Luceafărul, ianuarie-iunie 1971 (Anul 14, nr. 1-26)
1971-01-16 / nr. 3
cronica literară De-ar fi dat ascultare procedeului atît de răspîndit în practica editării culegerilor de studii şi articole critice, Nicolae Balotă ar fi putut foarte bine să-şi intituleze cea mai recentă carte a sa Euphorien, N. Labirint (Editura Eminescu, 1970), departe de a vădi vreo mutaţie de ordin metodologic sau tematic, se situează în directa prelungire a masivei culegeri din 1969. Faptul nu este de natură nici să surprindă şi nici să nemulţumească ; critica literară e un domeniu în care „formele“ — în sensul speciilor literare — sunt relativ puţine la număr, iar preocuparea de a le defini şi delimita cunoaşte, să spunem aşa, un indiferentism definitiv consacrat. Ce folos că diverse dicţionare propun definiţii docte în materie, de vreme ce cutărui „material“ i se poate spune tot atît de bine articol, eseu, foileton critic etc ? Bunăoară, această nouă culegere a lui Nicolae Balotă. Deşi sumarul conţine cîteva adevărate schiţe monografice alături de ocazionale panegirice sau de sobre cronici literare, autorul şi-a subintitulat cartea eseuri critice. Cît despre titlu, acesta este într-adevăr sugestiv : un itinerar critic extrem de capricios, punctat cu nume de scriitori diferiţi în multe şi fundamentale privinţe şi pe care numai hazardul îi poate aduna între coperţile aceleaşi cărţi : Vasile Pârvan, Tudor Arghezi, James Joyce, Ion Pillat, Saint-John Perse, Rainer Maria Rilke, Gib Mihăescu, Luigi Pirandello, Julien Gracq, Francois Mauriac, Liviu Rebreanu, George Călinescu, André Gide, Iosif Vulcan etc., etc. Presupunem că motivația intimă care a prezidat la întocmirea unui sumar atît de eterogen stă în tipul de critică pe care îl practică Nicolae Balotă. Ca să apelăm la un termen adesea întrebuinţat de însuşi autorul cărţii, vom observa că este vorba de aşa-zisa critică hermeneutică. Intr-o accepţie mai practică, după Nicolae Balotă, această critică presupune existenţa unei mari plăceri, o autentică euforie a lecturii animate de dorinţa de a te instrui pe tine şi, concomitent, de a-ţi instrui cititorul, graţie descifrărilor succesive operate în substanţa textului pe care îl parcurgi în momentul respectiv. Este limpede deci că ni se propune un gen de lectură eliberat de servituţi profesionalizante şi că, în consecinţă, critica însăşi este chemată să devină o mărturisire, un soi de jurnal conţinînd dialogul — adesea convertit în monolog — dintre cititorul critic şi obiectul plăcerii sale estetice : opera literară. Acesta fiind mecanismul interior al criticii practicate de Nicolae Balotă este de la sine înţeles că opreliştile, delimitările la o anumită literatură, la o anumită epocă sau la un anumit tip de creatori nu-şi mai au rostul. Superiorului hedonism implicat în actul lecturii nu i se poate refuza nimic. Aşa se face că Labirint (mai mult decît Euphorion, unde intenţiile sistematizatoare, programele, „direcţiile“ apăreau frecvent) este o Nicolae Balotă LABIRINT glinda unei lecturi de natură aşa-zicînd amatoare, în sensul aparte al cuvîntului, în descendenţa, la noi, a unui Paul Zarifopol sau a unui Mihai Halea. Dealtminteri, examinarea mai atentă a textelor din Labirint face posibile unele apropieri chiar de perspectivă critică, în raport cu opera celor doi meşteri ai eseului românesc. Avem în vedere însuşiri cum sunt „subiectivitatea“ unghiului sub semnul căruia se desfăşoară demonstraţia critică, inflexiunile confesive ale acesteia, apetitul pentru erudiţie, spiritul divagant, înclinaţia pentru