Luceafărul, iulie-decembrie 1975 (Anul 18, nr. 27-52)
1975-08-09 / nr. 32
9 AUGUST 1975 V* Contemporanul 1500 Contemporanul a ajuns odată cu ultimul său număr la o cifră rotundă care poate face mîndria oricărei reviste. Contemporanul s-a afirmat de-a lungul celor 1500 de numere ale sale ca o revistă vie acordată la frămîntările şi întrebările epocii. In egală măsură revistă ştiinţifică, artistică, dar mai presus de orice o revistă politică. Contemporanul a publicat în cele 1 500 de numere ale ei articole de prezentare şi analiză competentă a fenomenului ştiinţific, artistic şi politic devenind o revistă de largă audienţă. Apelînd la colaboratori de recunoscută autoritate pentru toate domeniile sale de activitate, revista Contemporanul și-a cucerit un bine meritat prestigiu. Ne face plăcere să amintim că în paginile acestei reviste au semnat scriitori ca Tudor Arghezi, G. Călinescu, Tudor Vianu, Zaharia Stancu, Al. Philippide, Geo Bogza şi alţi prestigioşi reprezentanţi ai artei şi culturii româneşti. Prin ferma sa orientare ştiinţifică, prin consecventa susţinere a ideologiei marxist-leniniste, Contemporanul s-a aflat în primele rînduri ale presei noastre comuniste. La al 1500-ea număr al său îi urăm să fie la înălţimea demnelor sale tradiţii. Lu n1- In preajma izvoarelor Urmare din pag 1 ale orientului cu care se aseamănă şi din care se va întoarce după ce a văzut originile, acasă. Iată-l în umbra originilor asistînd la naşterea lumilor : Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface şi în sine împăcată stăpînea eterna pace !... Dar deodată un punct se mişcă... Cel dintîi şi singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl. Acesta este la origina lumilor şi prin el fiinţează toate, însuşi cîntul poetului. El singur zeu stâtut-au nainte de-a fi zeii Şi din noian de ape puteri au dat scînteii Ei zeilor dă suflet şi lumii fericire El este-al omenimei isvor de mărturie : Sus inimile voastre ? Cîntare aduceţi-i El este moartea morţii şi învierea vieţii ! Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei In vuietul de vinturi auzit-am al lui mers Şi-n glas purtat de cîntec simţit-i duiosul viers. In aceste versuri şi in puterea acestei descoperiri ce-i umple inima cu farmecele milei, in declanşarea acestui plîns lăuntric la originile lumii, se deşteaptă în poet dorul Patriei spre care va veni cu nor tămăduitor izbăvindu-şi semenii de teroarea morţii. Aş fi ferice, de-aş fi încă odată In Patria-mi iubită în locul meu natal Să pot a bine zice cu mintea-nflăcărată Visările funiei, visări de-un ideal Chiar moartea ce răspînde teroare-n omenire Prin vinele vibrînd gheţoasele-i fiori Acolo m-ar adoarme în dulce liniştire In visuri fericite m-ar duce către nori. Odată întors acasă, în valea natală, în coliba de trestie cum spune, va lua parte la marele pelerinaj, la cohorta nesfîrşită a firii elementelor care îi vor fi trecute prin faţă ca prin faţa unui nou Orfeu sau Adam pentru a le da nume şi a le pătrunde realitatea. Prin faţa lui Eminescu trece toată slava acestui topos român din cele mai vechi vremi pînă astăzi. Sunt deşteptate la viaţă aproape toate făpturile ce au vieţuit aici din vremea geţilor pînă acum, voievozi şi ctitori, zei şi zeiţe, temple şi rîuri, codri şi animale, zimbri şi bouri, oi şi albine, gîzele toate din universul acesta, fagi şi stejari, frunze şi flori, busuiocul şi teiul, trestia şi păpădia, crinul şi garoafa, trandafirul şi nufărul. Nimeni pină la Eminescu în graiul român n-a auzit trecerea vremii, perindarea firii lucrurilor lumii vremelnicia lor şi misterioasa lor frumuseţe, farmecul lumii in extaza clipei în care-i este dat să licăre . Acolo, lingă izvoare, iarba pare de omăt . Flori albastre tremur unde în văzduhul tămîiet Pare că şi trunchii veciniei poartă suflete sub coajă Ce suspină pintre ramuri cu a glasului lor vrajă Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic