Luceafărul, iulie-decembrie 1969 (Anul 12, nr. 27-52)
1969-10-18 / nr. 42
înainte de a ieşi pe uşă şi de a se zvîrli în tumultul oraşului, Elen poposea o vreme dinaintea ei, mingiind-o cu privirea. Era comoara lui cea mai de preţ. Cînd îi venise ideea s-o „stringă“, se afla pe o plajă aproape pustie şi marea , se învolbura înălţîndu-şi nămeţii de apă mai înalt şi mai covîrşitor ca de obicei. Un val, repezindu-şi spuma pînă lingă piciorul său, dezvăluise deodată, alături, liniştea ca din altă lume a unei pietricele lucii, rotunde şi albe cu o alta minusculă, cenuşie, tot rotundă, încrustată în ea. Cercurile lor se continuau la nesfîrşit, unele în altele, unele din altele, cu suavitatea petalelor concentrice de trandafir, oferind un refugiu nesufocant, transparent şi sigur în faţa frumuseţii deslănţuite, terifiante, a realului, pe care marea înfuriată o întruchipa. Îşi aminti atunci, citise undeva că japonezii, din lipsă de spaţiu, îşi fac grădini miniaturale în cutii şi pe tăblii, reproducînd fidel pe cele reale şi înlocuindu-le pe acestea. Mai mult nu reţinuse. Procedeul i se păruse un fel de compensaţie a celor săraci pentru o frustaţie. Privind îndelung piatra rotundă cu incrustaţia ei, văzu altceva. Nu! Frumuseţea şi satisfacţia corespunzătoare nu era legată, cel puţin nu aici, de dimensiuni. Totul depindea de capacitatea concentrării, absorbţiei pînă la limita cînd dimensiunile nu mai au nici un sens, nici o pondere. I se intimpla adeseori să urmărească vreo giză pierdută printre nisipuri şi ierburi ţepoase. De la un timp, nu devenea gîza din animal uriaş, o cămilă, un bivol, iar nisipurile, sahară şi ierburile, palmieri?... Celelalte pietre se îmbiară, ca de la sine, ochiului spălat de „distanţă“. Nu-şi puse întrebări despre natura, origina lor (pietrografia, ca ştiinţă, nu-l interesase niciodată), le culese din nisip, pe unele bine zvîntate de soare, pe altele cu răcoarea apei încă vie, după singurul criteriu, aşa simţea, al neclasificabilului adevăr. Trăia momentul adevărului pietrelor, cum poate doar în copilăria petrecută la ţară îl mai trăise, fără să-şi dea seama, în după amiezi tîrzii dinspre toamnă, singur numai cu prundişurile albe ale rîului şi rîndunelele ce le înfiorau, parcă a rămas bun, strălucirea, cu tremurul umbrei cozii lor lungi şi subţiri. Pe cea neagră, care se sprijinea în grădina lui pe cea albă, imaculată, o aflase în mare, surprinzîndu-l, cînd o scosese în lumină, cu întunerecul ei dens şi deplin. Era un fel de memento, o prefigurare a golului de dincolo de fărâmiţarea ce le pindea atît de aproape pe cele cafeni şi albastre, năpădite cu dîre de animalcule, cu şănţuleţe şi găurele lăsate de puterile anonime ale măcinării din veac. Pe cea albă, imaculată, unduită abia vizibil şi ca modelată dintr-o infinitate de mîngueri potolite ale mării somnolînd sub azururi de miazăzi şi ca şi cum, repetîndu-se indefinit, limbile undei s-ar fi închegat în jurul unui miez nevăzut, devenind în cele din urmă consistente, piatră dură și totuși de o incredibilă moliciune, evocînd palpitul marmurii statuarului elin, — o primise de la o fetiță. Aceasta, surprinsă de frumuseţea ei aparte, o ridicase de lingă o tufă de volbură rătăcită foarte aproape de ţărm şi nu se mai îndura s-o lepede deşi era destul de măricică pentru palmele ei. Ii înşirase o întreagă poveste despre ce voia el să realizeze