Luceafărul, ianuarie-iunie 1974 (Anul 17, nr. 1-26)

1974-03-16 / nr. 11

16 MARTIE 1974 Numărul tematic Este remarcabilă, de la o vreme, tendinţa unor publicaţii de a organi­za numerele în jurul unei teme, de a face, va să zică, număr tematic. A­­ceasta era vizibilă şi la Tribuna, la Orizont,­ca şi, de curind, la Viaţa ro­mânească. Un număr recent al Tribunei (nr. 10) este iarăşi dedicat unui subi­ect spre care converg aproape toate paginile revistei: „universul rural“, problema satului românesc. Contribu­ţiile sunt de bună calitate : Ion Seu­­leanu scrie despre Folclorul azi, Ion Lăncrănjan povesteşte geneza Cordo­­vanilor, mai mulţi colaboratori din di­verse domenii de specialitate (H. H. Stahl, George Marica, Maria Olah, Viorel Popescu, Ion Bănuţi) răspund pe două pagini, unei mari teme Satul contemporan etc. In afară de aceasta se mai pot re­marca alte reuşite ale publicaţiei. Mircea Zaciu şi Liviu Petrescu îşi o­­norează iarăşi rubricile lor, atit de interesante, Victor Felea semnează cronica literară, Adrian Marino scrie un articol despre Mecanismul modelu­lui literar. Dan Rebreanu deţine Cro­nica infracţiunilor unde tânărul pro­zator relatează fapte abominabile, is­torisite cu vervă şi siguranţă. In sectorul liric se pot remarca mai multe poezii de Ion Caraion, prezenţă rară şi preţioasă în publicaţii şi o pa­gină de traduceri din lirica argenti­­neană, alese cu gust. Este în afara discuţiei că revista Tribuna şi-a găsit un bun echilibru, a convocat o echipă serioasă de cerce­tători şi de publicişti. Interesul pen­tru „numărul tematic" este iarăşi re­marcabil, ca şi calitatea liricii publi­cată aci şi toate acestea ne fac să pu­nem speranţe în consecvenţa şi cali­tatea acestei formule publicistice, in­teresantă şi până acum. .Ateneu" (nr. 2) Critica literară ocupă un spaţiu larg şi in revista Ateneu (nr. 2) alături de reportaje din judeţul Bacău şi de o masă rotundă asupra ocrotirii naturii. Cine sunt criticii publicaţiei ? Iniiiul este Const. Călin, cronicarul literar, cunoscut printr-o serioasă ac­tivitate foiletonistică, fără stridenţe. Acesta analizează sobru şi atent din ei un verdict adevărat, un volum de I. Romanescu. Alt critic e Vlad Soria­­nu, autor şi de că, şi un genere om cu juste intuiţii, insă al cărui păcat , punct şi virgulă este o nesiguranţă de stil, care face fraza ternă, nefericită, Calistrat Cos­­tin e un tînăr prea puţin riguros în judecăţi şi exprimare. Cu greu se poa­te imagina o mai delirantă fugă după cuvinte mari, contradictorii, care nu spun nimic. El grăieşte aşa­­( ana­­lizind pe Anghel Dumbrăveanu) : „Un lirism calm, pastelat cu discreţie (i­­magine plastică, n.n.) şi incantatoriu (trup muzicesc, n.n.), mai puţin îm­podobit ca altădată, de aceea mai gla­cial (vrea să spună „auster“ — n.n.), rostiri lucide (cum rămine cu incan­taţia, atunci ? n.n.), conclusive, venite intr-un apogeu de existenţă" etc. Tot C. Costin scrie despre Romulus Gu­pa, de unde aflăm că litania miroase urît din moment ce „epicul său are un iz (s.n.) de litanie". Cu totul alt­fel putem vorbi de Cristian Livescu,­ ­ un tînăr cu condei sprinten, cu stil format, pîndit insă de anume facili­tate venită tocmai din uşurinţa de a metaforiza, nu o dată excesiv. Nu­mărul mai cuprinde poezii (de calitate modestă, fără sclipiri), cronica tradu­cerilor susţinută de Laurenţiu Ulici, articole de C. Ciopraga şi Maria Pla­ton, o traducere din Lovecraft şi două pagini de proză dintre care remarcăm Spre Sulina de Dumitru Dinulescu prozator de talent care revine in a­­tenţia publică. In genere Ateneu are o unitate in­contestabilă, e o publicaţie vie (apti­tudinea reportericească a lui M. Sa­bin, S. Adam etc. e in afara discu­ţiei), orientată în chip just şi care trebuie să fie