Luceafărul, ianuarie-iunie 1970 (Anul 13, nr. 3-26)

1970-02-21 / nr. 8

TRESTII CU UN MURMUR VERSATIL Furtuna se dezlănţuise în zori şi mă prin­sese dormind pe galeria de lemn acoperită de crengile viţei sălbatice. Era în iunie, la solstiţiu, un dezechilibru brusc al dreptei îm­părţiri efemere ca orice egalitate, tunetele şi trăznetele subliniau acest lucru. Rafalele de vînt pulverizau stropii de ploaie printre frunzele puternice ale verii care mă apă­raseră un timp, (cred că mă apăraseră) cum dormeam întins în şezlong somnul meu de vizuină. înainte de a aţipi, ştiu că la asta mă gîndisem ultima oară, lăsînd pleoapele în jos peste stele, cum poţi să fii in­tr-un bîrlog, într-o vizuină căptuşită de frunze, fiară privind cerul înstelat. Mă tre­zisem muiat de ploaie şi mai stătusem o vre­me în bătaia picăturilor, primind cu o plă­cere speriată biciuirea, cu ochii deschişi în întunericul răcoros al zorilor de iunie miro­sind a petunii, zicîndu-mi, murmurîndu-mi sau doar ascultând glasul, nu contează : „tu eşti ori ţap ori duhovnic“ — vocea şarpelui părăsind pielea moartă, plecînd renăscut mai departe în erezia scânteietoare a lumii. Trăsesem şezlongul mai lîngă perete, lingă scoarţa de var a peretelui pe care am pi­păit-o cu palma ca să-mi dau seama dacă ploaia ajunsese pînă acolo, iar suprafaţa ei neprietenoasă îmi dăduse din nou vestea a­­ceea rece, impunătoare „mai e totdeauna, băiete, ceva şi în afară de tine“. Dar vijelia se oprise în cele din urmă, mii de tot, oricum vîntul avea o presiune normală, făcînd cren­gile viţei să se agite uşor, cu un fîşîit intim de toamnă ; era frig, frig de­ a binelea, par­că iar fi venit toamna, ploaia stătuse în mod cert, dovadă ţîrîitul cişmelei din grădina ală­turată ce i se auzea atît de clar, însoţit de mi­rosul violent al petuniilor — trebuia să i se pună, în sfîrșit, robinetului, o garnitură ; să stai în casă cu doi bătrîni maniaci, fiecare cu ale lui, bătînd cuie, dregînd, prefăcîndu­­se că mai au o groază de făcut, cînd nu mai e nimic, dar absolut nimic sub trecerea nive­latoare a timpului, și niciunuia să nu-i dea prin cap măcar să repare cişmeaua... Luam în primire, resemnat, încă o zi de şedere şi de nemişcare forţată. Furtuna tre­­cînd, nu-mi mai rămînea decit să aştept ră­săritul, dacă avea să fie vreunul. Pe urmă, ca în fiecare dimineaţă, pe galerie va ieşi în­­tîi bunicul cu Greta în braţe, pisica lui albă, apoi şi tata şi vom bea cafele şi vom mînca dulceaţă, pălăvrăgind, iar mie care nu mi se întîmplă nimic, decit în vis, mie îmi va veni rîndul să povestesc ce-am visat (se-ntîmplă des nici visuri să n-am, şi-atunci inventez), în dimineaţa aceea era simplu : îl visasem pe Sterică, bunul meu prieten din copilărie, şi monumentul cu vulturul care vorbea. Era monumentul eroilor din tîrgul nostru din care plecaserăm imediat după război, o co­loană urâtă de marmoră neagră şi cu un vul­tur ţinînd în pliscul căscat o cruce şi un bec electric ascuns într-un petec de celofan roşu, cel mult dacă-l vedeam o dată pe an arzînd de ziua eroilor, după aceea nu mai era bun decit să tragi în el cu praştia, iar eu cu Ste­rică trăgeam, dacă îl nimeream, scotea un pocnet de dop smuls cu tirbuşonul, ca şi cum pasărea ar fi cloncănit deodată, punîndu-ne în vedere ceva, și, în vis, ne pusese, adică ne avertizase, de fapt, nu pe mine, pe celălalt: „Ascultă, Sterică, — spusese răspicat vultu­rul scuipînd din plisc unul cîte unul ciobu­rile becului spart — să nu te prind că te duci sîmbătă la gîrlă că te-neci“. Apoi pe rambleul