Luceafărul, ianuarie-iunie 1976 (Anul 19, nr. 1-26)
1976-01-24 / nr. 4
24 IANUARIE 1976 Fantasticul la Mircea Eliade și Eliade notează în Fragments d’un journal (Gallimard, 1974, p. 55) că problema pentru critică nu este să descifreze simbolismul povestirii ci mesajul ascuns de realitatea povestirii („mai precis acel nou gen de realitate pe care o dezvăluie aventura lui Gavrilescu“). Sugestia acestor două realităţi în existenţa obişnuită este, ca şi în Şarpele şi, în genere, în toată proza fantastică a lui M. Eliade, esenţială, însă în limbajul sărac al criticii literare toate aceste planuri din spatele faptelor epice se cheamă simboluri. A citi simbolurile într-un text cu suprafeţe realiste netede e a dezvălui mesajul ascuns în straturile adinei ale creaţiei. In La ţigănci ele sînt numeroase, mascate de vorbe banale. La urmă, cînd cheia povestirii a fost găsită, vedem că detaliile acoperă în chip ingenios simplu realitatea mitică (să-i spunem astfel, deși nimic solemn mitic nu se petrece aici) a povestirii. Faptul, de pildă, că Gavrilescu, coborînd din tramvai pentru a se întoarce pe strada Preoteselor, întîrzie să ia tramvaiul în sens contrar începe să dea de bănuit. Vorba pe care el o aruncă : „Prea tîrziu...“ pare profetică. Amănuntul, apoi, că eroul este un artist (cineva, altfel zis, care vrea să creeze o altă realitate, o realitate iluzorie) nu este, iarăşi, fără semnificaţie , Gavrilescu vede realitatea zilnică prin oglinda iluziei lui (arta). Ca pianist el trăieşte frecvent pe alt portativ (plan) al existenţei. Arta e, dealtfel, orgoliul şi forma lui de apărare. Cînd o fată din cele trei remarcă faptul că celui rătăcit în bordei îi este frică, Gavrilescu înalţă solemn braţul şi pronunţă replica de mai jos, de cea mai pură culoare miticească . „Domnişoarelor ! strigă el jignit. Văd că nu ştiţi cu cine aveţi de-a face. Eu nu sunt un oarecine. Eu sunt Gavrilescu artist. Şi înainte de a fi ajuns, pentru păcatele mele, un biet profesor de pian, eu am trăit un vis de poet. Domnişoarelor, exclamă patetic (...) la 20 de ani eu am cunoscut, m-am îndrăgostit şi am iubit pe Hildegard“. Vine la rînd, in seria acestor simboluri mici prin care trăieşte simbolul mare al nuvelei, insistenţa celor trei fete de a fi identificate. Gavrilescu este pus în repetate rînduri să ghicească şi, el eşuează mereu. Ce poate să semnifice asta? Scena trimite la operaţiile magice, dar şi la mitologie, unde eroii sunt puşi mereu în situaţia să aleagă din trei drumuri pe cel adevărat sau să intuiască din mai multe izvoare pe cel dătător de puteri.. Personajul lui Mircea Eliade rateazăcum ratase şi iubirea cu Hildegard şi, apoi, în cariera socială !) şi întrebarea ce se ridică este ce s-ar fi întîmplat dacă el ghicea, cu adevărat, pe cele trei fete. „Dacă ai fi ghicit-o, ar fi fost foarte frumos, şopti grecoaica. Ţi-am fi cîntat şi ţi-am fi dănţuit şi te-am fi plimbat prin toate odăile. Ar fi fost foarte frumos“. Răspunsul e numai în parte satisfăcător, profund. Singurul lucru ce se înţelege este că dincolo de satisfacţiile lumeşti, Gavrilescu ar fi putut pătrunde în toate odăile bordeiului. Acesta vrea să spună că el ar fi ajuns să cunoască micul labirint în care viaţa şi moartea, plăcerea şi eşecul trăiesc laolaltă. Semnele se înmulţesc, inutil a le urmări pe toate, ele sunt strecurate discret într-un text care nu respiră un sentiment de teroare, frică existenţială. Eroul lui Eliade este suspect de calm, niciuna din încercările nefireşti prin care trece nu-l tulbură atît de tare încît să devină anxios. După scurta scenă în care obiectele îl împresoară ameninţător, Gavrilescu revine la starea normală. El pune totul pe seama unei confuzii provocate de căldură. Căldura e, de altfel, factorul climateric decisiv în povestire. La prozatorii fantastici de tip gotic (la Hoffman şi chiar la Poe) fantasticul e o floare a nopţii, enigmaticul are nevoie de complicitatea întunericului şi a ceţii, în, nuvelistica, lui Eliafre ,totul se petrece la lumina zilei."Abia "dacă umbla, răcoarea scot eroul de sub tirania luminii. Moartea e o topire lină , intr-tutţ, vis ingdgsprij*s«încă, de starea de veghe.. Prins în jocul celor trei țigănci (trei iluzii), Gavrilescu refuză să ia lucrurile în serios, sentimentul lui sincer e că la mijloc nu este decit o farsă din care trebuie să iasă. In termeni