Luceafărul, iulie-decembrie 1975 (Anul 18, nr. 27-52)

1975-08-09 / nr. 32

9 AUGUST 1975 V* Contemporanul 1500 Contemporanul a ajuns odată cu ultimul său număr la o cifră rotundă care poate face mîndria oricărei revis­te. Contemporanul s-a afirmat de-a lungul celor 1500 de numere ale sale ca o revistă vie acordată la frămîntă­­rile şi întrebările epocii. In egală mă­sură revistă ştiinţifică, artistică, dar mai presus de orice o revistă politică. Contemporanul a publicat în cele 1 500 de numere ale ei articole de prezentare şi analiză competentă a fenomenului ştiinţific, artistic şi politic devenind o revistă de largă audienţă. Apelînd la colaboratori de recunoscută autoritate pentru toate domeniile sale de activi­tate, revista Contemporanul și-a cuce­rit un bine meritat prestigiu. Ne face plăcere să amintim că în paginile acestei reviste au semnat scriitori ca Tudor Arghezi, G. Călinescu, Tudor Vianu, Zaharia Stancu, Al. Philippide, Geo Bogza şi alţi prestigioşi reprezen­tanţi ai artei şi culturii româneşti. Prin ferma sa orientare ştiinţifică, prin consecventa susţinere a ideolo­giei marxist-leniniste, Contemporanul s-a aflat în primele rînduri ale presei noastre comuniste. La al 1­500-­­ea număr al său îi urăm să fie la înălţi­mea demnelor sale tradiţii. Lu n­1- In preajma izvoarelor Urmare din pag 1 ale orientului cu care se aseamănă şi din care se va întoarce după ce a văzut originile, acasă. Iată-l în umbra originilor asistînd la naşterea lumilor : Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface şi în sine împăcată stăpînea eterna pace !... Dar deodată­ un punct se mişcă... Cel dintîi şi singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl. Acesta este la origina lumilor şi prin el fiin­ţează toate, însuşi cîntul poetului. El singur zeu stâtut-au nainte de-a fi zeii Şi din noian de ape puteri au dat scînteii Ei zeilor dă suflet şi lumii fericire El este-al omenimei isvor de mărturie : Sus inimile voastre ? Cîntare aduceţi-i El este moartea morţii şi învierea vieţii ! Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei In vuietul de vinturi auzit-am al lui mers Şi-n glas purtat de cîntec simţit-i duiosul viers. In aceste versuri şi in puterea acestei desco­periri ce-i umple inima cu farmecele milei, in declanşarea acestui plîns lăuntric la originile lumii, se deşteaptă în poet dorul Patriei spre ca­re va veni cu nor tămăduitor izbăvindu-şi se­menii de teroarea morţii. Aş fi ferice, de-aş fi încă odată In Patria-mi iubită în locul meu natal Să pot a bine zice cu mintea-nflăcărată Visările funiei, visări de-un ideal Chiar moartea ce răspînde teroare-n omenire Prin vinele vibrînd gheţoasele-i fiori Acolo m-ar adoarme în dulce liniştire In visuri fericite m-ar duce către nori. Odată întors acasă, în valea natală, în coliba de trestie cum spune, va lua parte la marele pe­lerinaj, la cohorta nesfîrşită a firii elementelor care îi vor fi trecute­ prin faţă ca prin faţa unui nou Orfeu sau Adam pentru a le da nume şi a le pătrunde realitatea. Prin faţa lui Eminescu trece toată slava acestui topos român din cele mai vechi vremi pînă astăzi. Sunt deşteptate la viaţă aproape toate făpturile ce au vieţuit aici din vremea geţilor pînă acum, voievozi şi ctitori, zei şi zeiţe, temple şi rîuri, codri şi a­­nimale, zimbri şi bouri, oi şi albine, gîzele toate din universul acesta, fagi şi stejari, frunze şi flori, busuiocul şi teiul, trestia şi păpădia, cri­nul şi garoafa, trandafirul şi nufărul. Nimeni pină la Eminescu în graiul român n-a auzit tre­cerea vremii, perindarea firii lucrurilor lumii vremelnicia lor şi misterioasa lor frumuseţe, far­mecul lumii in extaza clipei în care-i este dat să licăre . Acolo, lingă izvoare, iarba pare de omăt . Flori albastre tremur unde în văzduhul tămîiet Pare că şi trunchii veciniei poartă suflete sub coajă Ce suspină pintre ramuri cu a glasului lor vrajă Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic