Luceafărul, iulie-decembrie 1969 (Anul 12, nr. 27-52)

1969-11-22 / nr. 47

REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA Biblioteca municipală Odorheiu,Sc. -Iași, ANUL XII 47 (395) Sîmbătă, 22 noiembrie 8 pagini — 1 leu . Oaspetele de onoare Unul din elementele esenţiale ale prozei de substanţă este implicarea politică a scriitorului în problemele societăţii în care el trăieşte şi lucrează. Prin implicare sau atitudine politică nu înţelegem un act simplist şi simplificator. Desigur că pe un prozator aspectele negative sau pozitive ale societăţii îl interesează în aceeaşi măsură ca pe orice cetăţean sau ca pe un publicist, însă pentru el observarea faptului reprezintă doar punctul de plecare, un ecou retrimis în conştiinţă şi amplificat în laboratorul ei de lucru în vederea alcătuirii unui ansamblu cu înţelesuri mai adînci, mai durabile şi de aceea mai acut prin critica făcută, deşi nu direct făcută. Au fost scriitori care, înţelegînd rău această menire, s-au exprimat în opera lor cu mijloacele retoricii, făcînd în mod facil politică prin exagerare sau prin confundarea genurilor. După cum au existat şi alţii care, transcriind realitatea „cît mai fidel’, au trădat-o. O asemenea înstrăinare faţă de arta atît de complexă şi d® reflexivă a prozatorului, i-ar da dreptate lui Stendhal care, referindu-se la politica măruntă şi facilă introdusă în literatură, spune că e ca „un foc de pistol tras în mijlocul unui concert". Şi totuşi Stendhal a făcut politică în sens superior, detestînd politica meschină. Fie că ne-a arătat clerul şi armata în Roşu şi Negru , fie că eroul Mănăstirii din Parma intră în intriga cărţii alergînd în galopul calului plin de praful bătăliei de la Waterloo şi de o admiraţie sacră pentru împăratul Europei, admiraţie ce suferă mai tîrziu modificări de calitate, înseşi modificările politice ale epocii. Cîţi tineri din lume, înzestraţi şi ambiţioşi — întorcîndu-ne la aceeaşi frescă pictată în roşu şi negru — nu s-au simţit suspendaţi în gol, între clasa neavută şi clasa avută, tocmai acest gol distrugîndu-le viaţa, inechitatea socială mărturisită şi de aristocrata Matilde de la Moire ce dădea o lecţie politică nobilimii, punînd nobleţea inteligenţei şi curajului deasupra nobleţei dobîndită numai prin naştere ...Să mai amintim de Balzac ? De secretarul politic şi financiar al epocii în care Romeo ar fi spus : „Te iubesc ca pe un milion !’ De „Posedaţii" lui Dostoievski ? De sumbrele încleştări ale parvenirii din opera lui Faulkner, producînd acele stranii efect® de conştiinţă, acel vîrtej infernal de patimi şi de obsesii ? Cine a surprins, mai adevărat, tragedia răscoalei de la 1907 decît Liviu Rebreanu care nu era nici istoric, nici om politic — fiind prin genialitatea artei sale şi una şi alta aşa cum un mare prozator, ajungînd prin profunzimea intuiţiei artistice la rădăcinile existenţei, se poate substitui oricărei profesii sau cunoaşteri. Există însă — pentru cine înţelege greşit repulsia lui Stendhal faţă de politică, pentru cine se lasă sedus de plasticitatea metaforei, ignorînd secreta tentaţie a triplei sale cariere de ofiţer, de diplomat şi de scriitor — există pentru un asemenea ins posibilitatea unei grave erori. Acea eroare (exact eroarea pe care însuşi Stendhal n-a făcut-o) de a se situa în afara sensului ultim al politicii : locul omului în lume. Socotind numai ambiţia lui Stendhal, de altfel realizată, de a căpăta în stil precizia unei fraze din codul penal (şi codul penal este textul cel mai plin de consecinţe sociale) ţelul său se confunda cu demontarea atentă şi rece a unui mecanism, psihologic p® cît de politic în esenţa lui. Ar fi o concepţie în orice caz ieşită din condiţia marei literaturi, concepţia ce vede în scriitor un simplu „traver” bun să rostească la serbări texte idilice. Această concepţie superficială şi evazionistă ar fi complet străină de datoria povestitorului epocii noastre, profund angajat în destinul tuturor. Şi dacă vom vorbi în termeni fundamentali, în înţelesul în care un scriitor francez comunist afirma profetic mai demult că „era fundamentalului reîncepe" şi dacă vom da literaturii noastre şi omului, grandiosului ei subiect, cu luminile şi cu umbrele lui — un destin — destinul acela sau fatum-ul nostru modern nu poate fi decît Politica, identificînd-o cu eroica străduinţă de eliberare a omului de orice servitute. Proza de substanţă, proza de curaj civic şi artistic, de participare şi de intensitate nu-şi poate găsi un scop mai nobil, vrednic să i se dedice o viaţă de muncă. Discuţia deschisă de revista noastră pe temele prozei a prilejuit pînă în prezent cîteva intervenţii de un real interes. Vom continua să publicăm schiţe şi nuvele cît mai variate, ca un sondaj în ceea ce estetica noastră a numit, cu un termen intrat în