paradox sau, în sfîrşit, plăcerea de a cultiva poza moralistă. Desigur, încercarea noastră de a aproxima metoda critică relevată de volumul lui Nicolae Balotă vizează condiţia ei ideală. Vrem să spunem că natura hermeneutică a textelor din volumul Labirint, în cele din urmă, nu rezidă în ignorarea sau în depăşirea tiparelor consacrate de critica tradiţională, ci, dimpotrivă, într-o revelatoare adîncire în ele. Ceea ce face posibilă sporirea gradului de autenticitate a lecturii şi a efectelor ei. Estetic, valoarea indiscutabilă a unei bune părţi din substanţa volumului este asigurată tocmai de fericita implicare a bucuriilor pricinuite de lectură într-un angrenaj analitic şi demonstrativ riguros închegat, dispunînd de idei critice limpede formulate şi generoase în semnificaţii. Aşadar, o atitudine net antiimpresionistă faţă de textul abordat, în cele mai numeroase cazuri. Structura eseistică a cărţii (asupra căreia autorul ţine să ne atragă din cînd în cînd luarea-aminte) este de raportat la înţelegerea originară a termenului în cauză. Această înţelegere traduce dorinţa expresă de evitare a academismului osificat, a didacticismului prezumţios, în favoarea spiritului liber, a asociaţiei spontane, suveran peste tot fiind, în cele din urmă, gustul cu reacţiile lui imprevizibile. Din acest punct de vedere, oricîte reticenţe ar manifesta Nicolae Balotă, lecţia călinesciană îşi vădeşte consecinţele. Subordonarea exegezei erudite receptivităţii critice străbătute de pasiunea relevării unor sensuri de actualitate perpetuă de aici, din experienţa copleşitoare a marelui critic îşi soarbe resursele. Cele mai bune pagini ale cărţii dispun de o valoare actuală, în primul rînd, şi de abia după aceea de una documentară şi istorică. Finalitatea instructivă a studiilor lui Nicolae Balotă depăşeşte treapta acumulărilor cantitative şi se proiectează în planul superior, ontologic, al exerciţiului critic, tocmai pe această cale. Nu este destul de greu să alegem exemple. Totuşi nu vom ezita să afirmăm că în o serie de cazuri contribuţia lui Nicolae Balotă se distanţează sensibil de tot ce s-a spus înainte de către alţii. Fiind vorba de literatura română, ne gîndim, astfel, că despre concepţia estetică a lui Ion Pillat criticul spune lucruri decisive şi că fundamentările lui teoretice deschid căi cu adevărat noi pentru înţelegerea deloc unilateralei personalităţi a acestui scriitor de mulţi privit cu o suficienţă bonomă cel puţin suspectă. La fel, adevăratul mecanism psiho-estetic al operei lui Gib Mihăescu, descifrat în multele şi tulburile lui meandre, este un fapt ce i-l datorăm tot lui Nicolae Balotă. Penetrante sunt şi interpretările referitoare la „resurecţia baladei“ în cadrul activităţii Cercului literar de la Sibiu, într-om studiu care, altfel, nu face de loc dovada depăşirii spiritului cam îngust partizan. La rîndul lor, eseul despre Vasile Pârvan, notele critice şi paginile de jurnal despre Arghezi şi Blaga stîrnesc cel mai viu interes. Cît despre numeroasele incursiuni în literatura străină, am vrea, în primul rînd, să subliniem deplina eliberare a autorului de complexul de inferioritate, adesea deghizat în jubilaţia superficială, pe care îl manifestă nu puţini dintre specialişti în materie de la noi. Compactele studii dedicate lui Mauriac, Pirandello, Julien Gracq, Saint-John Perse şi altora surprind prin tonul lor degajat, prin marea siguranţă de sine cu care sunt elaborate. La Addenda, volumul Labirint conţine un număr de 11 cronici despre o serie de cărţi româneşti actuale. Dacă