Luceafărul, iulie-decembrie 1969 (Anul 12, nr. 27-52)

1969-08-02 / nr. 31

2 AUGUST 1969 1 O carte despre FLAUBERT O monografie dedicată in româneşte unei figuri literare I universale de prestigiul lui Flaubert nu poate fi decit utilă şi binevenită in ansamblul culturii noastre de astăzi. Autorul ei, H. Zalis se dovedeşte a fi un excelent docu- • mentarist, care, sprijinit pe materia unor surse selectate, îşi aplică fantezia reproductivă a bogatului său talent evocator. Autenticitatea detaliilor biografice şi anecdotice se vede confirmată de impresionanta listă finală a cărţilor şi a autorilor consultaţi. Tot acest aparat, pus amplu in funcţiune, relevă conştiinciozitatea informativă a lui H. Zalis, calitate ce se poate aprecia, printre multe altele, in discutarea presupuselor modele reale, care ar fi inspirat fizionomia şi destinul diferitelor personaje din Doamna Bovary. Interpretarea sistematică a operei se precizează şi ea in cadrul unei atente corectitudini. Numai rareori se întimplă, in această privinţă, să nu fim de perfect acord cu H. Zalis. Bunăoară, pe la începutul capitolului Celebritatea începe cu un proces, surprindem următoarea idee în legătură cu Flaubert : „Este cel dinţii mare scriitor al oamenilor mici“. Jocul de cuvinte este frumos, dar inexact. Mai înainte de el s-au ilustrat Gogol, Dickens, olandezul Hildebrand, care, ca mari scriitori, şi-au fixat acelaşi obiectiv. Cu unele mici excepţii de această natură, interpretarea artistului şi a operei se dovedeşte absolut valabilă. Şi totuşi, exegetul şi criticul nu mai prezintă strălucirea biografului şi memorialistului. Faţă de evocarea amplă şi adesea inspirată, a omului şi a vieţii, interpretarea materiei artistice, deşi justă, apare uneori sumară şi incompletă. Desigur că şi aci se impune, in judecata noastră, o anumită distincţie. Concepţia despre viaţă şi societate, aşa cum rezultă din operă — sub rezerva ce ne-o provoacă o prea marcată înclinaţie către sociologism — este bine tratată şi înţeleasă. Nu mai puţin, şi caracterizarea scrisului său prin spirit critic, lucid, ironist, ne satisface exigenţele, in această privinţă. Şi totuşi, in afară de interpretarea lui Bouvard şi Pécuchet — admirabil şi original tratată — sfirşitul oricărui capitol închinat cite unei opere ne lasă invariabil impresia că despre Flaubert s-ar fi putut spune mai mult. Am fi dorit, adică, in locul unei priviri prea generale, să atingem substanţa concretă a acestei creaţii, singura din care ar fi putut să rezulte cit de mare scriitor a fost autorul ei. Ne-ar fi dat superioare satisfacţii o serie de citate ilustrative, comentate desigur nu didactic, ci ştiinţific, pătrunse in concentratele lor subsensuri, atit de revelatoare pentru metoda artistică a lui Flaubert. Am fi dorit ca toate datele privitoare la concepţia operei să se conjuge cu o insistenţă mai accentuată in pătrunderea realizării ei, aşa cum a insistat, pînă la sacrificiu, scriitorul însuşi cind a creat-o, îmi permit aci o scurtă digresiune auxiliară. Cu mulţi ani in urmă, cind Tudor Vianu era incă la o virstă tinără, mi-a mărturisit că a citit Doamna Bovary de şase ori. Faptul mă îndeamnă să presupun — fiindcă n-am mai atins de-atunci cu el această discuţie — că, pină la sfirşitul vieţii, a mai reluat-o de citeva ori. Amintirea lui Tudor Vianu ne evocă cel mai adecvat tratament, care se cere a fi aplicat lui Flaubert. Nici cele mai exhaustive comentarii nu credem să-l îmbogăţească pe cititor in măsura in care ar face-o un asemenea contact asiduu şi neobosit cu însuşi textul său, de unde neîncetat se desprinde cite ceva nou şi surprinzător. Flaubert este un scriitor tot atit de exigent faţă de lectorul său cit a fost şi faţă de sine însuşi. El