cu piatra. I-o arătă pe cea neagră şi o convinse că este surioara celei albe şi numai împreună, într-o grădină minunată se vor linişti, după ce s-au căutat atîta vreme fără să se întîlnească, precum soarele şi luna şi că din ele amîndouă, alăturate într-o bună zi va creşte o floare cu petale negre şi albe, nemaivăzută, şi el i-o va trimite în dar ca să-i mulţumească pentru generozitatea ei. Fu aşa de elocvent, incit fetiţei începură să-i dea lacrimile. Aparent, procedeul folosit nu pledează pentru moralitatea lui Eleu, dar în momentul acela însuşi Eleu era convins, poet adevărat răpit de inspiraţia lui, că nu minte. In centrul grădinii sale era aşezată cea mai mare şi mai frământată dintre pietre. Scobită, spongioasă, lividă, suprafaţa ei aducea cu un peisaj devorat de lăcuste peste care a mai trecut, inutil, tăvălugul unui bombardament aerian. Intr-una din găuri plasase un budha mititel din lemn de teck, o boabă dintr-o mătanie budhistă rămasă de la un unchi ce voise să se călugărească în Orient. Nu prea era ortodoxă grădina lui japoneză, dar nu-i păsa. In fond, luase de la japonezi doar ideea, modalitatea îi aparţinea şi nu se putea altfel. însăşi ignoranţa lui, la început, cîtă vreme nu cercetase încă nimic referitor la grădinile Extremului Orient, îl apărase de pastişare. Ulterior, înarmat cu informaţia necesară şi meditaţia, de rigoare, îşi dădu seama că procedase cu ingenuitate şi resinvoltură în spiritul lui Zen, care a zămislit grădina japoneză, deşi trădase, întrucîtva, litera. Omuleţul de lemn, cum se obişnuise să-i spună, nu-l simţea propriu-zis un element antropomorf discordant Interior devenit exterior şi exterior devenit interior — cît de adevărat tîlcuise Kassner simbolica reprezentări. Desăvîrşitului — deci o realitate dincolo de oscilaţiile discrepanţele, fisurile condiţiei omeneşti, înconjurat de pietre însufleţite de cea mai austeră şi mai esenţială frumuseţe, era conştiinţa lor. Făurite de dansul necurmat al apelor, Eleu le aşezase după un ritm potrivit, le semănase, cumpănind îndelung, părelnic neglijent şi ele adevereau acum, pentru unul ca el în stare să le privească fără forfota gîndurilor. Unda nevăzută. Izvorul neştiut al tuturor văzutelor. Vechimea fără vîrstă. Temeiul neîntemeiat. Cuvinte mari, mari de tot, şi totuşi, la fel cu omuleţul pierdut între pietre, neostentative, simple, fireşti, acoperite cu muşchiul veşniciei, stingătorul tuturor strălucirilor neroade, vane... Desirée nu voia să știe nimic de toate acestea. Grădina japoneză era pentru ea trăznaia lui capitală. — Cum poate exista o „grădină" numai din pietre şi cu o pocitanie cît un degetar între ele? In zadar încercă să-i vorbească de grădina Ryoan-ji, numai din pietre şi nisip, la fel de venerabilă pentru japonezi ca Partenonul pentru noi şi să-i amintească de măiestria acestora în a cultiva arbuşti, flori, peluze şi a crea grădini cu toate elementele pe care ea le considera normale şi „la locul lor“. Nu se despărţise de Desirée fiindcă ea îl ajuta să-şi vadă cu un ochi mereu proaspăt grădina. Ori de cîte ori discuta in contradictoriu cu ea, adică aproape totdeauna, manevra în aşa fel ca s-o aducă, fără să bage de seamă, in faţa pietrelor lui. Desirée clocotea nestăvilit, sfruntat, de viaţă, îşi muşca buzele pînă la sînge, îşi frămînta avid mîinile, nările îi palpitau necontenit, dar clocotului ei îi lipsea