Luceafărul, ianuarie-iunie 1970 (Anul 13, nr. 3-26)

1970-05-30 / nr. 22

fluviul cu Transcriem citeva simple notaţii. Nu sosisem bine din Transilvania, de la Tîrgu-Mureş, Sighişoara, Mediaş, Tîrnăveni şi ne-am continuat drumul la Dunăre. Carnetele noastre cu cele văzute dincolo de Carpaţi n-am mai apucat să le folosim, notele scrise în ele au devenit puţine de la un ceas la altul, ne-am continuat drumul spre Dunăre, după ce coborîsem pe Valea Oltului, şi-i simţisem şi acestuia pînda, din defilee la Călimăneşti, spre Rîmnicu-Vîlcea şi Slatina. 13 Mai a fost ziua inundaţiilor Sighişoarei. Tîrnava ajunsă la etaje, cartiere din ,,oraşul de jos" zdrobite şi culcate la pămînt sub apă, strada Ştefan cel Mare, strada Clujului. Nu trece mai mult de o săptămînă şi Tîrnava revine în oraşul pe care îl înecase, aflăm asta cu puţin înainte de a ne îndrepta spre Dunăre. Proza, poezia, eseurile, marginaliile critice care soseau din plin, cu luni în urmă, la redacţia revistei, încetează să mai vină şi să mai apară pe masa redactorilor în aceste zile, autorii nu mai întreabă de lucrările lor scrise sub semne blinde şi fără pecetea grijilor unei ţâri întregi, unii îşi retrag paginile ruşinaţi, cei mai mulţi evită să se mai intereseze de ele. Scriitorii vin fără manuscrise literare la redacţie, ne întreabă ce am văzut în zilele astea, unde am fost şi cînd mergem spre Dunăre, la Siret la Prut. Aflăm că mulţi sînt gata plecaţi intr-acolo, nici unul din ei nu se mai fereşte, dacă are gîndul să scrie despre locurile lovite, că-i va lua altcineva subiectul, că va scrie despre aceleaşi fapte din aceleaşi locuri, în aceste zile şi nopţi pe care niciodată scrisul nu le va putea cuprinde în toată realitatea lor. Scriitorii vorbesc foarte puţin acum despre literatura lor,, rămasă în urmă, şi in tăcerile scurte dintre veştile pe care şi le comunică despre evenimentele ţării se poate bănui şi înţelege că-şi doresc să scrie altfel, şi să-şi reaşeze scrisul pe lucruri fundamentale. La 21 Mai sună sirenele şi la Dunăre, trei sate de lingă Brăila — Vădeni, Baldovineşti, Pietroiu au fost înecate de Siret. Rîul a aruncat în cîteva ore peste lunci, peste şosele, peste păduri, peste case şi peste uliţi, milioane de metri cubi de apă. Calea ferată, şoseaua asfaltată Brăila-Galaţi au fost rupte, Galaţii e un oraş izolat, legătura cu el se face numai pe apă, vapoarele de pasageri circulă din oră-n oră între cele două oraşe porturi, elicopterele după ce au salvat populaţia satelor inundate, patrulează şi veghează peste viituri, amfibiile sunt singurele vehicole care pot pătrunde în zonele cele mai calamitate, transportă neîntrerupt echipe de muncitori, de soldaţi, de tineri voluntari care continuă să salveze bunurile gospodăriilor, ale fabricilor aflate sub apă. Generalii sunt zăriţi alături de soldaţii lor în amfibii. Ca pe un cîmp de front (un front mai teribil decit războiul, mai făcător de dezastre, cum spun cei trecuţi prin două războaie) se desfăşoară, simplu vorbind, una din cele mai mari bătălii. Cu Dunărea n-a fost o înfruntare de atari proporţii nici în 1897, cînd agenţia portului Brăila căzuse sub ane. Acum portul e în picioare, oraşul e splendid, neasemuit de frumos cu străzile lui-grădină, copleşit de miros de flori de salcîm şi de trandafiri, oamenii par calmi, serile n-ar arăta neobişnuite, dar veghea oraşului o simţim, o vedem, în vitrinele magazinelor funcţionează pînă tîrziu televizoarele care dau neîntrerupt imagini trecătorilor despre starea apelor, a satelor, a oraşelor şi câmpurilor aflate sub