Luceafărul, iulie-decembrie 1970 (Anul 13, nr. 27-52)
1970-09-19 / nr. 38
f Anul XIII 38 (438) Sîmbătă 19 septembrie 1970 8 pagini 1 !eu Viena e dragă amintirilor noastre pentru că a locuit şi a lucrat acolo o vreme Mihail Eminescu, Ioan Slavici, Ciprian Forumbescu. Pe vremea tinereţii mele era centrul Europei. Atîtea naţionalităţi se frământau în mijlocul ei. Fiecare cu revendicările ei, cu frămîntările tineretului, cu atîtea popoare care luptau pentru independenţă... Cu prilejul vizitei pe care Preşedintele Consiliului nostru de Stat o face în marele oraş imperial de odinioară, ni se răscolesc amintirile şi încercăm să aşternem din primele impresii ale acestui oraş, in care arhitectura îmbracă toate stilurile, parcurile sunt pline de copaci înfloriţi primăvara iar împrejurimile, cu apa lor rece, o încîntare pentru sufletele noastre ! De la Viena am plecat la Paris. Şi timp de trei luni am agonisit acolo, cu colaborarea la ziarele din Ardeal şi vechiul regat cele 60 de coroane care-mi trebuiau pentru drumul pînă în capitala Franţei, unde am trăit cu 11 coroane atît cît poţi şi cum poţi trăi într-un oraş unde aurul curgea în valuri, iar echipajele îţi luau ochii. Am ajuns la Paris pe o zi ploioasă care m-a decepţionat. La început, Parisul te deziluzionează, te nelinişteşte, îţi pare vechi, gata să ia foc. Monumentele celebre îşi pierd uriaşele proporţii în închipuire, străzile par mai înguste de cum te aşteptai, Sena destul de prozaică. Mai ales cînd ai stat aproape două luni la Viena — oraşul florilor şi prăjiturilor şi-al femeilor frumoase — Parisul zgomotos şi grăbit te contrazice. Viena e un oraş, într-adevăr, poetic. E linişte mai multă, mai multă intimitate, parcurile şi străzile te îmbie, iar în magazine eşti măgulit, eşti onorat cu „domnule doctor“ sau „domnule baron“. Şi asta e ceva. De cele mai mul *te ori, te măguleşte o calitate pe care nu o ai. La Viena bulevardele au ceva familiar, care te atrage şi te-nlănţuie ziua întreagă. De farmecul acestui oraş, centru spiritual european de mari rezonanţe, şi-au legat numele atîţia străluciţi reprezentanţi ai poeziei, picturii şi muzicii. Gindurile ne duc din nou la Viena ! Viena veşnic tînără. Victor EFTIMIU di Marin Sorescu, Valeria Râpeanu şi Nicolae Velea răspund la ancheta revistei noastre: ,,Deceniul literar '60 ~ ’70" Viena tinereţii Saptaminal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialista România Consumul de literatură, la radio, în presă, la televiziune precum şi apariţia scriitorilor în scrierile memorialiştilor, rudelor, prietenilor sau admiratorilor sinceri, crează adesea scriitorului o imagine cu efecte rele, greu reparabile, asupra curiozităţii cititorului, curiozitate care e un lucru tot atît de misterios, sau in orice caz fragil ca şi intenţia artistică înainte de a se produce. Asaltaţi această curiozitate pe toate aceste canale, oferindu-i o imagine robot a scriitorului şi a operei şi aţi distrus pentru multă vreme atracţia naturală între cei doi poli (creaţie, curiozitate), întreţinută cu atita trudă şi prudenţă de artist în cursul vieţii sale, dar pe care moartea îl împiedică să mai poată interveni. Toată viaţa somnul său a fost populat de obsesii şi nelinişti ca nu cumva operele lui să plictisească, interesul pentru rodul imaginaţiei şi simţirii lui să înceteze, obstacole imprevizibile să apară în calea lecturii cărţilor sale. Ei bine, ceea ce a reuşit el, strică alţii. Opera de artă poate plictisi. Ascultaţi o emisiune, să zicem despre Rebreanu. Coşbuc cică i-ar fi spus: muncă, răbdare şi încredere. Dacă nu ai astea, n-ai făcut nimic! Şi apoi: un sfert de talent, trei sferturi