existenţialişti, am putea spune că Gavrilescu nu vrea să ia act de condiţia lui, refuză să-şi asume destinul tragic. Chestiunea are o anumită semnificaţie în proza lui Mircea Eliade. El alege în chip deliberat indivizi simpli pentru a releva în ei o realitate spirituală profundă. Dumitru, Gore Xancu, Gavrilescu sunt caii răpciugoşi în care se ascunde sufletul nobil al sacrului. Alte povestiri (Ghicitor în pietre, Fata căpitanului) pun accent pe factorul divinaţie şi pe realitatea morală pe care el o provoacă. Emanuel face cunoştinţă, la mare, cu Vasile Beldiman, fost marinar şi paznic de far, priceput in a citi destinul indivizilor în pietre. Ghicitorul prevede că un alt vilegiaturist va primi o telegramă, lucru ce se întîmplă, şi prezice lui Emanuel că vede două fete întîlnite la patinaj, dintre care una, căzînd, e ridicată de tînăr, fapt, ce iarăşi, s-a întîmplat, dar în vis, în imaginaţia lui Emanuel. Ce urmează e complicat, faptele sînt povestite înainte de a se întîmpla, dialogurile pun şi pe eroi şi pe noi pe gînduri. Personajele se caută Şi nu se găsesc, se salvează de la inec fără a fi intrat în apă, intriga dă impresia unui scenariu care se desfăşoară deodată pe mai multe planuri de timp şi spaţiu. Nuvela aminteşte într-o oarecare măsură de Crima lordului Arthur Savile a lui Oscar Wilde, dar acolo accentul cade pe factorul psihologic şi pe rezolvarea spectaculoasă a obsesiei, aici pe coincidenţele misterioase şi ambigue. Fata căpitanului pune faţă în faţă o fată bovarică (Agripina) îndrăgostită de un poet care a murit de mult, şi pe Brânduş, copil găsit care are harul de a ghici secretul fetei . Agripina rămăsese repetentă. întrebat de unde știe, Brânduş nu spune. Singura lui dezvăluire e o poveste cu un motan năzdrăvan care scoate cu ghiara rufele dintr-un cazan in clocot. Intervine și aici răsucirea de planuri : povestea cu motanul se intîmplase cînd copilul avea 5 ani, dar el o prezintă ca şi cînd s-ar fi petrecut în prezent. Agripina, pradă unei fantezii livreşti, face lui Brânduş recomandări (să fie sarcastic şi demonic, să insulte, să provoace la duel). Branduş nu vrea să înveţe nimic, el are un secret pe care îl protejează : „eu ştiu ce ştiu, n-am nevoie de altceva“, şi se pierde în munte. Mai înainte se lăsase bătut de fiul căpitanului, Valentin, voind să-şi verifice puterea voinţei. Povestirea, admirabilă, e în linia fantasticului folcloric, dezvoltat mai întîi în Domnişoara Cristina (1936). Adio (vol. E.P.L., 1969) e un proiect de teatru în stil voit absurd (anti-teatru), cu o temă frecventă şi în alte scrieri. Un actor apare pe scenă şi zice de trei ori adio, apoi autorul este împins din spate de director pentru a explica unui public pestriţ şi enervat ce ar fi, vrut să spună dacă ar fi scris piesa (absurd şi parodie de absurd). De reţinut că autorul este profesor de istoria religiilor (notăm că M. Eliade a scris cu adevărat o piesă : Brâncuşi) şi în ideea lui piesa ar trebui să sugereze moartea religiei. O fată este legată cu mîinile la spate şi în faţa ei stă un bătrîn mînios care priveşte adine şi cu semnificaţie. Bătrînul mînios şi cu privirile pironite reprezintă lumea veche (politeismul Vedic, ideologia şi praxiologia sacrificiului), fata încătuşată e spiritul („atman“) care, în fapt, nu poate fi legat, robit. îndată ce fata se trezeşte, legăturile cad singure, spiritul mi poate fi înlănţuit etc. Publicul participă la descifrarea simbolurilor preconizate de proiect. Tema lui poate fi misterul descoperirii Spiritului. In final, scriitorul anunţă că nu mai vrea să scrie piesa care, între timp, s-a jucat. Podul, povestire şi mai fragmentară decit cea dinainte, se bizuie pe ambivalenţa evenimentului, pe posibilitatea coexistenţei a două fapte, universuri contrarii („coincidentia oppositorum“) in aceeaşi fiinţă, lucru în Jurnal. Eliade notează că un eveniment banal poate prevela semnificaţii transcendentale şi că alt eveniment, aparent extraordinar, fantastic, poate fi acceptat, trăit de indivizi ca ceva normal. Podul se străduieşte să dovedească astfel de legături secrete in tot felul de intîmplări care se modifică de cite ori sint reluate. E vorba şi aici de atman şi renaştere in lumea spiritului. Un locotenent de roşiori se culcă cu 12 femei, apoi cu 11, iar din cele 11 una singură este Magna Mater. Marea zeiţă, dar care ? Cînd