ameninţare. O chemare continuă de a fi gata, seara şi noaptea, aidoma ca în tot cursul zilei când oraşul e supraaglomerat de vehicolele care aleargă în ajutorul localităţilor din jur, a digurilor, transportând fără întrerupere întăriri spre multele puncte de veghe ale judeţului. Ziua — apa, uscatul, aerul Brăilei arată semne continui de pregătire, — vapoarele, şalupele, pietonii, elicopterele, avioanele trăiesc şi se mişcă în acelaşi consens de veghe, de apărare, de înfruntare. Fetele rîd sub copacii înfloriţi pe străzile curate şi spaţioase, oamenii îşi văd de treburile zilnice, dar totul capătă o strălucire de tăiş şi o tensiune nedescoperită în zilele obişnuite ale acestui oraş frumos ca un basm viu, în care fiecare stradă, fiecare clădire cu veche istorie are o poveste tulburătoare încă, nespusă pe de-a-ntregul, şi niciodată scrisă. De undeva, se simte pînă în parcuri şi pînă în străzile cele mai tăinuite de platani, pînda Dunării. Suflarea fluviului se simte şi se aude, mai grea, mai ascunsă şi mai fantastică decit toate basmele nespuse încă. Apele Siretului au ajuns pînă la porţile oraşului, pe şoseaua dinspre Galaţi circulă fără întrerupere amfibiile. Stăruie în cuvintele spuse în oraş, pe stradă, în sălile de spectacol, pa aleile de promenadă, două date teribile care se apropie, „datele maxime-1 de viitură a Dunării : 4 şi 6 iunie. Au devenit familiare oraşului chipurile geniştilor, pontonierilor în costume de şoc, pînă şi pe autocamioanele civile sînt nelipsite bărcile, prinse ca măsură de prevedere, lingă încărcăturile cele mai simple, mai domestice. Şi oraşul e din ce în ce mai frumos, neasemuit de frumos. In noaptea de 24-25 mai, o furtună, vestindu-l parca pe 4 şi pe 5 şi pe 6 iunie, a grăbit prilejul Dunării de a-şi încerca furia, de a-şi izbi apele şi de a le arunca peste digurile care apără Insula mare a Brăilei. Punctele-cheie ale centurii au fost slăbite, la Măraşu, de pildă, s-au strîns în toiul nopţii, la alarma dată pe insulă, mii de oameni care şi-au reluat lucrul într-un ritm şi cu o siguranţă necunoscute pînă atunci, valurile n-au putut sparge digul. La 27 mai cei veniţi să lucreze la supraînălţarea şi consolidarea digului atinseseră numărul de 14 000. In zilele care au urmat furtunii nu s-a oprit munca pe coronamentul digului, şirurile de oameni urcau sub ploaia torenţială pe terasament mii de saci cu pămînt şi-i aşezau la pieptul malului, primind în plină faţă pleznetele apei, întăreau pereţii cu împletituri de crengi, bateriile mecanice de berbeci băteau stâlpi în ape, tonele de bolovani de stîncă erau descărcate din navele de la Măcin, în timp ce scafandri sosiţi din Constanţa şi Galaţi cercetau la piciorul şi de-a lungul digului infiltraţiile şi grifoanele. Sunt calculate cu precizie cotele pe toată distanţa de 156 km a digului, sunt măsurate cu o rigoare matematică, pericolele nu sunt subestimate nici o clipă, în partea cea mai expusă a digului ca şi în alte puncte sunt acostate, formînd un zid de nave între mal şi ape, şlepuri dormitoare, remorchere, leacuri, cu o dublă misiune, de a slăbi contactul direct dintre viitură şi dig şi de a salva oamenii aflaţi pe insulă şi pe şantierul digului în cazul cînd centura de apărare ar fi străpunsă. Pericolul e mereu prezent, memoria celor petrecute în satele Brăilei barbar inundate de Siret e prea vie,, proaspătă. De pe insulă nu se zăreşte oraşul, nici luncile Siretului, se circulă anevoios pe Dunărea revărsată peste păduri, peste locurile din jurul insulei, dar nu există om care lucrează la dig să nuştie în