nu se mulţumeşte să-i înţelegi sensul general, ci pretinde să-i pătrunzi fiecare cuvint, fiecare acord verbal, fiecare cadenţă de frază, şi s-o legi de intuirea adincă, la un moment dat, a personajelor sau a situaţiilor. Chiar dacă H. Zalis se opreşte la unele scene semnificative din romanele flaubertiene, nu avem sentimentul că le cuprinde totdeauna esenţialul. Pentru a evita şi noi generalităţile, să dăm un exemplu concludent. Autorul monografiei procedează cit se pocite de fericit, stăruind, in comentariul Doamnei Bovary, asupra balului de la castelul Vaubeyssard. Nici nu se putea altfel. Totuşi el nu evocă scena in sine, în substanţa ei, ci mai mult in efectele sale, in contrastul supărător, pe care-l încearcă eroina cind pleacă de-acolo şi ajunge iarăşi in mediocritatea ambianţei sale obişnuite. Deşi această trăsătură există efectiv în roman, şi va avea urmări importante în desfăşurarea lui, nu credem totuşi că o caracterizează in mod ireductibil pe doamna Bovary. Chiar dacă nu în aceeaşi proporţie cu protagonista lui Flaubert, putem invoca majoritatea oamenilor, care se simt prost cind trec de la mai bine la mai rău, ştiind că ultima condiţie întregeşte cadrul vieţii lor de toate zilele. Nu in ceea ce seamănă cu alţii trebuia relevată doamna Bovary din capitolul balului la castel, ci in ceea ce alcătuieşte, după cum am spus, caracterul ei aparte, puternic, individualizat, ireductibil. N-am vrea, insă, să criticăm un vag, ci să aducem un sprijin concret, ilustrativ, afirmaţiei noastre. Credem, de aceea, că ar fi fost mai semnificative, pentru înţelegerea naturii cu totul singulare a personajului, unele scene petrecute în chiar incinta castelului, şi in timpul petrecerii. Bunăoară, către revărsatul zorilor, cind balul este pe sfirşite, se deschid ferestrele mari ale sălii festive. Atunci doamna Bovary zăreşte afară pe furnizorii alimentari ai castelului, care au venit disdedimineaţă cu produsele lor. Aceşti oameni simpli, de ţară, i-au adus dintr-o dată aminte de ferma părintească, unde crescuse ea. Pentru o fiinţă necomplexată ar fi însemnat trezirea la realitate din narcoza balului nobiliar. Dimpotrivă, doamna Bovary aderase atit de absolut la cadrul efemer şi iluzoriu al serbării, incit acei oameni, care ii readuceau propria realitate, i se păreau fantomele unui vis îndepărtat şi neverosimil. Este, din partea scriitorului, o demonstraţie genială a puterii de iluzie care o stăpinea pe această femeie pînă la gradul reacţiunii subite de substituire a registrului real cu cel închipuit. Din asemenea momente delimitate, dar de o formidabilă intensitate, se poate reconstitui mai adînc fizionomia personajului decit din urmărirea procesului său general, neaplicat cu stricteţe la un instantaneu concret şi revelatoriu. Or tocmai din asemenea momente semnificative — uriaş prelucrate — este alcătuită marea artă a lui Flaubert. H. Zalis foloseşte cu competenţă unele citate valoroase din diferiţii comentatori pe care i-a consultat. Salutăm, printre altele, reproducerea profundei observaţii a lui Tudor Vianu in legătură cu afinitatea dintre doamna Bovary şi Don Quijote : „întocmai cum eroul spaniol reprezintă figura unui cavaler intr-o epocă in care idealurile cavalerismului se istoviseră, Emma Rouault înfăţişează pe omul romantic intr-un moment in care aspiraţiile lui deveniseră nepotrivite cu epoca . Ceea ce, insă, reproşăm monografistului, ca şi in cazul altor citate ilustrative, este că trece prea repede peste ele. Avem impresia că H. Zalis a sesizat numai caracterul izbitor al ideii lui Tudor Vianu, dar nu şi excepţionala sa fecunditate, în jurul acestei reflecţii ar fi putut să dezvolte o întreagă trenă de observaţii comparatiste. Ar fi putut să deducă