Luceafărul, ianuarie-iunie 1970 (Anul 13, nr. 3-26)

1970-03-28 / nr. 13

cadillacul negru La început m-am­ bucurat, pe urmă am fost cuprins de mirare. Apoi n-am mai simţit decit o nelinişte care mă silea să-mi cobor din cînd în cînd spre pîntece palmele în care-mi ţin, de obi­cei îngropat obrazul. Cu cîteva ore înainte, un om venit de dincolo de munţi m-a anunţat că-n tîr­­gul lui oprise in dreptul hanului Cadillacul negru. Nu putea fi vorba de un alt vehicul deoarece des­crierea coincidea pînă-n cele mai mici amănunte. Omul zărise chiar și maimuțoiul alb, pictat pe spatele mașinii, sub capotă. — Nu era nimeni ?, l-am mai întrebat o dată. — Nu, probabil că au intrat cu toţii la han, să se odihnească. Doar şoferul moţăia la volan. îmi îngropai din nou obrazul în palme. Venisem cu mulţi ani în urmă în satul acesta la marginea căruia trăiam şi care, între timp, devenise un orăşel. Eram un copil plăpînd, su­ferind de o boală înnăscută şi incurabilă. Mă­tuşa mea, singura babă de la noi din sat care ştia toate descîntecele, umpluse un coş cu prune, îl învelise cu o năframă albă, mă îmbrăcase fru­mos şi-mi spuse : — Hai să mergem. Cunosc eu un doctor bun. Am fost logodnica lui. Am ieşit din oraş şi, tăind-o peste cîmp, am mers pînă ce am dat de un drum pe care nu-1 cunoșteam. De altfel, nici nu părea folosit: iarba crescuse perie printre dale. Eram vesel și alergam înaintea bătrînei care-mi tot striga : — Mergi liniștit. Ai să obosești înainte de vreme. Am trecut de un eleşteu, am străbătut o pădurice, am ocolit nişte palate şi, pe-nserat, am ajuns la poalele munţilor, în faţa unui sat cum nu mai văzusem, parcă făcut anume pentru noi şi pentru oricine ajunge la el. Parcă ne aştepta, în întregul lui, cu casele, străzile, biserica şi toţi locuitorii aceia care ne salutau deşi nu ne vă­zuseră niciodată ! Mie, însă, lucrul mi se părea firesc ; aşa sunt ţăranii. Ne-am aşezat la marginea şanţului, chiar la ieşirea din sat, mătuşa cu panerul plin cu prune în poală. A ridicat un colţ al năframei, a scos o prună şi mi-a dat-o, netezindu-le pe celelalte, la loc. — Acum trebuie să treacă, mi-a spus și a of­tat. LEONID DIMOV Intr-adevăr, de sus, din pădurile ce acopereau munţii se auzi un fel de uruit, un fel de cîntec surd, foarte armonios. Deşi îţi dădeai seama că se apropia, zgomotul nu creştea în intensitate, rămînea egal, amplu, liniştitor. După cîteva cli­pe, chiar dinspre locul unde jumătate de soare se străduia să apună, se ivi un punct negru care cobora lin, spre drumul de țară acoperit cu pie­triș alb. Pe măsură ce se apropia, zgomotul mi se părea tot mai plăcut. — E Cadillacul doctorului. — Ce mare e ! — Da, are 12 cilindri, 12 metri lungime, iar motorul e făcut din piese separate de argint. — Ce bine te pricepi la mașini, observai, mirat. — Numai la mașina asta, îmi răspunse mătușa. Cadillacul era acum la cîteva zeci de metri de noi. Cu motorul cîntînd în surdină, mașina se a­­propia de noi încet, din ce în ce mai încet. Nu se opri. Știam că nu se va opri. Că nu poate să se oprească. Pe bancheta din fund, cu capul mult dat pe spate, alb ca varul, zăcea doctorul. Era îmbrăcat într-un costum violet care contrasta trist, sfîșie­­tor de trist, cu tapiseria gălbuie. — Ce s-a întîmplat ? — țipă mătuşa. — E pe moarte, răspunse