Cînd coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic Ele sar in bulgări fluizi peste prundul din răstoace In cuibar rotund de ape, peste care luna zace. Mii de fluturi mici albaştri mii de roiuri de albine Curg în riuri sclipitoare peste flori de miere pline împlu aierul văratic de mireasmă şi răcoare A popoarelor de muşte sărbători murmuritoare Lingă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate. Un cintec vechi pe care Eminescu îl ştia prin Dosoftei spune că dincolo de izvoare, în preajma izvoarelor, se află temelia lucrurilor, rostul lor, acolo se văd originile, acolo sint temeliile. De tînăr ca băiet Eminescu va cunoaşte drumul intr-acolo, singur tinăr fiind va adormi ades lingă izvor unde Teiul, element de origine în poezia lui Eminescu îşi află vieţuirea. In mijloc de codru­ ajunse Lingă teiul nalt şi vechi Und-izvorul cel în vrajă Sună dulce în urechi Nimeni pînă la Eminescu la noi n-a auzit atît de limpede originile atît de organic, n-a stră­bătut cu atita ardoare drumul spre originile lu­mii în firea lucrurilor. Fauni și maşini • • Urmare din pag. I Oricine recunoaşte în această nouă îngrijo­rare (fenomenul citat n-ar fi străin nici pro­zei !) vechea teză a lui E. Lovinescu şi Camil Petrescu despre necesitatea sincronizării lite­raturii cu evoluţia civilizaţiei moderne. Teză, inutil să mai spunem, actuală oricînd in lite­ratură, pentru că literatura se cade să fie în pas cu spiritul timpului şi să reflecte, într-un chip sau altul, condiţia omului in circumstanţele unei istorii precise. Problema este in ce măsură poezia română s-a abătut de la această linie şi dacă fenomenul semnalat este, cu ade­vărat, real şi, deci, primejdios azi, aşa cum era cu o jumătate de secol în urmă. De la acest punct discuţia iese din sfera vagă a sociologiei şi intră în cîmpul criticii literare, singurul, în fond, care ne in­teresează acum. Nimeni nu poate ignora faptul că, pe urmele lui Blaga, se cultivă azi in poezie, mai des de către tineri, un mitologism ţărănesc nu întotdeauna profund, original. In Scriitori români de azi am pus această poezie sub semnul unui expresionism rural, avînd in vedere oroa­rea ei de retorica mai veche şi preferinţa pen­tru simbolurile unei­ existenţe naturale. Unele poeme ,au un conţinut social mai precis, altele cercetează miturile cîmpiei sau ale muntelui şi încearcă să impună o viziune nouă. Temele în sine nu aduc noutatea ; spiritul în care ele sunt tratate dă însă nota de modernitate sau anacronism acestor versuri născute, ca oricare altele, dintr-o experienţă biografică sau expe­rienţa unei lecturi (ambele pot fi profunde sau superficiale). Judecata nu se poate face decit în funcţie de poem, orice altă abordare a lu­crurilor riscă să cadă într-un dogmatism tot atît de insuportabil ca şi acela care neagă putinţa poetului de a scrie o operă mare din contemplarea civilizaţiei industriale. Urbană sau rurală, opera trebuie să dea sentimentul unei existenţe adevărate şi, cum am scris şi altădată, să sugereze o filozofie de viaţă specifică, singura în măsură să dea romanului sau poemului universalitatea la care toţi aspi­răm. De altfel, observ că ecuaţia urban-rural, care terorizează ciclic critica română, nu e deloc actuală în alte culturi. Nimeni nu impută lui Faulkner că scrie despre un sud conservator şi că are despre civilizaţia nordului părerile pe care le are. Romancierii sud-americani de azi au cîştigat o mare reputaţie scriind despre re­zistenţa populaţiei autohtone, în majoritate ţărani scoşi cu brutalitate dintr-o structură socială tradiţională şi, fatal, din spaţiul unei culturi. Bat tobele pentru Rancas de Manuel Scorza, tradus recent şi la noi, este un exemplu ce se poate da. Cu atît mai mult trebuie să fim circumspecţi în judecăţile noastre cînd e vorba de poezie, unde corelativii obiectivi (cum numeşte T. S. E­­liot evenimentele şi obiectele prin mijlocirea cărora liricul exprimă