Luceafărul, ianuarie-iunie 1971 (Anul 14, nr. 1-26)

1971-01-16 / nr. 3

cronica literară De-ar fi dat ascultare procedeului atît de răspîn­­dit în practica editării culegerilor de studii şi ar­ticole critice, Nicolae Balotă ar fi putut foarte bi­ne să-şi intituleze cea mai recentă carte a sa Euphorien, N­. Labirint (Editura Eminescu, 1970), departe de a vădi vreo mutaţie de ordin metodolo­gic sau tematic, se situează în directa prelungire a masivei culegeri din 1969. Faptul nu este de na­tură nici să surprindă şi nici să nemulţumească ; critica literară e un domeniu în care „formele“ — în sensul speciilor literare — sunt relativ puţine la nu­măr, iar preocuparea de a le defini şi delimita cu­noaşte, să spunem aşa, un indiferentism definitiv consacrat. Ce folos că diverse dicţionare propun de­finiţii docte în materie, de vreme ce cutărui „mate­rial“ i se poate spune tot atît de bine articol, eseu, foileton critic etc ? Bunăoară, această nouă culege­re a lui Nicolae Balotă. Deşi sumarul conţine cî­­teva adevărate schiţe monografice alături de oca­zionale panegirice sau de sobre cronici literare, au­torul şi-a subintitulat cartea eseuri critice. Cît des­pre titlu, acesta este într-adevăr sugestiv : un iti­nerar critic extrem de capricios, punctat cu nume de scriitori diferiţi în multe şi fundamentale pri­vinţe şi pe care numai hazardul îi poate aduna în­tre coperţile aceleaşi cărţi : Vasile Pârvan, Tudor Arghezi, James Joyce, Ion Pillat, Saint-John Perse, Rainer Maria Rilke, Gib Mihăescu, Luigi Piran­dello, Julien Gracq, Francois Mauriac, Liviu Re­­breanu, George Călinescu, André Gide, Iosif Vul­can etc., etc. Presupunem că motivația intimă care a prezidat la întocmirea unui sumar atît de eterogen stă în tipul de critică pe care îl practică Nicolae Balotă. Ca să apelăm la un termen adesea întrebuinţat de însuşi autorul cărţii, vom observa că este vorba de aşa-zisa critică hermeneutică. Intr-o accepţie mai practică, după Nicolae Balotă, această critică pre­supune existenţa unei mari plăceri, o autentică eu­forie a lecturii animate de dorinţa de a te instrui pe tine şi, concomitent, de a-ţi instrui cititorul, graţie descifrărilor succesive operate în substan­ţa textului pe care îl parcurgi în momentul respec­tiv. Este limpede deci că ni se propune un gen de lectură eliberat de servituţi profesionalizante şi că, în consecinţă, critica însăşi este chemată să devină o mărturisire, un soi de jurnal conţinînd dialogul — adesea convertit în monolog — dintre cititorul critic şi obiectul plăcerii sale estetice : o­­pera literară. Acesta fiind mecanismul interior al criticii practicate de Nicolae Balotă este de la si­ne înţeles că opreliştile, delimitările la o anumită literatură, la o anumită epocă sau la un anumit tip de creatori nu-şi mai au rostul. Superiorului hedonism implicat în actul lecturii nu i se poate refuza nimic. Aşa se face că Labirint (mai mult decît Euphorion, unde intenţiile sistematizatoare, programele, „direcţiile“ apăreau frecvent) este o­ Nicolae Balotă LABIRINT glinda unei lecturi de natură aşa-zicînd amatoa­re, în sensul aparte al cuvîntului, în descendenţa, la noi, a unui Paul Zarifopol sau a unui Mihai Ha­lea. Dealtminteri, examinarea mai atentă a textelor din Labirint face posibile unele apropieri chiar de perspectivă critică, în raport cu opera celor doi meşteri ai eseului românesc. Avem în vedere în­suşiri cum sunt „subiectivitatea“ unghiului sub semnul căruia se desfăşoară demonstraţia critică, inflexiunile confesive ale acesteia, apetitul pentru erudiţie, spiritul divagant, înclinaţia pentru