moartea depăşitoare, valurile ei învolburate nu erau niciodată libere de strîmtori, de neuitare, dorința o înhăța pe de-antregul, dar n-o ucidea. Putea să ucidă pe cel care se împotrivea șuvoiului ei deslănțuit sau nu-l ostoia cît de cît, dîndu-i iluzia unui suprem mai mul împlinitor, însă nu afla în ea însăși ceea ce grădina îi arăta lui Eleu, şi mai cu seamă cînd Desirée se frămînta în faţa ei, viaţa, moartea, ca un singur tot, şi încă ceva, de nespus. DAN CONSTANTINESCU grădina japoneză I « INEDIT ClNTEC E)E TOAMNA de Gala Galaction 1899 • 18 august. Am ieşit din casă și m-am urcat pînă deasupra Bogoslovului. Cîţi n-au călcat pe aici, n-au făcut plimbarea aceasta ! — Sub brazi, m-am plimbat in sus și în jos 0 jumătate de oră. In clopotul din turnul mînăstirei s-au izbit sonor : 6 ore — ale serei. Pe munţii ferecaţi în codri, pe văi, pe plaiul depărtat, se destramă în aur agonia asfinţitului. Depărtările zarei expirau sub un zăbranic sur ; codrii mai apropiaţi zîmbeau, arămii, soarelui în declin. O seară dulce filtra fiori de aur nervilor bătrînei naturi. Şi totul era drag, poetic şi fermecător de inutil; „căci, mai întîi de toate, această natură este ea o realitate obiectivă ?“ — fie ea oricît de frumoasă, sub această despletire a serei... Platon, Kant, Schopenhauer... au spus şi spun că nu ; eu însumi simt că nu ; atunci, ce este ea ? un vis frumos şi neînţeles şi inutil al minţei noastre... — Iată şoseaua pe care venea cel d-întîi, pe care venea cel de-al doilea şi pe care, vai ! am venit şi eu, al treilea... Iată brazii, iată valea, care poate au fermecat privirea lor, iată mînăstirea către care a zburat gîndirea lor, iată potecile pe cari le-au călcat. Dar numai ei ? ah, atîţia alţii, înaintea lor, eu şi atîţia alţii după ei, miliarde după noi ! Ce înţeles au toate acestea ? In viaţă, cred, nici unul. Atunci — o, Moarte ! aprinde-te, luceafăr înţelept şi neclintit, în această seară a visului vieţei mele şi în toate cîte îmi sînt scrise să mai trec pînă la tine. 19 august — Cu toate acestea... — sărmană inimă ! s-o lăsăm să-şi trăiască nebunia-i — atît de dulce şi de tristă această nebunie ! Cu ochii umezi, gîndeam în dimineaţaacestei zile că e cea din urmă a şederei mele în Agapia. Şi sărutările şi îmbrăţişările aveau farmecul duios al ultimelor flori de toamnă. După amiază ne-am luat îndrăzneala să ne furişăm în codru. Ne-am întîlnit sub brazi, deasupra Bogoslovului, şi am pătruns atund prin crengi şi pe sub crengi. Am lăsat şi am ocolit potecile şi am căutat pretutindeni scaunul unui brad tăiat. Din trunchi în trunchi, am tot urcat pînă sub o streașină mai deasă, în umbra căreia zăceau leșurile despoiate a doi brazi. Și pe cel mai gros ne-am odihnit. — Nici un zgomot îngrijitor nu se răscolea prin codru ; arar, numai zborul unei pasări sau fanfara unui corb. Brazii stăteau drepţi în reţeaua lor de crengi. Afunzimile pădurei tremurau în verde brun, prin sfişieturi capricioase şi pe sub arcade ruinate. Cîteodată, un fior prelung cuprindea pădurea şi, printre vîrfurile clătinate leneş, se cerneau în tremur flori solare şi clipea cerul albastru... — Stăteam îmbrăţişaţi şi priveam în adîncire această încadrare a celei de pe urmă zi de dragoste. Eu plîngeam tăcut ; soarele îmi scînteia în ochi şi pe obraz ; „ah, mîine cînd vei închina, spre ora aceasta, amfora ta de aur, nu vei mai afla la pieptul meu pe cine afli azi. Voi fi pe drum, voi fi departe, mă voi depărta neîncetat... Scrie în aur, soare scump, în sufletele noastre, amintirea acestei scumpe zile !