unele dintre ele nu găsesc tonul cel mai potrivit (de pildă, ambiţia de a demonstra că Sfîrşit de spectacol al lui Ovidiu Constantinescu e un mare roman), altele atestă remarcabile însuşiri de cronicar ce-şi aşteaptă neîntîrziat confirmarea deplină într-o activitate desfăşurată continuu, sistematic. Masivitatea personalităţii critice a lui Nicolae Balotă se manifestă şi prin extrem de marele număr de pagini pe care-l cuprind culegerile sale , Euphorioh însumează 636 de pagini iar Labirint, ce-i drept, mai puţine, 430. Credem totuşi că la alcătuirea sumarului ultimei sale cărţi autorul ar fi putut renunţa la o serie de articole strict ocazionale, care contrastează izbitor cu ţinuta generală a scrisului său: Rilke in spaţiul literaturii române, Rebreanu şi universul violenţei, Un profet în redingotă — Iosif Vulcan şi altele. Excesul de terminologie elenizantă şi latinizantă („Să nu ne pierdem însă în subtilităţi“, se avertizează pe el însuşi autorul la un moment dat!) rămîne o meteahnă ce-şi aşteaptă şi ea grabnica remediere. Iar subtila idiosincrasie călinesciană a lui Nicolae Balotă ne apare, încă o dată, ca o curiozitate dintre cele mai greu de explicat. Nicolae CIOBANU compendiu AUGUSTIN BUZURA Absenţii Iată un roman violent al înstrăinării, modern fără ostentaţie vană în ce priveşte construcţia şi analiza; iată un prozator care nu insultă gîndirea teoretică prin platitudinea discursului, a problematicii, şi nici sensibilitatea prin grosolănia reprezentărilor. Augustin Buzura este un scriitor adevărat, un intelectual angajat cu sinceritate în conflictele care trasează destinul omului contemporan, destin înţeles ca o totalitate dinamică a datelor existenţei individuale integrată în existenţa socială. Desigur, arta are mijloacele sale specifice — forme sensibile — ca şi o finalitate specifică — în ea însăşi. Dar aceasta nu înseamnă că va fi străină de alte forme ale conştiinţei morale, politice, filozofice, religioase etc. Aşadar, nu se poate accepta, fără discuţie, pura gratuitate în care ar pluti opera şi, de ce nu? autorul ei. Din acest punct de vedere, al actului decisiv existenţial pe care-l reprezintă opera de artă, romanul lui Augustin Buzura, Absenţii (Editura Dacia 1970), ne apare ca o pledoarie patetică pînă la violenţă a omului de a se recuceri pe sine (medicul psihiatru Bogdan, protagonistul dramei, întreabă: „Cum aş putea să devin om?“), de a-şi realiza cu autenticitate condiţia, chiar dacă preţul acestui imens efort de reintegrare în principiul adevărului ar fi fatal. In carte nu se intimplă mai nimic spectaculos, comportamentul exterior al personajelor — vom vedea în ce sens — n-ar acoperi o nuvelă de 25 pagini. Care este însă subiectul capabil s-o facă atît de captivantă? Aceasta s-ar putea rezuma într-o scurtă frază — imaginea pe care o cităm, ea fiind revelatoare pentru ceea ce am spus chiar de la începutul acestei însemnări de lectură: „mă legam disperat de rarii trecători care, grăbiţi, îşi ascundeau sub pelerine plinea şi cartofii cotidieni, de casa vecină, vilă ratată, construită fără urmă de imaginaţie unde încercam să mă conving că trebuie să se întîmple ceva, dar mă domina sever un singur peisaj, cel interior, imensa ţesătură de mărunţişuri şi întrebări întinsă peste tot, in mijlocul căreia, asemeni unui păianjen trîntit într-o pînză străină, eram dezorientat, ridicol. pp. 177 — s.n.) Romanul construit ingenios în două planuri — cel de analiză pe verticală a conştiinţei individuale intersectat de orizontala conştiinţei sociale — se petrece, monologat, în