şoferul, privind în­cruntat, nu știu de ce, spre mine. M-am dat în­dărăt. — Stai aici! îmi şopti mătuşa, punîndu-mi co­şul în brațe. Apoi se repezi ca o săgeată spre maşină — am uitat să spun că era un automo­bil deschis — zmuci portiera și, așezată lîngă doctor, începu să-l mîngîie pe față. Eu mergeam pe taluz în dreptul imensei mașini care parcă începuse să accelereze. Doctorul des­chise niște ochi albaștri, fericiți, și murmură : — Mar-gga-re-ta... Cadillacul mări viteza. Eram atît de uluit în­cît nici nu mi-am dat seama că nu mă puteam ţine după el. Dar nu m-am neliniştit nici atunci cînd dispăru în zare, dincolo de sat. Mătuşa mea îmi spusese să aştept acolo. M-am aşezat pe iarbă, am mai luat, hoţeşte, o prună şi iată-mă acum încă în viaţă — nici nu mai ştiu cîţi ani am —, gîrbovit, aproape un pitic, ţinîndu-mi obrazul îngropat în palme a­­tunci cînd nu-mi mîngîi barba rară, gălbuie. Sfătuit de trecători vîndusem prunele, îmi gă­sisem o gazdă la marginea satului, învăţasem o meserie şi îmbătrînisem în aşteptarea marelui Cadillac negru. Numai că eu îl aşteptam să vină dinspre cîmpie, iar omul îmi spusese că l-a vă­zut dincolo de munţi. Mi-am pus hainele cele mai frumoase, am umplut un coş cu prune proas­pete şi m-am aşezat în iarbă, pe taluz, chiar a­­colo unde mă despărţisem de mătuşa mea. Acum, cînd ştiam că aveam s-o revăd curînd, nu mai simţeam decît o furie oarbă la gîndul că am aş­teptat atîta. Amurgea. Deodată, de sus, din pădurile ce acopereau munţii se auzi acel zgomot cîntat, pe care nu o­­dată îl visasem că se apropie şi zării, intr-ade­văr în dreptul soarelui la scăpărat, cum înainta, din ce în ce mai încet, Cadillacul negru. Pe bancheta din spate, doctorul şi mătuşa mea, ti­neri, veseli, nemaipomenit de frumoşi, discutau gesticulau, rîdeau. Ca vrăjit mă apropiai de au­tomobilul care ajunsese în dreptul meu şi întin­sei panerul cu prune pe care mătuşa mea, fără a întoarce capul spre mine, îl luă pentru a-1 da şoferului. Apucîndu-1 cu mina dreaptă, acesta așeză panerul pe locul gol de lîngă el și apăsă pe accelerator. în clipa aceea doctorul ii spuse ceva mătuşii mele care pufni în rîs. M-am dez­meticit și am început să alerg în spatele mașinii care se îndepărta tot mai iute. Cînd pieri la ori­zont, am simţit că turbez de furie şi m-am arun­cat deznădăjduit în mijlocul drumului. Am în­ceput să-mi zgîrii faţa cu pietre, să rag, să plîng, să înjur, să pufăi, să mă strîmb, să mă răsucesc, să casc. Noaptea tîrziu vecinii m-au ridicat şi m-au dus acasă. 2. ION BLEDEA balade ...Stăteau ahonii sprijiniţi în suflete, în rînd, şi cel mai mare era şeful. Şeful avea mîinile mai lungi şi putea cîrpi cu ele neamul în întregime, neamul trebuia să ştie că el e şef, că-i şeful lui şi că mai există neam atîta vreme cît el mai are chef să facă pe şeful. Şi făcea peste tot pe şeful, el legase mîinile femeii şi-i mul­ţumea pentru asta neamul întreg căci el, din capul lui pogorîse hotărîrea de-ai lega femeii numai o mînă şi s-o lase pe cea­laltă să trăiască, să trăiască peste coas­tele lor. Cînd au ajuns la femeie ea stătea tot ca atunci demult şi mina liberă se bălăn­gănea spintecînd aerul. Dar n-o găsiră singură şi culeseră înc-un avton dintre mădularele ei fierbinţi şi sătule de aştep­tarea prea-ntinsă. Apoi trecură din nou peste