Luceafărul, iulie-decembrie 1970 (Anul 13, nr. 27-52)

1970-09-26 / nr. 39

Dacă dăm de o parte versurile ocazio­nale, avem surpriza de a redescoperi în volumul Cîntec şoptit un imagist profund şi un elegiac cu simţ muzical. Versurile mai vechi ale lui Zaharia Stancu cultivau o bucolică aspră şi o erotică pătimaşă. Na­tura rămîne şi în poemele de acum cadrul esenţial, numai că poetul o priveşte cu un ochi melancolizant, înfiorat de ideea mor­ţii. Cele mai frumoase versuri sunt (le spune chiar autorul!) nişte romanţe naive unde este vorba de îmbătrînire şi singură­tate, de ierburi, păduri şi de moarte, teme eterne, tratate de Zaharia Stancu în stilul unui animism nostalgic : „Nu-mi mai număra anii şi zilele. Tot n-o să afli cît mai am de trăit. In dumbrava din marginea satului Cîntînd cucul a răguşit. Dragoste, nu mai sărut pe nimeni, Nu mai fumez nici măcar o ţigare. Altădată zburam ca un zmeu, Acum ca un lăstun de mare. Port pe tîmple fulgi de argint, Nimeni nu se-nghesuie să mi-i fure. Ca să tai stejarii rotaţi îţi trebuie nu cuţit, ci secure. Seara vine cu paşi albaştri, Noaptea cu iepuri de catifea. Unii oameni se plimbă pe lună, Eu numai pe-această şubredă stea. Iarba e iarbă şi pe-ntuneric, Şi-n miezul nopţii rămîn vii florile. Rouă se destramă atunci Cînd o calcă in tălpi zorile. Nu-mi mai socoti anii şi zilele, Tot n-o să afli cît mai am de trăit. In dumbrava din marginea satului Cîntînd cucul a răguşit“ Farmecul acestor versuri vine din sim­plitatea şi sinceritatea lor. Ele au o sim­bolistică naivă, însă plină de gravitate şi Zaharia CÎNTEC cu rezonanţe adinei. Sania eseniniană alear­gă peste zăpezile timpului (Grîu şi pălă­­midă), un lup misterios şi crud înghite zi­lele şi nopţile, vremea goneşte cu cercei roşii la urechi. Lirismul este aproape procesual şi ur­mează îndeaproape ritmurile naturii. Ma­teria plesneşte de vitalitate sau se pregă­teşte să intre într-o agonie blîndă, lumi­noasă. Anotimpurile se succed implacabil şi în succesiunea lor poetul citeşte irever­sibilitatea destinului. Gîndul trecerii inevitabile stăpîneşte aceste poeme cu ape limpezi şi păduri în care trăiesc, în­tr-o curioasă înfrăţire, iepuri galbeni şi vulpi sure, cerbi cu coarne rămuroase, ur­soaice leneşe, grase, arici cu ochii roşii, is­coditori şi cocoşi înfumuraţi şi prezumţioşi (La mine-n pădure). Adolescent fiind, poetul a călărit ca Sfin­­tul Gheorghe pe un armăsar alb, focos, apoi, tînăr — ars de văpăile iubirii — a umblat pe un cal porumbac, schimbat şi acesta, mai tîrziu, cu un cal murg. Acum aşteaptă al patrulea cal, desigur negru (Al patrulea cal). Alţi şapte cai aleargă înspu­maţi pe un cîmp alb şi, se pierd dincolo de zare (Caii). Intr-alt loc, patru cai negri trag o căruţă pe un cîmp nesfîrşit, sub un soare nemişcat, simbol al naturii perene, în opunere cu destinul vremelnic al omului. Stancu ŞOPTIT „Mă plimb pe câmp cu căruţa. La ea sunt înhămaţi patru cai negri. Uneori caii se văd, alteori nu se văd. Copitele lor sînt potcovite cu aur, Scapără într-una, scapără-ntr-una, Cîmpul n-are început, n-are sfîrşit. Deasupra cerul albastru, boltit, Şi soarele nemişcat în amiază, Nici nu răsare soarele, nici n-apune, Stă mereu nemişcat, în amiază. Dau cu biciul în cai, caii aleargă, Dau cu biciul în soare, soarele tace, Tace şi rămîne tot nemişcat. Mi-e dor de-un amurg, ori mi-e dor De-un proaspăt răsărit, — Dar soarele stă pe loc, nu se mişcă. Dau cu biciul în cai, caii aleargă. Căruţa aleargă, aleargă...