mai exigentă in selec­tarea liricii și să tindă către o uni­tate valorică in sectorul criticii. EUGEN POPA : Poetica (litografie) Alexandru Ivasiuc: „Apa Reducând faptele la esenţa lor, putem afirma că marea deosebire dintre primele trei şi ultimele două romane ale lui Alexandru Ivasiuc — adică vestibul, Interval şi Cunoaştere de noapte, pe de o parte, iar pe de alta Păsările şi Apa — constă în radicala schimbare a poliţiei personajului faţă de solicitările timpului istoric. De aici decurg mai toate consecinţele legate de formulele romaneşti adoptate de autor intr-un caz şi in celălalt. Impli­cit, tot de aici decurg şi mutaţiile ce au loc în timpul viziunii asupra personajului, asupra pro­blematicii și chiar a caracterologiei acestuia. Prac­tic, romanul de conflict moral, angajat in inepui­zabile dileme individuale, face loc celui deschis fără limită valurilor timpului social-istoric. Acesta din urmă este scrutat in materialitatea sa docu­mentară și e menit să se constituie, cu de la sine putere, un timp narativ atoatecuprinzător. In aceste noi condiţii, personajele, majoritatea lor, nu mai sunt exponentele unor biografii morale deduse din interpretarea unui timp revolut, reconstituit cu sco­pul de a le facilita, prin confruntare cu prezentul, adevărata şi tîrzia cunoaştere de sine. în definitiv, tensiunea ideatic-morală a celor dinţii romane scrise de Alexandru Ivasiuc este direct proporţio­nală cu capacitatea personajelor de a se angaja in această dramatică şi pe alocuri sisifică regăsire­a „timpului pierdut". Or, in Păsările, dar mai ales in Apa, personajele nu mai sunt expresia unui timp istoric rememorat ci a unuia efectiv trăit la pre­zent. In toate privinţele, ambiţia prozatorului este de a substitui formula romanului de introspecţie morală şi de retrospecţie social-istorică cu aceea a romanului de descripţie şi observaţie obiectivă, din care să rezulte o frescă epică de cit mai largi pro­porţii. Să precizăm totuşi că In Păsările ideea unei asemenea tentative nu excludea apelul la un con­flict dilematic care să graviteze obsedant în jurul punctului de intilnire dintre biografia social-politică rememorată şi sentinţa morală a prezentului ; ne referim, fireşte, la unul dintre personajele centrale ale romanului, arheologul Liviu Dunca. De aseme­nea, să mai reţinem şi faptul că, tot în Păsările, diorama epică se limitează la cadrul impus de con­flictele specifice ale romanului consacrat mediului industrial. Dorinţa scriitorului era aceea de a re­­invigora tipul respectiv de roman, in sensul depă­şirii unor platitudini jurnalier-naturaliste şi al schematismului idilizant, care au caracterizat unele lucrări construite pe o asemenea temă.­­ Intenţia unui atare act reparator este şi mai fă­ţiş divulgată in romanul Apa. Acest roman aspiră, nici mai mult nici mai puţin, la reconstituirea epi­că de anvergură a unuia din cele mai complicate şi mai dramatice momente din Istoria noastră contem­porană : primii ani postbelici ai declanşării revo­luţiei socialiste. Ideea din unghiul căreia Alexandru Ivasiuc acţionează in efortul său de a da la iveală un roman de amplitudine istorică ni se pare in­tr-adevăr captivantă. Autorul are intuiţia unor sur­prinzătoare căi de cristalizare în conflicte epice şi, implicit, in atitudini morale­­— de grup sau indivi­duale, după împrejurări — a doi dintre cei mai de seamă factori oponenţi chemaţi să dinamizeze cursul evenimentelor in perioadele de convulsie re­voluţionară , de o parte impulsul stihinic al indi­vidului, dezlănţuit cu toată furia şi setea sa de pu­tere, de alta, dialectica imanentă a istoriei de a face ordine, de a stăvili vertiginoasele căderi In­tr-un posibil haos social. Interesul romanului Apa, mai presus de orice, stă in