o experienţă senzorială sau o viziune) nu decid soarta poemului. Spi­ritul care le animă, atitudinea estetică faţă de ei fac ca opera să se înscrie în sensul evoluţiei generale a literaturii sau să­­ se opună. Nu vrem, prin aceasta, să ignorăm importanţa temei în literatură şi nici să încurajăm cărţile care repetă, la nesfîrşit, acelaşi tip de conflict şi aceeaşi tipologie (anacronică, în primul rînd, prin neautenticitatea ei estetică), vrem numai să spunem că prezenţa unor date obiective nu constituie, ipso facto, un indiciu pentru orien­tarea şi profunzimea unei literaturi. Nu ştiu dacă, azi, avem mai mulţi fauni decît maşini in literatură, dar dacă mîine raportul se va in­versa , n-aş putea jura, dinainte, că situaţia li­teraturii va fi mai bună. Maşina e un obiect ca oricare altul. E în putinţa prozatorului sau poetului ca el să devină simbolul unei opere fundamentale sau, dimpotrivă, un simplu amă­nunt de decor. Al. Philippide scria odată că mașina nu poate fi un obiect tot atît de poetic ca cerul sau floarea pentru că ea nu ascunde nici un mister. Misterul, imprevizibilul nu sînt încă atribute ale obiectului, ci ale aceluia care îl contemplă. Maşina poate intra, deci, în poezie. Suprarealiştii de felul lui Paul Eluard şi Desnos au făcut cu ostentaţie o poezie a lucrurilor nepoetice. Să nu încurajăm, aşadar, invazia faunilor in literatură (de altfel, fenomenul este izolat, poezia tînără fiind orientată, prin forţele ei cele mai vii, spre alte domenii), dar nici să nu ne grăbim să legăm de existenţa lor semnul unui anacronism funciar, paralizant. Dacă, în viitor, în literatura română vor circula mai multe maşini decît fauni sau unicorni nu e deloc sigur că ea s-a sincronizat şi a intrat, purtată de aceste vehicole mai rapide, în universalitate. Drum prin recolte Urmare din pag 1 nu numai o realizare tehnică utilă. El este, da­torită locului unde a fost înălţat, un prolog feri­cit la ceea ce înseamnă frumuseţea unei întregi părţi a pămintului românesc, Dobrogea. Podul de peste Dunăre, iată, aripa unui pes­căruş năzdrăvan rotindu-ne spre mare, aripă care s-a născut dintr-un vis şi care, pentru sute şi mii de oameni ce i-au dat forma, a însemnat muncă şi eroism. Nu mai vorbim de mult despre pămîntul arid al Dobrogei vechi, tradiţionale. Cite decenii au fost suficiente oamenilor pentru a-l smulge unei faime triste. Nu mai vorbim pentru că dobroge­nii, cei din oraşe şi din sate, cei care sunt gaz­dele călătoriei noastre spre mare, ne-au făcut, prin forţa minţii şi braţelor lor, să uităm sau, oricum, să ne depărtăm incredibil de repede de ceea ce a fost, pentru a ne apropia de ceea ce este, şi, mai ales, de ceea ce va fi prin aceste locuri. Drumul spre mare este un drum printre recol­te, un drum al frumuseţii care are culoarea verde sau galbenă, pe rind, verde sau galbenă, care are mirosul plinii proaspete şi frăgezimea ştiuletelui de porumb. In cimp sau la marginea lui, oamenii. Oamenii care zorind poate nu au timp să ne vadă, dar pe care noi, în drum spre mare, in vacanţă, ii vedem şi le suntem­ recunos­cători. Ceea ce privim este opera lor, această frumuseţe care înseamnă griu, care înseamnă porumb, care înseamnă munca cîmpului benefi­ciind de civilizaţia tehnicii. Nu ne mai între­băm „ce a fost cîndva pe aici ?“, ci ce a fost cu cinci ani in urmă, cu doi ani in urmă sau cu unul in urmă, pentru că transformările au azi un ritm al lor, un ritm strins, dictat nu numai de nevoia de a munci mai bine, de a realiza mai mult, ci şi de conştiinţa de a face totul mai re­pede. Iată satele dobrogene, cu case arătoase, ce vorbesc despre starea materială şi sufletească a oamenilor. In fiecare curte, o grădină. Drumul spre mare printr-un asemenea peisaj făurit de om nu poate fi decit tonic. Nu facem comparaţii, ci simple constatări. Şi vedem mîinile acestor oameni mîinile care au înălţat poduri şi fabrici, care au semănat grîne, care au condus aici timpul spre frumuseţe şi rodnicie şi au înălţat case durabile şi au zidit pomi fructiferi de-a lungul şoselei, a acestei şosele care se termină la mare, în faţa hotelurilor elegante, pentru a ceda apoi locul nisipului fierbinte. Vacanţa la mare începe, am acest sentiment, de îndată ce calci pe pămintul Dobrogei. “ Editura „Cartea Românească“ anunţă instituirea concursului anual de poezie pentru tinerii debutanţi. Manu­scrisele vor cuprinde între 700—. 