“ Și îmi priveam iubita : atît de dulce, atît de dragă, atît de fină ! Soarele îi ilumina figura, îi rumenea obrajii, îi rafina surîsul şi privirea. Şi stăteam îmbrăţişaţi... ; ah dar orologiul din mînăstire nu tăcea. Brazii stăteau făclii în crepuri verzi ; susurul codrului se torcea ca dintr-un caer de mătase ; cerul se clătea, albastru, peste vîrfuri; soarele zîmbea înduioşărei noastre ; vremea, însă se rostea sentenţios, inexorabil, din turnul mînăstirei. — Şi am coborît din streaşină cea deasă, am coborît pe un făgaş de apă, am mai mers cîtva împreună şi ne-am despărţit. Eu am revenit la Bogoslav. Am plîns, am regretat şi m-am rugat, la vibrarea clopotului de vecernie. Am fost la paraclis — acasă — la masă. Şi noaptea a scuturat un giulgiu negru, împuns de stele, peste cea din urmă zi a şederei mele lingă cea iubită. 20 august — Schiţez ziua de ieri. Sufletul mi-e trist. Orele grăbesc în turn. Ultimele îmbrăţişări şi sărutări. Amiaza se apropie. Adio Agapia ! 21 august — Am trecut de Mărăşeşti , în noaptea adîncă zbor către Galaţi. Trebuie să fie 3 ore după miezul nopţei. Iţi scriu această pagină chinuită, în trepidarea vagonului şi sub o lampă de huilă. Vai, sora mea cea dulce, cîtă simţire şi cîte gînduri nu mi-au bătut inima şi mintea, în aceste prime 14 ore, cîte au trecut, cu aripe de jale, peste despărţirea noastră ! Deznădejdea, înduioşarea, amarul negru, filozofia, nebunia... au spumegat în mine, rînd pe rînd. Iţi voi scrie mai tîrziu amănuntele sufleteşti ale acestei ucigătoare călătorii. — Dar Dumnezeu e bun şi mare ! Pe încetul, mintea mi s-a limpezit şi inima mi-a prins să se îmbuneze... Am regretat orbirea mea şi I-am mulţumit Celui Prea Bun pentru toate darurile Lui. Galaţi, 22 august — Ce sfîşietoare sunt ultimele ore ! Acele strîngeri de mîini, mute, acele sărutări umede de lacrimi, acel gînd crud că ochii ce privesc adine în ochii tăi vor rămînea în urmă, în depărtare, vor apune pentru tine. Cea din urmă sărutare, jos pe scară — cea din urmă strîngere de mînă. Mi-am întors capul şi, încă o dată, ochii mei i-au îmbrăţişat silueta fină, apărută în balcon... Şi cînd mi-am făcut semnul crucei, ca la Paşte, altădată, şi cînd trăsura a huruit devale, în suflet mi-au plesnit, bizar obsedante, versurile lui Demetrius : Şi am plecat, iubită, Atît de frînt de vag, de chin, Cu inima sfîrşită ! Ah ! tot ce lăsam în urmă-mi, din mersul trăsurei, pare că se smulgea din mine... ; „codrii, vale, mînăstire... e poate cea din urmă oară cînd vă văd !“ ; dar mai presus de toate acestea — Doamne Indurate ! — inima de care a mea se depărta, silueta fină, pironită în balcon, ochii dulci tremurători de lacrimi, sufletul iubit în care eu mă răsfrîngeam ca într-o oglindă dureroasă . Cui lăsam toate acestea, de ce le lăsam, vai, și cînd le revedea voi ? — îmi muşcam durerea, îmi frîngeam sufletul și mă pierdeam în jale vagă, în disperare risipită. Coșul trăsurei mă înăbuşă ; l-am doborît. O ultimă oară am privit spre turnurile mînăstirei — acolo, acolo, acolo !... In ochii mei, se perindau încet împrejurimile de codri şi de munţi; şi inima se sfîşia în mine şi lacrimile mă învingeau. Am trecut satul Agapia şi cînd a fost să ne apropiem de şoseaua cea mare, ne-am oprit un minut ori două. Am făcut cîţiva paşi pe jos, am privit, cu ochii de deportat, defileul cel verde către care călătoream 50 de zile în urmă, şi am plecat, a doua oară, luînd drumul către Piatra. Am revăzut locurile văzute acum un an, în ziua de 23 iulie. „Ah ! cît de puţin bănuiam atunci caracterul acestei a doua călătorii prin aceste locuri... Care era atunci starea sufletului meu şi care este astăzi !