locotenentul se întoarce de la regiment, prietenii lui destupă prima sticlă de vin, iar asupra celei de a doua păstrează un secret şi respectă un ritual, iarăşi, de ce ?, pentru că a doua oară înseamnă născut sub semnul lui „Atman“ etc. Povestirea narează, într-un stil deliberat complicat, astfel de hierophanii, alternînd notaţia eseistică (despre gîndirea occidentală, de pildă, care n-ar mai fi făcut nici un progres de la presocratici) cu colaje de fapte epice, răsturnate, fragmentate ca în Guernica lui Picasso. Titlul naraţiunii vine de la faptul că discuţia are loc într-un tren şi ea se încheie in clipa în care trenul se apropie de Pod (podul Cernavodă), detaliu ce se poate, fireşte, simboliza : Podul care leagă două maluri ale existenţei, două universuri, două planuri, podul care ne duce dincolo etc., etc Numărul hierophaniilor este nelimitat. Nuvela Un om mare, datată 1945, se apropie prin subiect de formula mai veche a fantasticului anatomic cultivat între cele două războaie de autori care, pătrunzînd în laboratoare şi spitale, depistează cazuri de abatere de la normele biologice pentru a înfăţişa comportamente aberante. Insă la Mircea Eliade nu-i decit un prilej de studiu mitic. Inginerul Cucoaneş începe deodată să crească într-un ritm îngrijorător. Consultaţi, medicii dau din umeri, nici o ipoteză nu pare a sta în picioare. Curînd, pe inginer nu-l mai încap hainele, pantofii, camera în care stă devine neîncăpătoare şi, ajutat de un prieten, se refugiază în Bucegi. El a devenit deja un uriaş, urechile lui prind sunete pe care omul obişnuit nu le percepe, ochii văd departe şi adine. Cucoaneş suferă deci de „macrantropie“ datorită unei glande dispărută la mamifere un pleistocen, activizată în cazul lui fără să se ştie de ce. Aceasta este explicaţia ştiinţifică. Nuvela îşi poate trage izvorul şi din literatura mitologică, despre un mit al uriaşilor vorbind în mai multe rînduri şi orientalistul Mircea Eliade. Despre copii care cresc într-o zi cu alţii într-un an aflăm şi în basmele noastre. Ce Sînt, apoi, Ochilă! Strîmbă-lemne, Sfarmă-piatră etc. dacă nu nişte fiinţe mitice care se mişcă nestingherite printre oameni comuni şi fac isprăvi răsunătoare? ! Legende din diverse puncte geografice vorbesc de faptulR,că, odinioară Omillo tempore) pămîntul era locuit de oameni mari şi participau la întâmplări sacre. Accentul ia nuvela lui M. Eliade cade nuperstuosgdiul macrontropiei în lumea modernă ci pe sugestia că, un exemplar comun, devenind un uriaş, ia contact cu o realitate mitică, ascunsă simţurilor obişnuite. In munţii unde se refugiază Cucoaneş pare un Neptun înălţat peste talazurile de verdeaţă. „Barba îi crescuse... prodigios în aceste ultime zile, schimbîndu-i cu desăvîrşire figura, transformindu-i-o în teofanie. Capul — cu totul normal pentru proporţiile trupului — devenea totuşi peste putinţă de privit îndată ce începea să rîdă sau să vorbească, pentru că atunci îşi arăta dinţii, şi întunericul gurii, şi limba de balaur. De altfel, la cel dintîi sunet pe care îl scotea, te cutremurai trăgîndu-te înapoi, căci aveai impresia că a provocat acel sunet într-un chip nefiresc, mişcindu-şi umerii, sau trosnindu-şi degetele, sau huruind în coşul pieptului“. Uriaşul nu e trist, părăsit de toţi el cîntă, întrebat de prietenul său ce simte, ce aude, el răspunde invariabil: „E bine, e bine“. Adusă la faţa locului, logodnica (Lenora) se înspăimîntă, leşină, dar Cucoaneş ridică braţele către cer şi chiuie de bucurie. Sunetele lui îndoiesc copacii şi anunţă uragane. Uriaşul pare a fi descoperit ceva, o taină, şi întrebat (prin mijlocirea unei table de scris) „ce este acolo “ el răspunde enigmatic: „Totul este“. Rupe, apoi, dintr-un copac trei ramuri verzi şi le împarte logodnicei prietenului şi şoferului, voind să comunice ceva pe care cei de faţă nu-l înţeleg : „Le-am luat cu mare teamă, parcă am fi ghicit, ca prin vis, că ni se dezvăluie o cutremurătoare taină. Şi am rămas toţi trei cu ramura verde în mîini, privindu-l. Cucoaneş a început atunci din nou să ridă, peste măsură de înveselit de buna noastră cuviinţă“. Cucoaneş dispare şi peste cîtva timp urmele lui sunt semnalate în diverse părţi ale ţării, după care nu se mai aude nimic de el. Natura pe care, se pare, o descoperise în ipostaza de macrantrop îl înghite cu totul. Alte comentarii, în marginea