000 de versuri dactilografiate la două rînduri, într-un singur exemplar. Fiecare autor va trimite prin poştă sau va aduce ma­nuscrisul într-un plic nesemnat, pe care va scrie un motto ; în interiorul plicu­lui, alături de manuscris, autorul va include un alt plic închis, purtînd pe el același motto, cuprinzînd numele și prenumele, adresa, profesiunea, vîrstă și cîteva date privind activitatea lite­rară. Manuscrisele vor fi trimise pînă la data de 1 octombrie a.c. Ele vor fi exa­minate de un juriu compus din scriitori și critici literari. Rezultatele concursu­lui vor fi comunicate în luna noiem­brie a.c. Se vor atribui trei premii. Volumele premiate vor fi tipărite în Editura „Cartea Românească“. Autorii care au depus anterior ma­nuscrise în editură şi doresc să parti­cipe la acest concurs sunt invitaţi să se conformeze procedurii de mai sus. cronica literara Mai interesante în aparenţă d­ecît chiar nuvela care le con­ţine sînt în O singură vîrstă opi­niile literare ale scriitorului Al­phonse. lată ce spune acesta : „Daca am căuta în opera lui Breughel un autoportret care să fie în acelaşi timp şi o cheie a întregii lui opere, l-am găsi poate în acea indicibilă lumină de la etajul al doisprezecelea sau al treisprezecelea al Turnului Babei, nu lucrarea de la Viena, ci a­­ceea de la Rotterdam, etaj pri­vit frontal de la propriul său ni­vel, cu o privire, care prin ricoşeu, cade şi pe măruntele evenimen­te din grădina casei de la pi­cioarele clădirii sau în rada por­tului din dreapta. Sursa acestei lumini neputînd fi soarele, pină la care construcţia nici nu a­­junsese, necum să-l depăşească, nu rămîne a fi decît a ochiului care priveşte şi ipoteza mi se pare singura posibilă. Este un procedeu, însă din categoria ce­lor care definesc pe inventatorii lo­r şi deloc, improbabil la un artist aparţinînd unui secol pe cit de profund în calcule, pe atît de sublim în concepţie. Incercînd sa întregim acest tablou cu elementul pe care autorul l-a făcut, ar trebui să înfăţişăm, în faţa turnului, la oarecare distanţă şi situat nu pe vîrf de munte, căci orice munte afară de cel mitologic, ar fi meschin faţă de proporţiile legendarei clădiri, ci suspendat, aşe­zat pe aer la o colosală înălţime, ca un arhanghel, un personaj cu paleta în stînga şi pensula în dreapta, care îşi ascunde faţa de pri­vitor, întorcîndu-i spatele ca să poată proiecta asupra subiectului, întreagă iradiaţia ochiului său vizionar. Moisele lui Vigny ori Isusul justiţiar de pe zidul Sixtinei nu sunt mai grandioşi decît acest por­tret brueghelian rămas, în aparenţa lui materială, dincolo de cadru, alături de cel care priveşte pictura. Artistul creează astfel, conco­mitent, doua spaţii, dintre care cel absolut nu este, paradoxal, cel al picturii, al ficţiunii, ci acela din care este privită pictura. Privi­torul, situat în acelaşi spaţiu şi la acelaşi nivel cu pictorul, este învestit cu demnitatea arhanghelească a celui din urmă". Impor­tant ar fi deci, ca in cazul fiecărei opere al fiecărei ficţiuni, cum spune Alphonse, să căutăm să distingem cel de al doilea spaţiu, cel neaparent, dar legat prin fire nevăzute de primul, deoarece el e mult mai semnificativ pentru artist şi pentru operă decît chiar cel dintîi. „Privirea creatorului" e cea care trădează cel de al doilea spaţiu, ne dă indicaţia necesară pentru reconstituirea lui. Radu Petrescu găseşte un mod ingenios şi plastic de a reveni la o idee cunoscută. Materia în sine prezintă mai puţin importanţă