“ Ce era chinuitor e că peste jalea mea soarele se desfăcea în cel mai curat aur , iar munţii clăteau vîrfuri dantelate, sub o aeriană gază albastră. Dar deasupra Agapiei se săpa, în nouri, o boltă sumbră, deasupra Agapiei învineţea durerea. Coboram şi urcam acest pămînt accidentat şi scump, pe care se învîrteau în ochii mei, livezi, mirişti, porumbişti şi crînguri ; şi mi se părea că tot acest pămînt fierbe în clocote de poene, de locuri muncite şi de lunci — aşa cum inima fierbea în mine în clocote de jale. Insă, deodată, în sufletul meu s-a făcut o linişte ciudată. In faţa atîtui neînţeles, atîtor trepidări, atîtei inconsecinţe a bietei inimi Intre opera beletristică şi „Jurnalul“ inedit al lui Gala Galaction nu se pot face delimitări categorice, in ceea ce priveşte mijloacele de expresie, procedeele compoziţionale, confundindu-se in largă măsură. Puterea de evocare, forţa descriptivă, desăvirşitul talent de povestitor, viziunea dominant lirică dar sobră şi plină de substanţă, stilul cu multiple valenţe, seducător prin policromia şi ritmurile lui interioare, care-i asigură o distinctă notă originală, — toate acestea se înmănunchează, intr-un admirabil florilegiu, şi in paginile ,,Jurnalului". In redactarea însemnărilor cotidiene, Gala Galaction a gîndit şi a simţit ca un scriitor. De altfel, încă din 1904, în ,,Intîia scrisoare către Simforoza", prozatorul îşi mărturisea ,,neputinţa" de a se exprima, „chiar in gîndurile cele mai abstracte, altfel decit in cojocul imaginii". Ca şi nuvelele, numeroase pagini ale ,,Jurnalului"* au un caracter fundamental liric, poematic, emoţionează prin autentica vibraţie a sensibilităţii scriitorului, cuceresc prin fineţea şi subtilitatea decantărilor metaforice, exteriorizind o trăire lăuntrică intensă, un spirit reflexiv de nobilă esenţă, comunicînd idei şi sentimente de amplu rezonanţă. Paginile inedite din ,,Jurnal", pe care le publicăm mai jos, au fost scrise in anii 1899—1900, deci la virsta de 20 de ani. In afară de valoarea lor intrinsecă, ele atestă că, Încă de laacea virstă, Gala Galaction iși avea conturată distinct personalitatea sa de remarcabil prozator. Poate că aceste pagini inedite vor fi un îndemn serios pentru cei tineri asupra artei cuvîntului. Teodor VÂRGOLICI omeneşti şi mai ales în faţa searbedei perspective a fluxului şi refluxului nostru sufletesc , ideea morţei s-a înnălţat în mine — statuia clară şi fermecătoare ! Am gîndit la moarte cu o intensitate sălbatică. Şi oferirea dureroasă a sufletului meu s-a transformat in energie de creare literară şi filozofică: „Moartea“, viitoarea mea operă. Şi mă adînceam în visarea ei, cu farmecul propriu meditărei de artist, îndoit cu necesitatea unui punct de greutate şi de sprijin, în furtuna inimei mele. „Unde este siguranţa, unde înţelesul acestui biet şi absurd suflet ? Oh, pentru ce aceste tranşe fără nume ? De ce şi cu ce sens , atîta vag chinuitor ? Pentru ce durerea aceasta, cînd ştiu că n-am să mor de ea ?