cele mai mici amănunte întreaga istorie a evenimentelor tragice petrecute în judeţ, înţară în aceste zile. Munca a cîştigat în tenacitate,80 de studenţi bucureşteni, de la Petrol, Gaze, Geologie, de la Institutul de sport, alte zeci de tineri de la Universitate au venit pe insulă şi s-au alăturat echipelor existente, au venit cu corturile, cu sacii de dormit, cu alimentele lor ,ca să nu fie o povară pentru oamenii insulei atât de încercaţi în aceste momente, lucrează şi ei în ritmul fără precedent al celor 14 000, în timp ce pe dig muncitorii, soldaţii, studenţii sunt fără întrerupere chemaţi să lucreze în faţa pericolelor şuvoaielor care au lăsat pe altundeva dezastre — pe cele 72 000 de hectare din interiorul insulei se prăşeşte porumbul şi floarea soarelui cu grija şi priceperea cu care s-a muncit ani de-a rîndul aici în primăverile fără pericole. Şi apoi, insula poate să fi devenit un simbol al tăriei din urmă în faţa apei, pămîntul şi oamenii sunt legaţi pe Insula mare a Brăilei într-o teribilă alianţă, în marea încercare de a da o replică ultimă şi definitivă Dunării nemaipomenite, de a o stăvili şi respinge, de a-i interzice să aducă pustiu şi moarte aşa cum au adus apele în atîtea locuri ale Brăilei şi Galaţilor, în Transilvania, Moldova, Maramureş. Dacă aceasta înfruntare va fi cîştigată, valoarea ei va depăşi preţul splendidelor, culturi agricole de pe cele 72 000 de hectare din Insulă, va însemna ceva imens, o victorie în numele Sighişoarei, pentru Arad, Satu-Mare, Mediaş, Tîrnăveni, Alba-Iulia, Tîrgu-Mureş, pentru cei de pe Olt şi de pe Tiotuş şi de pe apele Moldovei de sus. O victorie cîştigată şi în memoria celor pieriţi în dezastre. Oamenii de pe dig, ajunşi acum la numărul de 14 000, şi-au prelungit munca şi de-a lungul nopţilor, nu şi-au întrerupt lucrul cînd au auzit că sate aflate la cîteva zeci de kilometri de ei au fost înecate pînă la acoperişuri — Vădeni, Baldovineşti — pe ei i-au cutremurat veştile groaznice mai mult decit pe oricare poate, sint într-o încleştare fără seamăn zi şi noapte, sint pe o insulă pe care Dunărea o bate ceas de ceas gata s-o nimicească, aici pe insulă am auzit mai întîi povestea Bătrînului Dobre din Vădeni, de la o rudă a sa care lucra pe dig, lucra şi povestea: bătrînul Dobre a rămas ultimul bărbat nesalvat din satul Vădeni. stătea pe acoperiş lingă nevastă-sa, un soldat i-a aruncat o frînghie să coboare în barcă, dar bătrînul nu prindea frînghia. părea nepăsător, nu făcea nici o mişcare, nu vroia să întindă mîiniie spre frînghie, soldatul se mînia şi mai rău şi îi repezea şi mai tare frînghia s-o apuce o dată, pînă cînd nevasta bătrînului l-a liniştit pe soldat spunîndu-i : „nu te mai căzni, bărbatul meu n-o să apuce frînghia, e orb de mult timp“. ..E adevărat, sînt orb de zece ani, dar azi e întîia oară cînd zic că e mai bine să nu văd", le-a spus Dobre, şi nevesti-si, şi soldatului. Pe digul Insulei Brăilei am auzit mai întîi, că 600 de elevi de la liceele 1, 2, 4 şi 5 şi-au donat uniformele şcolare acum înainte de încheierea cursurilor, colegilor lor sinistraţi. Aşa am cunoscut Brăila şi judeţul ei, mai ales prin oamenii de pe Insulă, de pe acest promontoriu ridicat deasupra Dunării, care rezistă împotriva viiturilor, vrînd parcă să răzbune totul şi să cîştige o biruinţă de care avem nevoie. Ştefan BANULESCU oglinzi sfărâmate Pe dig — Veghe asupra fluviului cu oglinzi sfarmate I Chezăşia dăinuirii noastre Pe o limbă de pămînt, între două dezastre, o femeie ne povestea cum şi-a pierdut casa şi tot ce avea în ea. Se interesa