ineditul formelor de manifestare a acestui fenomen de răscruce fixat pe axa devenirii istorice a umanităţii. Scriitorul are rara insuşire de a conferi o reală concreteţe nara­tivă clasicei şi binecunoscutei (din punct de vedere sociologic) ecuaţii ale luptelor de clasă din epoca la care se raportează romanul său. Mergmd mai de­parte pe firul acestei constatări, se impune numai­­decît să arătăm că, totuşi, între modurile de rezol­vare a celor două elemente antinomice există o sensibilă diferenţă de calitate artistică. Latura In­tr-adevăr pregnantă a romanului este aceea in care sunt descrise şi analizate forţele distructive, sursa anarhiei social-politice şi economice ce pune stăpînire pe micul oraş nord-transil­­vănean, pentru o bucată de vreme, în acei ani tulburi de după războiul al doilea mondial. In acest punct, marea descoperire a prozatorului o constituie personajul Ion Lumei, supranumit Piticu. Acest bandit semianalfabet, dar de o agilitate şi o mobi­litate a spiritului extraordinare, fascinant prin pu­terea sa de seducţie şi înfricoşător prin felul imper­turbabil cu care ia cele mai neaşteptate decizii, Editura „Eminescu", 1973. cinic pini la uitarea de sine si candid pina la ne­bunia de tip neronian, intr-un cuvint, figură cobo­­riri­oarei direct dintr-o poveste diavolească, consti­tuie, pini la ora de faţă, tot ceea ce a dat mai bun scriitorul in materie de tipologie umani. Cu greu ni l-am imaginat pe Alexandru Ivasiuc — pina nu de mult, atit de puternic prins in efortul său de a pi­zmui „personaje-idei“ în manieră camilpetres­­ciană — capabil de o asemenea performanță memo­rabilă. Cumulind, la nivelul unei structuri de ca­racter absolut antiumane, o seamă întreagă dintre atributele proprii hoţilor de codru de altădată, Piticu este o veritabilă creaţie autohtonă, de brigand sui-generis, a acelor timpuri. Aici e de precizat paradoxala identitate istorică a perso­nalităţii sale. Piticu este întruchiparea exacerbată a spiritului malefic ce proliferează in zone periferice In epocile istorice de mare răscru­ce. Dincolo de datele temperamentului indi­vidual, statutul de personaj Senzaţionel al lui Piticu este susţinut tocmai de o aseme­nea stare de lucruri excepţională. In ordine strict politică, domnia efemeră, dar spectaculoasă a lui Piticu, se relevă ca un simptom perfect carac­teristic pentru decăderea şi apoi pentru sfirşitul unei orînduiri social-istorice. In această direcţie, meritul romancierului e de a fi dat o motivare pro­fund realistă actelor personajului său, sugerind cu deosebită pregnanţă tipologia socială de tranziţie pe care o reprezintă. Chestiunea devine şi mai clară dacă avem în vedere duplicitatea discretă — dar deosebit de eficientă în ambele direcţii — cu care este privit ritica de reprezentanţii partidelor aşa­­zis istorice (dr. Tiberiu Şuluţiu şi ai săi) , ca să nu mai vorbim de pactizarea — impinsă pînă la deplina lor subordonare — acceptată de reprezen­tanţii aparatului de stat burghez (comisarul şef Me­­seşan, prefectul Florea Fiorescu ş.a.). In legătură cu aceste personaje episodice — adevăraţi sateliţi ai lui Piticu — remarcăm izbînzile portretistice, a­­trăgind atenţia, in special, asupra disponibilităţilor prozatorului pentru portretul satiric, prea puţin cul­tivat în romanele sale anterioare. Un portret mus­tind de vervă este consacrat soţiei prefectului Fiorescu, proverbială prin pauperitatea ei inte­lectuală, şi de aceea surprinsă, retroactiv, tocmai intr-unui din episoadele ratatei ei cariere de şco­lăriţă. Dar să revenim la celălalt termen conflictual me­nit să dinamizeze „supratema“ romanului, adică să descrie agitata trecere a „apei“ prin albia istoriei. Cu alte cuvinte, să vedem cum reacţionează amin­titul spirit de ordine al