Cînd coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic Ele sar in bulgări fluizi peste prundul din răstoace In cuibar rotund de ape, peste care luna zace. Mii de fluturi mici albaştri mii de roiuri de albine Curg în riuri sclipitoare peste flori de miere pline împlu aierul văratic de mireasmă şi răcoare A popoarelor de muşte sărbători murmuritoare Lingă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate. Un cintec vechi pe care Eminescu îl ştia prin Dosoftei spune că dincolo de izvoare, în preajma izvoarelor, se află temelia lucrurilor, rostul lor, acolo se văd originile, acolo sint temeliile. De tînăr ca băiet Eminescu va cunoaşte drumul intr-acolo, singur tinăr fiind va adormi ades lingă izvor unde Teiul, element de origine în poezia lui Eminescu îşi află vieţuirea. In mijloc de codru ajunse Lingă teiul nalt şi vechi Und-izvorul cel în vrajă Sună dulce în urechi Nimeni pînă la Eminescu la noi n-a auzit atît de limpede originile atît de organic, n-a străbătut cu atita ardoare drumul spre originile lumii în firea lucrurilor. Fauni și maşini • • Urmare din pag. I Oricine recunoaşte în această nouă îngrijorare (fenomenul citat n-ar fi străin nici prozei !) vechea teză a lui E. Lovinescu şi Camil Petrescu despre necesitatea sincronizării literaturii cu evoluţia civilizaţiei moderne. Teză, inutil să mai spunem, actuală oricînd in literatură, pentru că literatura se cade să fie în pas cu spiritul timpului şi să reflecte, într-un chip sau altul, condiţia omului in circumstanţele unei istorii precise. Problema este in ce măsură poezia română s-a abătut de la această linie şi dacă fenomenul semnalat este, cu adevărat, real şi, deci, primejdios azi, aşa cum era cu o jumătate de secol în urmă. De la acest punct discuţia iese din sfera vagă a sociologiei şi intră în cîmpul criticii literare, singurul, în fond, care ne interesează acum. Nimeni nu poate ignora faptul că, pe urmele lui Blaga, se cultivă azi in poezie, mai des de către tineri, un mitologism ţărănesc nu întotdeauna profund, original. In Scriitori români de azi am pus această poezie sub semnul unui expresionism rural, avînd in vedere oroarea ei de retorica mai veche şi preferinţa pentru simbolurile unei existenţe naturale. Unele poeme ,au un conţinut social mai precis, altele cercetează miturile cîmpiei sau ale muntelui şi încearcă să impună o viziune nouă. Temele în sine nu aduc noutatea ; spiritul în care ele sunt tratate dă însă nota de modernitate sau anacronism acestor versuri născute, ca oricare altele, dintr-o experienţă biografică sau experienţa unei lecturi (ambele pot fi profunde sau superficiale). Judecata nu se poate face decit în funcţie de poem, orice altă abordare a lucrurilor riscă să cadă într-un dogmatism tot atît de insuportabil ca şi acela care neagă putinţa poetului de a scrie o operă mare din contemplarea civilizaţiei industriale. Urbană sau rurală, opera trebuie să dea sentimentul unei existenţe adevărate şi, cum am scris şi altădată, să sugereze o filozofie de viaţă specifică, singura în măsură să dea romanului sau poemului universalitatea la care toţi aspirăm. De altfel, observ că ecuaţia urban-rural, care terorizează ciclic critica română, nu e deloc actuală în alte culturi. Nimeni nu impută lui Faulkner că scrie despre un sud conservator şi că are despre civilizaţia nordului părerile pe care le are. Romancierii sud-americani de azi au cîştigat o mare reputaţie scriind despre rezistenţa populaţiei autohtone, în majoritate ţărani scoşi cu brutalitate dintr-o structură socială tradiţională şi, fatal, din spaţiul unei culturi. Bat tobele pentru Rancas de Manuel Scorza, tradus recent şi la noi, este un exemplu ce se poate da. Cu atît mai mult trebuie să fim circumspecţi în judecăţile noastre cînd e vorba de poezie, unde corelativii obiectivi (cum numeşte T. S. Eliot evenimentele şi obiectele prin mijlocirea cărora