obiş- . nuinţa, „diversitatea stilurilor*. Redacţia manifestă toată atenţia şi grija pentru aceste căutări sau experimente, aşteptînd însă ca din mijlocul acestui tînăr şi febril atelier de lucru, să apară glasul ales, glasul inimitabil, care să dea întîmplărilor vieţii noastre tonul prozei de conflict şi de problematică gravă. Sîntem încredinţaţi că acel tînăr va sosi într-o zi, timid, neliniştit de propria forţă a talentului său, neliniştit de darul prea greu şi copleşitor de a mărturisi sincer, fără artificii — faptele povestite fiind strălucirea şi aurul veritabil al artei sale. ÎI vom întîmpina cu dragoste şi cu întreg respectul cuvenit unui oaspete de onoare. ACTOR (Tanagra, epoca elenistică) ÎN ACEST NUMĂR Jurnal de poet de Ion Alexandru în dulcele stil clasic de Nichita Stănescul Poeme de Vaskó Papai Poşta redacţiei de Fănuş Neagu şi Cezar Baltag Opinii despre prozi Scrisul nostru şi timpul Dacă există oameni care şlefuiesc pietre preţioase, există şi din aceia atraşi mai mult de marmoră sau de granit şi de alte roci aspre. Nu materialul determină întîietatea între aceşti oameni, că a optat pentru unul din ele sau pentru altul — fiecare spune ce poate ! Explicîndu-mi înclinarea spre genul literar pe care îl practic nu am intenţia nici să-l clasific între celelalte, nici să-l justific — şi nici să merg pînă la capăt. Aici sînt doar gînduri, picurate, din care s-ar putea construi o teorie numai dacă ar fi necesară... De pildă : Cînd omul simte nevoia să transmită altora ceva din al său, îşi alege calea de exprimare cea mai acordată cu el însuşi, în complexa lui alcătuire spirituală. De cele mai multe ori, poate totdeauna, se naşte cu ea şi o poartă în el supus chinurilor, pînă o găseşte. Iar dacă şi-o ignoră, zadarnic caută alta... N-a fost un singur pictor pe lume, amăgit de vioară. Sau, de pildă , îmi place mai mult muzica simfonică decit cea de cameră, dar totdeodată n-am nici o slăbiciune pentru fanfară ; nu mi-e teamă deci că preferinţele mele ar fi determinate de sunetul penetrant al unor instrumente autoritare. Determinantă este, în cazul de faţă, complexitatea genului. Am socotit totdeauna de altfel, că intre roman şi simfonie există înrudirea cea mai directă, ca să nu adaug cit sunt de asemănătoare prin construcţie şi prin puterea de demonstraţie. Poemul şi liedul, genuri de cizelură, înrudite cu diamantul, exprimă o stare, şi intru aceasta puterea lor poate să atingă sublimul. Romanul şi simfonia unesc toate stările noastre; ele au un program care, chiar dacă nu duce pînă la ultimul gînd al omului, acoperă, măcar prin intenţie şi apoi prin sugestie întreaga lui viaţă, cu toate aspiraţiile. Şi încă îmi plac vitezele mari, cum îmi plac drumurile careduc departe, între ape prefer mările, iar în geometria m-au obsedat polii pămîntului şi ecuatorul. N-am încotro şi mă plimb prin parcuri, din nevoia de mişcare a citadinului; satisfacţia luată astfel e doar musculară şi de loc sufletească. Orizontul este prima escală acceptabilă în trebuinţa de a străbate spaţiul; între un orizont şi altul se scrie o carte. Cînd ai sfîrşit-o, porneşti către alta, fiindcă odată ajuns la termen, s-a ivit un alt orizont în faţă. Asemeni Olandezului Rătăcitor sîntem blestemaţi să nu ne oprim şi să nu ne putem întoarce. Fie binecuvîntată această îngrozitoare pedeapsă ! Apoi : Fiecare epocă a generat un stil care adesea a vrut să le anuleze pe cele anterioare, după ce se născuse din ele. Este o ingratitudine perpetuă și universală, din fericire benignă, fiindcă niciodată pînă astăzi n-a putut fi anulat ceea ce trebuia să rămînă. Dar admit dreptul oricărei generaţii noi de a le contesta pe celelalte, cu condiţia să ţină seama că şi ea va fi contestată. Şi încă mai departe : îmi revizuiesc o carte de acum două decenii; pînă deunăzi îmi plăcuse — azi mi se pare inacceptabilă. Am analizat-o demoralizat, și la fel am făcut cu mine, spre a vedea ce mai poate fi salvat din fiecare. în ceea ce privește cartea, nu-i resping fondul, nici ideile; sunt mult mai vechi decit mine sau secole sau milenii. Anacronic mi se pare chipul cum le propun oamenilor. In douăzeci de ani lumea, supusă tensiunilor foarte înalte, aproape electrocutată, a parcurs etape cosmice. De-ar fi să amintesc doar transplantarea inimii omeneşti şi zborul omului în lună, şi tot e de-ajuns spre a conveni că trebuie să revizuim multe în noi, grabnic şi profund — şi printre altele felul de exprimare. Ideea vecină : Există o literatură care şi-a cîştigat locul permanent în cultura omenirii şi pe care n-o mai poate retuşa nimeni. Nu va fi negată cit vor rezista tomurile, dar cred că, după o vreme, după o oră, se va merge la ea doar ca la o mărturie, cum se face astăzi cu literatura Radu TUDORAN (Continuare In pag 3) ■\ Proletari din toate ţările, uniţi-vă !