istoriei -­ respectiv forţele revoluţionare — nu numai pentru a contracara sti­hia dezordine­ condusă de Piticu şi ai săi, ci şi pentru a institui noile instituţii ale aparatului de stat. Or, in acest punct, entuziasmul nostru critic scade. Sigur, nu contestăm un evident spor de acurateţe in creionarea fugară a portretelor de muncitori şi activişti revoluţionari (Ion Leordean, Mathus, So­­fronici etc.) , după cum surprinderea unei anumite stări de spirit generale, a unei atmosfere străbătute de suflu revoluţionar sunt aspecte demne de re­marcat. Dar de aici şi pină la dezideratul unei is­­toricităţi consubstanţiale ea să recunoaştem, o dis­tanţă. Ca „roman al gloatei" — în sensul cunoscu­tei caracterizări făcute Răscoalei de G. Călinescu — Apa nu ne convinge pe deplin. Absentează acel personaj colectiv, ca entitate istorică revelatoare, iar ideea de a configura personaje pregnant indi­vidualizate rămine doar intr-o fază sumară (cazul lui Dăncuş şi al lui Octavian Grigorescu). O discuţie specială reclamă personajul de legă­tură dintre cele două mari tabere, avocatul Paul Dunca. Este, fără indoială, unul dintre personajele pe care romancierul a mizat foarte mult. Reapari­ţie neaşteptată a tipului de intelectual din scrierile sale anterioare, prin Paul Dunca, Alexandru Iva­­siuc a dorit să ne pună în faţa unui caz de alie­nare dintre cele mai dramatice. Ca urmare a in­capacităţii sale de a se decide pentru una sau alta din cele două albii prin care trec „apele" istoriei, Paul Dunca e predestinat să plătească din plin pentru scepticismul său duplicitar. Ca şi altădată, romancierul îşi sprijină demonstraţia pe premize psihologice localizate in biografia personaju­lui său. Descendent al unei familii de in­telectuali ardeleni cu vechi şi glorioase state de serviciu în slujba idealului naţional-pa­­triotic (aceeaşi familie este excelent evocată în prima parte a romanului Păsările), Paul Dunca are complexul lipsei de personalitate, alimentat în co­pilărie şi adolescentă de autoritatea strivitoare a tatălui său. Amintirea unui episod dintr-o expediţie cinegetică, al cărui nucleu epic l-a format lupta pe viaţă şi pe moarte dintre un cerb tînăr şi unul bă­­trîn — victoria fiind a acestuia din urmă — s-a fi­xat definitiv, obsesional, în conştiinţa tînărului doctor in drept. Dar sensurile întimplării de abia acuma i se relevă, cind îşi aminteşte de mîndria tragici — semn al infinitei sete de viaţă — cu care cerbul cel tînăr îşi dă sfirşitul. „Dar eu, pe cine iubesc, pentru cine aş muri ? ţipi tăcut Paul Dunca. Ce iubesc atit de mult incit să fiu gata să mor ?". Şi apoi comentariul autorului : „Paul Dun­ca se miră că niciodată nu şi-a pus această mult prea simplă întrebare, niciodată în viaţa lui, nici atunci cind urmărea fiecare mişcare pe faţa tatălui său, ca să vadă vreun semn de preţuire, nici mai tirziu. Dorinţa lui de a fi cu alţii, de a fi băgat in seamă, preţuit, nu era decit o lipsă a acestei în­trebări, pe care i-o evocase mugetul de moarte, dar de dragoste și moarte a unui cerb tînăr, ucis". „Nici măcar atit n-am făcut, ca animalul acela, rănis pe prundisul de lingă pîrîu"­­— ţipă din nou sufletul lui Paul Dunca. Grava eroare a personajului, acum cind se lasă angrenat în „apa" istoriei, e de a fi crezut că se răzbună pe întreg trecutul lui laş, alăturindu-i-se lui Piticu, jucînd rolul de sfetnic al acestuia. Să recunoaştem că ideea autorului este de mare în­drăzneală, insolită chiar. Din nefericire, suntem­ constrinşi a ne exprima cel puţin două insatisfacţii în legătură cu punerea în practică a acestei idei , linsa de atitudine critică a romancierului față de personalul său (de alei, o discretă şi afectuoasă toleranţă faţă de actele acestuia, aju­ngîndu-se u­­neori pină la