“ Simbolurile sunt vizibile şi chiar previzi­bile, însă tocmai fuga de complicaţie, de ambiguitate şi abstracţiune — într-o lite­ratură prea complicată şi abstractă cum este cea de azi — constituie originalitatea şi profunzimea acestor poezii întoarse în chip programatic la temele fundamentale, înaintea tuturor este presimţirea sfîrşitu­­lui, figurată în mai multe feluri. O roman­ţă pune, eminescian, acest sentiment sub semnul timpului ce creşte ameninţător in urmă înghiţind totul: „Viaţa mea a fost miere şi fum Acum e drojdie, acum. Ce albă, ce trasă mi-e figura !... Mîine nimeni n-o să-mi sărute gura, Nimeni n-o să mai îmi sărute gura“... Altă romanţă (Romanţă naivă) trage acelaşi motiv în simbolul săniei de argint ce aleargă nebuneşte pe un lac îngheţat. Şi mai direct, Zaharia Stancu vorbeşte de amurg, de iubiri pierdute, de ceaţa ce se lasă peste lucruri, de o natură — în fine — atinsă de o boală misterioasă (Acum, te-am văzut ca prin ceaţă, Dragoste, In pă­dure veche, bătrînă, Peisaj). Ritmica mate­riei este încetinită şi, adaptîndu-se ei, ver­surile devin legănătoare, muzicale, şoptite cum zice poetul. Citindu-le, ne dau sen­zaţia unei unduiri de sălcii plîngătoare dea­supra unui rîu negru, de tremurare de plopi înalţi şi subţiri în amurg, de bătaie lină de valuri. Iată transpusă această vi­ziune naturistică într-un poem admirabil: „Seara vine cu cerbi, cu bouri, Vînătorii mînjesc zarea de sînge. Se bucură în iaz broaştele ochioase, Luna ciuntită cînd ride — cînd plînge. Şireata vulpe albastră a nopţii Se furişează printre zăpezi. Trebuie să ai un ochi în frunte Dacă ţii negreşit s-o vezi.“ Sint un volum şi versuri cu un ritm mai precipitat şi o viziune mai polemică. Acestea îşi trag amărăciunea din cucuta ve­chilor poeme sau transpun în catrene ceea ce autorul a dezvoltat pe larg în prozele lui. Multe versuri din această categorie sunt demne de a fi semnalate. Preferinţele noastre merg însă spre elegiile pline de demnitate şi suferinţă senină din roman­ţele naive şi jeluitoare. Eugen SIMION cronica literară ______________________________________________________________________| MONICA PILLAT Corăbii Editura Cartea românească Posesoarea unei voci calme, învăluitoare şi uşor desuete Mo­nica Pillat a intrat în poezie oa­recum pe tăcute deşi debutul (cu o carte pentru copii) a şi fost încununat cu un premiu. Se moşteneşte, poate, un destin, căci, să ne amintim, în ciuda profeţiei timpurii a lui Mace­­donski, nu primele volume l-au consacrat pe Ion Pillat. Dar să nu anticipăm... Corăbii este, înainte de orice, cartea unei stări : inocenţa. Realitatea este percepută, ase­meni crisalidei­, de după un în­veliş şi reflectată ca atare. „In faţa lumii“ poeta se simte ne­ştiutoare şi dezarmată, in con­tact cu o realitate aparentă :... Eu însămi sunt / In faţa lumii fără scut, / Şi tot ce ştiu e doar cuvint / Şi ceaţă fără de­­nceput. Numită iar nu trăită a­­ceasta e, aşadar, o realitate a­ cuvintelor, a învelişurilor sono­re, a pojghiţelor şi tegumente­lor pe care navighează lin „co­răbii versuri“ : Corăbii, versuri plutitoare, / Plecau pe suflete­le-mări / Sirene-ginduri foşni­toare / Cintau chemînd în de­părtări. / / Mă-nlănţuise dorul şarpe / Şi alge lung, de som­nuri verzi / Visau pe valurile harpe / Şi păsări ‘ mari păreau zăpezi. Deloc întîmplătoare, a­­ceastă încărcătură imagistică şi melodică înfloreşte pe dinafară cu vîntul astfel că mai toate poeziile apar invadate ca de o natură luxuriantă, ea însăşi poezie în sine : Delfini bolnavi mă-mpresurau, / Meduza lună delira, / Băloase, stelele