cazului, Mircea Eliade nu face. Este locul, după ce am văzut temele literaturii lui Eliade, de a defini formula fantasticului său. E limpede că ea nu este străină de preocupările savantului orientalist, ipotezele de acolo trec și în opera de ficţiune. Ieşirea din timp, manifestarea miticului, în faptele neînsemnate ale vieţii, existenţa a două planuri paralele sau coexistenţa în aceeaşi fiinţă de elemente din lumi diferite (coincidentia oppositorum) etc. sunt temele cele mai răspîndite şi, dacă privim bine, observăm că scrierile fantastice ale lui Eliade au, şi din acest punct de vedere, o unitate remarcabilă. De la Şarpele şi Domnişoara Cristina pînă la nuvelele mai noi aceleaşi simboluri circulă într-o varietate de întimplări ingenioase, tot atîtea etape, forme ale unui scenariu iniţiatic mai general în care intră, adesea fără voia lor, oamenii de rînd. Fantasticul eliadesc stă, astfel, foarte aproape de miraculos, fără a se contopi totuşi cu el, întrucît autorul e interesat mai puţin de formele revelaţiei cit de sugestia unui substrat mitic în existenţa de toate zilele. Cărţile au în spatele lor o concepţie teoretică însă teoria nu se vede căci, creator profund şi original, M. Eliade pune înaintea ideilor desfăşurarea liberă a fanteziei. O fantezie, evident, cultivată, fecundată de lecturi, totuşi nu împovărată de erudiţie şi sărăcită, subţiată de prea multă sofistică. La Lovecraft, fantasticul vine din afară, ca o violare a lumii normalităţii de către nişte fiinţe coborite din alt univers. Agresiunea lor provoacă o dislocare în ordinea firească a vieţii iar dislocarea un sentiment acut de teroare. Proza lui Poe se bazează pe capacitatea raţiunii de a naşte monştri, fantasticul este la el (dacă putem spune astfel), eroarea posibilă a logicii. Fantasticul lui Eliade este la capătul opus al oribilului anglo-saxon. Nuvelele lui, s-a observat de către mulţi, nu cultivă şi nu produc la lectură spaima de existenţă, fantasticul este mai degrabă calm, ca un element firesc de viaţă. Chiar faptele cele mai crunte (dispariţia unui individ, revelaţia de a trăi în alt timp) nu atrofiază simţurile şi nu aruncă spiritul în braţele teroarei. Numai in Domnişoara Cristina, scriere legată direct de folclorul românesc, Eliade dă oarecare dezvoltare demonicului, sub presiunea, probabil, şi a subiectului construit pe ideea contactului posibil între strigoi şi oamenii vii. Dăm aici peste fetiţe posedate şi tineri care trăiesc cu disperare sentimentul morţii. In rest, fantasticul este o realitate care tulbură, dar nu cutremură şi nu dezechilibrează fiinţa. De cele mai multe ori. (La ţigănci, O fotografie veche de 14 ani, Douăsprezece mii de capete de vite) el trece aproape imperceptibil. O „încurcătură teribilă“, cum zice Gavrilescu, din care eroul vrea să scape, să revină la normalitate. In fond, elementele care produc sentimentul de fantastic nu sunt, în proza lui Eliade, străine de realitatea normală, fantasticul şi realul cresc, evoluează împreună. Şi cum fantasticul îmbracă de obicei haina miticului, putem spune că personajul care trece prin proba iniţiatică (iniţierea e şi ea un proces imperceptibil normal) e un purtător fără să ştie de mituri. Nuvela înregistrează momentul în care individul ia act, printr-un accident, de existenţa acestui univers ascuns, moştenit ca datele genetice. Reacţia lui nu va fi, în consecinţă, violentă, disperată, totul se petrece în stare de luciditate. Insă acest mecanism are şi un al doilea moment. Miticul, arhetipul, se încarcă, pe măsură ce tema se desigişoară, cu semne din ce în ce mai profunde,ca mai complicate, nu pentru erou, ci pentru citit, Sir. Am spune că eroul trăieşte în afara condiei impuse de fantastic, întrucît are o vagă conştiinţă a ei, cititorul este cel care descoperă realitatea secundă, universul paralel în care se oglindesc faptele noastre neînsemnate. El singur înţelege că aiuritul, vorbăreţul Gavrilescu se pregăteşte să intre în moarte sau că Iancu Gore a început să se mişte pe un portativ metafizic. Ştiinţa lui Mircea Eliade este de a strecura într-un text totdeauna limpede astfel de simboluri care pun spiritul nostru să vadă prin lucruri. Filiaţia ce se poate stabili în cadrul literaturii române duce, în cazul lui, la Eminescu şi la formula fantasticului metafizic. Deosebirea este că M. Eliade evită să facă din