înalt al căii ferate apăruse găzarul lung de bărăgan. Aţipisem din nou ghemuit un şezlong şi se făcea că soarele cîmpiei răsărea printre cis­ternele negre şi printre cabinele frînarilor, împiedecînd răsăritul, făcîndu-i bucăţi-bu­­căţi, era ca atunci cînd fugeam spre tîrg să ţip ajutor, Sterică se-neacă, şi trenul îmi bara trecerea, iar cînd tata întîi, nu bunicul, a strigat bună dimineaţa, ieşind pe galerie, şi m-am trezit iarăşi după un somn scurt şi adine, somnul din zori, înfăşurat în frigul ră­săritului meu ca într-o rasă aspră de călugăr (ori într-o piele de ţap ori duhovnic, tot una) ziua era senină, frumoasă, una din acele zile cînd oamenii spun, cerul curat nu se teme de trăznet. Bătrînul făcea exerciţii de înviorare pe galerie. Firul de apă al cişmelei se auzea că­­zînd pe lespedea de piatră între flori. Făcea gimnastică în halatul lui vechi chinezesc de mătase galbenă cu doi dragoni negri pe spa­te care se luptau, mama nu putea să suporte halatul acesta, spunea că e de actor ori de cîntăreţ de operă, în orice caz nu de profe­sor, şi încă de unul care preda Rezistenţa materialelor la politehnică, dar de cînd mama murise, tata îl purta zi de zi, era ca şi cînd şi-ar fi regăsit libertatea. în picioare avea papucii săi moi de voiaj, cumpăraţi odată cu halatul — pe căptuşeala plicului, tot de piele, încă mai vedeai scris şters „Djaburov“, numele unui magazin de lux din capitală dinainte de război. Un bărbat trebuie să aibă cîteva lucruri fine, îmi explica el, deși asta suna mai curînd ca justificarea unei slăbi­ciuni, cum și-ar fi­­apărat cochetăria în fața mam­ei, dacă ea ar mai fi trăit. —• Te-ai lămurit, sper, cum e cu cele trei Sigma, începu el conversaţia ca în fiece di­mineaţă, după cîteva observaţii asupra fur­tunii şi ploii — gîfîind uşor de efort şi nete­­zindu-şi cu­­amîndouă palmele firele rare de păr de pe craniul pleşuv. De cînd ieşise la pensie şi nu mai avea auditoriu, îmi ţinea a­­proape zilnic prelegeri de Rezistenţa materia­lelor „pe înţelesul orişicui“. Eram încă amor­ţit de frig şi am aprobat morocănos. Exact de asta nu-mi ardea, de cazul celor trei Sigma. — Cel mai interesant totuşi, ca valoare morală, rămîne Sigma de rupere, continuă el să vorbească singur, înviorat de aerul proaspăt, rezistenţa materiei capătă deodată , un curaj omenesc, ceva stoic, ceva din Sene­­t ca... momentul în care oţelul cedează, nu înainte de a se mai cabra o dată, de a se în­­tari cu o încordare supremă, ca a oamenilor PP înaintea morţii, plusul acela brusc de luci­ditate,­­cînd îţi aminteşti într-o secundă toată viaţa, şi ce este ciudat este faptul că mate­rialul, deşi nenatural, are o comportare si­milară cu un comportament natural — ma­terialul, creat de om, parcă ar fi împrumu­tat caracterul omului, şi-l împrumută, efec­tiv, tot ce se construieşte sîntem tot noi, oa­menii, văzuţi în ipostaze diferite — soarta noastră este comună, a materiei vreau să spun şi a spiritului, aproape aceleaşi legi. Am întors capul şi l-am privit. Totuşi, ori­­cît de pisălog ar fi fost, vorbea frumos cîte­­odată, nu puteam să n-o recunosc. Şi teoria aceea a lui cu „cineva care înghite prea multe“, căruia îi este dat să rabde ceva peste limita de răbdare omenească general admisă ori presupusă. Cu podul de fier peste care trupa nu trebuie să treacă niciodată în cadenţă, ci în paşi civili, de plimbare, cit mai pre­făcuţi, pe furiş, ori tiptil, dacă se poate, pen­tru a înşela înjghebarea, sau jocul rezisten­ţelor de sub picioare, joc hotărât să cedeze pînă la urmă şi