scui­pau / Fluidul foc pe faţa mea...; Adoarme pasărea pe vint, / Pe lac tăcutele rugini, / Păunul toamnei bea visînd / Din ape galbene — lumini... Apariţii fantomatice ies une­ori din oglinzile imaginaţiei în­fierbântate : un băiat travestit in Crist / Şi-am rîs cu toţii de Isus / Şi l-am hulit. Dar un băiat / Cu glasul stins şi trist ne-a spus / Că-l doare trupul, şi-a plecat... A mers pe drum şi n-a găsit / Măcar o iesle şi un bou — / „O Doamne, totul a murit / Şi eu care mă-ntorc din nou!, o regină medievală, o infantă pictată (O mină, visind asfinţea, / O rochie-n tablouri foşii. / Infanta tăcută trecea / Prin gloata de ochi cenuşii.) Iu­birea însăşi, nu e decit o nălu­că a cărei întruchipare se pre­simte : El va veni. Mă va-ntre­­ba : / — Cine eşti tu de-mi stai­ ­ compendiu d­ in drum / Şi porţi pe braţe um­bra mea, / Cînd timpul ne pre­­face-n scrum ? Dar in cutele moi şi calde ale acestei poezii inocenţa tînjeşte după „conti­nentul necunoscut“ încă : De la un timp nu ştiu prea bine, / Sufletul meu ca un vultur / Dă roată mărilor străine / Rupind cu ghearele azur. // Adulme­­cind ca o jivină, / In nară simt miros de lut, / Şi-mi caut pra­da la lumină, / Un continent necunoscut. Pierderea inocenţei ar putea însemna această su­perbă Vînătoare: De cum ieşi din vizuină, / Vulpea simţi că cineva / In bezna caldă o pîn­­dea / Şi vru să fugă. Dar străi­nă, // O voce surd, pe drumuri stinse, / Trezindu-i spaima o chema. / Porni orbeşte. Necu­prinse, / Treceau pădurile prin ea. // Cînd s-a întors, nici vizui­na / N-o mai găsi şi nici pe ea... / Luna-mpuşcată se zbătea In cerul moaie ca răşina // Şi trupul vulpii se-nnopta... DARIE NOVACEANU Tehnica umbrei Editura Eminescu Intre multiplele preocupări ale autorului (poet, eseist, tra­ducător, jurnalist) nu ştim ca­re e mai ambiţioasă dar dacă aceasta e poezia atunci trebuie spus din capul locului că Da­rie Novăceanu n-are atît voca­ţie cît rutină în compunerea versurilor şi afirmaţia poate fi dovedită pe aproape orice poe­zie. Iată, de pildă, Versuri pe care le-aş fi scris in anul 106, respectiv circa o sută de sub­stantive dispuse alfabetic (de la A la Z şi din nou A) în cinci strofe şi jumătate, după mode­lul : Ancoră, Apolodor, arogan­ţă, absurd, abdicare, / Barbarii, Boerebista, bărbaţii, beneficiu, / Caesar, coroană, condiţii, că­dere,­­ Dacia, Decebal, dem­nitate, durere... etc. Evident, selecţia cuvintelor a vizat ilu­strarea unei idei cu obţine­rea efectelor poetice corespun­zătoare dar poezia ca atare nu există în afara acestei puneri în pagină. La fel în poeziile Trei caracoli, Intr-o joi, unde se mizează pe efectul poetic al repetiţiei : Joi va fi, desigur, joi va fi, / Mă voi răzima de cerul ţării, / Va fi joi, dar nu­mai pentru mine, / Joi va fi, dar numai pentru moartea mea,/ Mă voi răzima de cerul ţării, / Ca un prunc aşa am să mă ră­­zim, / Va fi joi in clipa­ aceea, / Joi va fi în cer şi in lumină, / Joi în ochi, in suflet, joi în glas, / Joi in munţi, în ape joi va fi... Dacă aici însă funcţio­nalitatea repetiţiei este anihila­tă prin suprasolicitare, nu ace­laşi lucru se întîmplă In poe­mul Şi-acum, înviază, unul din cele mai reuşite ale volumului. Chiromantie, Dubla singurătate, Visez un tigru, Un timp albas­tru amintesc superficial de So­­rescu. Dar nu pentru aceasta le-am numit (de altfel, poeţii ti­neri îşi datorează azi prea mult unii altora pentru a putea avan­sa fără riscuri asemenea com­paraţii), căci ele amintesc de Sorescu cum amintesc altele de alt poet şi toate la un