liricul exprimă o experienţă senzorială sau o viziune) nu decid soarta poemului. Spiritul care le animă, atitudinea estetică faţă de ei fac ca opera să se înscrie în sensul evoluţiei generale a literaturii sau să se opună. Nu vrem, prin aceasta, să ignorăm importanţa temei în literatură şi nici să încurajăm cărţile care repetă, la nesfîrşit, acelaşi tip de conflict şi aceeaşi tipologie (anacronică, în primul rînd, prin neautenticitatea ei estetică), vrem numai să spunem că prezenţa unor date obiective nu constituie, ipso facto, un indiciu pentru orientarea şi profunzimea unei literaturi. Nu ştiu dacă, azi, avem mai mulţi fauni decît maşini in literatură, dar dacă mîine raportul se va inversa , n-aş putea jura, dinainte, că situaţia literaturii va fi mai bună. Maşina e un obiect ca oricare altul. E în putinţa prozatorului sau poetului ca el să devină simbolul unei opere fundamentale sau, dimpotrivă, un simplu amănunt de decor. Al. Philippide scria odată că mașina nu poate fi un obiect tot atît de poetic ca cerul sau floarea pentru că ea nu ascunde nici un mister. Misterul, imprevizibilul nu sînt încă atribute ale obiectului, ci ale aceluia care îl contemplă. Maşina poate intra, deci, în poezie. Suprarealiştii de felul lui Paul Eluard şi Desnos au făcut cu ostentaţie o poezie a lucrurilor nepoetice. Să nu încurajăm, aşadar, invazia faunilor in literatură (de altfel, fenomenul este izolat, poezia tînără fiind orientată, prin forţele ei cele mai vii, spre alte domenii), dar nici să nu ne grăbim să legăm de existenţa lor semnul unui anacronism funciar, paralizant. Dacă, în viitor, în literatura română vor circula mai multe maşini decît fauni sau unicorni nu e deloc sigur că ea s-a sincronizat şi a intrat, purtată de aceste vehicole mai rapide, în universalitate. Drum prin recolte Urmare din pag 1 nu numai o realizare tehnică utilă. El este, datorită locului unde a fost înălţat, un prolog fericit la ceea ce înseamnă frumuseţea unei întregi părţi a pămintului românesc, Dobrogea. Podul de peste Dunăre, iată, aripa unui pescăruş năzdrăvan rotindu-ne spre mare, aripă care s-a născut dintr-un vis şi care, pentru sute şi mii de oameni ce i-au dat forma, a însemnat muncă şi eroism. Nu mai vorbim de mult despre pămîntul arid al Dobrogei vechi, tradiţionale. Cite decenii au fost suficiente oamenilor pentru a-l smulge unei faime triste. Nu mai vorbim pentru că dobrogenii, cei din oraşe şi din sate, cei care sunt gazdele călătoriei noastre spre mare, ne-au făcut, prin forţa minţii şi braţelor lor, să uităm sau, oricum, să ne depărtăm incredibil de repede de ceea ce a fost, pentru a ne apropia de ceea ce este, şi, mai ales, de ceea ce va fi prin aceste locuri. Drumul spre mare este un drum printre recolte, un drum al frumuseţii care are culoarea verde sau galbenă, pe rind, verde sau galbenă, care are mirosul plinii proaspete şi frăgezimea ştiuletelui de porumb. In cimp sau la marginea lui, oamenii. Oamenii care zorind poate nu au timp să ne vadă, dar pe care noi, în drum spre mare, in vacanţă, ii vedem şi le suntem recunoscători. Ceea ce privim este opera lor, această frumuseţe care înseamnă griu, care înseamnă porumb, care înseamnă munca cîmpului beneficiind de civilizaţia tehnicii. Nu ne mai întrebăm „ce a fost cîndva pe aici ?“, ci ce a fost cu cinci ani in urmă, cu doi ani in urmă sau cu unul in urmă, pentru că transformările au azi un ritm al lor, un ritm strins, dictat nu numai de nevoia de a munci mai bine, de a realiza mai mult, ci şi de conştiinţa de a face totul mai repede. Iată satele dobrogene, cu case arătoase, ce vorbesc despre starea materială şi sufletească a oamenilor. In fiecare curte, o grădină. Drumul spre mare printr-un asemenea peisaj făurit de om nu poate fi decit tonic. Nu facem comparaţii, ci simple constatări. Şi vedem mîinile acestor oameni mîinile care au înălţat poduri şi fabrici, care au semănat grîne, care au condus aici timpul spre frumuseţe şi rodnicie şi au înălţat case durabile şi au zidit pomi fructiferi de-a lungul şoselei, a acestei şosele care se termină la mare, în faţa hotelurilor elegante, pentru a ceda apoi locul nisipului fierbinte. Vacanţa la mare începe, am acest sentiment, de îndată ce calci pe pămintul Dobrogei. “ Editura „Cartea Românească“ anunţă instituirea concursului anual de poezie pentru tinerii debutanţi. Manuscrisele vor cuprinde între 700—. 