infiltrarea unor nedorite note melo­­d-»uv*ice, precum în finalul cărţii, de exemplu) şi absenţa unui mai puternic filon de reflectă moral­­filozofică, menit a potenţa din perspectivă superi­oară destinul lui Paul Dunca. De altminteri, revenind la cea de a doua obser­vaţie, pentru noi rămine curios, în general, faptul că Alexandru Ivasiuc, în ultimele sale două romane, renunţă aproape complet la serviciile „pro­zei de idei", proză pentru care (primele lui romane depun mărturie concludentă in acest sens) are în­clinaţii remarcabile. De aceea, ni se pare păgubi­toare eventuala credinţă a romancierului că ar exista o incompatibilitate reală între exigenţele „prozei de idei“ şi acelea ale prozei de acţiune şi de observaţie directă, extinsă pe suprafeţe ale is­toriei cit mai largi. Nu credem că greşim socotind ei drumul lui Alexandru Ivasiuc spre noi trepte ale împlinirii artistice este condiţionat într-o bună măsură şi de efortul menit să realizeze integrarea organică in materia viitoarelor sale construcţii na­rative, a modalităţilor epic-analitice din primele sale trei romane. Nicolae Ciobanu ii CAHIERS ROUMAINS D’ÉTUDES LITTÉRAIRES (nr. 2) A apărut, intr-o excelentă formulă grafică datorată competenţei lui Victor Maşek, numărul 2/1973 al Caietelor ro­mâne de studii literare, redactate în limba franceză. Volumul cuprinde două secţiuni principale : Poétes modernes, poétique moderne şi Le tricentenaire de Dimitrie Cantemir. Studiile din pri­ma secţiune sunt, în genere, analize de text asupra unor poeţi moderni şi con­temporani (Tudor Arghezi, Bacovia, Eugen Jebeleanu, Nichita Stănescu) caracterizate printr-o hotărită opţiune a autorilor lor pentru modalităţile de interpretare mai noi, implicind recursul la structuralism sau semiotică. In aces­te studii perspectiva istorică integra­toare este dominantă, ea avind rolul de a stabili coordonate mai largi şi puncte de reper pentru interpretările de text. Aşa este articolul lui Ov. S. Crohmălniceanu — Tendances de l’avant-garde roumaine pendant l’en­­tre-deux-guerres sau cel al lui Paul Miclău — La poésie comme système sémiotique ouvert unde se stabilesc șapte caracteristici ale sistemului se­miotic deschis, pe care merită să le cităm : 1. complexitatea, 2. implicarea sau simularea vieţii şi a spiritului, 3. relaţiile directe cu realitatea exterioa­ră sistemului, 4. prezenţa elementelor eterogene, 5. transmiterea de informa­ţii, 6. libertatea semiotică, 7. prezenţa urmelor memoriei. In acest sens este demn de amintit şi studiul lui Adrian Marino care, dintr-o perspectivă se­mantică şi istorică, defineşte chiar ter­menii centrali ai secţiunii : modern şi nou. Erudiţia se îmbină aici cu li­bertatea eseistică, premisele stabilite fiind „afinităţile semantice foarte strinse dintre nou şi modern, care merg pină la identitate (cu tot ceea ce comportă aceasta: alternanţă, trans­fer reciproc de semnificaţii, substituţii de funcţii etc.). Remarcind importanţa studiilor de sinteză prezente in Caie­tele editurii Univers este necesar să adăugăm că şi analizele de text con­ţin fertile implicaţii teoretice. Aşa, de pildă, pornind de la o poezie de Tudor Arghezi (O zi), Sorin Alexandrescu ajunge la consideraţii generale asupra funcţiei simbolului. Sunt detectate trei categorii fundamentale de figuri : me­tafora, bazată pe similitudini de sens, simbolul, întemeiat pe transparenţa dintre expresie şi realitate, metafora simbolică considerată ca o categorie de tranziţie (....dacă nu se ţine cont de context, sensul metaforic al unui cu­vint este permanent şi realizat, in timp ce sensul simbolic este potenţial, nou realizat"). Tot aşa, Nicolae Mano­­lescu vorbind despre limbajul poetic la Nichita Stănescu, scoate în evidenţă însăşi condiţia esenţială a