să se rupă, în faţa unui ritm prea insistent mecanic şi prea brutal, în e­­xercitarea sa îndelungată (ritm cu totul stră­in de alcătuirea naturii fizice universale, îmi atrăgea atenţia)... acel om suportînd, nu prea multe —­ diversitatea puţind fi totuşi salvatoare, ea înscriindu-se, da fapt, în legile jocului — ci prea mult, adică una şi aceeaşi mişcare imposibilă, în mod mecanic şi stupid repetată asupra lui, cu toată obsesia, cu toată­­presiunea exercitată asupra unui sin­gur punct deja slăbit... în fine, omul acela crapă cînd nici nu te aştepţi (tata habar n-avea că exact aşa aveau să se întîmple lu­crurile şi cu el), tot astfel cum trupa ple­­cînd într-o prea frumoasă dimineaţă cu soare la instrucţie şi cîntînd în cadenţă mar­şul ei bărbătesc şi avînd o încredere perfectă în podul de care se apropie şi peste care a trecut de atîtea ori nepăsătoare, cu aceeaşi mişcare viguroasă, rarp-rap-rap-rap, mişcarea ce ne umflă pieptul de mîndrie la parăzi... ei bine, podul, în faţa unei asemenea lipse de fineţe, nu mai vrea, podul nu mai suportă această mişcare, prea lipsită de subtilitate, podul nu mai vrea să-i audă pe trupeţi răc­nind . O fată blondă şi drăguţă o dată tre­cea... şi se duce dracului, „fleşează...“ zicea tata, care studiase în Franţa ş­i l­a un b­ref et catastrophique désir de fléchissement... o dorinţă de a nu mai lega mai de mal, şi se dărîmă cu o dezordine a liniilor de sprijin şi cu un vacarm imposibil de imaginat, pen­tru că nimeni nu putuse să-şi facă pînă a­­tunci o imagine a procesului lent de slăbire a rezistenţelor şi de uzură a materialelor, prin exces, prin lipsă de grijă şi prevedere. Destinul — adăuga el patetic, cu una din comparaţiile lui pedante de om de ştiinţă ispitit totuşi de literatură — e cîteodată un comandant cu pieptul aurit care trece peste noi prea semeţ şi prea apăsat, cu grija de a păstra un ritm al lui, numai al lui, obsesia sa, dar şi spinările noastre, îţi spun, ca şi metalele, au legile lor precise, iar cînd ele vor renunţa de a mai fi pod, un pod de carne pentru paşii aceia grei şi gigantici... „Pascal“ — suflasem în ziua aceea ca o pa­­rolă salvatoare, privind drept înainte prin­tre crengile de viţă sălbatică spre curgerea din grădină, amintindu-mi picăturile scurse de pe lopata vîslei rezemată într-o zi de re­verie pe marginea luntrii, cînd, apa prelinsă în soare, strop cu strop, înapoi în iaz, de pe metalul protector al lopeţii, bătut în ţinte şi care sclipea, dînd fenomenului nimbul unei revelaţii, făcîndu-mă să înţeleg că nici o izo­lare nu-i posibilă şi să înţeleg unitatea şi legea căderii, ori readunării la loc, legea în­toarcerii în matca comună şi ce anume con­diţionează sfâşierea brutală, izolarea trecă­toare a picăturilor distincte, grăbite să re­intre în somnul elastic şi imit al apei ; şi iazul cînd secase şi mă plimbasem peste mâlul de pe fund uscat, cenuşiu şi pleznit în toate direcţiile, un desen cu figuri ca-n zaţul din­tr-o ceaşcă de cafea, iazul cu patine de os, iama, înainte de a seca, transforma­rea lui într-o spinare vînătă­­de gheaţă, în­­găduindu-ţi (la fel ca un pod) să atingi în linie dreaptă, fără nici un ocol, punctele cele mai îndepărtate unul de altul; iazul, vara, nu gîrla gălăgioasă, cu ţigăncile goale de la Cotul ţiganilor, cu Gioaca născîndu-mă în întunericul din beciul nunţii de joi unde fu­sesem un domnişor alb, domnişorul lor alb şi dornic de amestec ; iazul, vara, cu cealaltă parte sau faţă a verii mele, de fugă şi teamă, ademenit de trestiile aurii şi sticloase, de