ea, întîi şeful, apoi ceilalţi, fiecare după lungimea braţelor şi timpul pierdut în lume, de la născare încoace. Şi se re­traseră rînd pe rînd, şeful ducea-n braţe noul ahon, pipăindu-i coastele şi gîndin­­du-se la clipa cînd ele vor ajunge atît de mari incit femeia să le poată mîngîia. Mai erau mulţi ahoni cu braţe scurte şi şeful îi ţinea atîrnaţi pe-o funie acolo la locul lor de popas între două născări, se adunau tot felul de vietăţi pe-aproape să se mi­nuneze de frumuseţea lor şi ahonii cu braţele lungi dădeau tama­n­ele sugîn­­du-le sîngele şi îndestulîndu-se. Şeful ajunse primul la funie şi după ce atîrnă noul ahon între cei cu ceva mai vechi, se trase mai la o parte ca să aştepte trăznetul, trăznetul îi crăpă capul în două şi el îşi înhăţă în mîini cele două jumă­tăţi de scăfîrlie prăvălindu-se apoi îm­preună cu ele în altă lume. Un alton de pe funie fu dat jos şi aranjat între cei cu braţe îndestule, alt şef trecu-n frunte gîn­­dindu-se şi el la un fel de curată dreptate pe care şefii trebuie oricum s-o facă. Din nou veniră vietăţile, priveau toate la noul ahon rînjind şi acesta stătea pe funie la capăt şi se chiora cine mai ştie unde, după puterile lui. Ahonii cu braţele lungi pîndiră şireţi, cu şeful în frunte se aruncară-n vecini, la vietăţile binevenite şi binecuvîntate. Dar fu o lovitură care cutremură neamul, un fel de cutremurare necunoscută de ahoni pînă atunci, vietă­ţile îşi aleseseră şi ele un şef şi şeful lor spintecă şeful ahonilor, proaspătul şef. Şi îi luă altul locul, cel cu braţele mai lungi dintre ei, şi altul fu coborît de pe funie să-mplinească neamul dar pe funie rămă­sese un ahon mai puţin şi cum dracu să ieşi din încurcătură că nu poţi lăsa nea­mul crunt şi nici n-ai cine să nască alt ahon la vreme. Că peste femeie au trecut abia acu nu demult şi şi-au cules ahonul menit, aşa că altceva n-aveau ce face. Noul şef dădu un ordin pietros, o fi avînd şi el ideile lui de şef, de şef al aho­nilor. Dădu ordin şi plecă înainte, ceilalţi se strecuraseră încet după şef, ca lupii, dar ei nu erau lupi ci ahoni şi nici nu le trecea prin cap să fie aşa ceva. Că nu poţi fi nimic cînd ţi-e neamul crunt şi n-ai idei cum să-l împlineşti la loc, cînd nu-ţi poţi procura de nicăieri un ahon nou, fie cit de mic, dar să ai ce atîrna pe funie. Femeia era din nou singură, ahonii i-au cules creatura şi s-au dus, şi cînd Doamne vor mai veni înte-odată, ahonii, că pînă la unu nou mai este. Dar pîntecul ei de­abia se trezise din moleşeală şi încă nu trecuse bine un timp scurt cînd primul ahon se­ apropie de ea şi-o izbi în cap o cruntă fericire. Era o minune dar ahonul apăruse şi era acolo şi apoi veniră şi alţi ahoni, toţi se strînseră-n jur mormăind şi femeia nu mai ştia ce să creadă. Nu se mai întîmplase pînă atunci aşa ceva. Şeful, noul şef, îşi lipi urechea de pîn­tecul ei şi asculta crispat, nu asculta, că n-avea deocamdată ce să asculte, încerca doar, voia să vadă cum o să asculte mai tîrziu. Ceilalţi au făcut cerc în jurul fe­meii şi nu mai văzuse ea atîţia ahoni la un loc niciodată. După multă vreme un ahon chiur căci văzuse pîntecul umflîndu-se, îl văzuse mai umflat ca înainte. Şeful îşi lipi din nou urechea acolo unde şi-o mai lipise cîndva şi ahonul dinlăuntrul îi dădu pri­mul semn de venire pe lume. Apoi pîn­tecul