camera sărăcăcioasă, neprimitoare, a unui medic psihiatru, într-o seară ploioasă de sibibătă. Augustin Buzura îşi desfăşoară discursul la persoana întîi, ideile şi reprezentările au însă o puternică forţă de sugestie prin autenticitatea unei regii artistice dacă nu inedite, cel puţin de un acut rafinament: pendularea între somn şi trezie a medicului Bogdan (Augustin Buzura are deplina propietate a termenilor in care gîndeşte eroul său), introspecţiile, retrospecţiile, concentrarea trecutului şi viitorului intr-o clipă a prezentului, elementele de psihanaliză conectate perfect la desfăşurarea fantomatică a unui destin real, toate acestea (şi încă altele) se cristalizează într-un tot omogen artistic, deşi în planul existenţial s-ar spune că se petrece exact contrariul: eroul trece printr-o uriaşă criză de pierdere a autenticităţii sale, ori, mai curînd, de rezistenţă împotriva acestei ameninţări Augustin Buzura a procedat cu fineţe în proiecţia dramei (ea se consumă în citeva ore, monologată), de parcă alte personaje aduse din amintire alături de simboluri şi exorcisme ale subconştientului, nu ar fi decit o expansiune a eului în destrămare, fragmente centrifugale ale unui nucleu originar ameninţat cu dezintegrarea. Dar aceste ore ale serii, de revelaţie totală a trecutului lui Bogdan şi deci de luare în stăpînire conştientă a ceea ce a fost şi deci este el ca destin, vor deschide un nou orizont, şi aceasta ni se pare o reală cucerire artistică a lui Augustin Buzura, cu implicaţii psihologice şi filozofice adevărate. Deşi romanul se constituie din conflictul unor idei grave, de importanţă general-umană şi se menţine, cel mai adesea, in miezul ardent al acestor idei, el nu păcătuieşte prin ariditatea abstracţiunilor, prin discursul moralizator. Am zice că, dacă ar fi să ne exprimăm o nemulţumire, aceasta s-ar polariza in jurul cîtorva insule de relatare frustă a unor întimplări la incidenţa dintre cele două planuri — vertical şi orizontal — a faptelor şi nu a analizei semnificaţiilor lor, care, deodată, întrerup vraja existenţei exemplare, coborind-o (cu aceleaşi personaje, aceasta-i chestiunea!) într-o conversaţie aproape argotică. Inteligenţa artistică a lui Augustin Buzura l-ar fi putut ocroti de aceste distorsiuni şi decăderi ale ideii. Oricum, Augustin Buzura ni se pare a fi unul dintre cei mai noi prozatori orientaţi in scrisul lor spre aspectul dezbaterii filozofice a problematicii omului contemporan, capabili să facă ideile sensibile prin autenticitatea trăirii, a angajării lor în existenţă. MARIN MINCU Calea robilor Marin Mincu a scos o nouă plachetă de poezii (Editura Cartea Românească, 1970) şi ea reconfirmă talentul autondui manifestat printr-o tensiune bipolară : atracţia celestă şi atracţia telurică. Cele două sensuri spre care-şi orientează liniile de forţă ale sensibilităţii poetul Căii robilor, principial, ar putea să configureze axul unei lumi sensibile, cum spune şi I. Negoiţescu pe ultima copertă: „O senzualitate din ce în ce mai brutală, parcă la sorgintea freudiană a miturilor". Aceasta ar explica, teoretic, doar polul imanent al unei astfel de poezii, dar şi pe cel care-l transcende, afară de cazul în care porneşte de la starea iniţială, unică a lucrurilor şi nu şi de la forma lor actuală, disjunctă. Fapt este că Marin Mincu are, în Calea robilor, destule poezii unitare, realizate intr-o formă suficientă sieşi, dar şi altele care în loc de sunetele muzicale ale cuvîntului, recad în dezordinea zgomotelor întîmplătoare. Problema care se pune pentru poet