decît spiritul celui care o modelează şi o face să transporte acel spirit. Există deci o pecete ascunsă pe care trebuie s-o căutăm şi fără de care nu avem acces la substanţa intimă a operei. Căutarea substanţei intime a operei este şi tema centrală a nuvelei O singură virstă. Un ziarist, prieten al lui Alphonse, cultivă relaţia cu marele scriitor cu scopul, divulgat, de a lăsa posterităţii un document revelator despre creatorul Alphonse. Cu alte cuvinte, el se plasează chiar în biografia acestuia, scriitorul face priete­nului său inteligente confesiuni de ordin biografic şi artistic, pen­tru a putea contura acel „al doilea spaţiu", despre care scriitorul vorbeşte cu prilejul uneia din întîlnirile lor. Emily, poetă genială, prietena stranie a lui Alphonse, moare în plină tinereţe şi, din a­­ceeaşi dorinţă de a căuta să smulgă mediului ambiant al poetei secretul celui de al doilea spaţiu al existenţei ei, cîţiva prieteni ai cuplului se deplasează alături de poetă, acasă la ea, în Scoţia unde ea vrea să moară. Cu o figuraţie bine mînuită nuvela lui Radu Petrescu pare a dezbate o chestiune de teorie literară: este sau nu importantă biografia atunci cînd considerăm un autor şi o operă? Programul ascuns în O singură virstă ne îndreaptă către cel de al doilea spaţiu al prozatorului Radu Petrescu. O singură virstă e o nuvelă ale cărei personaje sunt mai ales scriitori, iar discuţiile lor gravitează împrejurul operelor de artă, într-o ambianţă de obi­­cei solară. Plăcerea autorului de a vorbi inspirat despre pictori şi picturi celebre, despre scriitori şi opere faimoase procură şi tema şi substanţa nuvelei care pare uneori a nu fi altceva decît un dialog deghizat în jurul unor probleme privind arta şi creatorul ei. Literatura lui Radu Petrescu ne aminteşte mereu că presiunea lite­raturii precedente asupra ei este mare şi că autorul singurei vîrste îşi asumă în chip conştient acest asediu pe care-l trăieşte cu luciditate. Ideea atît de modernă la vremea ei resimţită ca atare şi astăzi,a­ romanului carte este de fapt istoria felului Cum este scris romanul o regăsim şi în o singură vîrstă. Aici însă romanul e în­locuit cu interviul şi luăm cunoştinţă de interviul ce se ia marelui scri­itor Alphonse pe măsură ce tentativa de a-l realiza e în plină desfăşu­rare. Nuvela îşi încorporează în chip firesc moduri de a vedea şi­ ­ de a scrie, şi, între altele, amintim aici pe cel al lui G. Călinescu atunci cînd e vorba de panorama Bucureştiului. O anume austeri­tate a descripţiei diferenţiază pagina lui Radu Popescu de cea călinesciană : „Există pentru cu­loare, ca şi pentru dimensiuni, un apriorism al locului. Intre griul creţos, de mucavale sfinte, al bisericii din dealul Patriarhiei, şi cărămida veche, neatinsă de tencuieli şi de var, a clopotniţei sale, de sub care drumul coboa­ră în pantă lung destinsă, se ar­monizează discret toate culorile Bucureştilor. Elegant fumurii pe blocuri cu alternanţe de sticlă, ca cele ale arhitectului Creangă, albe, prin care trece o fantomă de galben risipită îndată, ca la casa cu numărul 16 de pe strada Poetului, galben, gros, făcut să lupte cu vecinătatea frunzei de nuc, aşa cum vedem pe zidurile lui Mincu din strada Verona colţ cu Pitar Moş, un lut fin, palid în parcul Filipescu, alb crud, mînă­­stiresc, ţărănesc, mai pretutindeni şi, acum, pastelul fraged gîndit să răspundă sclipirilor mării, al noilor blocuri (în ce contrast poetic cu impunătorul efort de construcţie desfăşurat nu numai în Bucureşti, ci în toată ţara !) se desfac şi se recompun pe cîmpul ca şi fără acci­dente pe care e clădit oraşul, într-o lumină clară şi împăcată, de stampă veche. Rugina vreunui acoperiş pune din loc în loc necesa­rul accent şi arborii sfere, în suluri, leagă zidurile, le ajută să urce spre cer ori să coboare în trepte şi se transformă toamna tîrziu, după hemoragii de frunze, şi iarna, în incomensurabile statui negre. Baudelaire a