para­dox sau, în sfîrşit, plăcerea de a cultiva poza mo­ralistă. Desigur, încercarea noastră de a aproxima me­toda critică relevată de volumul lui Nicolae Balo­tă vizează condiţia ei ideală. Vrem să spunem că natura hermeneutică a textelor din volumul Labi­rint, în cele din urmă, nu rezidă în ignorarea sau în depăşirea tiparelor consacrate de critica tradi­ţională, ci, dimpotrivă, într-o revelatoare adîncire în ele. Ceea ce face posibilă sporirea gradului de autenticitate a lecturii şi a efectelor ei. Estetic, va­loarea indiscutabilă a unei bune părţi din substan­ţa volumului este asigurată tocmai de fericita im­plicare a bucuriilor pricinuite de lectură într-un angrenaj analitic şi demonstrativ riguros închegat, dispunînd de idei critice limpede formulate şi ge­neroase în semnificaţii. Aşadar, o atitudine net anti­­impresionistă faţă de textul abordat, în cele mai numeroase cazuri. Structura eseistică a cărţii (asu­pra căreia autorul ţine să ne atragă din cînd în cînd luarea-aminte) este de raportat la înţelegerea originară a termenului în cauză. Această înţele­gere traduce dorinţa expresă de evitare a acade­mismului osificat, a didacticismului prezumţios, în favoarea spiritului liber, a asociaţiei spontane, su­veran peste tot fiind, în cele din urmă, gustul cu reacţiile lui imprevizibile. Din acest punct de ve­dere, oricîte reticenţe ar manifesta Nicolae Balotă, lecţia călinesciană îşi vădeşte consecinţele. Subor­donarea exegezei erudite receptivităţii critice stră­bătute de pasiunea relevării unor sensuri de actua­litate perpetuă de aici, din experienţa copleşi­toare a marelui critic îşi soarbe resursele. Cele mai bune pagini ale cărţii dispun de o valoare actua­lă, în primul rînd, şi de abia după aceea de una documentară şi istorică. Finalitatea instructivă a studiilor lui Nicolae Balotă depăşeşte treapta acu­mulărilor cantitative şi se proiectează în planul superior, ontologic, al exerciţiului critic, tocmai pe această cale. Nu este destul de greu să alegem ex­emple. Totuşi nu vom ezita să afirmăm că în o serie de cazuri contribuţia lui Nicolae Balotă se dis­tanţează sensibil de tot ce s-a spus înainte de că­tre alţii. Fiind vorba de literatura română, ne gîn­­dim, astfel, că despre concepţia estetică a lui Ion Pillat criticul spune lucruri decisive şi că fundamen­tările lui teoretice deschid căi cu adevărat noi pen­tru înţelegerea deloc unilateralei personalităţi a acestui scriitor de mulţi privit cu o suficienţă bo­nomă cel puţin suspectă. La fel, adevăratul meca­nism psiho-estetic al operei lui Gib Mihăescu, des­cifrat în multele şi tulburile lui meandre, este un fapt ce i-l datorăm tot lui Nicolae Balotă. Penetran­te sunt şi interpretările referitoare la „resurecţia baladei“ în cadrul activităţii Cercului literar de la Sibiu, într-om studiu care, altfel, nu face de loc do­vada depăşirii spiritului cam îngust partizan. La rîndul lor, eseul despre Vasile Pârvan, notele criti­ce şi paginile de jurnal despre Arghezi şi Blaga stîrnesc cel mai viu interes. Cît despre numeroasele incursiuni în literatura străină, am vrea, în primul rînd, să subliniem deplina eliberare a autorului de complexul de inferioritate, adesea deghizat în jubi­­laţia superficială, pe care îl manifestă nu puţini din­tre specialişti în materie de la noi. Compactele stu­dii dedicate lui Mauriac, Pirandello, Julien Gracq, Saint-John Perse şi altora surprind prin tonul lor degajat, prin marea siguranţă de sine cu care sunt elaborate. La Addenda, volumul Labirint conţine un număr de 11 cronici despre o serie de cărţi româ­neşti actuale. Dacă unele