cuvîntului poetic : „Aş vrea să subliniez intenţia (sau poate intuiţia) poetului de a face din cuvint un cu totul alt instrument decit acela de care ne servim de obicei in limbajul prozaic : în locul transpa­renţei noţionale care se regăseşte aci poetul ne oferă un cuvint opac, un sens comportîndu-se întocmai ca o imagine şi o imagine abstractă com­portîndu-se întocmai ca un sens in fine, un conţinut care face corp cu forma sonoră“. Despre literatura fran­ceză în raport cu mişcarea culturală interbelică, mai precis, despre Robert Desnos scrie un frumos articol Vasile Nicolescu. Simpla prezentare a titluri­lor capitolelor, marcînd evoluţia unui poet şi destinul unei poezii este menită să trezească interesul : „Poarta infini­tului secund, Alchimia verbului, Liber­tatea sau dragostea, Libertatea“. Tema numărului „poeţii moderni, poetica modernă“ este abordată şi de Eugen Simion, Mihail Nasta şi Peter Motzan. Cu prilejul tricentenarului Dimitrie Cantemir, Mihnea Gheorghiu, Ion Dodu Bălan şi Al. Piru publică arti­cole substanţiale menite să contribuie in mod real la înţelegerea mesajului marelui umanist român. Cahiers roumains d’études littéraires se arata a fi, de pe acum, după numai două numere, o modalitate de popu­larizare a fenomenului literar româ­nesc actual, viu, o panoramă a direc­ţiilor de investigare critică, unitare în diversitatea lor. Trebuie spus că toc­mai în acest scop revista prezintă şi un grupaj interesant de recenzii şi o cronică a traducerilor, note, care în­tregesc imaginea unei culturi dinamice deschisă valorilor universale. ­ jurnal de lectură HANS LIEBHARDT Culoarea scaieţilor Editura Albatros, 1973 Culoarea scaieţilor este prima carte de proză a scriitorului german din ţara noas­tră Hans Liebhardt publicată în româneş­te. Traducerea, precum şi o cuprinzătoare prefaţă, sunt semnate de Ion Roman, iar ediţia — apărută la editura „Albatros" — urmează îndeaproape sumarul unei anto­logii a povestirilor scriitorului alcătuită cu doi ani in urmă de criticul Peter Mot­­zan şi tipărită la editura „Dacia“ din Cluj (Alles was notig war — Tot ce era nece­sar). Iniţiativa editurii „Albatros" de a pre­zenta in limba română proza lui Hans Liebhardt este binevenită . Culoarea sca­ieţilor este cartea unui remarcabil scriitor, de o matură originalitate. Autor de „proze scurte“, Hans Liebhardt nu res­pectă totuşi prea mult schemele obişnuite ale schiţei ori ale povestirii de proporţii reduse ; textele sale sunt de fapt frag­mente dintr-o confesiune obiectivată prin folosirea unui personaj cu valoare de al­­ter-ego ; prezenţa unui mereu acelaşi erou central şi unitatea de ton şi de at­mosferă dau cărţii omogenitatea unei na­raţiuni de dimensiuni largi, în ciuda pre­zentării caleidoscopice. Prozele lui Hans Liebhardt au caracterul unor părţi din jurnalul unei existenţe în curs de desfă­şurare, evenimentele şi stările căpătînd valoare abia după ce sunt trecute prin filtrul amintirii şi sunt proiectate într-o perspectivă în acelaşi timp ironică şi nos­talgică. Personajul schiţelor, Andreas Weisskircher, văzut la diferite virste, este cindi martor, cind simplu spectator, cind actor principal al împrejurărilor relatate, însă in fiecare dintre aceste ipostaze na­raţiunea se colorează în funcţie de dis­tanţa impusă, de timpul rememorării. Scriitorul este un „povestitor“ ; pentru el a scoate din apele amintirii o întîmplare anumită înseamnă mai puţin a evoca o lume îndepărtată cu­ a crea un univers nou al cărui spaţiu se populează şi capătă pregnanţă pe măsură ce înaintează poves­tirea. De aceea, el nici nu se implică di­rect, ci îşi creează o dublură , iar „reali­tatea“ imaginarului Andreas Wirsskircher este mai puternică decit a însuşi autoru­lui său. Propriu acestor proze este