000 de versuri dactilografiate la două rînduri, într-un singur exemplar. Fiecare autor va trimite prin poştă sau va aduce manuscrisul într-un plic nesemnat, pe care va scrie un motto ; în interiorul plicului, alături de manuscris, autorul va include un alt plic închis, purtînd pe el același motto, cuprinzînd numele și prenumele, adresa, profesiunea, vîrstă și cîteva date privind activitatea literară. Manuscrisele vor fi trimise pînă la data de 1 octombrie a.c. Ele vor fi examinate de un juriu compus din scriitori și critici literari. Rezultatele concursului vor fi comunicate în luna noiembrie a.c. Se vor atribui trei premii. Volumele premiate vor fi tipărite în Editura „Cartea Românească“. Autorii care au depus anterior manuscrise în editură şi doresc să participe la acest concurs sunt invitaţi să se conformeze procedurii de mai sus. cronica literara Mai interesante în aparenţă decît chiar nuvela care le conţine sînt în O singură vîrstă opiniile literare ale scriitorului Alphonse. lată ce spune acesta : „Daca am căuta în opera lui Breughel un autoportret care să fie în acelaşi timp şi o cheie a întregii lui opere, l-am găsi poate în acea indicibilă lumină de la etajul al doisprezecelea sau al treisprezecelea al Turnului Babei, nu lucrarea de la Viena, ci aceea de la Rotterdam, etaj privit frontal de la propriul său nivel, cu o privire, care prin ricoşeu, cade şi pe măruntele evenimente din grădina casei de la picioarele clădirii sau în rada portului din dreapta. Sursa acestei lumini neputînd fi soarele, pină la care construcţia nici nu ajunsese, necum să-l depăşească, nu rămîne a fi decît a ochiului care priveşte şi ipoteza mi se pare singura posibilă. Este un procedeu, însă din categoria celor care definesc pe inventatorii lor şi deloc, improbabil la un artist aparţinînd unui secol pe cit de profund în calcule, pe atît de sublim în concepţie. Incercînd sa întregim acest tablou cu elementul pe care autorul l-a făcut, ar trebui să înfăţişăm, în faţa turnului, la oarecare distanţă şi situat nu pe vîrf de munte, căci orice munte afară de cel mitologic, ar fi meschin faţă de proporţiile legendarei clădiri, ci suspendat, aşezat pe aer la o colosală înălţime, ca un arhanghel, un personaj cu paleta în stînga şi pensula în dreapta, care îşi ascunde faţa de privitor, întorcîndu-i spatele ca să poată proiecta asupra subiectului, întreagă iradiaţia ochiului său vizionar. Moisele lui Vigny ori Isusul justiţiar de pe zidul Sixtinei nu sunt mai grandioşi decît acest portret brueghelian rămas, în aparenţa lui materială, dincolo de cadru, alături de cel care priveşte pictura. Artistul creează astfel, concomitent, doua spaţii, dintre care cel absolut nu este, paradoxal, cel al picturii, al ficţiunii, ci acela din care este privită pictura. Privitorul, situat în acelaşi spaţiu şi la acelaşi nivel cu pictorul, este învestit cu demnitatea arhanghelească a celui din urmă". Important ar fi deci, ca in cazul fiecărei opere al fiecărei ficţiuni, cum spune Alphonse, să căutăm să distingem cel de al doilea spaţiu, cel neaparent, dar legat prin fire nevăzute de primul, deoarece el e mult mai semnificativ pentru artist şi pentru operă decît chiar cel dintîi. „Privirea creatorului" e cea care trădează cel de al doilea spaţiu, ne dă indicaţia necesară pentru reconstituirea lui. Radu Petrescu găseşte un mod ingenios şi plastic de a reveni la o idee cunoscută. Materia