dintre ele nu găsesc tonul cel mai potrivit (de pildă, ambiţia de a demonstra că Sfîrşit de spectacol al lui Ovidiu Constantinescu e un mare roman), altele atestă remarcabile însuşiri de cronicar ce-şi aşteaptă neîntîrziat confirmarea de­plină într-o activitate desfăşurată continuu, sis­tematic. Masivitatea personalităţii critice a lui Nicolae Balotă se manifestă şi prin extrem de marele nu­măr de pagini pe care-l cuprind culegerile sale , Euphorioh însumează 636 de pagini iar Labirint, ce-i drept, mai puţine, 430. Credem totuşi că la alcătuirea sumarului ultimei sale cărţi autorul ar fi putut renunţa la o serie de articole strict oca­zionale, care contrastează izbitor cu ţinuta gene­rală a scrisului său: Rilke in spaţiul literaturii române, Rebreanu şi universul violenţei, Un pro­fet în redingotă — Iosif Vulcan şi altele. Excesul de terminologie elenizantă şi latinizantă („Să nu ne pierdem însă în subtilităţi“, se avertizează pe el însuşi autorul la un moment dat!) rămîne o meteahnă ce-şi aşteaptă şi ea grabnica reme­diere. Iar subtila idiosincrasie călinesciană a lui Nicolae Balotă ne apare, încă o dată, ca o curiozi­tate dintre cele mai greu de explicat. Nicolae CIOBANU compendiu AUGUSTIN BUZURA Absenţii Iată un roman violent al îns­trăinării, modern fără osten­taţie vană în ce priveşte cons­trucţia şi analiza; iată un pro­zator care nu insultă gîndirea teoretică prin platitudinea dis­cursului, a problematicii, şi nici sensibilitatea prin groso­lănia reprezentărilor. Augustin Buzura este un scriitor adevă­rat, un intelectual angajat cu sinceritate în conflictele care trasează destinul omului con­temporan, destin înţeles ca o totalitate dinamică a datelor existenţei individuale integra­tă în existenţa socială. Desigur, arta are mijloacele sale speci­fice — forme sensibile — ca şi o finalitate specifică — în ea însăşi. Dar aceasta nu înseam­nă că va fi străină de alte for­me ale conştiinţei morale, po­litice, filozofice, religioase etc. Aşadar, nu se poate accepta, fără discuţie, pura gratuitate în care ar pluti opera şi, de ce nu? autorul ei. Din acest punct de vedere, al actului decisiv existenţial pe care-l reprezintă opera de artă, romanul lui Au­gustin Buzura, Absenţii (Edi­tura Dacia 1970), ne apare ca o pledoarie patetică pînă la vi­olenţă a omului de a se recu­ceri pe sine (medicul psihiatru Bogdan, protagonistul dramei, întreabă: „Cum aş putea să devin om?“), de a-şi realiza cu autenticitate condiţia, chiar dacă preţul acestui imens efort de reintegrare în principiul a­­devărului ar fi fatal. In carte nu se intimplă mai nimic spectaculos, comporta­mentul exterior al personajelor — vom vedea în ce sens — n-ar acoperi o nuvelă de 25 pagini. Care este însă subiectul capabil s-o facă atît de capti­vantă? Aceasta s-ar putea re­zuma într-o scurtă frază — i­­maginea pe care o cităm, ea fi­ind revelatoare pentru ceea ce am spus chiar de la începutul acestei însemnări de lectură: „mă legam disperat de rarii trecători care, grăbiţi, îşi as­cundeau sub pelerine plinea şi cartofii cotidieni, de casa ve­cină, vilă ratată, construită fără urmă de imaginaţie un­de încercam să mă conving că trebuie să se întîmple ceva, dar mă domina sever un sin­gur peisaj, cel interior, imensa ţesătură de mărunţişuri şi în­trebări întinsă peste tot, in mijlocul căreia, asemeni unui păianjen trîntit într-o pînză străină, eram dezorientat, ridi­col. pp. 177 — s.n.) Romanul construit ingenios în două planuri — cel de ana­liză pe verticală a conştiinţei individuale intersectat de ori­zontala conştiinţei sociale — se petrece, monologat, în