este aceea de a-şi afla singur armonia, pacea intr-o ordine a substanţei verbale în care se mişcă, forma capabilă să dea viaţă acestei substanţe. Opţiunea între cele două straturi ale sensibilităţii sale viguroase este, aşadar, nu numai o chestiune de decantare şi purificare a viziunii, ci, mai ales a acordului dintre cuvintele ce vor să exprime această viziune, adevărata substanţă formală a poeziei. Dan LAURENŢIU Reeditare. Editura „Eminescu". TUDOR VIANU Jurnal LANDS NEAGU Echipa de zgomote Piesă de teatru. Editura „Cartea Românească". poşta redacţiei A. E. Transcriu un pasaj din schiţa „Un pic culmea“: „— Aveţi ochii roşii. — (Bum!). — (AC). — (Plici!). — (I). — Nimic nu se face fără sacrificii. — (Poc!). — (E!). — (I). — Miră-te. — O. — Fă ca locomotiva!“ etc. etc. Te sfătuiesc să tragi o gură de aer în piept, apoi să faci niţel ca trenul — fiu, fiu! — şi să-i dai drumul la vale, către alte meserii. STAN GHERBA, fost Anonimul gri. La „Prizonierii idealului" ţi-am răspuns clar pe semne că-n sîmbăta aia erai plecat din Turnu-Măgurele. Peste „Alunecare“ am trecut cu pasul sus şi m-am făcut că n-o zăresc. Despre „Prizionierii destinului" n-am nici o părere sau dacă am una e aia că mai bine să nu forţăm mina soartei. De multe ori, soarta e o casă de bani goală. P. FABIAN. Mă acuzi că-i tratez pe corespondenţii noştri „cu prea puţină încredere". Toţi aceia pe care nu-i public mă taxează de infam: ceilalţi susţin că sînt tatăl lor adoptiv. Prin urmare, adevărul stă cu picioarele pe gard şi cu capul in buruieni. Ca să te împac cu dumneata şi să te stric cu lumea citez din lucrarea „O singură treaptă“: „O bucată de pămînt găsise o alee pe un loc neted şi se plimbă cu mîinile la spate, bătută de soare. O VOCE: Hei Bucată de pămînt! Hei... A doua voce (plîngînd): Bucată de pămînt, dă-mi un punct de sprijin etc. Cred că cea de-a doua voce era a mea şi se spărgea în urechile dumitale. STELIAN NIȚA: „Rătăcire" m-a impresionat ca fapt de viață. E povestită gradat, cu treceri fericite de la durerea adîncă la melancolie. în final, însă, devii didactic — urmările a doi ani petrecuţi în clasa XlI-a. Trebuie să scrii mult şi să înveţi mult. ■Simt că vei reuşi cîndva. MARIAN BADEA: Ai haz. Dar joci în gol. Piesa din 61 de replici, cu 61 de personaje m-a amuzat. E o trăsnaie care-ţi trece prin cap numai la tinereţe. Te rog să-mi trimiţi in continuare ceea ce scrii.. T. DUNAREANU. Din tot ciclul reţin o singură strofă: „Jocul bătut cu osul pe dale Schimbă cursul cîtorva ani Trece acum cea mai veselă ceată E joia nunţilor de ţigani“. Bănuiesc că prin partea asta îţi curgea Dunărea. VIV, VIORELA, VIORICA IONESCU. In poezii, cîteva versuri pline de speranţă : „Şi cel mai mic era şi fi-va pururi cel mai mic"... „Ploaia-şi trimite pruncii în turme speriate / să pască iarba sfîntă din fîntîni“... „La fereastră mi-a crescut un perete“... „Aştept zăpada ca sămi crucific / flacăra tălpilor goale de ea" — îngropate, din nefericire, într-o masă informă. Proza înţepată de promisiuni. Fănuş NEAGU OCTAVIAN DELEANU. Filozofie pubertară : „De n-aş fi existat concret pe lume / In orice timp puteam să fiu oriunde / Aş fi avut poate mai multe nume / Mă regăseam în tot ce se ascunde“. Versurile citate sînt şi singurele oarecum citabile. LAVINIA DIACONU. Naivităţi cacofonice. Vocalele şi consoanele se lovesc unele de altele într-un chip cît se poate de bizar : „îmi pare bine că mi-ai spus / Că m-ai iubit şi ai ascuns / Nu-i prea tîrziu căci poate-odată / Vei reuşi să-mi spui în faţă / Am înţeles ce ai urmărit / Nu ţi-a fost teamă, nu-i îndrăznit / Spune-mi acum te-am amăgit / încearcă căci am suferit“. După aceste duioase croncănituri de silabe, o dojana înţeleaptă : „Gîndeşte bine la iubire, Retrage-mă dintre suspine, Vreau să fii numai al meu Dar să n-ajungem la rău.