anacronismul corespunzător al celor două personaje din contribuţia lecturilor lor desuete, să compare comentariul critic al lui Cervantes asupra bibliotecii lui Don Quijote cu acela al lui Flaubert asupra cărţilor citite de Emma, să surprindă la amîndoi transpunerea integrală a iluziei in viaţa trăită, cu distincţia explicabilă dintre egocentrismul altruist al eroului cervantin faţă de cel egoist-provincial al doamnei Bovary. într-o lucrare ştiinţifică, citatul nu este un scop in sine, ci numai un punct de plecare. Dacă mai adăugăm, la toate acestea, şi folosirea cu totul insuficientă a vastei şi nepreţuitei corespondenţe flaubertiene — mai cu seamă in pasajele referitoare la propria sa creaţie — răminem cu impresia, formulată la început, că despre Flaubert s-ar fi putut spune mult mai mult. în ceea ce priveşte, insă, latura documentarbiografică şi forţa de evocare a unei mari personalităţi, repetăm că lucrarea este excelentă. Ea reprezintă rodul unei efective străduințe pasionate. Cu toate lipsurile sale, numele autorului va rămîne legat de prima mare monografie românească, închinată lui Flaubert. Edgar PAPU \ \ % însemnări despre o familie americană Poate că nu e prea îndreptăţit să scrii despre o ţară în care ai stat mai puţin de două luni de zile, mai ales cînd această ţară se numeşte America, şi reprezintă, de fapt, o uniune de state, rase şi naţiuni, adică un foarte vast şi divers continent. Şi nici n-aş putea să scriu despre Statele Unite ale Americii, aşa cum a făcut Michel Bator, adică transformîndu-mă în prizmă, intr-un focar original şi rebel al relaţiei dintre ea şi restul lumii. Poate că ar fi fost mai bine să rămîn posesorul singular, al celor citeva tablouri estetice, atlantice, ale Americii şi al speranţei că le voi mai revedea cîndva, că le voi completa, că le voi îmbogăţi şi abia după aceea voi căuta albele hîrtii necesare... Dar timpul pare foarte grăbit, şi dacă nu ne-ar fi dăruit decit uimirea acestor două momente , cucerirea atit de elegantă şi de sigură a lunii şi vizita preşedintelui Nixon în această ţară dreaptă şi demnă care este patria mea, tot m-aş simţi obligat să scriu. Dar mai sunt şi altele, şi mai ales datoria lui homo sapiens de a îndrepta acolo unde, conştient sau inconştient, s-a încîlcit, de a şterge umbre, de a decolora miraje, în sfîrşit, datoria de a restabili relaţii curate cu adevărul. Nu pălăria, ci ochelarii Zilele mele americane, atit de puţine cite au fost ele, ca şi nopţile americane, s-au bucurat de două privilegii : primul, că nu le-am trăit ca un turist în triunghiul practic obligatoriu : hotel — transport — loc de exclamaţie, ci în mijlocul unei familii americane, foarte americane, adică îndrăgostită atavic, timid şi incurabil de Europa, integrîndu-mă tot mai firesc şi mai plăcut în viaţa ei de toate zilele. Cel de al doilea privilegiu a fost hotărîrea şi puterea mea de a păşi pe pămîntul Americii fără nici o idee preconcepută, renunţînd la tot ceea ce m-a bucurat sau m-a durut cîndva, la manifestul unor fapte generale, notorii, sau la înţelesul şi subînţelesul multor filme şi cărţi. Am uitat de plus şi de minus, adică am încercat să uit, l-am ignorat pînă şi pe André Maurois, adică am încercat să-i ignorez jurnalele, cele care îmi sugeraseră mai demult însăşi ideea că vizitind America, şi adaug : orice ţară a lumii, nu trebuie să-ţi scoţi pălăria, ci doar ochelarii. Impresiile mele sînt ale mele, în înţelesul cel mai simplu al cuvîntului; probabil că nu vor avea originalitate şi, sigur, nu-şi vor aroga pretenţia de a exprima adevăruri absolute. Societatea americană e foarte variată in actele şi gesturile ei, sint atitea străluciri naturale şi atîtea străluciri aranjate încît adevărul nu se dibuie