ca­mera sărăcăcioasă, neprimitoa­re, a unui medic psihiatru, în­tr-o seară ploioasă de sibibă­­tă. Augustin Buzura îşi desfă­şoară discursul la persoana în­­tîi, ideile şi reprezentările au însă o puternică forţă de su­gestie prin autenticitatea unei regii artistice dacă nu inedite, cel puţin de un acut rafina­ment: pendularea între somn şi trezie a medicului Bogdan (Augustin Buzura are deplina propietate a termenilor in ca­re gîndeşte eroul său), intros­pecţiile, retrospecţiile, concen­trarea trecutului şi viitorului intr-o clipă a prezentului, ele­mentele de psihanaliză conec­tate perfect la desfăşurarea fantomatică a unui destin re­al, toate acestea (şi încă altele) se cristalizează într-un tot o­­mogen artistic, deşi în planul existenţial s-ar spune că se petrece exact contrariul: eroul trece printr-o uriaşă criză de pierdere a autenticităţii sale, ori, mai curînd, de rezistenţă împotriva acestei ameninţări Augustin Buzura a procedat cu fineţe în proiecţia dramei (ea se consumă în citeva ore, monologată), de parcă alte per­sonaje aduse din amintire ală­turi de simboluri şi exorcisme ale subconştientului, nu ar fi decit o expansiune a eului în destrămare, fragmente centri­fugale ale unui nucleu originar ameninţat cu dezintegrarea. Dar aceste ore ale serii, de re­velaţie totală a trecutului lui Bogdan şi deci de luare în stăpînire conştientă a ceea ce a fost şi deci este el ca destin, vor deschide un nou orizont, şi aceasta ni se pare o reală cucerire artistică a lui Augus­tin Buzura, cu implicaţii psi­hologice şi filozofice adevăra­te. Deşi romanul se constituie din conflictul unor idei grave, de importanţă general-umană şi se menţine, cel mai adesea, in miezul ardent al acestor idei, el nu păcătuieşte prin a­­riditatea abstracţiunilor, prin discursul moralizator. Am zice că, dacă ar fi să ne exprimăm o nemulţumire, aceasta s-ar polariza in jurul cîtorva insule de relatare frustă a unor în­­timplări la incidenţa dintre cele două planuri — vertical şi ori­zontal — a faptelor şi nu a analizei semnificaţiilor lor, ca­re, deodată, întrerup vraja e­­xistenţei exemplare, coborin­­d-o (cu aceleaşi personaje, a­­ceasta-i chestiunea!) într-o conversaţie aproape argotică. Inteligenţa artistică a lui Au­gustin Buzura l-ar fi putut ocroti de aceste distorsiuni şi decăderi ale ideii. Oricum, Augustin Buzura ni se pare a fi unul dintre cei mai noi pro­zatori orientaţi in scrisul lor spre aspectul dezbaterii filozo­fice a problematicii omului contemporan, capabili să facă ideile sensibile prin autentici­tatea trăirii, a angajării lor în existenţă. MARIN MINCU Calea robilor Marin Mincu a scos o nouă plachetă de poezii (Editura Cartea Românească, 1970) şi ea reconfirmă talentul autondui manifestat printr-o tensiune bipolară : atracţia celestă şi a­­tracţia telurică. Cele două sen­suri spre care-şi orientează liniile de forţă ale sensibilită­ţii poetul Căii robilor, princi­pial, ar putea să configureze axul unei lumi sensibile, cum spune şi I. Negoiţescu pe ulti­ma copertă: „O senzualitate din ce în ce mai brutală, parcă la sorgintea freudiană a mitu­rilor". Aceasta ar explica, te­oretic, doar polul imanent al unei astfel de poezii, dar şi pe cel care-l transcende, afară de cazul în care porneşte de la starea iniţială, unică a lucru­rilor şi nu şi de la forma lor actuală, disjunctă. Fapt este că Marin Mincu are, în Calea robilor, destule poezii u­­nitare, realizate intr-o formă suficientă sieşi, dar şi altele care în loc de sunetele muzica­le ale cuvîntului, recad în de­zordinea zgomotelor întîmplă­­toare. Problema care se