personajele sale nişte filozofi sau visători metafizici, preferind oamenii cei mai banali cu putinţă, şi, în altă ordine, că prozatorul modern e interesat mai mult de manifestarea miturilor decit de putinţa omului de a egala, prin creaţie, divinitatea. Eliade desparte, apoi, definitiv fantasticul de poezie în înţeles literar imediat, textul său se supune cu severitate demonstraţiei epice. In felul acesta proza fantastică a lui Mircea Eliade, ne apare scăldată de lumina unei Spiritualităţi reflexive, fără a fi totuşi copleşită de erudiţie mitologică şi uscată de speculaţie. Ea a dat fantasticului românesc nota mai sistematic intelectuală ce-i lipsea. Eugen Simion fragmente critice Amurgul verii Se răstignesc clipele pe vara subţiată şi noi ascultăm cum se topeşte mireasma de floare pe amurguri crispate. Luna se stinge incet... Amintirile colindă pinâ cînd firul ierbii, ingenunchiat de alb, tresaltă pe-o nouă speranţă. Emil Ciuraru Amurg cu cai Calul de culoarea amurgului, prin satele cu dealuri sărace. Dar bunicul ii ghicea in ochi oboseala şi-l adăpa la cofa, care odată cu trecerea căpătase culoarea ţârînii. Intr-o zi pe-un soare palid, întretăiat de fluturi, ascunse tainic cofa şi cu inima căzută pe negrul cerului colinda ţarina La întoarcerea hergheliilor răminea cu privirea la caii de culoarea amurgului. 4 ! Flori! Flori! Urmare dinn pag. 1 n-a bănuit că va ajunge aşa de repede atit de departe. E cumplit : nu numai citeva săptămini o boală necunoscută se poate declanşa şi te poate osteni pînă la moarte. „Pentru mine lumea a început să-şi piardă conturul“, a spus, cînd şi-a dat seama că e condamnat. Suferinţa a indurat-o intr-o discreţie rară şi dacă nu se-ntîmpla actul final nici prietenii cei mai buni n-ar fi aflat că arderea de luminare a scăpătat. Cărţile care ne-au rămas de la el, elaborate intr-un răstimp scurt, stau deschise generaţiilor viitoare, şi ele vor face să se arate, din cînd in cînd, cu mirajul deasupra Bărăganului și chipul de o fascinantă alcătuire care acum mie ba mi se apropie ba mi se îndepărtează și-l zăresc printre lacrimi. Dinu Pillat a iubit excepţiile, le numea „cazuri insolite", văzînd in ele o confirmare a inepuizabilelor potenţe ale literaturii noastre, ce poate fi in acelaşi timp, populară şi abstractă la gradul cel mai inart. Autorul de capodopere critice, mici bijuterii pe bază de portret şi intuiţie a omului in rama operei sale (Călinescu, Ion Pillat, Ion Barbu) îmi mărturisea că lucrează la un studiu despre Dostoievschi in literatura română. O nedreptate i-a pricinuit multă amărăciune, râsturnind in sufletul parcă de copil care nu crede în răutăţi un car de griji. Intilnirile cu el, chiar în ceasuri de supărare, de o parte sau de alta, erau ca nişte sărbători, il aştept să vină şi nu apare, calendarul meu e mai sărac. Cercul pascalian cu centrul pretutindeni şi circonferinţa nicăieri l-a găsit şi nu l-a răpit pe Dinu Pillat Acum e contemporan cu cronicarii şi cu Dosoftei, cu toată istoria literaturii române de la origini şi pînă la George Călinescu, căruia i-a fost un devotat şi vrednic discipol şi cu care iarăşi a devenit contemporan, dincolo. Cinstea cu pioasă emoţie tradiţiile strămoşeşti. Ultimele sale cuvinte au fost : „Flori! Flori !“ d ebutind cu un roman de atmosferă psihologică, analitic şi, prin transformarea personajelor în figuri simbolice, mitologizant, Bujor Nedelcovici a dat ulterior impresia că s-ar fi îndreptat către fresca socială şi reconstituirea în largi tablouri a istoriei unor medii şi categorii sociale reprezentative ; în realitate, scriitorul a rămas credincios formulei iniţiale, dezvăluind sub aspectul înşelător de cronică o dramă morală. In Ultimii, întîia sa carte, prozatorul a întrebuinţat, ca artificiu de lucru, o intrigă de tip poliţist , în ciclul din care fac parte romanele Fără vîsle şi Noaptea evocarea unor destine şi epoci trecute este de asemenea un simplu pretext, înfăţişarea directă a existenţei sociale şi individuale fiind expresia unei căutări, a unei nevoi de clarificare lăuntrică determinată de o „suferinţă“ căreia, încercînd s-o explice pentru a o îndepărta, eroul pivot al ciclului îi caută cu obstinaţie cauzele, anchetînd implacabil posibilele surse ale „răului“. Fără vîsle este cartea în care Iustin Arghir îşi cercetează condiţia socială şi relaţiile afective ; în Noaptea