şoapta lor trădătoare, de murmurul lor ver­satil... „Pascal“ — spusesem traversând în memo­rie iazul pe patine de os ca iarna, direct, cînd, cu spaimă, îl străbateam pe linia care vara cerea cel mai mare ocol, trecînd peste suprafața lui lucioasă, cu peştii circulînd de­desubt, de la firul neîntrerupt al cișmelei, pî­nă la corul trestiilor comentând tragedia. „O trestie flexibilă care se îndoaie, fără eroi­cul „Sigma de rupere“ al oțelului“ — stabili­sem fulgerător legătura. Fusese o concesie făcută tatei, spre a-i da curaj, deși nu cre­deam că flexibilitatea poate fi o victorie. Bătrînul bătrînului, bunicul adică, venise cu dulceaţa şi cafelele, împărţea bombănind farfurioarele cu dul­ceaţa preparată de el. Era de vişine, dul­ceaţa care-i plăcea cel mai mult. Am dus la gură linguriţa cu boabele negre, scofîlcite, înecate în sirop. Erau ca nişte prunci mici de faraoni, fierţi de bunicul, preparaţi după chimia lui de preot destrăbălat al plăcerilor rafinate. Tata se dusese o dată la Lupeni să verifice galeria nouă a unei mine, stătuse 20 de ore sub pămînt. Credea că nu mai vede lumina soarelui, atunci intrase prima dată în subteran, şi ieşind, direct în mijlocul­ unei cîmpii cu livezi printr-un alt puţ, decit cel pe unde coborîse, văzuse la suprafaţă în pli­nă natură un vişin copt — „era vişinul pro­totip, vişinul unic din rai“, spunea el cu grandilocvenţa lui. Am lăsat jos dulceaţa, ca un pelerin obosit; un pelerin umil al ţarinii, care, neprevenit, merge şi merge (plăcere a mişcării, atît de refuzată mie !) fiece pas fiind o descoperire care nu intră în nici o alcă­tuire sigură : capcane doar, mereu capcane, vesele, îmbietoare, tufişuri răcoroase în um­bra zilei, unde sclipesc ochi batjocoritori sau tulburi, făcîndu-ţi semne complice, n-am murit, n-am murit, cine crede că am încetat să mai fim, se înşeală, nu vom muri nicio­dată, sîntem, sîntem aici, silfi, naiade, satiri, propriile voastre feţe şi­ înfăţişări refuzate, din ipocrizie, din degenerescenţă şi pe care noi vi le păstrăm, vi le păstrăm, să vi le res­tituim cînd vă veţi întoarce la noi, cînd vă veţi da seama cît aţi greşi­t. Am băut un pahar cu apă. Bunicul, după ce ne servise, scosese un scaun pe galerie şi se aşezase în­tre noi cu Greta în braţe. Tata detestau pisi­cile, suferea de astmă. Se plîngea că lasă peste tot fire invizibile de păr pe care le în­ghiți fără să știi, obturând totul în organism, înotînd nevăzute și în sosurile mîncărurilor. Mă așteptam să spună strîmbîndu-se : „Fugi cu pisica dumitale de-aici!“ dar se stăpânise. Greta, da, stăpînea cheia lucrurilor. Greta înfășurată în bandelete unse cu dulceaţă de vişine de bunicul, Greta, necredincioasa. „Pe timpul meu“... vorbea bătrînul. „Pe timpul meu“, răspundea bătrînul bătrînului. Ce nu încăpuse în anii nici unuia dintre ei, rămăsese închipuire : povești, cum ar fi fost, dacă n-ar fi fost. Trebuia să mă pregătesc să încep să spun şi eu într-o zi, „pe timpul meu“, să intru în libertatea tristă a unei po­veşti, iar timpul meu era găzarul de bărăgan, sau gîrla, sau dispreţul cîmpiei. Soarele bătea în crengile viţei, luminind galeria cu pete tremurătoare. Priveam trecu­tul printre frunzele puternice ale verii... NUNTA DE JOI In vara de demult, cînd se înecase Sterică, şedeam în pîntecul Sărăţii, bolborosind cu de CONSTANTIN ŢOIU apa pînă la buze, cu nisipul surpîndu-se sub tălpi, duşi de curent spre Cotul ţiganilor, spre locul lor ales, rezervat ori impus, pri­vind de la cotul nostru mai vechi şi mai larg, al românilor, ţigăncile