pune pentru poet este aceea de a-şi afla singur armonia, pacea intr-o ordine a substanţei verbale în care se mişcă, forma capabilă să dea vi­aţă acestei substanţe. Opţi­unea între cele două stra­turi ale sensibilităţii sale vi­guroase este, aşadar, nu numai o chestiune de decantare şi purificare a viziunii, ci, mai ales a acordului dintre cuvin­tele ce vor să exprime această viziune, adevărata substanţă formală a poeziei. Dan LAURENŢIU Reeditare. Editura „Eminescu". TUDOR VIANU Jurnal LANDS NEAGU Echipa de zgomote Piesă de teatru. Editura „Car­tea Românească". poşta redacţiei A. E. Transcriu un pasaj din schiţa „Un pic culmea“: „— Aveţi ochii roşii. — (Bum!). — (AC). — (Plici!). — (I). — Nimic nu se face fără sa­crificii. — (Poc!). — (E!). — (I). — Miră-te. — O. — Fă ca locomotiva!“ etc. etc. Te sfătuiesc să tragi o gură de aer în piept, apoi să faci niţel ca trenul — fiu, fiu! — şi să-i dai drumul la vale, către alte meserii. STAN GHERBA, fost Anoni­mul gri. La „Prizonierii idea­lului" ţi-am răspuns clar pe semne că-n sîmbăta aia erai ple­cat din Turnu-Măgurele. Peste „Alunecare“ am trecut cu pasul sus şi m-am făcut că n-o zăresc. Despre „Prizionierii destinului" n-am nici o părere sau dacă am una e aia că mai bine să nu forţăm mina soartei. De multe ori, soarta e o casă de bani goa­lă. P. FABIAN. Mă acuzi că-i tra­tez pe corespondenţii noştri „cu prea puţină încredere". Toţi a­­ceia pe care nu-i public mă ta­xează de infam: ceilalţi susţin că sînt tatăl lor adoptiv. Prin urma­re, adevărul stă cu picioarele pe gard şi cu capul in buruieni. Ca să te împac cu dumneata şi să te stric cu lumea citez din lucrarea „O singură treaptă“: „O bucată de pămînt găsise o alee pe un loc neted şi se plimbă cu mîinile la spate, bătută de soare. O VOCE: Hei Bucată de pămînt! Hei... A doua voce (plîngînd): Bucată de pămînt, dă-mi un punct de sprijin­ etc. Cred că cea de-a doua voce era a mea şi se spărgea în urechile dumitale. STELIAN NIȚA: „Rătăcire" m-a impresionat ca fapt de viață. E povestită gradat, cu treceri fericite de la durerea adîncă la melancolie. în final, însă, devii didactic — urmările a doi ani petrecuţi în clasa XlI-a. Trebuie să scrii mult şi să înveţi mult. ■Simt că vei reuşi cîndva. MARIAN BADEA: Ai haz. Dar joci în gol. Piesa din 61 de re­plici, cu 61 de personaje m-a a­­muzat. E o trăsnaie care-ţi tre­ce prin cap numai la tinereţe. Te rog să-mi trimiţi in continu­are ceea ce scrii.. T. DUNAREANU. Din tot ci­clul reţin o singură strofă: „Jocul bătut cu osul pe dale Schimbă cursul cîtorva ani Trece acum cea mai veselă ceată E joia nunţilor de ţigani“. Bănuiesc că prin partea asta îţi curgea Dunărea. VIV, VIORELA, VIORICA IONESCU. In poezii, cîteva ver­suri pline de speranţă : „Şi cel mai mic era şi fi-va pururi cel mai mic"... „Ploaia-şi trimite pruncii în turme speriate / să pască iarba sfîntă din fîntîni“... „La fereastră mi-a crescut un perete“... „Aştept zăpada ca să­­mi crucific / flacăra tălpilor goale de ea" — îngropate, din nefericire, într-o masă informă. Proza înţepată de promisiuni. Fănuş NEAGU OCTAVIAN DELEANU. Filo­zofie pubertară : „De n-aş fi existat concret pe lume / In ori­ce timp puteam să fiu oriunde / Aş fi avut poate mai multe nu­me / Mă regăseam în tot ce se ascunde“. Versurile citate sînt şi singurele oarecum citabile. LAVINIA DIACONU. Naivi­tăţi cacofonice. Vocalele şi con­soanele se lovesc unele de al­tele într-un chip cît se poate de bizar : „îmi pare bine că mi-ai spus / Că m-ai iubit şi ai as­cuns / Nu-i prea tîrziu căci poa­­te-odată / Vei reuşi să-mi spui în faţă / Am înţeles ce a­i urmă­rit / Nu ţi-a fost teamă, nu-i îndrăznit / Spune-mi acum te-am amăgit / încearcă căci am suferit“. După aceste duioase croncă­nituri de silabe, o dojana înţe­leaptă : „Gîndeşte bine la iubire, Retrage-mă dintre suspine, Vreau să fii numai al meu Dar să n-ajungem la rău.