crescu şi mai mult, din ce în ce mai mult, timpul trecea şi noul ahon tre­buia să sosească. încremenirea deveni şi mai crîncenă, coborî noaptea şi nu se-n­­tîmplă nimic, spre dimineaţă însă neamul ahonilor era iar întreg căci da, le apă­ruse semenul. Dar nu apăruse ca toţi se­menii ci altfel, el apăruse dar pîntecul tot ne­întocmit era şi nu mai ştiau ei ce să creadă. Apoi se lămuri totul, ahonul nu veni singur ci însoţit de-o nouă femeie şi fericirea umplu acest neam. Că aveau ei o nouă femeie şi pot fluiera acuma liniştiţi, nu v­a pieri ahonimea. Dar ce să facă ahonii cu noua femeie, pe funie n-o poţi atîrna căci ea nu-i ahon şi acea­stă întrebare le tulbură minţile. Şi nici vietăţile nu s-ar mira de ea căci nu se miră vietăţile de-o femeie cît o grămadă de lacrimi... . H. Vv** it GEORGES DUDOT : PORTRET I NICOLAE VOICU Poezii Printre cele dinţii apariţii ale Editurii „Mihai Eminescu", se în­scrie, ca un bun augur, volumul de poezii al lui Nicolae Voicu, în talentul căruia Geo Bogza (mărturiseşte chiar pe coperta cărţii) crede fără oprelişti. Rin­­durile lui Geo Bogza nu ne-au derutat, fiind pe ultima faţă a copertei a doua, le-am descope­rit după ce parcursesem in între­gime cele 80 de pagini. Ceea ce atrage atenţia in pri­mul rînd la acest poet tinăr este prezenţa emoţiei ca secret al poeziei. Nicolae Voicu nu se joa­că in mod steril cu vorbele, el le imblinzeşte sălbăticia primară, le geometrizează efectele: Un trup frumos, de ceară, şi-un nu ştiu / ce tăcut / Şi armonia şoaptei, ce tristă cînd vorbea ! / O să mă ierte viaţa, cîndva, că n-am băut / Mirările din ochii-i de pură catifea (Iubirea). Lîngă asemenea exemple de virtuozitate prozodică (şi nu nu­mai atît), în care melancolia se dezbracă suav de umbrele unui simbolism suprarafinat poetul îşi continuă fără excese exerciţiile de vers alb : Sub Poezii nu mai e nimeni : / nici vreme, nici început. / Apoi, pe malul Rîului, pe-o lacrimă de ciută, / pădurile ucise. O, Basmu­ a murit (Proce­siune). L-am urmărit pe Nicolae Voicu în reviste, dar risipirea poemelor in pagini nu ne-a putut da o i­­magine, un contur. Este uimitor cit de mult îl conturează acest volum, unul din cele mai dense apărute în ultima vreme. Poezia lui Nicolae Voicu nu e complicată prin aventuri lexicale şi nici prin abuzul tropic. Ceva din seriozitatea benedictină a ţi­nut Arghezi sau Voiculescu ex­plică numai categoria muncii sale stilistice, dincolo de acest mod Nicolae Voicu afirmă o in­discutabilă originalitate oferin­­du-ne o poezie armonică şi per­sonală, mai ales prin faptul că nu se aseamănă cu a colegilor săi de generaţie. Pentru încheie­re o definiţie lirică a Poeziei poate fi echivalentă cu un fel de manifest al volumului : Te caută iubirea dar Tu te-ascunzi în toate... / Furîndu-ţi viaţa-ntr-una cîinii or s-o prade-n drum, / îmi voi goli-n mări traista de doruri dezlînate / Şi-ncet, încet, nestinse, o să te-arăţi din fum. „Cercuri de foc“ — carte de poezii Aşa se intitulează cea mai re­centă culegere de versuri a Casei creaţiei populare Argeş. Aici, alături de poemele unor poeţi cu volum tipărit ca Ludmila Ghi­­ţescu, Dumitru M Ion, Otilia Ni­­colescu, Ion N. Voiculescu, apar numele unor poeţi mai tineri sau mai puţin tineri care se menţin permanent la nivelul cenaclului local, a căror