izgonit din urbanistica lui onirică vegetalul neregu­lat, după cum se știe, înlocuindu-l însă cu scări, arcade, cataracte de cristal, coloane, naiade de piatră, fluvii căzînd în prăpăstii dia­mantine, o neagră arhitectură irizată, iluminată nu de astre, ci de propria ei splendoare interioară Naiadele Bucureştilor sunt copacii". Asemenea pasaje ne dezvăluie în Radu Petrescu un remarcabil poet al Bucureştiului. Dizertaţiile, colocviile, descripţiile nu strivesc însă nuvela pro­­priu-zisă care-şi subordonează tot acest evantai ca pe nişte nece­sare auxilii. In cele din urmă nu teoriile ne interesează în o sin­gură vîrstă ci povestea stranie a unui scriitor pe care împrejurarea îl aruncă în braţele unei femei odioase pentru că apoi să-l con­ducă către o alta, poeta Emily, care sfîrşeşte în plină tinereţe. De cîte ori autorul ne întoarce într-adevăr cu faţa către personajele sale simţim ca superflui toate precauţiile sale de scriitor saturat de literatură care nu vrea şi nu mai poate să intre direct în su­biect. Viaţa lui Alphonse, ceea ce ajunge la noi din ceea ce a fost viaţa lui, e suficient pentru a ne face să înţelegem că, nu putem da nici o explicaţie personajului şi excentricităţii lui dureroase. Nici sclavajul erotic la care-l supune Aurélia, nici compania Emilyei nu deleagă taina. Alphonse rămîne închis ermetic în misterul său. Ziaristul, care nu-şi dă numele şi care face eforturi de tip destrăma misterul, nu ajunge nici el mai departe decît cititorul, care are, de altfel, la indemîna aceleaşi date ca şi acesta. întoarcem ultima filă a Singurei vîrste cu acelaşi sentiment cu care întoarcem ultima filă a romanului Patul lui Procust. Avem în faţă dosarul unei exis­tenţe, dar cumulul de fapte nu face decît să întărească semnul de întrebare în loc să-l îndepărteze. Cu mijloace deloc teoretice auto­rul răspunde întrebării conţinute de nuvela sa: biografia e mai puţin importantă pentru cunoaşterea unui scriitor. Singura vîrstă a acestuia este cea a operei lui. Mai puţin echilibrată şi bine condusă este a doua proză a vo­lumului în Efes. Atenţia autorului este la început absorbită de con­flictul dintre doi cumnaţi pentru o moştenire. Intriga, ar fi, deci, balzaciană şi grija cu care autorul precizează fizionomia socială şi morală a personajelor ne menţine în cadrul acestei linii tradi­ţionale. Se pare chiar că autorul intenţionează să reconstituie în­făţişarea societăţii româneşti din anul 1941, dar, la un moment dat, tribulaţiile sentimentale ale cumnatului văduv, care punea în pri­mejdie moştenirea, sînt părăsite pentru a face loc, fără o motiva­ţie precisă, unui personaj pînă atunci secundar, tînârul Mihai, ne­potul adulţilor în dispută, aflat la vîrstă confuză a ieşirii din copi­lărie. Sondajul psihologic încercat în acest caz este plat. Cele două planuri ale nuvelei, concepute diferit ca formulă artistică nu fuzio­nează suficient și nuvela rămîne palidă. Radu Petrescu are o bună percepţie c­a monstr,uos,gliji, ,.r, săli puternice.'*în această­ proză, sînt descrierile cerşetorilor din uşa bisericii. De la elevatul stil intelectual pe care-l arborează în O singură vîrstă­­scriitorul ştie să treacă fi­resc la un substanţial limbaj al concretului. * M. Ungheanu „O singură vîrstă“ - y ( ■ Radu r ■/ rt, /I* Petrescu: - v? viaţa cărţilor )] Suavitatea poeziei Un somn letargic, purificator pare a fi starea de graţie din care izvo­răşte poezia *) lui Horia Bădescu. Deşi cu auzul adormit, „atrofiant“ — „O, depărtare, dulci dimineţi, / doarme în inserare auzul meu­­ vi­­su-i / pe neclătinata golire / a lu­mii !