“ O PROVINCIALA. Tot cu floricele, tot cu luminiţe şi ful­­gişori de nea. Păcat. „Otrava crinului alb“, de care vorbiţi într-un vers, nu prea o simt. Versurile rămîn în continuare dulcege. Apa de colonie şi siro­pul de trandafiri nu punese poe­ziei. ANGELA VOINEA. Necon­vingător. SELENA WILD. Rime amuza­te şi amuzante. SIRA SANIA. Accente de autentică şi atingătoare poezie. O reminiscenţă din Blaga : „E atita tăcere în mine / incit aud, in frunze de măr, / cum creş­te rugina“. Excepţională intu­iţia sufocantă a văzduhului de fluturi : „Voi merge singură prin să găsesc drumul fluturilor fluturi negri, fluturi cu ochii de nopţi. Unde să-i trimit singură ? Le-am deschis toate uşile să plece noaptea spre păduri dar fluturii au uitat să zboare şi se-nmulţesc de mi-au întunecat geamul fluturii... fluturii negri.“ La fel de frumoasă poezia „Cu vulturi“ şi „Eu nu iubesc decît“ din care, de asemeni, ci­tăm : „Oamenii nu mă cred / cînd le spun/ că nu iubesc de­cît / umbra lumini / deasupra pămîntului, / decît umbra nori­lor pe cer, / nu mă cred. Pă­sări / zboară din mine spre Nimeni. / Din mine pleacă toa­te / stelele / Citiţi în palma mea / toate drumurile / duc spre a­­pe...“ Cu mulţumiri. Mai trimiteţi. Cezar BALTAG păduri spre lună. avantpremieră editorială Roman istoric. Colect­a „Cute­zătorii", Editura „Albatros". Schiţe şi povestiri. Editura „E­­minescu". TRAIAN COŞOVEI Odă zilnică Editura „Eminescu", VASILE MĂNICEANU Capcana RADU F. ALEXANDRI! Cu fiiţa spre ceilalţi comentarii critice V._____________________. Obsesia timpului arta, veche la noi de cîteva sute de ani, de a adapta expresia tipografică la spe­cificul operei. Este drept că trăim cu iluzia platonică a textului ideal pe care nu-l afectează nici un fel de transcriere, dar trebuie să recunoaştem că a-l citi­­pe Homer într-o ediţie de buzunar este totuna cu a desluşi urletul mării în susurul samovarului. Decorul şi cere­monialul sînt indispensabile perceperii fenomenului estetic, ele fac parte din mediocritatea noastră şi trebuie să le acceptăm ca atare. Plecînd de la a­­ceastă observaţie de bun simţ, editura Cartea românească se străduieşte să pună in valoare, prin mijloacele de care dispune, caracterul operei editate. Dintre ultimele apariţii, cel mai con­vingător exemplu îl constituie volumul intitulat Ninsoarea neagră. E de ajuns să deschizi cartea la intîmplare pentru a-ţi face o idee, ulterior confirmată, despre natura versurilor lui Alexandru Lungu. Titlul înalt anunţă o solemnita­te rece, hieratică, iar literele aglomerate consistent şi dur in mijlocul paginii spa­ţioase trezesc imaginea unor bijuterii de lavă pietrificată. Intr-adevăr, aceas­ta e poezia care se dezvăluie la lectură. Trecerea gravă a timpului provoacă poetului o nostalgie impersonală, ex­primată sentenţios in versuri care în­cep şi sfîrşesc monoton, pline de me­tafore grele, dăltuite exact. încărcătura aceasta de o materialitate cizelată, ba­rocă, este atît de frecventă, incit nu mai poate fi pusă in valoare decît prin extra­gerea unor eșantioane. Trebuie să se­pari cu grijă formele comprimate pen­tru a nu cădea în eroarea de a considera banală o poezie in fond saturată de imagini ciudate. Iată, de exemplu, un conglomerat de metafore pentru actul poetic : „Garoafa fumegîndă pe care-o port în gură / e doar iluminarea