producţie nu de­păşeşte anualul bilanţ editorial al caselor de creaţie. Sunt­ oameni care de multe ori rămin intimidaţi in foile jude­ţene. Pentru a convinge, printr­­un singur exemplu, că această izolare trebuie vindecată cumva, transcriem un singur poem din culegerea argeşeană intitulat Po­pas, semnat de Matiana Ligia Po­­pescu : „Cind totul / se petrifi­­că-n alb, / părinţii ies biruitori / din vis / şi ne aşteaptă-n cum­păna finti­ii / ca pentru o săr­bătoare. / între inimi leagăn ine­lele / noastre / şi­ nu rămin / descoperite ulcioarele / chiar da­că timpul / se lasă pe coaste o binecuvântare //. LECTOR brev ! Jurnalul unui martor ocular DESPRE ILUZIA SUPERIORITĂŢII.. Recunosc că pentru mine filmele de aventuri, de groază, romanele poliţiste, nu reprezintă niciun interes. A te hrăni cu violenţa şi nebunia altora mi se pare ceva deplorabil... Ideea că un om ca şi mine, bîntuit de spaime şi nelinişti, în­cearcă să mă îngrozească, mi se pare pe­nibilă. Ideea că stau într-un fotoliu şi gust în halat şi papuci scene de violenţă, crime odioase şi abilităţi la fel de odioa­se, îmi apare ceva morbid. Spectacolul unor oameni paşnici ahtiaţi după scene de groază, după scene „tari“ care să le biciuie sensibilitatea lor virtuoasă, mi se pare de-o nesfîrşită tristeţe. Chiar şi citirea unei cărţi numai în scop de dis­tracţie îmi dă o senzaţie de ruină aproape fiziologică. Cînd mă văd cu o carte în mînă aşa, numai să-mi „omor timpul“, am un sentiment de jenă şi promiscui­tate, mi-e ruşine să nu mă surprindă ci­neva într-un asemenea moment de pră­buşire. Dar nu blamarea unei anumite litera­turi constituie tema acestor însemnări ... Incapacitatea de a te apropia de anumi­te gusturi şi plăceri comune ne creează iluzia unei superiorităţi Declamăm cu mîndrie interioară ... Iată că eu sunt in­capabil să citesc romane poliţiste. Mie, spre deosebire de alţii, această literatură mi se pare stupidă ... Eu nu-mi umplu vi­dul interior cu tot felul de inepţii sum­bre... Eu nu fac glume obscene, eu nu cumpăr tablouri, eu nu joc poker ... Sînt convins că două lucruri nu pot să fac în viaţă : să mă sinucid şi să cumpăr ta­blouri ... Am trăit multă vreme cu iluzia acestei superiorităţi ... pînă cînd iluzia s-a destrămat ... S-ar putea să ajung să cumpăr şi tablouri ... Dacă există viciul de a citi literatură poliţistă, apoi fără îndoială există şi viciul de a nu citi literatură poliţistă. Dacă există viciul de a juca poker, exis­tă în aceeaşi măsură, cu aceeaşi intensi­tate, viciul de a nu juca poker ; dacă e­­xistă viciul de a fuma, apoi există viciul de a nu fuma Mi-am dat seama că eu îmi făcusem din incapacitatea de a citi literatura po­liţistă un obicei, o posibilitate de a mă distra şi de a fugi de mine ... Ceilalţi îşi umpleau vidul citind literatură poliţistă — eu îmi umpleam vidul ironizînd-o sau blamînd-o ... Mai mult decit atîta ... Dispreţul meu devenise şi el un obicei — un viciu de care nu mă puteam lipsi, îmi era necesar, duceam lipsa, tot aşa cum ceilalţi nu se puteau rupe de plă­cerea unei partide de poker. Eram chiar într-un fel recunoscător celor care jucau poker : într-un fel mă ajutau şi pe mine să am un obicei şi să-mi umplu timpul cu iluzia superiorităţii mele Dar su­perioritatea mea era o iluzie, virtutea mea era la cheremul