un ac­cent de tandreţe şi melancolie : „Mă gîn­­desc că toată viaţa am să povestesc numai despre lucruri simple şi am să mă opresc acolo unde lumea e încă teafără“. Prin povestire se regăseşte — se naşte, mai * * * * * * * * * * * * 13 azi in librării EDITURA „MINERVA“ — ALECU RUSSO : „Cîntarea Româ­niei“. Selecţie, postfaţă, bibliografie şi note de T. Vârgolici (Col. „Arcade“) — 248 pag., 0 lei. — IOAN SLAVICI : „Budulea Tai­­chii“, nuvele. (Col. „Arcade“). Postfaţă şi bibliografie de Mircea Popa — 320 pag., 8 lei. EDITURA „ION CREANGA“ — VICTOR ION POPA : „Sfîrlează cu forează“ (Col. „Biblioteca pentru toţi copiii“). Prefaţă de Ion Roman — 368 pag., 13 lei. — VALERIU GORUNESCU : ..Pla­iuri“, versuri — 100 pag., 6,50 lei. EDITURA .„ALBATROS" — DUILIU ZAMFIRESCU : „Viaţa la ţară“ (Col. ..Texte comentate — Ly­ceum“). Antologie, prefaţă, note şi bi­bliografie de Mihai Gafiţa — 192 pag., 6 lei. — CHARLES DICKENS : „Marile speranţe“, 2 vol. (Col. „Lyceum“). Trad. de Vera Călin. Prefaţă de Dan Grigo­­rescu — 568 pag., 12 lei. EDITURA „KRITERION“ — PÁSKÁNDI GÉZA : „A vegytisz­tító becsülete“. Nuvele (în limba ma­ghiară) — 272 pag. ; broşat 8,75 ; legat: 15 lei. — KANTOR LANG : „Romániai ma­gyar irodalom 1944—1970“ (Literatura maghiară din România 1944—1970) — 498 pag. ; legat: 24 lei. — BUNT­A MAGDA : „Az erdélyi­ habán kerámia“ (Ceramica habană din Transilvania). Col. ,,Micromonografii de artă“ — 106 pag.+ 22 pag. reproduceri: 13 lei, exact spus — iluzia unei purităţi fericite, şi nu e întîmplător că schiţele cele mai frumoase sunt cele în care Andreas Weisskircher este copil sau adolescent ; rememorarea are aici şi sensul unei „co­­borîri“ în timp spre origini. Satul natal, oamenii, locurile se scaldă în aceste po­vestiri într-o lumină egală şi liniştită, deşi întimplările nu sunt întotdeauna din­tre cele mai paşnice ; eroii capătă înfă­ţişarea unor fiinţe miraculoase, de basm, maturii au calităţi supranaturale, faptele cotidiene sunt învăluite intr-un abur de poezie subtilă şi fermecătoare. Familiarul, prin magia povestirii, trece în fabulos : „S-ar putea sădi şi o livadă de pier­sici ; florile de piersic văzute pe deasupra butucilor de vie neînfrunziţi arată fru­mos, ca să nu mai vorbim de gustul aces­tor fructe alese ce se coc înainte de cu­lesul viilor. Se iveşte însă o greutate, a­­nume că puieţii de piersic costă scump, bunica şi Andreşi n-au bani pentru aşa ceva, bătrînul i-ar lua la trei păzeşte, dacă i-ar auzi că vor să cheltuiască ulti­mii creiţari pentru asemenea trăsnăi. Atunci nişte viţă nealtoită, căreia i se zice şi căpşunică, deşi­ nu are nimic a face cu adevăratele căpşuni cărnoase şi nu dă decit un vin roşu, care iarăşi nu poate fi confundat cu adevăratul vin roşu, pe care bunica îl cumpărase pentru Andresi să bea in fiecare zi cite un păhărel. Aşadar, băiatul desţeleneşte pirloaga, aruncă pie­trele grămadă, iar bunica tîrăşte pină aici un braţ de coarde de viţă şi amîndoi le înfig în pămînt, în patru şiruri, după ce nu le mai rămine altceva de făcut decit să aştepte ca mugurii să dea lăstari şi din aceste coarde să iasă ceva". Este un fabu­los ritualic al lucrurilor mici, descoperit in cele mai comune gesturi şi trecut în­­tr-un lirism foarte subtil, delicat şi pă­trunzător : „Andresi măsoară timpul cu un pai, lung cu­ degetul inelar, pe care doar trebuie să-l pună intr-un unghi potrivit faţă de soare. Cite degete de umbră arată paiul, atîta e ceasul. Către seară nu mai are nevoie de pai, umbrele sint lungi, şi in afară de asta trece şi trenul de şase , semnul cel mai sigur că e timpul să plece acasă. Acesta-i cel de al doilea moment plăcut al zilei. Cel dinţii e pauza de prinz, cind soseşte căruţa cantinei şi fata îţi­­ umple cu virf şi a doua farfurie