, vai ! am venit şi eu, al treilea... Iată brazii, iată va­lea, care poate au fermecat privirea lor, iată mînăstirea către care a zburat gîndirea lor, iată potecile pe cari le-au călcat. Dar numai ei ? ah, atîţia alţii, înaintea lor, eu şi atîţia alţii după ei, miliarde după noi ! Ce înţeles au toate acestea ? In viaţă, cred, nici unul. Atunci — o, Moarte ! aprinde-te, luceafăr în­ţelept şi neclintit, în această seară a visului vieţei mele şi în toate cîte îmi sînt scrise să mai trec pînă la tine. 19 august — Cu toate acestea... — sărmană inimă ! s-o lăsăm să-şi trăiască nebunia-i — atît de dulce şi de tristă această nebunie ! Cu ochii umezi, gîndeam în dimineaţa­­acestei zile că e cea din urmă a şederei mele în Agapia. Şi sărutările şi îmbrăţişările aveau farmecul duios al ultimelor flori de toamnă. După amiază ne-am luat îndrăzneala să ne furişăm în codru. Ne-am întîlnit sub brazi, deasupra Bogoslovului, şi am pătruns atund prin crengi şi pe sub crengi. Am lăsat şi am ocolit potecile şi am căutat pretutindeni scaunul unui brad tăiat. Din trunchi în trunchi, am tot urcat pînă sub o streașină mai deasă, în umbra căreia zăceau leșurile despoiate a doi brazi. Și pe cel mai gros ne-am odihnit. — Nici un zgomot îngrijitor nu se răscolea prin codru ; arar, numai zbo­rul unei pasări sau fanfara unui corb. Brazii stăteau drepţi în reţeaua lor de crengi. Afun­­zimile pădurei tremurau în verde brun, prin sfişieturi capricioase şi pe sub arcade rui­nate. Cîte­odată, un fior prelung cuprindea pădurea şi, printre vîrfurile clătinate leneş, se cerneau în tremur flori solare şi clipea cerul albastru... — Stăteam îmbrăţişaţi şi pri­veam în adîncire această încadrare a celei de pe urmă zi de dragoste. Eu plîngeam tă­cut ; soarele îmi scînteia în ochi şi pe obraz ; „ah, mîine cînd vei închina, spre ora aceasta, amfora ta de aur, nu vei mai afla la pieptul meu pe cine afli azi. Voi fi pe drum, voi fi departe, mă voi depărta neîncetat... Scrie în aur, soare scump, în sufletele noastre, amin­tirea acestei scumpe zile !“ Și îmi priveam iubita : atît de dulce, atît de dragă, atît de fină ! Soarele îi ilumina figura, îi rumenea obrajii, îi rafina surîsul şi privirea. Şi stă­team îmbrăţişaţi... ; ah dar orologiul din mî­­năstire nu tăcea. Brazii stăteau făclii în crepuri verzi ; susurul codrului se torcea ca dintr-un caer de mătase ; cerul se clătea, al­bastru, peste vîrfuri; soarele zîmbea îndu­­ioşărei noastre ; vremea, însă se rostea sen­tenţios, inexorabil, din turnul mînăstirei. — Şi am coborît din streaşină cea deasă, am coborît pe un făgaş de apă, am mai mers cîtva împreună şi ne-am despărţit. Eu am revenit la Bogoslav. Am plîns, am regretat şi m-am rugat, la vibrarea clopotului de ve­cernie. Am fost la paraclis — acasă — la masă. Şi noaptea a scuturat un giulgiu negru, îm­puns de stele, peste cea din urmă zi a şe­derei mele lingă cea iubită. 20 august — Schiţez ziua de ieri. Sufletul mi-e trist. Orele grăbesc în turn. Ultimele îmbrăţişări şi sărutări. Amiaza se apropie. Adio Agapia ! 