“ — poetul se află într-o per­manentă veghe albă, paznic al în­tinselor şi tânguitoarelor imperii ale liniştii : „Păsări de apă / culori lu­necate in moarte / din neştiinţa vieţii, / intr-un lujer de vînt / stin­se de ţipătul trecerii / sub stele. / Prea mare, / o, mult prea mare / e liniştea mîinilor, / de mintuirea patimii mele / sufletul lor întrea­bă / unde 7 / Unde e geana / pleoa­pa ascunderii 7 / Ochiul lor e plîn­­gerea / mea împietrită / la hotarul privirii nesfîrşite / spre înlăuntru“. In acest priveghi, poetul este unul dintre cei urmăriţi de vedenia Ste­lei Singurătăţii, prinzînd sunetele de neauzit ale boltei cereşti : „şi auzind laptele urselor / zămislind neauzitul". Plînsetul, lacrima sînt pentru Horia Bădescu calea fără în­toarcere spre desăvîrşirea sufletului, spre purificarea lui : „Eu sînt un plinset izvorind / acolo unde mă­rile se-nclină, / bolteşte steaua lu­necînd / din veac întunecata ei lu­mină ; // cad grele pleoape pururea de somn / pe tremurata ei veghe­re / sub care cerurile dorm / în visul visului tăcere // şi se aude numai ingheţind / singurătatea care ţi se-nchină / cum lin un plinset izvorăşti / acolo unde mările se-n­­clină“. Singurătatea nu-l înspăimin­­tă pe poet, căci­­el o simte drept prag suprem al purificării : „Doar clopot ascuns, / doar scoică la cea­sul dinţii / cînd lacrimă zeii în ape / şi-au pururi veghere / mi-s ochii al­baştri ; / departe, / departe pe ţăr­mul singurătăţii,­­ şi eu numai li­niştea / bănuitului plinset al stele­lor“ sau „Nici un veşmînt­­ pentru singurătate, / aşa de sfînt e astăzi trupul meu“. Horia Bădescu este un împătimit al cintului („Vorbesc de mine în­sumi ca de-o boală / din care tot mai rar mă voi întoarce : mai stă­ruie lumina mea puţină / sub O­­rionul întemnat de parce. // Se-a­ lungă noaptea stelelor pe mări / spre cine oare şi spre oare unde 7 / Bolnavă mi-e fiinţa de cîntări / şi umbra lumii nu mă mai ascunde“), gura ii este „fără de somn“ iar su­fletul, poetul şi-l „descrie“ ca pe o neobosită cutie de rezonanţă, ca pe o „Scoică“ în care se nasc şi se acumulează veşnic ecourile din care mai apoi se împleteşte ciotul : „Dar serile, auzul mi-l încarcă / de aer, sunet, frîngere şi-alint ; / mai în­lăuntru se strecoară porejii / roirea către fluierul de-argin­t. / Ecouri numai­­ ce ureche poate / pe-a gu­rii ei boltite să coboare / cînd spu­nere, de nu se ştiie încă, / am ză­mislit la ceas de luminare 7 / Mai pure scoici, desfacerea in pietre / e aripă de spaimă pentri» zbor, / cum plopii tremuraţi Pătru­pil sub nouri / în patima înveşnicirii lor“. Poet de o remarcabilă suavitate, cultivînd muzicalul diafan, Horia Bădescu scrie o poezie erotică pe care elegia o serveşte în chipul cel mai fericit, atît prin perfecta curge­re a versului, asemeni nisipului dintr-o clepsidră („Iubeşte-mă cu moarte-n ochi ! / Iubeşte-mă cu o­­chii-n moarte ! / Sc-aţţde vremea năruind / din veşnicia ei o parte, // se-aude-n goluri îngheţînd / sămîn­­ţa stelelor, departe. / I­­beşte-mă cu moartea-n ochi ! / Iubeşte-mă cu ochii-n moarte !“), cît şi prin ştiinţa evitării momentelor de crispare : „Pe-atunci nu ştiam că numele tău e o insulă / cu păsări tăcute şi cu fiori colibri / în care nu va poposi niciodată draga mea, draga mea Annabel Lee. // Scoici reci de a­­murg, am văzut, numărai / înotînd printre sunete și / nici o lacrimă-n ele n-au picurat / ochii dragei mele Annabel Lee // și nici vînturi de spaimă n-am putut cum credeam / pe buzele tale să pot zămisli, / căci pe nici-un catarg nu fluturau / pletele dragei mele Annabel Lee /.../ și-abia-ntr-un tîrziu am aflat­­ că numele tău, unde cîntarea-mi sfîrși, / e insula-n care-i un tran­dafir răstignit / de mîinile dragei mele Annabel Lee". Dorin Tudoran *) Horia Bădescu, „Nevăzutele urse“, Editura „Dacia“, 1975. X r' ' —mwrngm, ” ' *n poezie ] fe#a;„ 1 critică O nouă teorie a fantasticului? Marin Beşteliu realizează primul studiu românesc de o mai mare complexitate asupra literaturii fantastice. *) Concepută ca o replică la teoria lui Tzvetan Todorov și, în general, a cercetătorilor de tip structuralist sau semiotic, teza de la care porneşte autorul, judi­cioasă, este aceea a fantasticului înţeles ca o ipostază de excepţie a realului. Punctul de vedere nu este tocmai nou şi un eseu