investigaţia este extinsă în perimetrul istoriei ; pretutindeni însă faptele au un dublu, înţeles, real şi simbolic, sunt unice şi reprezentative, individualizează dar şi participă la crearea unei problematici subtextuale. Dincolo de biografia accidentată a eroului, dincolo de raporturile sale cu prietenii şi cu familia, dincolo de evoluţia în timp a clanurilor Orleanu şi Arghir se află „neliniştea“ eroului, dorinţa lui de „a şti“, de a găsi răspunsul la o întrebare esenţială şi totuşi niiciodată formulată în termeni limpezi ; fiindcă însăşi această „anchetă“ este simbolică şi de întreprinderea ei, mai mult decit de ajungerea la un rezultat mulţumitor, ţine în realitate „realizarea“ personajului creat de Bujor Nedelcovici. In romanele sale, temeinic elaborate şi vădind o dispoziţie geometrizantă ce duce uneori la stabilirea de simetrii şi corespondenţe excesive, domină o conştiinţă orgolioasă şi abstractă a superiorităţii morale confruntată cu situaţii la care nu se poate adapta fără a se coborî ; „resemnarea“ bătrînei doamne Rujinski şi a poştaşului Petron din Ultimii şi „căutarea a patetică a adevărului de către Iustin Arghir sunt ipostazele unei singure atitudini, căci primele două personaje reprezintă o lume „veche“, în declin, condamnată de mersul istoriei, în vreme ce eroul din Fără vîsle şi din Noaptea năzuieşte la întemeierea uneia noi, „ancheta“ lui fiind constructivă și, în sens moral, idea listă. Mircea Iorgulescu Bajor Nedelcovici Născut la 16 martie, 1936, în Bîrlad. Bibliografie :. Ultimii, roman, Ed. Eminescu, 1970 ; Fără vîsle, roman, Ed. Eminescu, 1972; Noaptea, Ed. Eminescu, 1974. i l e XII ste momentul să încheiem acest lung serial care va fi obosit pe mulţi, dar pe care-l bănuim util. Despre Eugen Lovinescu au mai scris Eugen Simion (Scepticul mîntuit), o carte foarte bine informată, scrisă cu obiectivitate, care se deosebeşte fundamental de cele analizate pînă acum, precum şi Ion Negoiţescu (Lovinescu) care a produs, şi el, un studiu echilibrat şi mai ales un portret memorabil al criticului. N-am putea însă să încheiem fără a-l aminti pe Florin Mihăilescu cu studiul său. „E. Lovinescu şi antinomiile criticii“, apărut în colecţia Universitas, a editurii „Minerva“. Florin Mihăilescu este mai puţin violent în conţinut ca antecesorii săi, dar, pentru a servi cititorului colecţia completă a lucrurilor , care adaugă umbre asupra portretului autorului Bălăucăi, el nu poate lipsi din serialul nostru. Cartea sa debutează prin a aminti „eşecurile lovinesciene“. La pagina 26, iată un citat concludent : „Nu in principiul refontei formale a primelor volume stă, aşadar, viciul acestei noi ediţii ci în lipsa ei de realizare , privită acum, ca trezeşte impresia unui strat de flori devastat de un bombardament. Fragila pastă vaporoasă, inconsistentă, graţioasă a jocurilor spirituale s-a deformat fără ca, in schimb, să fi cîştigat in densitate, in intelectualitate, in autoritate. Transpusă într-o stilistică masivă, lapidară, voit şi pretenţios eliptică şi obscură, rămasă încă foarte vizibilă, lipsa de substanţă intelectuală trezeşte sentimentul special al dezarmoniei dintre formă şi fond, comparabil celui simţit în faţa spectacolului penibil al unui om, care ar simula mari sforţări musculare pentru a ridica o ghiulea de cauciuc“. Desigur că „recunoaşterile“ lovinesciene sunt amare şi că rememorarea lor conţine o intenţie ironică. Dar se vede treaba că şi la acest critic există ideea de a ne servi răutăţi în contul celor studiaţi. La pagina 62 iată-l şi pe Ibrăileanu exprimîndu-se despre patronul „Sburătorului“ : „Lovinescu scrie frumos şi dacă avem de făcut vreo rezervă e că scrie prea frumos. Şi avem o bănuială, pe care vom formula-o cu toată sinceritatea : dl. Lovinescu ţine mai mult la stil decit la ceea ce are de spus şi, dacă i se prezintă, intr-o chestie, două soluţii, D-sa o va alege pe aceea care se pretează la mai mult stilism, la mai frumoase anecdote şi citaţii, la o atitudine mai... estetică“. Tocmai de aceea „chestia în sine, adevărul, sunt pentru dl. Lovinescu pe al doilea plan, căci d-sa este un sceptic rafinat...