în sine prezintă mai puţin importanţă decît spiritul celui care o modelează şi o face să transporte acel spirit. Există deci o pecete ascunsă pe care trebuie s-o căutăm şi fără de care nu avem acces la substanţa intimă a operei. Căutarea substanţei intime a operei este şi tema centrală a nuvelei O singură virstă. Un ziarist, prieten al lui Alphonse, cultivă relaţia cu marele scriitor cu scopul, divulgat, de a lăsa posterităţii un document revelator despre creatorul Alphonse. Cu alte cuvinte, el se plasează chiar în biografia acestuia, scriitorul face prietenului său inteligente confesiuni de ordin biografic şi artistic, pentru a putea contura acel „al doilea spaţiu", despre care scriitorul vorbeşte cu prilejul uneia din întîlnirile lor. Emily, poetă genială, prietena stranie a lui Alphonse, moare în plină tinereţe şi, din aceeaşi dorinţă de a căuta să smulgă mediului ambiant al poetei secretul celui de al doilea spaţiu al existenţei ei, cîţiva prieteni ai cuplului se deplasează alături de poetă, acasă la ea, în Scoţia unde ea vrea să moară. Cu o figuraţie bine mînuită nuvela lui Radu Petrescu pare a dezbate o chestiune de teorie literară: este sau nu importantă biografia atunci cînd considerăm un autor şi o operă? Programul ascuns în O singură virstă ne îndreaptă către cel de al doilea spaţiu al prozatorului Radu Petrescu. O singură virstă e o nuvelă ale cărei personaje sunt mai ales scriitori, iar discuţiile lor gravitează împrejurul operelor de artă, într-o ambianţă de obicei solară. Plăcerea autorului de a vorbi inspirat despre pictori şi picturi celebre, despre scriitori şi opere faimoase procură şi tema şi substanţa nuvelei care pare uneori a nu fi altceva decît un dialog deghizat în jurul unor probleme privind arta şi creatorul ei. Literatura lui Radu Petrescu ne aminteşte mereu că presiunea literaturii precedente asupra ei este mare şi că autorul singurei vîrste îşi asumă în chip conştient acest asediu pe care-l trăieşte cu luciditate. Ideea atît de modernă la vremea ei resimţită ca atare şi astăzi,a romanului carte este de fapt istoria felului Cum este scris romanul o regăsim şi în o singură vîrstă. Aici însă romanul e înlocuit cu interviul şi luăm cunoştinţă de interviul ce se ia marelui scriitor Alphonse pe măsură ce tentativa de a-l realiza e în plină desfăşurare. Nuvela îşi încorporează în chip firesc moduri de a vedea şi de a scrie, şi, între altele, amintim aici pe cel al lui G. Călinescu atunci cînd e vorba de panorama Bucureştiului. O anume austeritate a descripţiei diferenţiază pagina lui Radu Popescu de cea călinesciană : „Există pentru culoare, ca şi pentru dimensiuni, un apriorism al locului. Intre griul creţos, de mucavale sfinte, al bisericii din dealul Patriarhiei, şi cărămida veche, neatinsă de tencuieli şi de var, a clopotniţei sale, de sub care drumul coboară în pantă lung destinsă, se armonizează discret toate culorile Bucureştilor. Elegant fumurii pe blocuri cu alternanţe de sticlă, ca cele ale arhitectului Creangă, albe, prin care trece o fantomă de galben risipită îndată, ca la casa cu numărul 16 de pe strada Poetului, galben, gros, făcut să lupte cu vecinătatea frunzei de nuc, aşa cum vedem pe zidurile lui Mincu din strada Verona colţ cu Pitar Moş, un lut fin, palid în parcul Filipescu, alb crud, mînăstiresc, ţărănesc, mai pretutindeni şi, acum, pastelul fraged gîndit să răspundă sclipirilor mării, al noilor blocuri (în ce contrast poetic cu impunătorul efort de construcţie desfăşurat nu numai în Bucureşti, ci în toată ţara !) se desfac şi se recompun pe cîmpul ca şi fără accidente pe care e clădit oraşul, într-o lumină clară şi împăcată, de stampă veche. Rugina vreunui acoperiş pune din loc în loc necesarul accent şi arborii sfere, în suluri, leagă zidurile, le ajută să urce spre cer ori să coboare în trepte şi se transformă toamna tîrziu, după hemoragii de frunze, şi iarna, în