loc de lecturile autorului. Le-am nu­mit fiindcă găsim în ele intr-o formă aparent soresciană pre­dilecţia pentru realităţile teo­retic neproductive sub raport poetic. De unde şi tendinţa de a reabilita cotidianul, banalul, faptul divers. Adică ce e mai greu sau, în orice caz, peste puterile autorului. Căci ce alt­ceva decît o glumă joasă, in­voluntar vulgarizatoare este a­­ceasta Mica publicitate : Poe­tul : Ofer mormînt, cruce de marmură, flori / Pentru un ţărm de mare bîntuit de lună. / Laşul: Cedez loc de veci, fru­mos, poziţie centrală. / Eroul : Monument funerar, marmură roşie, candelă, / Contra o pal­mă de pămint cu iarbă şi ar­bori. / Filozoful : Mormînt trai­nic, formă grecească, / Pentru monument funerar, marmură roşie sau piramidă. Ca un corolar (sau un sub­terfugiu ?) al poeziilor apare a­­desea intenţia moralizatoare. Autorul glosează cu candoare pe tema opoziţiei sat-oraş (Ţă­ranii se duc seara să doarmă ca nişte păsări, / îşi construiesc vise din nou şi pămint, / Iar noi deschidem televizoarele... Toată ziua ţăranii rămin pe cîmp şi dau cu sapa, / înfăşu­raţi în cripătul verii, / Ca nişte soldaţi în armuri medievale. / Noi mergem la ştranduri, facem plajă / Cu autointelectualii la Eforie-Sud­, pe tema „liniei de plutire“, scrie necroloage „pen­tru adulteri“ şi-şi face mea cul­pa pentru greşeli : Am greşit, Doamne, destul pentru mine, / Greşelile mele sunt acelea că am iertat, / întotdeauna, / Gre­şelile greşiţilor mei... Să mai amintim formele de „hispanism“ superfluu care de­corează o serie de poezii : de­dicaţii („lui Heberto Padillo“ ; „pentru don Jorge“ ; „lui Ni­­canor Parra, dintr-o dată“), datări („Lima, septembrie, 1969“ „Buenos Aires, 12 septembrie, ’69“; „Miraflores, Lima, 1969“), motto-uri in spaniolă. Volumul este scris şi întocmit cu o vă­dită preocupare pentru înfăţişa­rea exterioară, pentru obţine­rea unei „prime impresii“ favo­rabile. Să recunoaştem, că sub acest aspect autorul a reuşit. Tipărit pe o hîrtie care a stîr­­nit invidii, aureolat de fasci­naţia unor călătorii, punctat de cîteva reuşite, volumul îşi jus­tifică apariţia editorială. La ur­ma urmelor, Darie Novăceanu nu e singurul autor care-şi su­plineşte minusul de vocaţie cu artificiile genului și nici artifi­ciile acestea nu sunt atit de ne­productive pe cit par. LECTOR ce a Însemnat deceniul 6o-76 pentru literatura noastră ? Idealul unei critici proteice In numărul precedent al revistei, cu totul potrivit definea prozatorul Nicolae Velea de­ceniul ’60—’70 , deceniu deschis, scria domnia sa. Intr-adevăr, acesta pare a fi atributul cel mai semnificativ al vieţii literare româneşti actuale şi o eventuală tentativă critică de a identifica deschiderile acesteia, adică gama receptivităţii ei pe atîtea şi atîtea planuri, ar echivala într-o bună măsură cu însăşi încer­carea de a-i aproxima condiţia estetică. Pe scurt spus, cîştigul principal obţinut în urma unei atare operaţii critic-teoretice ar rezida în schiţarea fizionomiei estetice, a personali­tăţii sui generis pe care prezenta perioadă literară o propune. Semnificativă şi îmbucură­toare ar fi, astfel, revelaţia unei personalităţi cu adevărat proteice, ceea ce face de-a drep­tul imposibilă aspiraţia de a o cuprinde la modul bilanţier, aşa-zicînd, dintr-o singură ochire, în conformitate, cel mai adesea, cu un singur criteriu, acesta la rîndu-i, şi el exte­rior, de circumstanţă. De aceea, sincer vor­bind, numai metoda de lucru monografică, aplicată fie la întreg, fie la părţile alcătuitoa­re, şi-ar putea