“ Potrivit unui obicei care am văzut că a fost instituit în critica română şi Florin Mihăilescu se foloseşte de citatul lovinescian pentru a-şi manifesta idei proprii. De data aceasta, sunt folosite afirmaţiile obiectului studiului său asupra pamfletului. „Pamfletul, spunea Lovinescu, presupune linişte, stăpînire de sine, calcul şi strategie , spiritul polemic are nevoie de nerv, nu însă şi de nervi. El necesită detaşare faţă de obiect şi ironie binevoitoare. Polemica nu desfiinţează niciodată valorile, pentru că acestea nu pot fi distruse, ci numai micşorate. Spiritul polemic, sau, mai bine zis expresia polemică neacţionat de spiritul critic nu reprezintă o valoare pozitivă, e o moară care-n loc de griu macină vidul“. In principiu suntem de acord cu Lovinescu deşi trebuie să recunoaştem că literatura română excelează în polemişti şi în polemică, ea însăşi un gen autonom şi de mare valoare. Bineînţeles, lui Florin Mihăilescu nu-i scapă prilejul de a aminti antipatia criticului pentru literatura poporană. Pomenind atacurile pe care acesta le-a susţinut împotriva fetişizării genului. Este citată fraza „Toţi ciobanii din lume nu vor face la un joc înalta personalitate artistică a unui Goethe sau a unui Dante“. Este momentul să încheiem aici nu înainte de a mai servi un citat, pentru a vedea cum arăta cel care a stîrnit atîtea peniţe şi a născut, iată, peste vreme , alte polemici. Este un portret al lui Lovinescu ieşit de sub pana blîndului Sadoveanu în cartea sa Anii de ucenicie. Vi-l furnizăm : „Din cînd în cînd, în vacanţă, mă întîlneam şi cu „vechiul“ meu coleg de gimnaziu, Eugen Lovinescu. Acest prietin al meu de copilărie şi-a făcut un drum luminat in literatură. Opera lui diversă şi cochet îngrijită mi-a prilejuit desfătări şi am preţuit-o într-o măsură mai mare decit a putut el s-o preţuiască pe-a mea. Tatăl lui Eugen, domnul Teodor V. Lovinescu, fusese director al gimnaziului în timpul cînd în Individualul general Urmare din pag. 1 mult ca orice operă de artă — îl generalizează. E vorba de o generalitate înţeleasă ca efect, ca termen final. Noi am crezut că o putem regăsi şi in punctul de plecare. Teza noastră se fondează chiar pe această identitate esenţială atribuită conţinuturilor sufleteşti in însăşi individualitatea lor. Dacă poezia n-ar fi purtătoarea unei individualităţi generale, mirajul colectiv pe care il provoacă ar fi de neconceput. Este, poate, nevoie să adăugăm că nu vedem nici o contradicţie intre generalitatea conţinuturilor sufleteşti şi individualitatea expresiei poetice. Individualitatea expresiei poetice are exact rolul de a surprinde generalitatea conţinuturilor sufleteşti cu alte cuvinte, ceea ce e reductibil şi transmisibil din Complexitatea şi diversitatea lor individuală. Dar — precizarea e importantă — reducţia se aplică diversităţii şi nu complexităţii individuale care, dimpotrivă, e potenţată prin poezie, vătasem eu acolo. Era coborîtor din gospodarii de la Rădăşeni : bărbat nalt, sprinten şi frumos, întreprinzător şi chibzuit, întemeiase în Folticeni un fel de casă de economii, pentru sprijinul funcţionărimii. Către sfîrşitul carierei şi-a orinduit la malul Şomuzului, lingă iazul Botoşanilor, o fermă ş-o livadă de toată lauda. întreaga rîvnă şi hărniciea răzăşilor din neamul său, care tînjiseră după moşii pierdute şi luptaseră pentru pămînturi cotropite, renăşteau în bătrinul meu profesor de istorie. într-un rînd mi-a arătat unul din documentele micilor proprietăţi pe care le cumpărase, ca să întregească moşioara ce-i era ultima bucurie. Linia de hotar — scria în ispisocul său — merge pînă la „simbătura“ apei Şomuzului. M-a bucurat şi pe mine expresia aceea: Îmbătura apei, cit îl bucurase pe domnia sa, mi era deosebit de simpatic fostul meu dascăl. Soţia sa era o cuminte odraslă de neam de presviteri , cucoana Profira. Iată că, în cuibarul acestor cumsecade găini răzăşeşti, ieşise un pui de raţă. Eugen n-avea nimic din ce-ar fi trebuit să aibă un fecior al unui neam dîrz. De pe cînd era „cuconaş“ în clasa întâia la gimnaziul „Alecu Doiiei“, ne informa că se hrăneşte numai cu prăjituri, îşi pipăia cu o satisfacţie precoce hainele, îndemnîndu-ne să ne încredinţăm şi noi că stofa e „lînă-n lină“. Cuminte ca o duducă, îşi vedea numai de bucoavne şi nu ieşea niciodată la zburdăciunile noastre, la oină şi la haiducie. Nu coborîse niciodat în răsârRfil ^CSfelul Taiaz ; nu se scălda la opust, nu înota pînă la plăvii, ca să se scufunde cu capul în jos şi să scoată scoici. Toate aceste fapte măreţe au rămas pentru el un mister pe totdeauna încuiat. Nici