21 august — Am trecut de Mărăşeşti , în noaptea adîncă zbor către Galaţi. Trebuie să fie 3 ore după miezul nopţei. Iţi scriu această pagină chinuită, în trepidarea vago­nului şi sub o lampă de huilă. Vai, sora mea cea dulce, cîtă simţire şi cîte gînduri nu mi-au bătut inima şi mintea, în aceste prime 14 ore, cîte au trecut, cu aripe de jale, peste despărţirea noastră ! Deznă­dejdea, înduioşarea, amarul negru, filozofia, nebunia... au spumegat în mine, rînd pe rînd. Iţi voi scrie mai tîrziu amănuntele sufleteşti ale acestei ucigătoare călătorii. — Dar Dumne­zeu e bun şi mare ! Pe încetul, mintea mi s-a limpezit şi inima mi-a prins să se îm­buneze... Am regretat orbirea mea şi I-am mulţumit Celui Prea Bun pentru toate daru­rile Lui. Galaţi, 22 august — Ce sfîşietoare sunt ultimele ore ! Acele strîngeri de mîini, mute, acele sărutări umede de lacrimi, acel gînd crud că ochii ce privesc adine în ochii tăi vor rămînea în urmă, în depărtare, vor apune pentru tine. Cea din urmă sărutare, jos pe scară — cea din urmă strîngere de mînă. Mi-am întors capul şi, încă o dată, ochii mei i-au îmbră­ţişat silueta fină, apărută în balcon... Şi cînd mi-am făcut semnul crucei, ca la Paşte, altădată, şi cînd trăsura a huruit devale, în suflet mi-au plesnit, bizar obsedante, versu­rile lui Demetrius :­­ Şi am plecat, iubită, Atît de frînt de vag, de chin, Cu inima sfîrşită ! Ah ! tot ce lăsam în urmă-mi, din mersul trăsurei, pare că se smulgea din mine... ; „codrii, vale, mînăstire... e poate cea din urmă oară cînd vă văd !“ ; dar mai pre­sus de toate acestea — Doamne Indurate ! — inima de care a mea se depărta, silueta fină, pironită în balcon, ochii dulci tremurători de lacrimi, sufletul iubit în care eu mă răsfrîn­­geam ca într-o oglindă dureroasă . Cui lă­sam toate acestea, de ce le lăsam, vai, și cînd le revedea­ voi ? — îmi muşcam durerea, îmi frîngeam sufletul și mă pierdeam în jale vagă, în disperare risipită. Coșul trăsu­rei mă înăbuşă ; l-am doborît. O ultimă oară am privit spre turnurile mînăstirei — acolo, acolo, acolo !... In ochii mei, se perindau în­cet împrejurimile de codri şi de munţi; şi inima se sfîşia în mine şi lacrimile mă în­vingeau. Am trecut satul Agapia şi cînd a fost să ne apropiem de şoseaua cea mare, ne-am oprit un minut ori două. Am făcut cîţiva paşi pe jos, am privit, cu ochii de deportat, de­fileul cel verde către care călătoream 50 de zile în urmă, şi am plecat, a doua oară, luînd drumul către Piatra.­­ Am revăzut locurile văzute acum un an, în ziua de 23 iulie. „Ah ! cît de puţin bănuiam atunci caracterul aces­tei a doua călătorii prin aceste locuri... Care era atunci starea sufletului meu şi care este astăzi !“ Ce era chinuitor e că peste jalea mea soarele se desfăcea în cel mai curat aur , iar munţii clăteau vîrfuri dantelate, sub o aeriană gază albastră. Dar deasupra Aga­­piei se săpa, în nouri, o boltă sumbră, deasu­pra Agapiei învineţea durerea. Coboram şi urcam acest pămînt accidentat şi scump, pe care se învîrteau în ochii mei, livezi, mirişti, porumbişti şi crînguri ; şi mi se părea că tot acest pămînt fierbe în clocote de poene, de locuri muncite şi de lunci — aşa cum inima