dovedi eficienţa. Numai aceas­tă metodă ar exclude, principial, recrudescen­ţele simplificatoare şi egalizatoare, care — să recunoaştem — nu proliferează mai puţin ca altădată în paginile de eseistică lejeră, de o subtilitate pauperă, ale criticii contemporane. Obstinaţia de a-şi contempla voluptos chipul în oglinda cu apele ostentativ tulburate ale operei literare constituie, credem, una din ma­rile şi inevitabilele servituţi ale acestui tip de critică, mai întotdeauna incapabilă de a se supune la obiect. Fenomenul este cu atît mai demn de luat în seamă, cu cît el tinde să ia proporţii îngrijorătoare, nefiind de ignorat în acelaşi timp nici împrejurarea că, în faţa lui, critica de orientare analitică, de investigaţie riguroasă pare a da adesea semne de inhibi­ţie, de timorare. Vrem să spunem, prin toate acestea, că ima­ginea reală a literaturii epocii noastre, o ima­gine surprinsă în superbul ei proteism, cu specială atenţie acordată excepţionalelor cu­ceriri şi tendinţe manifestate în ultimul de­ceniu, riscă să nu beneficieze de evaluările critice cele mai adecvate, mai apropiate de adevăr. Pornim de la ideea că o epocă lite­rară distinctă își asigură — cum se exprima Tudor Vianu într-un studiu de metodologie li­terară — cele mai de preț „izvoare interne" tocmai prin cuantumul de date receptate di­rect de la sursă de către critică. Receptivita­tea ei promptă şi proaspătă este în stare să conserve elementul cel mai greu de recupe­rat pentru posteritate ; spiritul viu, aproape indefinibil, al epocii în cauză. Se pune deci întrebarea dacă proteismul, calitate esenţială a literaturii române din de­ceniul ’60—’70, nu se cuvine a caracteriza în acelaşi grad şi viaţa criticii literare româneşti actuale. Aceasta, în sensul în care am încer­cat să ne explicăm în aceste rînduri care nu s-au vrut de loc povăţuitoare, scopul lor ultim fiind unul de ordin strict confesiv. Nicolae CIOBANU Mai întîi nu pot decît să mă bucur că me­toda mea de a aborda literatura română din­tre 1940—1950 a găsit un larg ecou și că după ce s-a pus problema deceniului literar 1950— 1960, care a existat totuși, se discută acum despre deceniul 1960—1970. Evident, în literatură nu sunt graniţe fixe absolute şi a susţine că în 1950 sau 1960 a avut loc o schimbare radicală în literele ro­mâneşti ar fi o naivitate, cu toate acestea a posteriori parcă vedem totuşi nişte transfor­mări, nişte modificări sensibile, care, dacă nu s-au produs într-un singur an, s-au pe­trecut în interiorul fiecăruia dintre cele trei decenii amintite. Arătarea tuturor particula­rităţilor literaturii române din deceniul 1960- 1970 va putea fi întreprinsă numai după ce vom avea un tablou critic cuprinzător al fap­telor, deocamdată personal n-aş putea face decît observaţii cu caracter foarte general. Un fenomen caracteristic mi se pare tre­cerea scriitorilor de la viziunea jurnalistică a evenimentelor la căutarea universalului în particular, trecerea, cu alte cuvinte, de la simplul reportaj la creaţia durabilă, scoasă din observarea generalului, nu a efemeru­lui. Aceasta înseamnă, în proză mai ales, o revenire la realism, înţeles însă în chip su­perior, nu ca reproducere plată a realităţii. In poezie, de asemenea, s-a trecut de la no­tarea cotidianului şi a ocazionalului la inter­pretarea metaforică a universului, de la lo­zinci versificate la o poezie de cunoaştere. In poezie ca şi în proză am parcurs în ul­timii zece ani o multitudine de experienţe care dacă nu s-au soldat totdeauna cu opere demne de luat în