prea uşor, sau poate că însăşi această varietate neobosită, aş spune , prea harnică, reprezintă adevărul Americii. Poate că de aici acea denumire foarte uzată de ţară a contrastelor , a unei sîrguinţe şi transpiraţii incredibile şi a unei lenevii brutale ; a unei tehnici care înfioară cosmosul şi a unor comunităţi, ca de pildă acei Amish, care refuză orice s-a creat în tehnică, port şi relaţii sociale de la 1600 încoace ; a unei literaturi de cea mai pură valoare, alături de o alta mai nocivă în destinaţia ei urîcioasă decît cancerul sau ciuma, a unui respect atit de pătimaş faţă de lege, încît face posibilă şi cultivă fărădelegea. Contrastele în America sînt însă atit de strălucitoare, parcă anume strălucesc , pentru a obişnui cu dinamica imperfecţiunii, a machete-ului, încît te îndeamnă la hiperbolă, pozitivă sau negativă, şi de aici la optimism sau pesimism, ambele hiperbolizate, e o simplă problemă de temperament personal. E greu să te simţi şi să te găseşti obiectiv în această ţară. Te pomeneşti că o cutreieri prin afirmaţii şi negaţii. Accepţi sau respingi, de obicei , foarte rar te încrunţi sau zîmbeşti. Pînă ce : numai accepţi, sau numai respingi. Viaţa americană nu-ţi prea dă dreptul la contemplaţie. E ca un torent : te ia sau te lasă. Iată de ce, cutreierînd turistic America, ascultînd-o în haite scurte, sau culegînd-o din ziare şi reviste, impresiile vor risca să fie superficiale, indiferent cît de puternice ne vor fi aplauzele sau veto-urile. Ne vom mulţumi să le developăm şi să le răspîndim, negativ sau pozitiv, transformînd o ţară cu credinţe, conştiinţe şi rădăcini într-o ţară a curiozităţilor limită. Dar cel care-şi iubeşte şi-şi slujeşte ţara proprie, cel care vrea ca propria-i ţară să fie respectată şi apreciată corect, cel care vrea să-i fie înţeleasă patria, ca premiză fundamentală a însăşi noţiunii de respect, nu se poate mulţumi cu atît. O, sînt clipe de meditaţie în care sfînta sinceritate personală caută explicaţii. Şi atunci contrastele, şi petardele, şi artificiile dispar, şi dacă norocul te-a eliberat de orizontul îngust şi nevinovat al vieţii turistice, începi să cunoşti America, adică înveţi s-o cunoşti, în alte dimensiuni , cele care au alăturat-o în două momente cruciale de destinul disperat al Europei şi al lumii, cele care i-au conferit adevăratele străluciri şi adevăratele umbre. Iată de ce nu voi căuta metafore noi pentru New York-ul hrăpăreţ în care am locuit, pentru Washingtonul premeditat care mi-a amintit Europa, pentru lacurile uluitor de turistice din nord, şi pentru alte realităţi geografice, naturale sau artificiale ale Americii. Zeul Timp Am fost oaspetele unei familii americane, la care, din o mie şi una de motive, nu mă pot gîndi ca la un etalon, dar nici ca la o expresie foarte particulară a societăţii americane. O familie de intelectuali, ambii soţi profesînd : Mr. Peter Yanker, veteran al războiului pro european, fiind inginer specialist în conducerea tehnică a unei firme industriale cu tradiţie, Mrs. Elisabeth Yanker, asistentă la o universitate de stat, o familie relativ înstărită, cu independenţa economică asigurată, proprietară a unei locuinţe cu grădină şi parc într-una din suburbiile verzi şi foarte căutate ale New Yorkului. Şi fiindcă majoritatea familiilor americane începe de la cinci persoane, voi aminti şi de cei trei tineri Yanker : Garry, absolvent de citeva luni a Universităţii Georgetown din Washington, bineînţeles cu menţiunea Magna cum laude care l-a şi propulsat la Columbia ; Christie, absolventă cu lauri a şcolii de cultură generală şi deci solicitată de mai multe colegii americane ; Peter, mezinul, încă elev, şi deci netulburat de Europa. Ospitalitatea americană e simplă, directă, fără