al scriitorului cubanez Alejo Carpen­ti­er se., intitulează chiar „Realul miraculos“ (secolul XX, nr. 1/1967). Dar ceea ce ne interesează nu este neapărat noutatea punctului de vedere cit mai ales coerenţa şi veracitatea argumentaţiei. Iar in­tr-o primă fază demonstraţia lui Marin Beşteliu este convingătoare. Şi anume aceea a procesului ge­netic, a cadrului care favorizează şi apoi validează apariţia operelor fantastice : „Creaţia fantastică se justifică axiologic prin perma­nenţa unui climat afectiv specific, parte a conştiinţei sociale, deter­minat de condiţiile generale de e­­xistenţă şi exprimată în artă de-a lungul timpului printr-o serie de pretexte (considerate soluţii) al căror sens general este evazionist“. Desigur, însă, că sensul general al literaturii fantastice nu este deloc „evazionist“ ci de explorare prin imaginar a spaţiilor aflate dincolo de limita normalităţii, a accesibi­lităţii. Pornind de la teoria mar­xistă a reflectării in varianta lui G. Lukacs, opera ca „descoperirea sîmburelui vieţii şi critică a vieţii“, Marin Beşteliu consideră că în re­laţia de „oglindire“, specific pen­tru mobilul creaţiei fantastice ar fi „subiectivizarea“ extremă a ra­portului cu obiectul. Dar acest fond este caracteristic şi poeziei, impunîndu-se, deci, o nouă delimi­tare. Delimitare care transpare la nivelul limbajului. In timp ce pentru poezie accentul cade pe funcţia metaforică, aici impor­tanţă este funcţia reprezentativă a limbajului. Odată declanşat eve­nimentul insolit, scriitorului nu-i rămîne decît să urmărească cu­ e­­xactitatea literaturii realiste în­treaga serie de consecinţe în planul imaginarului. Din păcate, autorul nu se menţine pe acest drum şi revine nejustificat în sfera gene­ralităţilor, a teoretizărilor nesfîrşite referitoare la geneza procesului de creaţie. Chiar şi într-un capitol intitulat : „Formele istorice ale fantasticului“ care ar fi trebuit să constituie o radiografie a evoluţiei genului prin diferenţieri specifice, nu asistăm decît la o înregistrare, o descriere a problematicii ridicată de acest tip de literatură. Numai datorită sondării doar în planurile genetice şi ideatice ale operelor care, după cum se ştie, pot fi co­mune mai tuturor formelor­­ lite­rare (abia acestea produc diferen­ţierea), au fost posibile o seamă de mari confuzii şi erori. Aşa este, spre exemplu, introducerea litera­turii absurdului sau a noului ro­man francez în cadrul genului fan­tastic. Dacă sîntem întru-totul de acord cu premisa potrivit căreia „expresia fantastică“ este a­corolarul unei profunde și dramatice trăiri a „realismului uman“ nu putem fi de­ acord, ca pe baza acestei iden­tităţi iniţiale cu alte domenii ale literaturii, să incorporăm fantasti­cului, expresii diferite. în nici un caz un poem ca Memento Mori sau ca cele cosmogonice ale lui Victor Hugo nu pot fi incluse ge­nului fantastic, aşa cum încearcă autorul. Intenţia era de a demonstra pe­renitatea literaturii fantastice, evo­luţia şi prelungirea ei în contem­poraneitate sub alte forme. Idee perfect valabilă — din nou în po­­­lemică cu Todorov pentru care fan­tasticul s-ar fi consumat odată cu secolele XVIII—XIX — dar care nu a fost slujită de exemplele, cele mai adecvate. Nume precum Love­­craft, Taikein, Gabriel Garcia Mar­quez, Stanislav Lem ş.a., sau la noi D.R. Popescu. , Vladimir Colin, veritabili autori , de fantastic, nu au intrat in atenţia lui Marin Beşteliu. Abia ultimul capitol „Fantasticul, gen literar sau categorie estetică“ tratează, mai îndeaproape, cîteva din particularităţile genului sau, dacă acceptăm concluzia autorului, ale acestei categorii estetice. Ne aflăm în faţa unui eseu propunind consideraţii interesante, deschi­­zind unele piste de interpretare, care insă nu le sintetizează și transformă într-o autentică teorie a fantasticului. Paul Dugneanu *­ Marin Beșteliu „Realismul li­teraturii fantastice“. Editura „Scri­sul românesc“, Craiova.

Next