goale, peste faţa grilei plină de dire lungi de păcură şi care după abator se amestecau cu şuvoiul de singe al vitelor sacrificate. De aici înainte nu se mai scălda nimeni pînă la viile lui Hagianof de la Manasia (sub malul cu vii şi cu sîrrr­ă ghimpată se înecase Sterică), sîngele avînd tot răgazul să reintre în ceea ce nu se poate numi sigur de la prima vedere, sînge. Astfel îneît ei, sloboziţii, fiii Indiei — cum le spu­nea tata — erau şi aici încolţiţi, împinşi pînă la marginea spurcăciunii, abatorul, şandra­maua aia mare de lemn aplecată într-o parte, de la nord către sud, cum bătea crivăţul şi care la început fusese cinematograf de vara, pe vremea filmului mut, „Cinematograful Tomescu“, înainte de a părea Vorbitorul cu sala nouă Royal -r- cînd dincoace, în clădirea de lemn părăsită primarul avusese ideea să toarne ciment pe jos, cu jgheaburi de scurge­re, în bună regulă, cu puţuri de piei şi cîrlige, tocile şi guri de apă, — ceea ce îl făcuse pe el, pe primar, la inaugurarea ţi­nută afară într-o zi de mai, în faţa abatoru­lui împodobit cu ghirlande de verdeaţă, să încheie vesel: „După cum vedeţi, domnilor, orice se poate transforma în orice" — şi unde răcneau toată ziua boii izbiţi între coarne de Carabulea, jertfitorul, decăzut din arta lăută­rească, băiatul lui Carabulea bătrînul, con­trabas­istul... La nunta jertfitorului (cu numele ăsta figura pe statul de plată al primăriei, frumos cali­grafiat cu cerneală violetă şi cu nişte iscăli­turi orgolioase de oameni care ştiau că există slovă cu slovă prin înseşi înfloriturile lor aşternute pe hârtie) făcusem pariul acela cu Sterică, cu două zile înainte, la nunta de joi, că intru în beciul cu ţigani doborîţi, fiindcă Sterică se înecase sîmbătă. Era un pariu de curaj. Pe cel de joi îl câştigasem uşor, sîm­bătă însă, cînd ar fi trebuit să mă arăt cu adevărat îndrăzneţ, pierdusem, şi cel mai mult mă usturaseră vorbele învăţătorului Năiţescu care apăruse pe mal, după înec, după ce Sterică şi Cîciu fuseseră scoşi din apă încleştaţi unul de altul, cu greu despăr­ţiţi şi culcaţi alături cu faţa în sus între că­tini, din strînsoarea lor disperată, ca şi cum ei, acolo, sub vârtejul grilei ar fi încercat să realizeze o altă formă a corpului omenesc, mai rezistentă (proiectul refuzat al unui zeu beţiv şi ursuz) — pentru că, ăsta, Cîciu, idio­tul tîrgului, venind beat de la culesul viilor de la Manasia, pe poteca de pe malul înalt paralelă cu sîrma ghimpată, sărise să-l scape și se înecaseră amîndoi... pe cînd eu, fug după ajutor, sau de frică, în amiaza cîmpiei dispreţuitoare, sub rambleul căii ferate îmi taie calea, vine găzarul lung de bărăgan, cincizeci de cisterne murdare, lucioase nu­mărate şi răsnumărate de atîtea ori cînd puneam cuie pe şine, şi, stupid,­­sau tot de frică, alerg în sens cu mersul lui, cînd ar trebui să o iau invers, îndărăt spre coadă. Seara la lumina luminărilor aprinse intre cătinele de pe mal, Sterică,­ gol, nebărbat, lîngă Cîciu, ghebos, păros ca o maimuță, zace vînăt, surîzător, ca un înger de piatră, un înger rătăcit pe malul Sărăţii, „copilul cel mai inteligent“, spune învăţătorul Năi­ţescu, sosit şi el pe mal, cel ce face la şcoală disecţii pe şobolani peste care presară sare sgrunţuroasă de bucătărie, care este şi poet de maxime puse în versuri şi de sentinţe şi care între nuielile subţiri ale cătinelor, între luminări şi adormiţi, spune ridicînd deodată glasul — ca şi cum pînă atunci ar fi meditat mult la ce avea să zică : „Sînt unii care se nasc trădători, aşa după cum alţii