stăruinţe şi efuziuni. Poţi să te adaptezi ritmului familiei care te găzduieşte, sau să-ţi cauţi un altul, particular : libertatea e deplină. Eroisme, sacrificii, supralicitări nu prea există în această ospitalitate. Timpul e atît de planificat în familia americană, încît nici măcar copiii nu au vreme pentru zîmbete şi răspunsuri convenţionale. Desigur, poţi să-l însoţeşti pe capul familiei în cei cincizeci de kilometri pe care-i parcurge zilnic pînă la biroul lui din Manhattan, sau poţi s-o însoţeşti pe doamna Yanker în cei nouăzeci de kilometri pe care-i parcurge de trei ori pe săptămînă pînă la universitatea Rutgers din New Jersey. Vei avea chiar ocazia să schimbi citeva cuvinte, dar vei profita tot mai rar de ea, pentru că îi vei descoperi pe amîndoi foarte preocupaţi. Nimic, nici cea mai cruntă vijelie, nu-l va tulbura pe domnul Yanker din lectura lui de dimineaţă, care, ca aproape a fiecărui american începe cu pagina tranzacţiilor de bursă. Chiar reveria lui intermitentă, vei descoperi repede, nu înseamnă altceva decît calcule şi concentrare. Aceasta se întîmplă în tren. Dar şi drumurile doamnei Yanker, cu maşina, sînt foarte tăcute. La început te simţi străin, stingher în aceste tăceri, sau în programul foarte meticulos, ordonat şi imperturbabil al zilei americane, dar nu-ţi trebuie decît un simplu efort pentru a înţelege că America suferă de o tiranie a timpului, că orarul e cea mai severă lege a Americii. Iată de ce cutezanţele spaţiale sunt anunţate în ore şi secunde cu un an înainte. Există un zeu în America, acest zeu este timpul şi respectul de care se bucură e definitiv. Chiar şi vizitele familiei Yanker sînt cunoscute cu un an înainte, ca şi seara de operă de la Metropolitan, sau matineul cu The Man of la Mancha, sau întîlnirile de familie, sau partidele de bridge, sau zilele de tăiat iarba, sau zilele de cumpărături, sau serile de muzică simfonică ale postului New York Times. Cumulul acestei planificări de familie înseamnă, de fapt, America, precizia, puterea şi seriozitatea ei. La început te intimidezi cînd descoperi această supunere a americanului faţă de zeul Timp. Te intimidezi, apoi te sperii, apoi refuzi, mai ales cînd te gîndeşti la elasticitatea fiorului poetic, la spontaneitatea gîndirii, la peripatetismul aristotelic. Unde e adevărul ?... Dar integrîndu-mă în această planificare a familiei Yanker, atît de înfricoşătoare la început, am simţit după o vreme o senzaţie stranie şi neaşteptată,aceea a libertăţii. Nu e o figură de stil aici, nu e o invenţie personală, forţată. Nimeni nu mă obliga la gesturi inutile, nu mi se impuneau corvezi retorice, stîngăcii premeditate, duplicităţi, mişcări contre coeur. Am înţeles de unde vine sinceritatea americanului, care uneori ni se pare grosolană, veselia lui zgomotoasă, în timpul liber, am simţit esenţa ospitalităţii americane care, eliberîndu-te de convenţii obositoare, te transformă într-un membru al familiei, într-unul din stăpînii casei. Nu ţi se impune nimic. Alegi , te adaptezi ritmului familiei, pe care nici un cutremur nu-1 va schimba, sau îţi cauţi altul, particular. Iar opţiunea nu înseamnă altceva decît libertate. Iată efectul neaşteptat al acestei tiranii a timpului care stăpîneşte în Amne-Hermes şi promenada Dar în America mai există nişte tiranii, sau religii, cum vreţi să le numiţi, care dau, surprinzător, acelaşi rezultat. De pildă, viaţa americană e dominată în aproape toate compartimentele ei de reclamă. Oricîtă fantezie am avea nu ne putem face o idee cîtuşi de puţin apropiată despre ceea ce înseamnă reclama în America. A vorbi despre institute superioare în care se predă şi se cultivă această artă a reclamei, despre agenţii, facultăţi, premii, concursuri, mitinguri