incomensurabile statui negre. Baudelaire a izgonit din urbanistica lui onirică vegetalul neregulat, după cum se știe, înlocuindu-l însă cu scări, arcade, cataracte de cristal, coloane, naiade de piatră, fluvii căzînd în prăpăstii diamantine, o neagră arhitectură irizată, iluminată nu de astre, ci de propria ei splendoare interioară Naiadele Bucureştilor sunt copacii". Asemenea pasaje ne dezvăluie în Radu Petrescu un remarcabil poet al Bucureştiului. Dizertaţiile, colocviile, descripţiile nu strivesc însă nuvela propriu-zisă care-şi subordonează tot acest evantai ca pe nişte necesare auxilii. In cele din urmă nu teoriile ne interesează în o singură vîrstă ci povestea stranie a unui scriitor pe care împrejurarea îl aruncă în braţele unei femei odioase pentru că apoi să-l conducă către o alta, poeta Emily, care sfîrşeşte în plină tinereţe. De cîte ori autorul ne întoarce într-adevăr cu faţa către personajele sale simţim ca superflui toate precauţiile sale de scriitor saturat de literatură care nu vrea şi nu mai poate să intre direct în subiect. Viaţa lui Alphonse, ceea ce ajunge la noi din ceea ce a fost viaţa lui, e suficient pentru a ne face să înţelegem că, nu putem da nici o explicaţie personajului şi excentricităţii lui dureroase. Nici sclavajul erotic la care-l supune Aurélia, nici compania Emilyei nu deleagă taina. Alphonse rămîne închis ermetic în misterul său. Ziaristul, care nu-şi dă numele şi care face eforturi de tip destrăma misterul, nu ajunge nici el mai departe decît cititorul, care are, de altfel, la indemîna aceleaşi date ca şi acesta. întoarcem ultima filă a Singurei vîrste cu acelaşi sentiment cu care întoarcem ultima filă a romanului Patul lui Procust. Avem în faţă dosarul unei existenţe, dar cumulul de fapte nu face decît să întărească semnul de întrebare în loc să-l îndepărteze. Cu mijloace deloc teoretice autorul răspunde întrebării conţinute de nuvela sa: biografia e mai puţin importantă pentru cunoaşterea unui scriitor. Singura vîrstă a acestuia este cea a operei lui. Mai puţin echilibrată şi bine condusă este a doua proză a volumului în Efes. Atenţia autorului este la început absorbită de conflictul dintre doi cumnaţi pentru o moştenire. Intriga, ar fi, deci, balzaciană şi grija cu care autorul precizează fizionomia socială şi morală a personajelor ne menţine în cadrul acestei linii tradiţionale. Se pare chiar că autorul intenţionează să reconstituie înfăţişarea societăţii româneşti din anul 1941, dar, la un moment dat, tribulaţiile sentimentale ale cumnatului văduv, care punea în primejdie moştenirea, sînt părăsite pentru a face loc, fără o motivaţie precisă, unui personaj pînă atunci secundar, tînârul Mihai, nepotul adulţilor în dispută, aflat la vîrstă confuză a ieşirii din copilărie. Sondajul psihologic încercat în acest caz este plat. Cele două planuri ale nuvelei, concepute diferit ca formulă artistică nu fuzionează suficient și nuvela rămîne palidă. Radu Petrescu are o bună percepţie ca monstr,uos,gliji, ,.r, săli puternice.'*în această proză, sînt descrierile cerşetorilor din uşa bisericii. De la elevatul stil intelectual pe care-l arborează în O singură vîrstăscriitorul ştie să treacă firesc la un substanţial limbaj al concretului. * M. Ungheanu „O singură vîrstă“ - y ( ■ Radu r ■/ rt, /I* Petrescu: - v? viaţa cărţilor )] Suavitatea poeziei Un somn letargic, purificator pare a fi starea de graţie din care izvorăşte poezia *) lui Horia Bădescu. Deşi cu auzul adormit, „atrofiant“ — „O, depărtare, dulci dimineţi, / doarme în inserare auzul meu visu-i / pe neclătinata golire / a lumii !