muncă, dacă n-ai astea, iar n-ai făcut nimic! Cuvintele lui Coşbuc! Vasăzică opera de artă nu se datorează precumpănitor talentului, ci muncii. E o idee pe care înşişi scriitorii, imprudenţi şi din doroinţa de a alunga dintrei ei pe leneşii şi pe misticii inspiraţiei, au lansat-o pe piaţă, micşorîndu-se inutil, fără să-şi dea seama, în faţa gîndirii comune care a şi tresărit: Aha! Aşadar muncă! Talentul nu e aşa de important! Păi dacă e vorba de aşa ceva, ce mare ispravă, şi noi ,ştim , să muncim... Drept care, cei mai îndrăzneţi dintre ei şi-au suflecat pînă sus mînecile şi s-au şi pus cu brîncile pe treabă. Cărţi voluminoase şi multe la număr au început să asalteze editurile din întreaga lume. Editorii nu le pot respinge pe toate. Iar ceilalţi dintre ei, mai puţin ambiţioşi, au început să declare că n-au ei timp să scrie, că i-ar vîrî în buzunar pe toţi aceşti scriitori ale căror nume apar mereu prin reviste şi ziare de au ajuns să-i plictisească. Pe urmă manuscrisul lui Ion..., care era să se piardă... Şi cum se ajunge apoi la întrebarea: pe cine parafraza Rebreanu în scena în care vechiul prim-ministru şi noul prim-ministru se sărută în parlament? Pe Caragiale, pupat piaţa independenţii! Vasăzică doi mari scriitori reduşi la rolul de mici propagandişti puşi în faţa unui public amestecat într-o sală în care după conferinţă urmează film. Este efectul negativ al popularizării operei de artă, popularizare la care însă nu putem renunţa cu nici un chip, dar pe care trebuie totuşi s-o controlăm cu o severitate cu atît mai mare, cu cît alcătuitorii acestor emisiuni, sau autorii de „memorii“ ne pot riposta că tot ceea ce spun ei sînt lucruri riguros adevărate. ■Da, rupte din contextul vieţii şi operei, puse cap la cap şi confecţionată astfel o biografie şi o operă pe gustul comun. E posibil aşa ceva? ar întreba cineva incredul. Un mare scriitor rămîne un mare scriitor, orice i-ai face ! Ba nicidecum, puteţi încerca dumneavoastră înşivă şi veţi vedea că nu e atît de greu pe cît pare la prima vedere. Faceţi o ediţie Caragiale în care să puneţi în frunte , şi în cantitate mare bucăţi ca „Arendaşul român“, „Românii verzi", „Rrromânul“, „Rrromânca“, „Savantul român“, „1907 din primăvară pînă în toamnă", ş.c.l., scrieţi o prefaţă apăsată în care să arătaţi că valoarea piesei „O scrisoare pierdută“ stă exclusiv în faptul că demască moravurile electorale şi ale aşazisei „libertăţi" burgheze şi veţi diminua cu 30 la sută interesul pentru operă al tînărului cititor neavizat şi care aude pentru întiia oară din această ediţie că I. L. Caragiale e un mare clasic român cu valoare universală. Cine să mai observe în acest caz că fascinaţia operei literare asupra cititorului nu se exercită prin ideile ei de suprafaţă, prin aparenţa ideologiei ei comune, ci prin ideile ei adinei care o fac rezistentă în faţa timpului şi care depăşesc cadrul strimt al decorului istoric? Altfel ce interes arprezenta pen- tru noi nişte alegeri dintr-un regim care practic nu mai există? Şi apoi, creaţia în sine? De ce trebuie bruiată cu astfel de scrieri al căror rol de moment s-a epuizat? Nu este creaţia un lucru care atrage pe cititor în aceeaşi măsură cu ideile care îi dau coeziunea secretă? De ce n-am alege atunci, în primul rînd şi poate chiar exclusiv, în ediţia noastră, numai acele lucrări care sînt şi desăvirşite din acest punct de vedere al creaţiei? Nu aşa a gindit şi autorul însuşi cînd le-a ţinut departe de volumele editate de el in timpul vieţii ? . Să nu uităm că toate acestea, memorii, amintiri, ediţii, intră în biblioteci şi stau acolo şi cititorul naiv (şi nu sunt toţi cititorii, la început, naivi?) dă