tocmai da acolo şi nu putuse salva, nici la această expediţie decit nişte untură într-o găleată. „Restul nimic, nimic, nimic". Plecase cu lucrurile ce erau pe ea, cu un geamantan în mînă, trebuind să se salveze în cîteva minute, cîte s-au scurs de la semnalul de alarmă şi pînă cînd apa le-ar fi pus în pericol viaţa. Şi arătînd cu mîna, ne povestea cum venea apa, de-a lungul terasamentului înălţat al căii ferate, ca apoi să se întindă pe kilometri, să inunde 12.000 de hectare, trei sate, cîteva sute de locuinţe. Veniserăm cu o maşină amfibie de la Brăila de-a lungul întregii întinderi înecate, pe fosta şosea ce lega Brăila de Galaţi din care, după ce apele au mai scăzut, se vedeau doar vîrfurile pietrelor kilometrice. Camioane şi tractoare zăceau răsturnate, întrunul din ele murise un soldat. Casele scheletice în interiorul cărora se vedea apa, carcasele metalice ale vehicolelor răsturnate devenite obiecte ciudate stînd într-o rină, cu funcţionalitatea ştearsă de poziţia lor nefirească în lichidul verzui, agitat de curenţi contradictorii, totul ne impresionase ca nişte imagini dintr-o altă lume. Ascultam cum vorbeşte femeia aceea energică, cu trăsături ascuţite, cu vorba repezită, muncitoare la Fabrica de conserve Zagna-Vlădeni, şi ea inundată, cînd am auzit-o rizînd. Nu fără noimă, nu ca într-o piesă proastă — rîsul disperării ci foarte firesc, de ea însăşi. Nu putea să pronunţe helicopter corect şi încurcîndu-se a izbucnit în rîs. Tocmai povestea cum unii fuseseră salvaţi de helicopterele armatei şi aici i se împleticise limba în cuvintul neobişnuit, intrat de curînd în vocabularul acestor oameni. Rîsul ei a subliniat naturaleţea povestirii, nu uşurătatea (pentru că ma-i va fi uşor acestei femei să refacă tot ce adunase în ani de muncă), nici acceptarea fatalistă a pierderilor ca un semn al cine ştie cărei pronii, ci luarea bărbată a lucrurilor, privirea realistă, detaşarea necesară pentru a găsi resurse de a lua totul de la capăt. A fost un şoc, viaţa trebuie să continue, nu e loc pentru disperare. Un bărbat cu un geamantan ce rămăsese gol, pentru că nici el nu-şi putuse salva nimic, ne povestea acest lucru destul de înciudat dar cu aceeaşi tărie. Nu resemnare, ci tărie, na- turaleţe, gîndire directă şi practică, justul e-chilibru dintre emoţie şi cuprinderea necesar exactă a realităţii. Atunci parcă sinistra-!ţii ne-au dat curaj nouă, ni s-a deschis o perspectivă asupra marilor resurse morale1 și psihice ale acestor oameni tari, ni s-au integrat multe alte imagini văzute. în ultiimele două zile în acele locuri, soldaţii mun-î cind de zor, dar cu calm, ca să evite o ca-'a tastrofă pentru mari întinderi de pămînt aierabil, bătând pari la marginea digului slăbit de o recentă furtună, alte feţe de ostaşi obosiţi dar capabili de semne prieteneşti, stu- denţii voluntari cărînd saci de pămînt cu uşurinţă sportivă. Un mare consum de energie, o mare desfăşurare de forţe, o mare cheltuială de resurse umane şi materiale în fşă fără crispare, fără scene şi fără exces de cuvinte. Desigur, în momentul calamităţii au fost nu puţine disperări, au fost oameni care şi-au părăsit cu greu avutul agonisit cu trudă, in alte părţi au fost numeroase victime umane şi acestea nu sunt înlocuibile. Desigur, nici pagubele materiale nu vor fi uşor înlocuite şi pe lingă sacrificiile tuturor mai trebuie şi un efort de organizare, inteligent şi susţinut, loc pentru iniţiativele creatoare ale tuturor. Insă există uriaşe resurse în a-ceşti oameni obişnuiţi, greu loviţi în ultimele săptămîni, care reprezintă chezăşia