care proslăvesc reclama, încă nu înseamnă nimic... Nici dacă vom aminti că în cele două ziare la care este abonată familia Yanker , New York Times, şi ziarul judeţului în care locuieşte, The Record Call, Bergen County, există, în numerele duminicale, în primul peste 700 de pagini de reclamă, în cel de al doilea aproape 400, nu ne vom face încă o idee despre ceea ce înseamnă reclama în Statele Unite. Pe Fifth Avenue, reclama cadourilor de Crăciun se face pe cite 30—40 de etaje. Orice film la televiziune, și sunt posturi care oferă 24 de ore, fără întrerupere, numai filme, (fără întrerupere e un fel de a spune) orice film este întrerupt de cel puţin zece ori pentru a face loc reclamei. La fel, transmisiunile în direct ale marilor întreceri sportive. Ba chiar şi în una din cele mai importante zile ale Americii, ziua rezultatelor alegerilor prezidenţiale, comentatori celebri îşi începeau sau îşi întrerupeau cuvîntul făcînd reclamă laptelui de dimineaţă, sau cornurilor cutărei şi cutărei firme. In fiecare ziar şi revistă există sute de cupoane de reducere pentru diferite articole, încît legenda unor oameni care trăiesc culegînd cupoane din ziarele lăsate cu sutele în trenuri sau în staţii de metrou nu mai mică. Presiunea reclamei e nemaipomenită în America. Marile firme de cosmetice oferă raioane speciale în care tînăra americană se aranjează şi se parfumează pe gratis înainte de întîlnire. Nu sunt economist, nu sunt statistician pentru a calcula în dolari costul reclamei în Statele Unite şi procentul care se adaugă prin reclamă preţului de vînzare a unui produs. Cheltuiala de forţe, de fantezie trebuie să fie enormă... Dar integrîndu-mă în familia Yanker şi asistînd la cumpărăturile ei, însoţite întotdeauna de cupoane, am descoperit cu o uimire de care încă nu pot scăpa un stil de comerţ pe care nu prea l-am întîlnit în altă parte. Sub presiunea cumplită a reclamei mi-am închipuit că voi întîlni un comerţ foarte agresiv, ca în multe ţări ale Europei. Şi cînd vorbesc de agresivitate mă gîndesc la cortegiul de zîmbete, amabilităţi şi exclamaţii care însoţesc o vînzare-cumpărare, în R.F.G., în Franţa sau Italia. îmi amintesc o scenă la Freiburg : după ce am cumpărat o pereche de pantofi, după ce am plătit şi mi s-au împachetat, vînzătorul m-a mai oprit totuşi un minut, aducîndu-mi alte perechi, temîndu-se că poate n-am făcut cea mai bună alegere ! Am crezut că aici se termină, că aici e limita civilizaţiei, amabilităţii şi rafinamentului negustoresc. Mai mult nu se poate, mi-am zis. Dar abia în timpul vizitei în Statele Unite am descoperit, prin absenţă, ideea agresivităţii comerţului. Mici sau mari şi indiferent de specialitate, în aproape toate magazinele americane se foloseşte autoservirea. Clientul e un fel de stăpîn absolut. Nimeni nu-l întreabă nimic, orice ar face, oricît ar scotoci, oricît s-ar plimba prin magazin. Nu ţi se oferă, alegi, dintr-o diversitate înfricoşătoare. Nu cumperi, nu te grăbeşte nimeni, te plimbi, cu sau fără cărucior, singur sau însoţit. Această concepţie a plimbării a început să domine comerţul american. Am văzut în Cleveland, în Philadelphia și Washington uriașe magazine subterane, cu cîte două trei nivele, hectare întregi, înver- Constantin CIURIȚĂ (continuare in pag. 7) CERUL LUI MERCUR de BOTTICELLI (desen în penița) i 4 Comemorări PETŐFI SÁNDOR împlinirea a 120 de ani de la moartea poetului revoluţionar maghiar Petőfi Sándor a fost omagiată în ziua de 22 iulie printr-o manifestare organizată în sala mică a Palatului Republicii sub auspiciile Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, Uniunii Scriitorilor şi Consiliului oamenilor muncii de naţionalitate maghiară din Republica Socialistă România. La