fierbea în mine în clocote de jale. Insă, deodată, în sufletul meu s-a făcut o linişte ciudată. In faţa atîtui neînţeles, atî­­tor trepidări, atîtei inconsecinţe a bietei inimi Intre opera beletristică şi „Jurna­lul“ inedit al lui Gala Galaction nu se pot face delimitări categorice, in ceea ce priveşte mijloacele de expre­sie, procedeele compoziţionale, con­­fundindu-se in largă măsură. Puterea de evocare, forţa descriptivă, desăvir­­şitul talent de povestitor, viziunea dominant lirică dar sobră şi plină de substanţă, stilul cu multiple valenţe, seducător prin policromia şi ritmurile lui interioare, care-i asigură o dis­­tinctă notă originală, — toate aces­tea se înmănunchează, intr-un admi­rabil florilegiu, şi in paginile ,,Jurna­lului". In redactarea însemnărilor co­tidiene, Gala Galaction a gîndit şi a simţit ca un scriitor. De altfel, încă din 1904, în ,,Intîia scrisoare către Simforoza", prozatorul îşi mărturisea ,,neputinţa" de a se exprima, „chiar in gîndurile cele mai abstracte, alt­fel decit in cojocul imaginii". Ca şi nuvelele, numeroase pagini ale ,,Jur­nalului"* au un caracter fundamental liric, poematic, emoţionează prin au­tentica vibraţie a sensibilităţii scrii­torului, cuceresc prin fineţea şi sub­tilitatea decantărilor metaforice, ex­­teriorizind o trăire lăuntrică intensă, un spirit reflexiv de nobilă esenţă, comunicînd idei şi sentimente de am­­plu rezonanţă. Paginile inedite din ,,Jurnal", pe care le publicăm mai jos, au fost scrise in anii 1899—1900, deci la virsta de 20 de ani. In afară de va­loarea lor intrinsecă, ele atestă că, Încă de la­acea virstă, Gala Gal­ac­tion iși avea conturată distinct per­sonalitatea sa de remarcabil proza­tor. Poate­­ că aceste pagini inedite vor fi un îndemn serios pentru cei ti­neri asupra artei cuvîntului. Teodor VÂRGOLICI omeneşti şi mai ales în faţa searbedei pers­pective a fluxului şi refluxului nostru sufle­tesc , ideea morţei s-a înnălţat în mine — statuia clară şi fermecătoare ! Am gîndit la moarte cu o intensitate sălbatică. Şi oferirea dureroasă a sufletului meu s-a transformat in energie de creare literară şi filozofică: „Moartea“, viitoarea mea operă. Şi mă adîn­­ceam în visarea ei, cu farmecul propriu me­­ditărei de artist, îndoit cu necesitatea unui punct de greutate şi de sprijin, în furtuna inimei mele. „Unde este siguranţa, unde înţelesul aces­tui biet şi absurd suflet ? Oh, pentru ce aceste tranşe fără nume ? De ce şi cu ce sens , atîta vag chinuitor ? Pentru ce du­rerea aceasta, cînd ştiu că n-am să mor de ea ?“ Şi cu forţă asaltam misterul Morţei. Mi-aduc aminte că spiritul meu semăna, în momentele acele, cu un orbit ce-ar căta să-şi smulgă, de pe ochi, perdeaua de întuneric ; acest spirit caută să-şi smulgă, de pe ochi, acea neînţeleasă şi chinuitoare perdea de na­tură, splendidă şi nepăsătoare, şi de ome­nească mărginire (desfăşurînd despărţirea, depăr­tarea şi durerea atît de înţepătoare !) : „Atunci, aceşti munţi, ce mă omoară cu vraja lor albastră şi cu acest adio, tremurat din creste de dantelă, atunci, aceste locuri, acest pămînt îndurerător şi scump , vor fi per­deaua smulsă în lături ! nu vor mai fi , ori de vor fi... îi voi domina vultureşte şi de mii de ori mai mult decît atît. Atunci, despărţirea nu va mai fi, căci spaţiul şi timpul vor pierde tirania lor asupra săr­manei noastre inimi şi fiinţe. Iluzia depăr­­tărei şi a zilelor ce trec şi te sfîşie va fi demascată, şi neînţelesul şi nesiguranţa şi trecătorul vor fi abolite !