“ O PROVINCIALA. Tot cu floricele, tot cu luminiţe şi fulgişori de nea. Păcat. „Otrava crinului alb“, de care vorbiţi într-un vers, nu prea o simt. Versurile rămîn în continuare dulcege. Apa de colonie şi siropul de trandafiri nu punese poeziei. ANGELA VOINEA. Neconvingător. SELENA WILD. Rime amuzate şi amuzante. SIRA SANIA. Accente de autentică şi atingătoare poezie. O reminiscenţă din Blaga : „E atita tăcere în mine / incit aud, in frunze de măr, / cum creşte rugina“. Excepţională intuiţia sufocantă a văzduhului de fluturi : „Voi merge singură prin să găsesc drumul fluturilor fluturi negri, fluturi cu ochii de nopţi. Unde să-i trimit singură ? Le-am deschis toate uşile să plece noaptea spre păduri dar fluturii au uitat să zboare şi se-nmulţesc de mi-au întunecat geamul fluturii... fluturii negri.“ La fel de frumoasă poezia „Cu vulturi“ şi „Eu nu iubesc decît“ din care, de asemeni, cităm : „Oamenii nu mă cred / cînd le spun/ că nu iubesc decît / umbra lumini / deasupra pămîntului, / decît umbra norilor pe cer, / nu mă cred. Păsări / zboară din mine spre Nimeni. / Din mine pleacă toate / stelele / Citiţi în palma mea / toate drumurile / duc spre ape...“ Cu mulţumiri. Mai trimiteţi. Cezar BALTAG păduri spre lună. avantpremieră editorială Roman istoric. Colecta „Cutezătorii", Editura „Albatros". Schiţe şi povestiri. Editura „Eminescu". TRAIAN COŞOVEI Odă zilnică Editura „Eminescu", VASILE MĂNICEANU Capcana RADU F. ALEXANDRI! Cu fiiţa spre ceilalţi comentarii critice V._____________________. Obsesia timpului arta, veche la noi de cîteva sute de ani, de a adapta expresia tipografică la specificul operei. Este drept că trăim cu iluzia platonică a textului ideal pe care nu-l afectează nici un fel de transcriere, dar trebuie să recunoaştem că a-l citipe Homer într-o ediţie de buzunar este totuna cu a desluşi urletul mării în susurul samovarului. Decorul şi ceremonialul sînt indispensabile perceperii fenomenului estetic, ele fac parte din mediocritatea noastră şi trebuie să le acceptăm ca atare. Plecînd de la această observaţie de bun simţ, editura Cartea românească se străduieşte să pună in valoare, prin mijloacele de care dispune, caracterul operei editate. Dintre ultimele apariţii, cel mai convingător exemplu îl constituie volumul intitulat Ninsoarea neagră. E de ajuns să deschizi cartea la intîmplare pentru a-ţi face o idee, ulterior confirmată, despre natura versurilor lui Alexandru Lungu. Titlul înalt anunţă o solemnitate rece, hieratică, iar literele aglomerate consistent şi dur in mijlocul paginii spaţioase trezesc imaginea unor bijuterii de lavă pietrificată. Intr-adevăr, aceasta e poezia care se dezvăluie la lectură. Trecerea gravă a timpului provoacă poetului o nostalgie impersonală, exprimată sentenţios in versuri care încep şi sfîrşesc monoton, pline de metafore grele, dăltuite exact. încărcătura aceasta de o materialitate cizelată, barocă, este atît de frecventă, incit nu mai poate fi pusă in valoare decît prin extragerea unor eșantioane. Trebuie să separi cu grijă formele comprimate pentru a nu cădea în eroarea de a considera banală o poezie in fond saturată de imagini ciudate. Iată, de exemplu, un conglomerat de metafore pentru actul poetic : „Garoafa fumegîndă pe care-o port în gură / e doar iluminarea cîndva