adevărată a depăşirii dezastrului natural. Chiar şi o doză de umor care, desigur, e decent doar la cei greu încercaţi ei înşişi. Calităţi vechi, mereu prezente, dîrzenie adevărată, nu mimată. Nimeni nu s-a îndoit vreodată că vom depăşi acest moment, că viaţa îşi va urma cursul, că vom uita chiar. Insă e reconfortant să observi la faţa locului, la puţin timp după o calamitate de mari proporţii, chiar la cei care au suferit, marile resurse, spirituale in fond, prin care învingem forţe stihinice deslănţuite. Alexandru IVASIUC Cu amfibia pe uliţa principală a satului scufundat Vădeni iii Galaţi Galaţii — odihnă a răsăritului românesc, oraş in care soarele se deschide pe flori şi ipetei, oraş călătorit pe toate mările lumii — Galaţii se luptă azi cu Dunărea şi cu Prutul. Galaţii, oraş învins numai de dragoste, oraşul în care naşte dorul de aventură şi de plecări, se află acum în punctul cel mai îndrăzneţ al aventurii sale : bătălia cu apele dezlănţuite. O luptă eroică a pământiului care nu se vrea sugrumat, a oraşului care ştie să construiască mari corăbii, delfini de fier ce traversează oceanele, care ştie să construiască arcade de oţel pentru uzinele ţării şi să formeze ingineri, a teilor care vor să verse arome peste strada călcată prin timp de un colonel Guza, a florilor care se aprind de fluturi şi de mîngîierea vîntului trezit în sălcii. Galaţii a coborît la Dunăre şi la Prut şi oamenii lui, muncitori, soldaţi, studenţi, înalţă diguri de apărare, baricade împotriva urgiei, brăţară de lut, de piatră şi de lemn, zid al vieţii şi al demnităţii, zid al puterii. F.N. Fotografiile din numărul trecut şi din numărul de faţă aparţin fotoreporterului DUMITRU F. DUMITRU In contextul eforturilor eroice, eforturi menite reconstrucţiei ţării şi înlăturării grabnice a urmărilor catastrofelor naturale, în aceste zile ale durerii şi ale omeniei, conducerea partidului şi statului a hotărît o seamă de măsuri de ajutorare a populaţiei şi a cooperativelor agricole de producție. Hotărîrea acestor măsuri, publicată în ziarele de ieri, subliniind încă o dată structura profund umanistă a societății noastre socialiste, face parte din acele acţiuni care vorbesc prin ele însele :■ Sprijinul și înlesnirile care se acordă pe baza acestei hotărîri vor permite familiilor sinistraţilor să înlăture cît mai repede pagubele suferite, să-şi refacă gospodăriile şi bunurile distruse, să reintre în ritmul unei vieţi normale. Comitetul Central al Partidului Comunist Român, Consiliul de Miniştri şi Consiliul Naţional al Frontului Unităţii Socialiste îşi exprimă convingerea că întregul nostru popor va dovedi în continuare acelaşi spirit de abnegaţie şi devotament faţă de patrie, că va munci cu eroism şi dîrzenie pentru a înlătura total urmările pricinuite de calamităţi şi a asigura pe mai departe o dezvoltare dinamică economiei naționale, înfăptuirea măreţului program de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate adoptat de Congresul al X-lea. Revista Luceafarul se face expresia voinţei colaboratorilor şi redactorilor săi : Marin Preda, Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Fănuş Neagu, Nicolae Manolescu, Ştefan Bănulescu, Alexandru Ivasiuc, Marin Sorescu, Constantin Ţoiu, Grigore Hagiu, Sânziana Pop, Gheorghe Istrate, Virgil Teodorescu, Tita Chiper, George Ivașcu, Pop Simion, Teodor Mazilu, Adrian Păunescu, publicînd in acest număr mărturiile lor despre locurile unde s-au aflat în aceste zile și despre oamenii pe care i-au cunoscut in momentele dramatice ale înfruntării cu apele Dunării.