“ — poetul se află într-o permanentă veghe albă, paznic al întinselor şi tânguitoarelor imperii ale liniştii : „Păsări de apă / culori lunecate in moarte / din neştiinţa vieţii, / intr-un lujer de vînt / stinse de ţipătul trecerii / sub stele. / Prea mare, / o, mult prea mare / e liniştea mîinilor, / de mintuirea patimii mele / sufletul lor întreabă / unde 7 / Unde e geana / pleoapa ascunderii 7 / Ochiul lor e plîngerea / mea împietrită / la hotarul privirii nesfîrşite / spre înlăuntru“. In acest priveghi, poetul este unul dintre cei urmăriţi de vedenia Stelei Singurătăţii, prinzînd sunetele de neauzit ale boltei cereşti : „şi auzind laptele urselor / zămislind neauzitul". Plînsetul, lacrima sînt pentru Horia Bădescu calea fără întoarcere spre desăvîrşirea sufletului, spre purificarea lui : „Eu sînt un plinset izvorind / acolo unde mările se-nclină, / bolteşte steaua lunecînd / din veac întunecata ei lumină ; // cad grele pleoape pururea de somn / pe tremurata ei veghere / sub care cerurile dorm / în visul visului tăcere // şi se aude numai ingheţind / singurătatea care ţi se-nchină / cum lin un plinset izvorăşti / acolo unde mările se-nclină“. Singurătatea nu-l înspăimintă pe poet, căciel o simte drept prag suprem al purificării : „Doar clopot ascuns, / doar scoică la ceasul dinţii / cînd lacrimă zeii în ape / şi-au pururi veghere / mi-s ochii albaştri ; / departe, / departe pe ţărmul singurătăţii, şi eu numai liniştea / bănuitului plinset al stelelor“ sau „Nici un veşmînt pentru singurătate, / aşa de sfînt e astăzi trupul meu“. Horia Bădescu este un împătimit al cintului („Vorbesc de mine însumi ca de-o boală / din care tot mai rar mă voi întoarce : mai stăruie lumina mea puţină / sub Orionul întemnat de parce. // Se-a lungă noaptea stelelor pe mări / spre cine oare şi spre oare unde 7 / Bolnavă mi-e fiinţa de cîntări / şi umbra lumii nu mă mai ascunde“), gura ii este „fără de somn“ iar sufletul, poetul şi-l „descrie“ ca pe o neobosită cutie de rezonanţă, ca pe o „Scoică“ în care se nasc şi se acumulează veşnic ecourile din care mai apoi se împleteşte ciotul : „Dar serile, auzul mi-l încarcă / de aer, sunet, frîngere şi-alint ; / mai înlăuntru se strecoară porejii / roirea către fluierul de-argint. / Ecouri numai ce ureche poate / pe-a gurii ei boltite să coboare / cînd spunere, de nu se ştiie încă, / am zămislit la ceas de luminare 7 / Mai pure scoici, desfacerea in pietre / e aripă de spaimă pentri» zbor, / cum plopii tremuraţi Pătrupil sub nouri / în patima înveşnicirii lor“. Poet de o remarcabilă suavitate, cultivînd muzicalul diafan, Horia Bădescu scrie o poezie erotică pe care elegia o serveşte în chipul cel mai fericit, atît prin perfecta curgere a versului, asemeni nisipului dintr-o clepsidră („Iubeşte-mă cu moarte-n ochi ! / Iubeşte-mă cu ochii-n moarte ! / Sc-aţţde vremea năruind / din veşnicia ei o parte, // se-aude-n goluri îngheţînd / sămînţa stelelor, departe. / Ibeşte-mă cu moartea-n ochi ! / Iubeşte-mă cu ochii-n moarte !“), cît şi prin ştiinţa evitării momentelor de crispare : „Pe-atunci nu ştiam că numele tău e o insulă / cu păsări tăcute şi cu fiori colibri / în care nu va poposi niciodată draga mea, draga mea Annabel Lee. // Scoici reci de amurg, am văzut, numărai / înotînd printre sunete și / nici o lacrimă-n ele n-au picurat / ochii dragei mele Annabel Lee // și nici vînturi de spaimă n-am putut cum credeam / pe buzele tale să pot zămisli, / căci pe nici-un catarg nu fluturau / pletele dragei mele Annabel Lee /.../ și-abia-ntr-un tîrziu am aflat că numele tău, unde cîntarea-mi sfîrși, / e insula-n care-i un trandafir răstignit / de mîinile dragei mele Annabel Lee". Dorin Tudoran *) Horia Bădescu, „Nevăzutele urse“, Editura „Dacia“, 1975. X r' ' —mwrngm, ” ' *n poezie ] fe#a;„ 1 critică O nouă teorie a fantasticului? Marin Beşteliu realizează primul studiu românesc de o mai mare complexitate asupra literaturii fantastice. *) Concepută ca o replică la teoria lui Tzvetan Todorov și, în general, a cercetătorilor de tip structuralist sau semiotic, teza de la care porneşte autorul, judicioasă, este aceea a fantasticului înţeles ca o ipostază de excepţie a realului. Punctul de vedere nu este