manifestare au luat parte János Fezekas membru al Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri, Ludovic Takacs, membru al Consiliului de Stat, vicepreşedinte al Consiliului oamenilor muncii de naţionalitate maghiară, George Macovescu, prim-adjunct al ministrului afacerilor externe, Ion Moraru, vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, numeroşi scriitori, oameni de artă şi cultură, admiratori ai operei lui Petőfi. A fost, de aserpenea, prezent László Gerlan, însărcinat cu afaceri ad-interim al R.P. Ungare la Bucureşti, precum şi o delegaţie de scriitori din R. P. Ungară, care ne vizitează ţara cu acest prilej, alcătuită din Konya Lajos, Fekete Sándor şi Mezei András. După cuvintul introductiv rostit de acad. Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, scriitorul Ferenc Szemmer, criticul literar Aurel Martin şi poetul Konya Lajos din R.P. Ungară au evocat viaţa şi activitatea lui Sándor Petőfi. Manifestarea s-a încheiat cu un program literar-muzical susţinut de actori şi solişti de frunte ai scenei româneşti. O altă manifestare dedicată împlinirii a 120 de ani de la moartea poetului Petőfi Sándor a avut loc in aceeaşi zi la Muzeul de artă din Craiova. Despre viaţa, personalitatea şi opera scriitorului revoluţionar au vorbit criticul Avram P. Fodor, cercetător ştiinţific la Academie, şi Rodica Firescu, asistentă la Universitatea din Craiova. Festivităţile prilejuite de împlinirea a 120 de ani de la moartea poetului revoluţionar Petőfi Sándor, au continuat in ziua de 27 iulie, in judeţul Mureş. Au luat parte Pompiliu Macovei, preşedintele Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, Nicolae Vereş, prim-secretar al Comitetului judeţean Mureş al P.C.R., preşedintele Consiliului popular judeţean, Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, Méliusz Joszef, vicepreşedinte al Consiliului oamenilor muncii de naţionalitate maghiară, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, reprezentanţi ai unor instituţii de cultură şi artă. A fost de faţă delegaţia Uniunii Scriitorilor din R. P. Ungară, condusă de Darvas Joszef, care se află în vizită în ţara noastră. A participat, de asemenea, József Vince, ambasadorul R. P. Ungare la Bucureşti. In cursul dimineţii la monumentul Eroilor de la 1848 din Albeşti, în cadrul unei solemnităţi, au fost depuse coroane de flori din partea organelor locale de partid şi de stat, a Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, a Uniunii Scriitorilor, a Consiliului oamenilor muncii de naţionalitate maghiară şi a altor instituţii. Au fost depuse, de asemenea, coroane din partea Uniunii Scriitorilor din R. P. Ungară şi a Ambasadei R. P. Ungare la Bucureşti. A urmat apoi solemnitatea dezvelirii unei plăci comemorative pe locul unde a căzut poetul, placa avînd următoarea inscripţie: „Aici a căzut, la 31 iulie 1849, marele poet revoluţionar Petőfi Sándor, erou al luptei pentru libertatea popoarelor". In piaţa cetăţii din Sighişoara, în prezenţa a peste 4.000 de cetăţeni, s-a desfăşurat o adunare populară la care au luat cuvintul Pompiliu Macovei, acad. Zaharia Stancu, Darvas József, preşedintele Uniunii Scriitorilor din R. P. Ungară, şi scriitorul Méliusz József. Vorbitorii au reliefat figura inflăcăratului luptător şi poet revoluţionar maghiar, dragostea de popor, încrederea lui în progres, faptul că întreaga sa activitate şi operă literară este un imn închinat libertăţii poporului său S-a relevat totodată că opera lui Petőfi s-a înscris nu numai în istoria literaturii maghiare ci, şi în cea a literaturii universale, precum şi preţuirea de care se bucură opera poetului în România. Cu acelaşi prilej în Piaţa cetăţii din Sighişoara s-a prezentat un bogat program artistic.