se nasc eroi“. E ca începutul unui discurs funebru pe malul înserat al Sărăţii curgînd indiferenţă, pustie, lumea strânsă, tace, aşteaptă să continue, dar el nu mai a­­daugă nimic, iar noaptea, capela părăsită din cimitirul nostru ortodox urît de cîmpie, fiind­că biserica e închisă, popa a plecat cu cheile la el, dracu ştie unde, capela în care au fost puşi provizoriu, va lua foc de la luminări şi de la toate coroanele vechi de hîrtie înghe­suite acolo de la toţi morţii şi vor arde ca un rug meschin, un rug de ridicole regrete e­­terne, prefăcîndu-i un scrum pe înecaţii sur­ghiuniţi acolo, ca şi cum proba apei nu ar fi fost deajuns ; astfel incit, a treia zi, după ce popa venise cu cheile şi se făcuse înmor­­mîntarea, în carul cu boi se puteau vedea în loc de coşciuge două lăzi mici cu cenuşă, Ste­rică şi Cîciu, iar Camen, bulgarul, croitorul adventist tulburase şi ce mai rămăsese lim­,­pede sau întreg, cu discursul lui tîmpit, cînd oprise convoiul în mijlocul străzii lingă pră­vălia lui Gîndac.) „Aceasta nimeni nu va e­­vita — zbiară în faţa boilor paşnic opriţi. Omule, nu fii vanitos ! Aici totul e gata ! Aici praf şi miros urît! Scrum şi vierme rău! Moartea şi mormîntul compuinînd soarta fie­cărui om de la care nimeni nu poate scăpa repetîndu-se înaintea noastră în fiecare zi şi ore, ne dau înaltă şi instructivă lecţie de deşărtăciunea vieţii pămînteşti“. „Hai, Ca­men, termină, îl întrerupe popa Gheorghe, lasă, am ţinut eu predica în biserică, haide că mai avem de mers“. „Aceasta nimeni nu va evita ! urlă croitorul, cu o voce atît de puternică, îneît boii îşi clatină capetele fă­cînd să se legene crăcile de salcie legate de coarne cu fire de lină roşie. Moartea egalează pe toţi ! Bogaţi şi săraci! Distinşi şi simpli! Intelectuali şi analfabeţi! Mormîntul pe toţi va egala ! Hai, mină, popo !“ strigă Camen scos din minţi, făcînd semn că înmormântarea era liberă, iar lumea care râdea, incepu să strige: Pisica ! Pisica ! se fac priculici. Cîţiva dădeau cu pietre, dar ea tăiase drumul căruţii care tocmai se urnea, fugind spre şopronul pră­văliei şi prin sita unei răsuflători, alunecase în beci la Gîndac. Parlagiul ne primise vesel şi gătit — pe mine şi pe Sterică — în sala pătrată cu ga­­zorniţă în tavan şi lanţuri colorate de hîrtie creponată, a prăvăliei lui Gîndae, unde a­­veau loc şi balurile de sîmbătă seara. Mirele purta o cocardă mare în piept, părul lui ne­gru şi des strălucea de untdelemn, pieptănat lins spre urechi, cu o cărare albicioasă în mijloc, care îi împărţea capul în două părţi egale cu două şuviţe ridicate ca nişte aripi pe tîmple, de grăsimea aşternută gros ca pe o carabină ţinută la rastel. In picioare avea nişte pantofi de lac ţepeni, care nu fuseseră niciodată ai lui şi care la cea mai mică miş­care îl făceau să se strîmbe şi să-şi muşte bu­zele vinete şi cărnoase ; ceva mai târziu a­­veau să se descalţe rămînînd in ciorapii albi şi cazani de bumbac care reuşeau să-i aco­pere picioarele pînă la marginea pantaloni­lor golf maro în carouri, cum purta boierul Fotescu cînd pleca la vînătoare, lăsaţi mai jos, cu cataramele încheiate între genunchi şi glezne, pe muşchiul gambei. Peste panta­lonii aceştia atîrna o redingotă tocită veche cu un luciu verzui, strimtă în umeri şi care îl făcea să-şi ţină braţele depărtate, ca şi cum s-ar fi pregătit să se ia la tinată. Redingota, fără îndoială, era a lui taică-său, gloria lău­­tărimii din tîrg, care cîntase două ierni la rînd la cazinoul din Sinaia şi despre care circula anecdota cu lumina care se stinge şi ţiganii care continuă să cînte pe întuneric după ureche, dar cu el se întâmplase invers — (tot într-una din cele două ierni ale succe­sului său de la Sinaia) el, pe întuneric, tăcu­se deodată pe cînd, ceilalţi scîrţîiau mai de­parte, iar şeful de orchestră strigase : „con­trabasul, de ce nu intră contrabasul!?