tocmai nou şi un eseu al scriitorului cubanez Alejo Carpentier se., intitulează chiar „Realul miraculos“ (secolul XX, nr. 1/1967). Dar ceea ce ne interesează nu este neapărat noutatea punctului de vedere cit mai ales coerenţa şi veracitatea argumentaţiei. Iar intr-o primă fază demonstraţia lui Marin Beşteliu este convingătoare. Şi anume aceea a procesului genetic, a cadrului care favorizează şi apoi validează apariţia operelor fantastice : „Creaţia fantastică se justifică axiologic prin permanenţa unui climat afectiv specific, parte a conştiinţei sociale, determinat de condiţiile generale de existenţă şi exprimată în artă de-a lungul timpului printr-o serie de pretexte (considerate soluţii) al căror sens general este evazionist“. Desigur, însă, că sensul general al literaturii fantastice nu este deloc „evazionist“ ci de explorare prin imaginar a spaţiilor aflate dincolo de limita normalităţii, a accesibilităţii. Pornind de la teoria marxistă a reflectării in varianta lui G. Lukacs, opera ca „descoperirea sîmburelui vieţii şi critică a vieţii“, Marin Beşteliu consideră că în relaţia de „oglindire“, specific pentru mobilul creaţiei fantastice ar fi „subiectivizarea“ extremă a raportului cu obiectul. Dar acest fond este caracteristic şi poeziei, impunîndu-se, deci, o nouă delimitare. Delimitare care transpare la nivelul limbajului. In timp ce pentru poezie accentul cade pe funcţia metaforică, aici importanţă este funcţia reprezentativă a limbajului. Odată declanşat evenimentul insolit, scriitorului nu-i rămîne decît să urmărească cu exactitatea literaturii realiste întreaga serie de consecinţe în planul imaginarului. Din păcate, autorul nu se menţine pe acest drum şi revine nejustificat în sfera generalităţilor, a teoretizărilor nesfîrşite referitoare la geneza procesului de creaţie. Chiar şi într-un capitol intitulat : „Formele istorice ale fantasticului“ care ar fi trebuit să constituie o radiografie a evoluţiei genului prin diferenţieri specifice, nu asistăm decît la o înregistrare, o descriere a problematicii ridicată de acest tip de literatură. Numai datorită sondării doar în planurile genetice şi ideatice ale operelor care, după cum se ştie, pot fi comune mai tuturor formelor literare (abia acestea produc diferenţierea), au fost posibile o seamă de mari confuzii şi erori. Aşa este, spre exemplu, introducerea literaturii absurdului sau a noului roman francez în cadrul genului fantastic. Dacă sîntem întru-totul de acord cu premisa potrivit căreia „expresia fantastică“ este acorolarul unei profunde și dramatice trăiri a „realismului uman“ nu putem fi de acord, ca pe baza acestei identităţi iniţiale cu alte domenii ale literaturii, să incorporăm fantasticului, expresii diferite. în nici un caz un poem ca Memento Mori sau ca cele cosmogonice ale lui Victor Hugo nu pot fi incluse genului fantastic, aşa cum încearcă autorul. Intenţia era de a demonstra perenitatea literaturii fantastice, evoluţia şi prelungirea ei în contemporaneitate sub alte forme. Idee perfect valabilă — din nou în polemică cu Todorov pentru care fantasticul s-ar fi consumat odată cu secolele XVIII—XIX — dar care nu a fost slujită de exemplele, cele mai adecvate. Nume precum Lovecraft, Taikein, Gabriel Garcia Marquez, Stanislav Lem ş.a., sau la noi D.R. Popescu. , Vladimir Colin, veritabili autori , de fantastic, nu au intrat in atenţia lui Marin Beşteliu. Abia ultimul capitol „Fantasticul, gen literar sau categorie estetică“ tratează, mai îndeaproape, cîteva din particularităţile genului sau, dacă acceptăm concluzia autorului, ale acestei categorii estetice. Ne aflăm în faţa unui eseu propunind consideraţii interesante, deschizind unele piste de interpretare, care insă nu le sintetizează și transformă într-o autentică teorie a fantasticului. Paul Dugneanu * Marin Beșteliu „Realismul literaturii fantastice“. Editura „Scrisul românesc“, Craiova.