vînătoare, nici pescuit, nici drumuri pe jos, la mînăstiri şi la munte. Şi-a vîndut demonului cărţilor sufletul şi a fost rob tipăriturilor pînă la sfîrşitul vieţii. Aş fi preferat să aibă sufletul bătrînilor săi, să fie el însuşi, cu îndîrjire, cu toane, cu însuşirile şi scăderile rasei. El se dăduse „de suflet“ autorilor consacraţi, renegîndu-şi seminţia. încă de pe atunci, din 1902, ii era mina moale şi obrazul prea bucălat fără singe. Nu-i plăcea cucoanei Săftica Millo. Dumneaei n-ar fi poftit să întinerească pentru el. — Stimată doamnă, i-am obiectat eu, a fost premiant întâi in toate clasele : are o memorie extraordinară. — Tare frumos. — Iar acuma e un mic savant , a spăriat universitatea. — îmi pare rău, n-am ce-i face ; ar fi trebuit poate descîntat de pe cînd era de ţîţă. Îi întîlneam pe uliţiie orăşelului provincial, făcînd citeva sute de paşi de la librăria Hulubei pînă la biserica „Adormirii“, într-o plimbare sacră, pe care n-ar fi evitat-o cu nici un preţ, în tovărăşia unor tineri palizi, cărturari exegeţi dintr-o rasă mai veche, îmi erau şi mie dragi şi-i preţuiam, dar cînd eră vorba de huceagurile de la Oprişeni şi de iazurile Şomuzului, îi lepădăm fără a sta în cumpănă. Vorbeam amîndoi puţin : nu-mi plăcea să dezbat lucruri prea importante. Şi părerea despre ale lumii năcazuri a unui autor lăudat nu mă emoţiona peste măsură. Uneori aveam veleităţi să opun şi eu o explicaţie a mea. Asemenea impietăţi îl indispuneau pe amicul meu şi dezbaterea noastră lua curînd sfîrşit. Îl îndemnam uneori cătră lumină şi aer ; toate erau minune nouă cătră Moldova şi pîclele munţilor. Acolo era vatra seminţiei noastre, a mea şi a lui. Nu-i puteam dobîndi niciodată pentru mine şi ai săi ; într-o zi era al unui autor antic, în alta al unui franţuz ori englez. N-a dorit niciodată răgaz, să fie nepotul uncheşilor lui. Ne-am păstrat totdeauna prietenia din tinereţă , însă ne-am izolat fiecare intr-ale sale. Ca şi atunci la Folticeni, eu urmam a umbla in tara vie ; el îşi isprăvea ceasul plimbării şi se oprea la cofetăria Baciu, din „centru“. Se auzea muzica militară de la grădina publică şi domnişoarele bine-crescute evoluau cu graţie pe trotuarele de lespezi ale uliţii mari. Ceasul din turnul „Adormirii“ bătea sonor. Toţi tîrgoveţii care se plimbau, ori care consumau prăjituri şi îngheţată, controlau la propriul lor ornic şi aveau o miş-„ care de nelinişte. Pentru asemenea valori neîmplinite a emis puţin cunoscutul poet ieşan Solomon Cornea anumite stihuri în al său Psalm al optulea : „O, vas de lut, care n-ai ars / în cuptorul răutăţii şi urgiei, / Nebătut de soare şi vînt, / Neatins de şuvoaie şi vifor ; / Care n-ai ţinut in tine / Licoarea deliciilor şi răutăţilor, / Cu toiag de fier să te sfarme olarul, / Să te macine, să te umezească, / De iznoavă să te întregească / Şi să te aşeze iar în paradisul Domnului...“ Cînd a început a suna austrul de primăvară in 1903 şi s-a simţit în toate biruinţa soarelui, am devenit dintrodată neliniştit. Iarna mă ţinuse într-un întuneric de lene şi gînduri. Fără să-mi dau sama cum, aceste gînduri ale lenei se întrupau şi cereau lumină, odată cu toate din juru-mi. După puţine ezitări, m-am hotărit. M-am sculat într-o dimineaţă cînd se crăpa de ziuă şi m-am aşezat la măsuţa mea, nu departe de sobă, întâia propoziţie pe care am aşternut-o pe hîrtie a fost: „Mă chiamă Radu Suliţă“. Mă chema Radu Suliţă şi umblam la apa Moldovei cu fraţii lui Ion-Vodă cel Cumplit ; eram martor vitejiilor şi suferinţelor lui Nicoară şi lui Alexandru Potcoavă. I-am întovărăşit in Iaşi şi pe drumurile stepei, pînă în amurgul carierei lor, şi jeleam cu lacrimi pe moş Petrea Gini. Douăsprezece zile n-am mai fost în timpul meu. Absorbit intr-o schivnicie subită, îmi povesteam mie însumi aventuri romantice. Văzusem şi cunoscusem toate, fără îndoială. Ghîţă Botgros îmi fusese prieten şi-l întilnisem în huceagurile din Oprişeni , iar popa Ciotică a fost şi el aevea în această viaţă, deoarece m-a cufundat cu ale sale mini în cristelniţa de la biserica de la Miteşti, în apa luminatului botez. Eram bucuros dimineaţa, întristat la amiază. Sumbru ca un inorog, la ceasul culcării. Cucoana Maria, mama soţiei mele, îşi făcea cruce, işi stupea in sin şi se închina la icoana sfîntului Mina“. Eugen Barbu SPIRALE Posteritatea lui Lovinescu şi profitorii ei . J