viciului altora. Vi­ciul celorlalţi îmi hrănea trista mea vir­tute. Ea nu exista în sine — ci prin com­paraţie — era o biată reacţie. însăşi con­ştiinţa superiorităţii tale poate degenera într-un obicei, la fel de anost ca şi jocul de table ,sau ceva asemănător. Aş vrea să fiu înţeles exact. Eu nu spun că imposibilitatea de a juca poker e un viciu .. Sunt oameni care nu joacă pur şi simplu poker, şi nu-şi fac nici un titlu de glorie din asta ... Dar a avea conştiinţa superiorităţii tale fiindcă nu joci poker, a te împăuna interior cu a­­ceastă cucerire, a privi de sus oa­menii din această pricină, este fără în­doială un viciu de aceeaşi forţă şi mizerie ca şi viciul condamnat. Conştiinţa supe­riorităţii şi jocul de poker au o rădăcină comună, sunt unul şi acelaşi lucru Numai că un om işi umple vidul jucînd cărţi pînă la trei noaptea, iar altul îşi umple vidul lăudîndu-şi virtutea tot pînă la trei noaptea, dacă nu şi mai tîrziu ... Teodor MAZILU ­­I MIRCEA DINESCU Naştere Pe căpriorii nopţii beau cornet, mă latră somnul doamne, şi neantul a doua oară trupu-o să mi-l fere mai mult mirare prăbuşit din altul. De m-ar spăla cascade moi de îngeri ca şi cum ochiul mi s-ar face vîslă, străin de mine însumi în răsfrîngeri, orbecăind prin mările de pîslă. Legat la ochi fac dragoste cu moartea iubindu-ne egal cu-aceeaşi ură şi nu mai ştiu precis care e partea cuvîntului de la călcîi la gură. Balanţa cu dragoste Şuieră mierea-n ceas; clădeşti o din gesturile simple ce le am şi singele-mi va fi subţire goarnă şi ochiul arbore topit în geam . Dar ostenesc zăpezile din fluturi să ardă-n noi copilăresc talaş, adeverind o muzicâ-n ţesuturi cum liniştea e zestrea celor laşi. Şi totuşi trupul tău surpat în vară prăpastie-i a dulcelui declin, ca un botez pe buze-a doua oară sau înţelept voi fi, sau arlechin. Metamorfoza îngerului Frige iarba pasărea din mine, aripile-mi ning pe mușuroi poate-n locul unda se cuvine — înger blond în oul de noroi. Cum mă duc furnicile drept mire, cad luceferi dintr-un vultur orb și-i mai mult pedeapsă de uimire trucul zvelt în care mă resorb . O, de-ar fi o gaură în moarte, să mai fluier somnul din priviri, sufletu-i aproapele-n departe cu dorința altei răsăriri. Totuși umblă cineva la stele, glorios călcînd pe ochii mei cînd îmi trag sub pleoape reci dantele de uitare-n gropile cu lei. Hamlet în noi A fi sau a nu fi — o, prinț nebun, copil al secolului douăzeci, clădim un rai cu îngeri de tutun şi colindăm istoria în beci. O, cît aş da să nu mă mai găsesc păcătuind mereu prin adevăr în catedralele din lemn cîinesc, orb glorios — zdrobit sub flori de măr. Ce fericiţi, ce măşti vopsite-n rîs cînd sub pretexte păgubim idei ca o vioară fără de saci, craniul lui Yorik să-l arunci în zei. Pian dar vinovaţi sînt ochii, ca nişte Alunecăm pe pîrtii de iarbă-n Un colier de iepuri ogarii vor la gtt, cum moartea cîntă dulce la un pian din prunci şi iar mai ning părinţii singurătăţi, incit doar eu întîmpin rouă ce sfîrîie în lunci. Paradisi şi mi se pierde vorba şi nu ştiu ce am zis şi trupul e-o suveică rotindu se ntre corbi. Abia ating pămîntul, dar nu mai simt ce-am fost, pe-acoperişul lumii femei n am mai vomat, sînt slabi ogarii doamne şi au mirosul prost şi cîntă iar pianul de spaimă luminat, iarnă fluturi orbi

Next