consideraţie au făcut totuşi imposibilă proliferarea scrierilor de duzină, prolixe, ilizibile. Dacă multe din prozele scurte şi poeziile ininteligibile pot fi socotite perimate, fără să fi avut vreodată un larg ecou în public, vremea romanelor groase şi a epopeilor în versuri a trecut şi ea. S-a cîş­­tigat o demnitate a scrisului, s-au descurajat vechile inerţii şi asistăm la debuturi de cali­tate surprinzătoare. Nu se mai trec piesele de teatru confec­ţionate pe o singură temă cu conflicte şi eroi standard. In critică dogmatismul şi sociologismul vul­gar sunt tot mai rare, au început să apară cronici curajoase şi interesante în care valo­rile sunt disociate şi ierarhizate. Conformis­mul s-a retras de pe cîmpul de bătaie aproape cu toţi reprezentanţii săi. Alt fenomen extrem de caracteristic al de­ceniului care se încheie este apariţia sau re­venirea în cîmpul literaturii a unui mare nu­măr de scriitori. Era firesc ca după dispa­riţia lui Sadoveanu, Arghezi, Blaga, Barbu, Călinescu să se afirme cu mai multă putere generaţiile succesoare şi să se nască forţe noi. Incepînd chiar din 1960, apoi din 1964—1965 asistăm la o adevărată ecloziune de poeţi, prozatori, dramaturgi şi critici, de pe acum autori de opere care îngăduie cele mai bune speranţe şi care au toate şansele să întemeieze în literatura română, după epoca lui Eminescu şi epoca lui Arghezi, o nouă perioadă de aur. Al. PIRU In acest interval s-au stins mari oameni și s-au ivit ca dîrele de cometă, ecourile în urma lor : blagieni, barbieni, arghezieni... Nu e vorba de epigoni, ci de continuatorii care duc mai departe cuvîntul românesc. Puntea deceniului ’60—’70 ar putea să fie, numai cri­ticii, anului 2000 vor putea spune dacă e in­tr-adevăr astfel, tărîmul în care s-au întîlnit şi s-au despicat apele. Ca generaţia interbe­lică ne gîndim deja, ca la „zăpezile de odi­nioară“, în acest deceniu s-a cristalizat, am impresia, o nouă conştiinţă literară. Blaga, Ion Barbu, Arghezi, Vinea, Călinescu şi Vianu îşi dobîndesc deplina clasicitate. Critici în­drăzneţi i-au retălmăcit pe Eminescu şi Ma­­iorescu. Portretele împăienjenite ale unor pa­triarhi literari, precum Budai-Deleanu au în­ceput să fie şterse de colb şi descifrate cu alţi ochi. Se discută literatură într-un context lărgit, comparatiştii noştri pun în circulaţia meritată valorile româneşti. Un singe tînăr curge ascuns, în conştiinţe. Dialogul între ge­neraţia interbelică şi generaţia noastră s-a împlinit cu adevărat, abia în acest deceniu; e un dialog între structuri, o mişcare interi­oară înfăptuită în straturile abisale, între o­­perele vechi, cele scrise în aceşti ani şi cele care se vor naşte mîine. Dar, să nu ne amă­gim că tot ceea ce critica „a consacrat" în această perioadă va dăinui. Şi invers : chiar unii „executaţi" ai deceniului critic, vor pu­tea fi înţeleşi abia mai tîrziu. Sub ochii noş­tri, vreau să cred, se stabileşte esenţa unei noi structuri literare. Azi durăm un prag, o poartă semânînd cu aceea a lui Brâncuşi, în care va fi săpat, poate cîndva, blazonul de­ceniului 7. Timpul.../deceniul 8... 