de ciorbă de fasole, pe care o mănînci la umbra sălciilor,, în, care­­ timp poţi­­ să asculţi şi convorbirea extrem de captivantă a fe­meilor. încetarea lucrului însemnează însă mult mai mult, fiindcă o porneşti cu tot grupul pe şosea, spunîndu-ţi că şi astăzi ţi-ai cîştigat în mod cinstit plinea şi cior­ba de fasole“. Dacă dimensiunile acestor proze, ca şi ale întregului volum de altminteri, sunt reduse, sugerînd mai degrabă laconismul, există în cartea lui Hans Liebhardt o amploare interioară, vădită în rezonanţe şi în sugestii ; scriitorul posedă ştiinţa rară a comprimării, conciziunea schiţelor lui este obţinută printr-o concentrare neobiş­nuită a povestirii. Din tensiunea rapor­turilor care se nasc între atitudinea po­vestitorului şi spiritul lumii create , prin intermediul povestirii se ajunge la acea duioşie ironică, supravegheată, la detaşata tandreţe de care aminteam la început. Culoarea scaieţilor este o carte de po­vestiri scrise cu un mare şi deloc osten­tativ rafinament. LUCIA NEGOIŢĂ Poeme Editura Albatros, 1973 Unul dintre cele mai interesante debu­turi in poezie din ultima vreme este cel al Luciei Negoiţă ; în acelaşi timp aus­tere şi zbuciumate de un fior secret, im­personale şi totuşi confesive şi uneori dramatice, poemele sale din acest prim volum au la origine un dublu şi contra­dictoriu impuls, de a exprima şi a ascunde totodată. Acestei mişcări lăuntrice îi co­respunde existenţa unei latente „stări conflictuale d­intre o tensiune nostalgică întoarsă către un spaţiu dominat de pros­peţimea senzaţiilor şi a sentimentelor şi o aspiraţie, pe care am putea să o numim „constructivă“, spre o zonă gravă de abs­tracţiuni, dematerializată şi rece. Expresia acestei scindări poate fi regăsită sub cele mai variate forme, de la tulburata pre­simţire a existenţei unui chip geamăn care îşi caută dublul şi pînă la sentimen­tul îndepărtării de natură, ca pierdere şi totodată neputinţă de abstragere totală. Una dintre cele mai frumoase poezii din culegere trăieşte tocmai prin sugerarea a­­cestei dualităţi neliniştite : „Iar se zbat pe creştete fire de iarbă / iar uităm ce să facem să le îmblînzim / păianjenii în cărţi au miros veşted de iarbă / şi iarba aspru ne porunceşte încă o dată să fim ? (...) azi sîntem pînă la piele, sînt iarbă inelele noastre, / se mistuie în nervi să­geata lor odihnitoare, / copiii sărută cu dinţii carnea prea rece / şi fericiţi se nă­pustesc în altă răsuflare / iar se zbat pe creştete fire de iarbă / s-ar putea neche­mat vînzătorul de iarbă să fi venit, / şi poate el plînge stins lingă uşă şi nu se opreşte­­ crezînd că sufocaţi de iarbă a­­mîndoi am murit“. Natura, uitată sau pierdută, se răzbună printr-o agresiune ale cărei ecouri întreţin, în ciuda voinţei de recluziune şi abstractizare, un fior al materiilor dense, grele. Fiecare atitudine lirică îşi cheamă ipostaza contrară ; re­nunţarea este dublată de frenezie şi vita­lism, percepţia senzorială trece într-un cerebralism me­todic, tonalităţile ascetice ale imnului se apropie Surprinzător de confesiunea lirică sentimentală, inocenţa devine artificiu­ şi convenţia dobîndeşte naturaleţe. Două „trupuri“ se înfruntă în poeziile Luciei Negoiţă, fiecare impunîn­­du-şi „legea" în, detrimentul celuilalt, şi poate că prezenţă ca element simbolic do­minant a „săgeţii“ nu este intimplătoare. ..Torţele stinse fum aştern peste pleoane / iubite, mă scutur de seminţe subţiri, / în golul cearcănului­­ săgeata / loveşte, alerg, alerg, / smulsă de pe retina de gheaţă / a celuia care plînge şi împovărşt va uita“. Prima carte a Luciei Negoiţă este mai mult decit o promisiune, in ciuda unor note false : răsună aici vocea curată a unei poete. Mircea Iorgulescu "­­ EUGEN POPA : Compoziție (litografie)

Next