“ Şi cu forţă asaltam misterul Morţei. Mi-aduc aminte că spiritul meu semăna, în momentele acele, cu un orbit ce-ar căta să-şi smulgă, de pe ochi, perdeaua de întuneric ; acest spirit caută să-şi smulgă, de pe ochi, acea neînţeleasă şi chinuitoare perdea de natură, splendidă şi nepăsătoare, şi de omenească mărginire (desfăşurînd despărţirea, depărtarea şi durerea atît de înţepătoare !) : „Atunci, aceşti munţi, ce mă omoară cu vraja lor albastră şi cu acest adio, tremurat din creste de dantelă, atunci, aceste locuri, acest pămînt îndurerător şi scump , vor fi perdeaua smulsă în lături ! nu vor mai fi , ori de vor fi... îi voi domina vultureşte şi de mii de ori mai mult decît atît. Atunci, despărţirea nu va mai fi, căci spaţiul şi timpul vor pierde tirania lor asupra sărmanei noastre inimi şi fiinţe. Iluzia depărtărei şi a zilelor ce trec şi te sfîşie va fi demascată, şi neînţelesul şi nesiguranţa şi trecătorul vor fi abolite !“ Deci, Moartea îmi apărea liman scînteietor şi înflorit — deasupra, ori deasupra oscilărei neguroase, înserate, a sufletului meu. „Moarte ! soluţie sublimă a neînţelesului problem al vieţei, încheagă-te în cifre de aur şi de nemurire şi de adevăr !... — Nu va mai fi durere, nu vor mai fi capricii de simţire, nu vor mai fi despărţiri sfîşietoare — şi nici minciuna torturătoare a soarelui acesta, cărui îi este deopotrivă să mă lumineze şi azi, cînd nu mai vede, în braţe-mi, comoara mea de ieri — şi nici minciuna acestei naturi ce insultă jalea noastră. Atunci, voi fi răzbunat! căci atunci totul va fi : înţeles, senin, etern, clar şi calm. Ah, desăvîrşita splendoare : nici forţare, nici lacrimi, nici inconsecinţă, nici trepidare, nici nostalgie, nici incertitudine, nici fiori, nici neînţeles — oh, nici neînţeles !“ — Şi pare că uşor, pe aripile dezincarnărei, dincolo de barierile Vieţii, vedeam pierind sub mine : mări albastre cu ţărmuri de horbotă albă, munţi cu plete de codri, aceşti Carpaţi, de pildă, chinuitori, ucigători Carpaţi !... Şi întorceam privirea spre munţii Agapiei, cari mureau şi renăşteau, în drumul meu suit şi pogorît. Era o zi amar de frumoasă. Detaliile lui îşi chemau ecou, în sufletu-mi, pe cel de acum un am Am urcat şi-am descins dealul de lingă Piatra, şi după cîţiva kilometri, am pătruns în oraş, traversîndu-1 fără de oprire, pînă la gară. 23—24 august. Iţi scriu de pe bordul vaporului austriac „Hildegarde“. Sînt 5 1/3 ore seara. La dreapta, am panorama descrescîndă a portului Turtucaia, la stînga apusul soarelui. Am pornit din Galaţi astă noapte la 11 ore. (Cred că lucrul acesta , astăzi ţi l-a spus scrisoarea mea de ieri). Prietenii m-au petrecut la port şi am stat pînă la plecarea vaporului. Am placat pe o noapte fără stele. Momentul întîielor mişcări ale vasului a fost pentru mine o solemnitate sufletească. Luminile portului s-au învîrtit şi au pierit, ca luminile unui candelabru pe care-l tai şi-l sufli. Noaptea a învestmîntat în mister drumul nostru . Dunărea şi-a ascuns ţărmurile ; un somn adînc, legănat de respiraţia aburului, a cuprins vaporul. Am stat cîtva afară. Un vînt rece plesnea în coardele catartului , pe cînd, departe, deasupra înălţimilor Dobrogei palpita, în roşu stins, fulgerul. Priveam Dunărea cum clocotea neagră şi se spinteca în pieptul vaporului. Pe crestele valurilor ei, felinarul de pe catart