9... Sfîr­­şitul veacului va fi, totodată, amurgul unei ge­neraţii, al unei structuri literare ce se naşte azi. Vorba poetului: „Vulturul ce roteşte sus/ va fi atunci de mult apus. // Lingă Sibiu, lingă Sibiu, prin lunci / numai stejarii vor mai fi şi-atunci“. Mircea VAIDA Trecind zăpezile de odinioară Q efemeride ! Cum se scrie istoria Două cărţi (apărute recent şi in traducere românească) ne vorbesc despre Evul Mediu eu­ropean ; aceea a lui Jacques le Goff despre începuturi şi des­pre cele patru secole ale ma­turităţii ; aceea a lui J. Huizin­ga despre „toamnă“, adică des­pre declin. Metodele folosite sunt, într-o privinţă, opuse :­le Golf porneşte de la substruc­­turile civilizaţiei medievale spre a ajunge la o imagine a civilizaţiei înseşi ; J. Huizinga porneşte de la multele repre­zentări ale Evului Mediu în opera cronicarilor, memorialişti­lor şi istoricilor spre a-i extra­ge esenţa. Cum se scrie, aşadar, isto­ria ? Cum o scrie Jacques le Goff care aplică Evului Mediu „metodele folosite pentru civi­lizaţiile fără documente scrise“ sau cum o scrie J. Huizinga care-şi scoate din literatură o parte a elementelor de con­strucţie şi clădeşte o imagine proprie, mai degrabă pe alte imagini decît pe fapte ? In ce constă adevărata „explicaţie“ a istoriei : în ceea ce presupunem a fi dincolo de faptele ca atare sau în ceea ce tradiţia cultă sau populară conservă dincoace de ele ? în substructurile sau în suprastructurile ei ? Jacques le Goff rezervă celor dinții locul principal. Spre a spulbera legendele — aceea în­tunecată sau aceea luminoasă — despre Evul Mediu el utilizează „tehnicile cele mai moderne ale cercetării" : arheologia, clima­­tologia, analiza chimică de la­borator, palynologia, dendrolo­­gia etc. Acestea „preiau rolul ştiinţelor tradiţionale : epigra­fia, paleografia, diplomatica“, ca şi a hrisoavelor care „au în­cetat de a mai­­ exprima toată realitatea medievală“. Studiul statistic, tehnic sau economic permite unui „nou ev mediu" să se nască : „Un ev mediu fără texte şi fără inscripţii răsare in istorie şi nu se mulţumeşte să întregească evul mediu cunoscut pînă atunci, ci îi modifică ima­ginea în profunzime, căci il aşează la locul ce i se cuvine, care este cel al epidermei, al stratului de poleială superfi­cială“. Dimpotrivă, J. Huizinga, fără a dispreţui şi astfel de infor­maţii, se încrede mai cu sea­mă în chipul pe care Evul Me­diu viaţa, religia, războaiele, munca, organizarea socială, arta ş. a. — il are in documentele scrise sau chiar literare. Să fie aceasta o optică principial falsă pentru că se opreşte la epider­mă ? Sau cealaltă este prezum­­ţioasă socotind că nu e vorba decit de o epidermă ? Ceea ce mi se pare, interesant este că, în cărţile lui le Goff şi Huizinga, metode opuse conduc la un rezultat asemănător : o istorie vie, captivantă, mai pre­sus şi de litera documentelor, şi de faptele în sine, deşi apă­­rindu-se prin spiritul unora şi prin realitatea altora de goala speculaţie sau de pura invenţie. Va să zică, aici ca şi oriunde în ştiinţă, metodele sînt pînă la un punct indiferente : contează ceea ce realizăm cu ajutorul lor. O hartă sau o planşă sta­tistică a lui Jacques le Goff co­munică tot atîta „inefabil“ cît un montaj de texte scrise la J. Huizinga. Spiritul Evului Me­diu nu e de găsit, așa zicînd, nici în procedeul carbonului, luat în sine, nici în Froissart sau in Commines : procedeul carbonului ca și cronicile sau hrisoavele îl pot revela, după cum il pot ascunde. Atirnă de felul în care le vom utiliza. Atirnă, cu alte cuvinte, de lec­tura pe care suntem­ în stare s-o facem. Pentru unii analiza ră­măşiţelor vegetale ori cunoaşte­rea inscripţiilor sunt la fel de vane. Pentru alţii, istoria vor­beşte în spatele celui mai ne­important amănunt, reînvie în­­ cel mai banal hrisov. Jacques le Goff şi J. Huizinga fac parte dintre ultimii : nu metodele (opuse) îi caracterizează, ci in­tuiţia concretă a istoriei. Nicolae MANOLESCU

Next