de ele, nu le mai poate scoate nimeni chiar dacă toată breasla noastră ar protesta. După ce criterii să le mai scoţi, din moment ce au fost publicate? Ţi se poate dovedi, cu „scrisorile“ în mină, ale scriitorului, că nimic nu e inventat. Nu există decit o singură cale sigură pentru scriitor de a se apăra de acele „amintiri" şi „ediţii" ale contemporanilor care i-ar vulgariza viaţa şi opera. Să spună el însuşi despre sine şi creaţia sa astfel de adevăruri dure încît nimeni să nu mai poată trece peste ele. Putem să mai trecem peste jurnalul intim al lui Maiorescu? El există şi e complicat să-i răstălmăceşti sensurile. Titu Maiorescu l-a scris insă de mic. Intr-adevăr, nu la bătrîneţe trebuie începută această întreprindere, ci încă la tinereţe şi terminată la maturitate. Fiindcă scriitorul român, ajuns venerabil, se irită prea adesea de îndrăznelile sale de odinioară şi peniţa sa nu mai alunecă pe hirtie decit ca să istorisească frumoase fabule poetice, menite să-icreeze o figură aureolată de înţelepciune. Da, dar după ce el nu va mai fi în viaţă, se vor găsi tineri talentaţi şi cinici care vor sfîşia această mască. Şi aceştia nu vor fi cei mai răi, fiindcă nu-i vor nega, ci îi vor restabili doar (e drept adăugind şi hohotele lor de rîs) statura lui vie şi plină de interes pe un soclu verosimil. Cei mai răi vor fi inşii duioşi, care vor vărsa lacrimi de veneraţie pe fabulele lui şi vor produce, ştergîndu-se cu mîna la ochi, emisiuni pentru ilustrarea ideilor şi necesităţilor curente ale timpului, la radio, televiziune şi în manualele didactice. Şi memorii! Mi se face frig cînd mă gîndesc! Hotărît, trebuie să iau măsuri, să-mi scriu eu însumi încă de pe acum „amintirile", „mărturisirile“ etetera. Nu e nici-o glumă ! Marin PREDA TINERI AUTORI • ARTE • SPORT ÎN FIECARE SĂPTĂMlNĂ, MARIN PREDA RĂSPUNDE LA O ÎNTREBARE Obstacole în calea lecturii pro în pag. 6 —7 PATRU DESENE de TASCU GHEORGHIU *aî irar. iran iran iran ÎFI8 ÍFI881 ►rancu ■rancu rancui rancusrancus fancus ancus rancus rancus: rancus: rancus: rancus: rancus: rancus: rancus: rancusrancus rancus rancus rancus FI888Í rancui rancu? rancu rancu rancu rancv rana rana ranc rane ram ran» ran rar rar ra ra ?F *** M r; rîfi irancus irancus irancu: iram u < —I O LU Q <cer h— CD :d VIENA : PALATUL SCHÖNBRUNN Proletari din toate ţările, uniţi-vă l a : 'Siv&'i N. N. TONICA : VERONICA i. ÎN PAGINA 8 SIMPOSION DE METAFORE LA BRANCUSI Semnează: Șerban Cioculescu, Iordan Chimet, Alexandru Lungu, George Macovescu, Emil Manu, M. H. Maxy, Constantin Noica, Mihail Petroveanu, Virgil Teodorescu cronica pietonului Dunărea albastră Se spune că iarna la Viena ninge cu zahăr. Oraşul atunci are mireasma cozonacilor şi Mozart răsună cel mai acasă. ..Heimlich“ , de netradus, cum am spune noi, fără să ne înţeleagă nimeni exact, dor. Aceste stări înrudite prin însăşi neputinţa de a le tălmăci altfel decit în cîntec şi poezie, ne apropie, ca popoare blinde, paşnice, care detestă brutalitatea şi aroganţa. De aceea Eminescu, trimisul dorului nostru la Viena, a vibrat atît de profund în armonia sufletului vienez. De aceea Enescu, ridicînd la cer ideea naţională pe aripile unei păsări al cărei întreit simbol este gingăşia, libertatea şi cutezanţa spiritului, a iubit oraşul lui Mozart. A fost o vreme cînd ochii se îndreptau spre Viana. Pornind spre ea cu jalbele lor, iobagii ardeleni care ştiau de milenii ce trecătoare-s toate, se milostiveau de Cezar, ca zeii, zicîndu-i blajin, aproape duios, „drăguţul de împărat“... Dunărea bătrînă ne leagă. Dunărea cîntă la izvor cintecul ei albastru de totdeauna, albastru ca speranţa şi prietenia. CANDID