cîndva uitată-n oase / epava unei clipe imaginea impură / a trecerii pierdute prin uşile ceţoase“ — Prin geamul vremii spart, „Garoafa fu­megîndă“ e o inspirată imagine a poe­ziei, a frumuseţii ei iluzorii (gerunziul, cu totul nepotrivit aici deoarece suge­rează o garoafă ce fumegă şi nu una de fum, trece neobservat); „iluminarea cîndva uitată-n oase“ subliniază ideea mineralizării revelaţiilor, care nu pot renaşte decît prin expresie lirică; „epa­va unei clipe“ e sinonimul livresc al imaginilor anterioare, aducînd însă în plus situarea în plan secund a poeziei faţă de momentul unic al existenţei. Astfel, într-o singură strofă, din dorinţa unui eşafodaj complicat şi temeinic, poetul a adunat trei metafore pentru una şi aceeaşi idee, aceasta în cazul cînd nu punem la socoteală şi sintagma „imaginea impură a trecerii“ care e mult prea abstractă pentru a se consti­tui ca metaforă. Un asemenea lanţ de figurări ar impresiona numai dacă ar avea ritmul logoreii romantice. Din păcate însă poetul e un clinician scrupu­los care pune diagnostice lirice. Dintr-un grup de metafore, cele mai multe sunt reci şi doar una sau două poartă marca inspiraţiei autentice. Toate uimesc prin originalitate, dar această originalitate este de obicei rezultatul deliberării şi nu al asociaţiei spontane. Poezia lui Alexandru Lungu e ca o gravură sti­lizată pe piatră. Şi totuşi, semnele ei, de o asimetrie premeditată, povestesc o dramă eternă, drama trecerii timpului. Ele par infinitele variaţii ale unui la­­mento pe tema versului lui Virgiliu, fu­git ireparabile tempos. Nu există unghi din care să nu fi pri­vit autorul drama implacabilei deveniri. Poeziile sale s-ar fi putut intitula Timpul şi memoria, Timpul şi opţiunea, Timpul şi poezia, Timpul şi iniţiativa etc. Cel mai adesea se deplînge imposibi­litatea recuperării momentelor consu­mate. Chiar în strofa analizată aceste momente erau numite „uşile ceţoase“, adică etape care şi-au pierdut identita­tea şi consistenţa. Dar nu numai acolo. In Natură moartă, de exemplu, ele com­pun „cîntecul uitat în cerul gurii“, în Amurg cu cimpoaie iau forma unor „hi­mere cu capul retezat“, in La ce-am feri cenuşa ? devin „stîrcuri clare de stîrci trandafirii“ acoperite de iarbă etc. etc. Mai rar întilnită, dar circumscrisă a­­celeiaşi obsesii, este ideea acţiunilor ră­mase în stadiul intenţiilor din cauza timpului care a forţat opţiunea: „Su­grumatele de mult în taină gesturi / mustesc cu întîrzierile din flori“ — O adiere de nevroze. Timpul depozitat în memorie stăruie ca o agitaţie difuză : „Şi păsările moar­te fugind din cicatrice / s-ar in-1 foia-n meninge absurde şi vorace...“ — Cu ceaţa din retină, dar uneori el dă şi impresia tezaurizării, ceea ce duce la un sentiment de certitudine, de istorie: „De amintiri prea blinde porţi colier / un timp de miere strins un chihlimbar / prin care viespile mai zumzăie şi pier / înrăşinate-n dulce-al plînsului umbrar“ — Colier împotriva spaimelor. Se mai întîmplă ca timpul să se scur­gă încet, chinuitor de încet, îngrozind cu ideea mortificării, să macine prin impasibilitate idealurile, să dezvăluie neantul în intuiţii fulgerătoare, să dis­pară cu totul pentru a uni trecutul cu clipa prezentului, dar toate acestea nu sunt, cum spuneam, decit reprezentări diferite ale aceleiaşi teme. Poezia lui Alexandru Lungu e născută din aceeaşi unică spaimă trezită de ninsoarea nea­gră ce se cerne dintotdeauna pentru a nu se opri niciodată. Autorul e un cu­noscător rafinat al mijloacelor lirice, şi poeziile sale, au decît meritul acestui ra­finament. Alexandru ŞTEFANESCU

Next