destrăma reflexe de aramă. Am încercat să dorm — mi-a fost cu neputinţă. A doua zi, înainte de revărsatul zorilor, am ieşit pe pod. O lumină funebră agoniza pe bazinul Dunărei ; ploaia continua, rece, în pleie de vînt ; ţărmii fluviului defilau mohorîţi şi şterşi sub ploaie. Această înfăţişare a Fire adăuga mult la jalea mea ; dar cortul sumbru sud care călătoream a prins să se sfişie. Aproape de portul Cerna-Vodă soarele a jucat în undele Dunărei săbii de aur. De departe, podul, care uneşte cele două maluri româneşti, a tresărit un alb, ca o reţea de painjon, deşirată pe vîrfuri de richiţi. Din Cerna-Vodă, am pornit la 9 1/3 ; de acolo alt port care să mă fi impresionat n-a mai fost decît Turtucaia : un oraş în pantă pe care-l dominează citeva minarete palide şi fine. Ţărmii Dunărei sînt fără schimbare, accidentaţi şi înalţi, de partea Bulgariei, şi cu totul şterşi şi pierduţi în păduri de sălcii, de partea României. Vremea s-a întors de citeva ori, în această zi. Intr-un moment, deasupra ţărei noastre s-a răscolit o furtună neagră şi oţelită. Matrozii au strîns pinzele şi vaporul şi-a incetinat mersul, dar furtuna a trecut, după citeva plesnete de ploaie şi de vînt. 2 ore noaptea. Vai ! despre toate vorbesc în aceste pagini, numai de inima mea —, nu. Credeam că in noaptea aceasta îţi voi continua scrisoarea mea, dar mi-a fost cu neputinţă. 5 ore dimineaţa. Debarc, la Turnu-Măgurele. Iţi scriu aceste ultime rînduri dintr-o trăsură ce mă duce la gară. Cînd vei primi aceste pagini culese cu creionul, răspunde-mi la Roşiori, pe adresa dată. La 6 plec din acest oraş ; la 8 voi fi în Roşiori. Trec pe lingă grădina de la 23 septembrie ! — Sînt perfect sănătos. Dumnezeu e milostiv şi mare. Roşiori, 25 august. Şi în vreme ce scriam scrisoarea 3-a, pe platforma vaporului „Hildegarde“ — peste apele Dunărei, lumina scădea, de la alb, la cenuşiu şi la violet. Oraşul Turtucaia se afunda în zare, făcînd cu casele lui albe impresiunea unei turme de oi risipite pe o coastă, în amurg. M-am oprit din scris ; sufletul mi-era bolnav, fraza ostenită şi anevoioasă. Mi-am încrucişat braţele şi am privit apusul soarelui. Erau 6 ore trecute. „Pentru cea mult dragă soarele a apus... Deasupra Agapiei, munţii şi codrii destramă acum umbra sură a serei“, priveam discul sîngeros al soarelui şi-i vorbeam în gînd de trista şi sfînta taină a inimei mele. Pe discul lui clipea o pleoapă trandafirie — brună, cum ar fi clipit pe ochiul unui vultur rănit pleoapa cea subţire şi internă. Şi încet, sub un polog de purpură cu ciucuri de auri, soarele a expirat vederei mele. Am coborît jos în cabină. Prin ferestrele deschise zările păreau des velur „mauve", iar Dunărea rostogolea în undă-i trandafiri şi violete ; pe nesimţite însă noaptea a cernit totul. Am petrecut această a doua noapte parte în cabină, parte pe pod şi parte pe platformă. Aci nu era nimeni, doar, la urmă, pe roata de dirijare, se frîngea silueta neagră a pilotului, ca pe o roată de tortură : silueta unui demon. Stelele muiau în apă făclii pale stinse, luminile țărmului, făclii aprinse şi trandafirii. Noaptea s-a scurs cu greu, orele întîrziat, chinuitor pe cercul ornicului de pe bord. In cele din urmă, Răsăritul a tresărit blafard. Fluierul vaporului a vestit portul Măgurele. Am pus piciorul pe pămînt, mi-au adus cufărul, am arătat funcţionarului besser (Continuare in pag. 4)