“. „Nu pot fără note !“ ţipase disperat bătrînul în întunericul cazinoului cu jocurile oprite ca şi cum întunericul l-ar fi trezit brusc dintr-un somn al lui, el care totdeauna cînta pierdut, mic şi modest, cu ochii închişi, cu urechea a­­plecată asupra gorilei de alături, cum ar as­culta un doctor pieptul unui pacient, sau în­suşi pieptul de contrabas al gorilei străluci­toare, fermecat şi îngrozit de ce aude, de gla­sul ascuns, de mîrîitul ei intern, grandios şi necunoscut, ca o muzică de loc senină, o mu­zică sumbră şi în sfîrşit sinceră, a sferelor... Dintre ţigăncile care o înconjurau, mîncînd seminţe şi ascultînd-o ce le povestea, apă­ruse şi Rusca, mireasa jertfitorului, care avea cincisprezece ani şi era fata mai mică a Gioa­­căi, care îi făcea mamei curat în casă şi ne spoia casa primăvara şi toamna. Rusca purta pe cap voalul alb pe care i-l cumpărase mama, un voal ieftin de mătăsică. Tot mama îi dă­ruise, prin Gioaca, şi o bluză veche, a ei, ciupită de molii, o bluză albă de dantelă „duchesse“. Mama, care o cumpărase din Ita­lia — îi atrăsese ţigăncii atenţia asupra a­­cestui lucru — i-o dăruise Gioacăi după o mică şovăială, văzusem, eram de faţă. Bluza îi venea prea largă, umerii spânzurau în jos, iar sânii păreau prea mari faţă de corpul ei puber încă — după ce se încinsese „ţigă­neasca“ şi după ce Carabulea tânărul îşi sco­sese pantofii, îşi scosese şi ea ghemele de coade pentru preşuri, sinii falşi pe care îi zvârlise unul după altul în beci, pe chepen­gul deschis, peste doborîţi. Pe Rusca o iu­beam. Era sora mea de lapte. Intr-o zi mai­­că-sa venise cu ea la noi în braţe, era mai mare decît mine cu un an şi mama îi spusese Gioacăi: „ia dă-i tu, ia dă-i tu niţei din lap­tele ăla al tău de ţigancă, să văd, că prea e mofturos şi plîngăcios...“ „Ti­îcă, strigase Rusca văzîndu-mă şi alergînd în întîmpi­­narea mea— dă-mi voie să-l sărut, e fratele meu de lapte", şi mă sărutase — abia atunci observasem că salba grea de aur pe care o purta La gît, era un lanţ de bicicletă, scurtat, dat cu bronz şi de care atîrna o inimă roşie de lut ars — înainte ca el, bărbatul, să fi ad­mis, şi mă înroşisem fiindcă îmi adusesem a­­minte de nunita cealaltă, din coteţ, în urmă cu doi ani... ...Rusca îmi făcuse semn şi intrase. Ele se culcaseră, moţăiau cu ghearele strînse pe stinghii. Asta am văzut intrînd după Rusca, ghearele lucind în lumina soarelui înclinat ce bătea drept înăuntru peste duzii din curte, pielea lor inelată, pergamentoasă, ca hărţile primilor navigatori, mai mult înflorind decît spunînd exact cum e lumea, iar păsările noastre Lenghorn cîrîiseră puţin, ce căutăm noi acolo, apoi dezechilibrîndu-se, întinzînd aripile, aducîndu-le la loc, se retrăseseră pru­dente fără să facă totuşi gălăgie prea mare, ca şi cum din punctul de vedere al speţei lor, ar fi înţeles. Rusca îşi ridicase cămaşa de in murdară. Vara umbla numai în cămaşa a­­ceea cu bretele de sfoară de Manila înnodate pe umeri, făcînd în faţă şi în spate cîte două perechi de urechi mici, sfoara furată cînd le­gase aracii la vie, şi aştepta privindu-mă cu ochii holbaţi, cu ochii ei care şi-aşa erau mari, albi şi holbaţi mereu cerând, întrebînd ceva şi care cereau