“ Deci, Moartea îmi apărea liman scînteietor şi înflorit — deasu­pra, ori deasupra­­ oscilărei neguroase, înse­rate, a sufletului meu. „Moarte ! soluţie sublimă a neînţelesului problem al vieţei, încheagă-te în cifre de aur şi de nemurire şi de adevăr !... — Nu va mai fi durere, nu vor mai fi capricii de simţire, nu vor mai fi despărţiri sfîşietoare — şi nici minciuna torturătoare a soarelui acesta, că­rui îi este deopotrivă să mă lumineze şi azi, cînd nu mai vede, în braţe-mi, comoara mea de ieri — şi nici minciuna acestei naturi ce insultă jalea noastră. Atunci, voi fi răzbunat! căci atunci totul va fi : înţeles, senin, etern, clar şi calm. Ah, desăvîrşita splendoare : nici forţare, nici lacrimi, nici inconsecinţă, nici trepidare, nici nostalgie, nici incertitudine, nici fiori, nici neînţeles — oh, nici neînţe­les !“ — Şi pare că uşor, pe aripile dezin­­carnărei, dincolo de barierile Vieţii, vedeam pierind sub mine : mări albastre cu ţărmuri de horbotă albă, munţi cu plete de codri, aceşti Carpaţi, de pildă, chinuitori, ucigători Carpaţi !... Şi întorceam privirea spre munţii Agapiei, cari mureau şi renăşteau, în drumul meu suit şi pogorît. Era o zi amar de frumoasă. Detaliile lui îşi chemau ecou, în sufletu-mi, pe cel de acum un am Am urcat şi-am descins dea­lul de lingă Piatra, şi după cîţiva kilometri, am pătruns în oraş, traversîndu-1 fără de oprire, pînă la gară. 23—24 august. Iţi scriu de pe bordul vapo­rului austriac „Hildegarde“. Sînt 5 1/3 ore seara. La dreapta, am panorama descres­­cîndă a portului Turtucaia, la stînga apusul soarelui. Am pornit din Galaţi astă noapte la 11 ore. (Cred că lucrul acesta , astăzi ţi l-a spus scrisoarea mea de ieri). Prietenii m-au petrecut la port şi am stat pînă la plecarea vaporului. Am placat pe o noapte fără stele. Momentul întîielor mişcări ale va­sului a fost pentru mine o solemnitate su­fletească. Luminile portului s-au învîrtit şi au pierit, ca luminile unui candelabru pe ca­­re-l tai şi-l sufli. Noaptea a învestmîntat în mister drumul nostru . Dunărea şi-a ascuns ţărmurile ; un somn adînc, legănat de respi­raţia aburului, a cuprins vaporul. Am stat cîtva afară. Un vînt rece plesnea în coardele catartului , pe cînd, departe, deasupra înălţi­milor Dobrogei palpita, în roşu stins, fulge­rul. Priveam Dunărea cum clocotea neagră şi se spinteca în pieptul vaporului. Pe crestele valurilor ei, felinarul de pe catart destrăma reflexe de aramă. Am încercat să dorm — mi-a fost cu nepu­tinţă. A doua zi, înainte de revărsatul zorilor, am ieşit pe pod. O lumină funebră agoniza pe bazinul Dunărei ; ploaia continua, rece, în pleie de vînt ; ţărmii fluviului defilau mo­­horîţi şi şterşi sub ploaie. Această înfăţi­şare a