uitată-n oase / epava unei clipe imaginea impură / a trecerii pierdute prin uşile ceţoase“ — Prin geamul vremii spart, „Garoafa fumegîndă“ e o inspirată imagine a poeziei, a frumuseţii ei iluzorii (gerunziul, cu totul nepotrivit aici deoarece sugerează o garoafă ce fumegă şi nu una de fum, trece neobservat); „iluminarea cîndva uitată-n oase“ subliniază ideea mineralizării revelaţiilor, care nu pot renaşte decît prin expresie lirică; „epava unei clipe“ e sinonimul livresc al imaginilor anterioare, aducînd însă în plus situarea în plan secund a poeziei faţă de momentul unic al existenţei. Astfel, într-o singură strofă, din dorinţa unui eşafodaj complicat şi temeinic, poetul a adunat trei metafore pentru una şi aceeaşi idee, aceasta în cazul cînd nu punem la socoteală şi sintagma „imaginea impură a trecerii“ care e mult prea abstractă pentru a se constitui ca metaforă. Un asemenea lanţ de figurări ar impresiona numai dacă ar avea ritmul logoreii romantice. Din păcate însă poetul e un clinician scrupulos care pune diagnostice lirice. Dintr-un grup de metafore, cele mai multe sunt reci şi doar una sau două poartă marca inspiraţiei autentice. Toate uimesc prin originalitate, dar această originalitate este de obicei rezultatul deliberării şi nu al asociaţiei spontane. Poezia lui Alexandru Lungu e ca o gravură stilizată pe piatră. Şi totuşi, semnele ei, de o asimetrie premeditată, povestesc o dramă eternă, drama trecerii timpului. Ele par infinitele variaţii ale unui lamento pe tema versului lui Virgiliu, fugit ireparabile tempos. Nu există unghi din care să nu fi privit autorul drama implacabilei deveniri. Poeziile sale s-ar fi putut intitula Timpul şi memoria, Timpul şi opţiunea, Timpul şi poezia, Timpul şi iniţiativa etc. Cel mai adesea se deplînge imposibilitatea recuperării momentelor consumate. Chiar în strofa analizată aceste momente erau numite „uşile ceţoase“, adică etape care şi-au pierdut identitatea şi consistenţa. Dar nu numai acolo. In Natură moartă, de exemplu, ele compun „cîntecul uitat în cerul gurii“, în Amurg cu cimpoaie iau forma unor „himere cu capul retezat“, in La ce-am feri cenuşa ? devin „stîrcuri clare de stîrci trandafirii“ acoperite de iarbă etc. etc. Mai rar întilnită, dar circumscrisă aceleiaşi obsesii, este ideea acţiunilor rămase în stadiul intenţiilor din cauza timpului care a forţat opţiunea: „Sugrumatele de mult în taină gesturi / mustesc cu întîrzierile din flori“ — O adiere de nevroze. Timpul depozitat în memorie stăruie ca o agitaţie difuză : „Şi păsările moarte fugind din cicatrice / s-ar in-1 foia-n meninge absurde şi vorace...“ — Cu ceaţa din retină, dar uneori el dă şi impresia tezaurizării, ceea ce duce la un sentiment de certitudine, de istorie: „De amintiri prea blinde porţi colier / un timp de miere strins un chihlimbar / prin care viespile mai zumzăie şi pier / înrăşinate-n dulce-al plînsului umbrar“ — Colier împotriva spaimelor. Se mai întîmplă ca timpul să se scurgă încet, chinuitor de încet, îngrozind cu ideea mortificării, să macine prin impasibilitate idealurile, să dezvăluie neantul în intuiţii fulgerătoare, să dispară cu totul pentru a uni trecutul cu clipa prezentului, dar toate acestea nu sunt, cum spuneam, decit reprezentări diferite ale aceleiaşi teme. Poezia lui Alexandru Lungu e născută din aceeaşi unică spaimă trezită de ninsoarea neagră ce se cerne dintotdeauna pentru a nu se opri niciodată. Autorul e un cunoscător rafinat al mijloacelor lirice, şi poeziile sale, au decît meritul acestui rafinament. Alexandru ŞTEFANESCU