sau întrebau şi acum în timp ce scotea un muget întărâtat, pentru că poala cămăşii o ţinea între dinţii deşi, sclipi­tori, cu pînza înfundată în gură ca un căluş. Mi-am lăsat jos pantalonii, mişcînd din u­­meri, făcîndu-i să cadă pînă la glezne, cu bretele cu tot, şi m-am uitat. Ea vorbea mestecînd pînza care se umezise de scuipat şi privind cu aceeaşi groază spre pîntecul dezgolit. Ghemuindu-mă, am pipăit pămîn­­tul uscat cu pete de găinaţ întărit, mai mult ca să nu văd, totul fiind prea puternic şi prea poruncitor, vedere, şi întoreînd privirea în stînga spre uşa încă deschisă la soarele care scăpărînd, bătea prin frunzele duzilor, duzii grăbind înserarea, mi-am adus aminte că era ora dihorului, aşa spusese bătrînul, tata adică, vara trecută, înainte de a împuş­ca dihorul, pe cînd şedeam la pîndă, tot în coteţ, şi pe cînd el şoptea cu soarele înflă­cărând duzii: nu mai e mult şi vine, şi ve­nise. Trăsesem repede uşa, Rusca ţipase, nă­­pustindu-se în uşă, trăgînd-o şi apoi trân­tind-o cu atîta putere, incit se închisese şi se deschisese singură de cîteva ori, în timp ce o lume de cotcodăceli mă îngropa înăun­tru în coteţul văruit cu acoperiş de carton gudronat şi cîteva cărămizi puse deasupra să nu-i ia vîntul... Şi-atunci făcusem pariul acela cu Sterică, pe zece peniţe, dacă am curaj să cobor în beci printre doborîţi pe chepengul deschis în mijlocul sălii lui Gândac, şi să stau acolo pînă număra el pînă la o sută (aşa cum, tot pe zece peniţe, sîmbătă, margînd pe malul Sărăţii spre vii, el spusese că poate să stea sub apă, tot pînă la o sută şi stătuse, cred că de aceea se înecase, să atingă exact suta). Hora continua neîntreruptă, de cinci cea­suri, după regula lor, strîmtîndu-se din ce în ce, lepădînd slăbănogii căzuţi în mijloc, îmbrânciţi, împinşi de mire în beci, după legea tribului, pe cînd tribul împuţinîndu-se, dar înaintînd treptat către miezul lui adevă­rat de forţă, îşi regăsea ritmul pierdut, răb­dător, viguros, încurcat de neputernici, de căzuţi şi desprinşi, de toţi doborâţii. „Ando becii... Rausien, ando becii! So­ven !“ Doborîţii, jos în beci! Dormiţi! — striga mirele — şef, jertfitorul, judecătorul şi executorul — în limba lor răsărită între focuri şi baroase. Am coborît pe furiş treptele, lăsîndu-i sus pe ţiganii încleştaţi în cercul lor de fier cu braţele petrecute pe după umeri, cu capetele în jos, bătătorind mărunt podeaua care se cutremura. întîi a trebuit să mă obişnuiesc cu întunericul, pînă să văd butoaiele şi acaretu­rile cîrciumarului şi printre ele umbrele osîndiţilor zăcînd în dezordinea somnului şi infringer­ii. Coborîsem singur, cu de la mine putere, nefiind în­ nici un fel doborât, neavînd chiar, dacă se poate spune, acest drept, oricum, luîndu-mi-l ca un mic şi tru­faş stăpîn alb. Gioaca, dărîmată mai de mult, plîngea beată şi vorbea singură lîngă două trupuri, care se băteau orbeşte rostogolin­­du-se încet şi gemând : „Of, prafos hai cic, of prafos hai cic pra­­mende“ — „of, praful şi noroiul, of praful şi noroiul pe noi“. Sus, ţigăncile care mai erau în puteri, ţi­pau : „Nu, mireasa, nu !“. „Ba da, şi mireasa, să ştie !“ răcnea jertfitorul, neînduplecat, şi curînd Rusca se prăbuşise şi ea între două legănări ale gazorniţei de sus din tavan mătu­­rînd deschiderea spre lumea de dedesubt, două legănări de lumină şi de ceea ce jos era contrariul luminii, sora ei neîndurată, fiind eternă, o ducesă bătrînă, pe cînd ea, Rusca orbecăia la sfârșitul treptelor în veșt­­mîntul dăruit, bluza albă duchesse... bătrâna ducesă

Next