Fire adăuga mult la jalea mea ; dar cortul sumbru sud care călătoream a prins să se sfişie. Aproape de portul Cerna-Vodă soarele a jucat în undele Dunărei săbii de aur. De departe, podul, care uneşte cele două maluri româneşti, a tresărit un alb, ca o re­ţea de painjon, deşirată pe vîrfuri de richiţi. Din Cerna-Vodă, am pornit la 9 1/3 ; de acolo alt port care să mă fi impresionat n-a mai fost decît Turtucaia : un oraş în pantă pe care-l dominează citeva minarete palide şi fine. Ţărmii Dunărei sînt fără schimbare, accidentaţi şi înalţi, de partea Bulgariei, şi cu totul şterşi şi pierduţi în păduri de sălcii, de partea României. Vremea s-a întors de citeva ori, în această zi. Intr-un moment, deasupra ţărei noastre s-a răscolit o furtună neagră şi oţelită. Matrozii au strîns pinzele şi vaporul şi-a incetinat mersul, dar furtuna a trecut, după citeva plesnete de ploaie şi de vînt. 2 ore noaptea. Vai ! despre toate vorbesc în aceste pagini, numai de inima mea —, nu. Credeam că in noaptea aceasta îţi voi con­tinua scrisoarea mea, dar mi-a fost cu nepu­tinţă. 5 ore dimineaţa. Debarc, la Turnu-Măgu­­rele. Iţi scriu aceste ultime rînduri dintr-o trăsură ce mă duce la gară. Cînd vei primi aceste pagini culese cu creionul, răspunde-mi la Roşiori, pe adresa dată. La 6 plec din acest oraş ; la 8 voi fi în Roşiori. Trec pe lingă grădina de la 23 septembrie ! — Sînt perfect sănătos. Dumnezeu e milostiv şi mare. Roşiori, 25 august. Şi în vreme ce scriam scrisoarea 3-a, pe platforma vaporului „Hil­degarde“ — peste apele Dunărei, lumina scă­dea, de la alb, la cenuşiu şi la violet. Oraşul Turtucaia se afunda în zare, făcînd cu ca­sele lui albe impresiunea unei turme de oi risipite pe o coastă, în amurg. M-am oprit din scris ; sufletul mi-era bolnav, fraza os­tenită şi anevoioasă. Mi-am încrucişat bra­ţele şi am privit apusul soarelui. Erau 6 ore trecute. „Pentru cea mult dragă soarele a apus... Deasupra Agapiei, munţii şi codrii des­tramă acum umbra sură a serei“, priveam discul sîngeros al soarelui şi-i vorbeam în gînd de trista şi sfînta taină a inimei mele. Pe discul lui clipea o pleoapă trandafirie — brună, cum ar fi clipit pe ochiul unui vultur rănit pleoapa cea subţire şi internă. Şi în­cet, sub un polog de purpură cu ciucuri de auri, soarele a expirat vederei mele. Am coborît jos în cabină. Prin ferestrele deschise zările păreau des velur „mauve", iar Dunărea rostogolea în undă-i trandafiri şi violete ; pe nesimţite însă noaptea a cer­nit totul. Am petrecut această a doua noapte parte în cabină, parte pe pod şi parte pe plat­formă. Aci nu era nimeni, doar, la urmă, pe roata de dirijare, se frîngea silueta neagră a pilotului, ca pe o roată de tortură : silueta unui demon. Stelele muiau în apă făclii pale stinse, luminile țărmului, făclii aprinse şi trandafirii. Noaptea s-a scurs cu greu, orele întîrziat, chinuitor pe cercul ornicului de pe bord. In cele din urmă, Răsăritul a tre­sărit blafard. Fluierul vaporului a vestit por­tul Măgurele. Am pus piciorul pe pămînt, mi-au adus cufărul, am arătat funcţionarului besser (Continuare in pag. 4)

Next