Luceafărul, ianuarie-iunie 1982 (Anul 25, nr. 1-26)

1982-05-22 / nr. 21

MAITREYI: O serie de pagini interesante, cu un registru te­matic mai larg, şi mai nuanţat, parcă, cu un spor de siguranţă şi maturitate : „Răscruce“, „Jo­cul privirii“, „Ploaia zilei“, „Linişte“, „Tabloul“, „Zbor în amiază“, „Clipa dispărută“. G. COPI : Nu se arată încă paşii decisivi, paginile sînt parcă mai vizibil stăpînite de un convenţionalism calofil, de stră­dania pur grafică (uneori, cu tendinţe ermetizante), de com­poziţia lustruită, dar fără fior. Cîteva lucruri ceva mai răsări­te : „Suflet de izvor“, „Celui ce luptă“, „Pietate“, „Invitaţie“, „Cîntecul meu". N. BIHORESCU : Pagini de Început, încă naive și șovăitoare, dar care par să aibă o aplecare reală spre poezie. Să vedem, în continuare. IUNA NEMEȘ : Lucruri mai slabe, în general, neconvingă­toare, scrise cam neglijent. In „Telefonul“, dialogul sună fals, artificial. In celelalte, pagini de jurnal juvenil, fără semnificaţie, anodine. Ceva, în „Fără titlu“ 2. Nu trebuie să ne trimiteţi decit paginile în care consideraţi că aţi făcut un pas înainte. A. PALAGHIA : Paginile sunt (parcă şi mai evident, de data asta) intr-un stadiu preliminar, de schiţă, bruion, încă risipite, confuze, inconsistente, fără am­prenta lucrului artistic, preg­nant. Atît în vers cit şi în pro­ză. Fireşte, bunele aptitudini semnalate anterior sînt vizibile şi acum, dar ele par să nu se bucure încă de atenţia şi dărui­rea pe care le merită. GH. DUMITRESCU: Pare să fie ceva mai bine, de data asta, ca impresie de ansamblu, deşi încă nu putem cita un text cu totul concludent. Să vedem ce mai urmează. I. SANDU : Cea mai bine „fil­trată“, ajungînd la un desen subţire, transparent, esenţial, pare a fi „In alb“. Printre ce­lelalte, lucruri interesante în ge­neral, dar Încă prea încărcate, stufoase, tulburi, de semnalat : „Dimineaţă de iarbă“, „Ano­timp“, „Dimineţi“, „De ce tran­dafirul“, „Această pasăre“, „De zbor“, „Cel care“, „Floarea de frezia“.­­Foarte frumos „prinsă“ starea de debut ! Poate ar fi mai bine să vă luaţi o semnă­tură „de lucru“, pentru poşta redacţiei). M. ROMANESCU : Se pare că partea dv. „forte“ se află pe linia criticii literare, a comen­tariului, a eseului, etc. (nu numai textele de critică propriu zise, dar şi scrisorile, gîlgîind de probleme, idei, puncte de ve­dere, întrebări, adeveresc acest lucru, iar proza, deocamdată ne­concludentă ca atare, e şi ea o prelungire a acestor preocupări. Poezia pare să fie o „vioară“ subsidiară, în general lucru de eprubetă, livresc, „făcut“, nu fără unele accente care lasă, totuşi, uşa deschisă : „Linguri­ţa“ „Metal“, „Tăcerea ta“, „Ars poetica“, „Post-festum“). Exce­lentă este orientarea de gust şi idei a paginilor dv. de critică, foarte, promiţătoare efortul de obiectivitate, spiritul imparţial, flerul, umorul, etc., cu un cu­­vînt arsenalul specific al criti­cului (dacă nu cumva putem vorbi şi in cazul criticii — şi de ce nu ? — de un adevărat talent...). Fireşte, experienţa, o informaţie sporită, aprofundarea şi nuan­ţarea sistemului de referinţe, vor corecta, în timp, unele nea­junsuri, unele afirmaţii şi im­presii uşuratice, unele tendinţe tranşante (juvenil) spre execu­ţia sumară, unele intoleranţe faţă de opinia şi gustul altuia (insuficient inspirate de „fair­­play-ul“, democratismul, ame­nitatea strict inerente respectu­lui reciproc), vor elimina, de­sigur, excesele paradei docte, „cum libra“ cum bine ziceţi, (puzderia de citate latine, cu sau fără necesitate şi folos), etc. etc. (Nefondate bunăoară, bazate pe o informaţie insufi­cientă, ni s-au părut aprecierile despre literatura americană şi despre cea occidentală în gene­ral, nedreaptă, eronată şi sumară judecata despre Saşa* Pană, ori părerea despre H. Michaux, despre Sadoveanu ş.a. — la „dreapta“ ?! —, greşit, superfi­cial interpretată propunerea dis­tinsului nostru filosof şi impli­caţiile ei de conjunctură, dar şi în perspectiva istorică, etc., bi­zară, în fine, şi poate chiar o­­fensatoare, atribuirea versului „trăim în miezul unui ev a­­prins ?!... ING. DOBRESCU : Nu putem răspunde nimănui prin scrisori acasă. Alegeţi-vă un pseudonim, sub care să vă putem răspunde în această rubrică. LAURENȚIU GRECEA : E ceva, încă nu destul de conclu­dent ca să putem trage o con­cluzie: Al. Poroian, Em. Petrescu (ceva, în „Fără cerneală“), Vic­tor Addel, L.M.O. (nu sunt sem­ne de talent), P. Cantacuzin, M. Stamate : Nimic nou ! P. Sopo­­ran, P. Popescu-Olt, Gh. Solo­mon, Const. Fluieraşu, A. Ilari­­on-Oneşti, P. Joiţa, D. Ovanez, V. Tîrşolea, I. Ciovică, M. Mo­toc (multe pagini indescifrabile), S. Trandafir, A. Gherguț, Cori­­na Florea, Mihai, David Dumi­tru, P. Gheorghe, D. Enrica, A. C. — Tg. Jiu, V. Leahu, Const. Alexandru, A.A. Nan : încercări de nivel modest. Geo Dumitrescu N.R. Manuscrisele nu se înapo­iază. , editorul român, cu o mai îndelungată expe­­ienţă literară, in plim­bare prin nordul Bucu­reştilor către Snagov, nu se poa­te să nu se abată prin mica lo­calitate Tîncăbeşti unde vieţu­ieşte, uneori „din primă­rară pină-n toamnă“, alteori şi peste iarnă, prozatorul Vlad Muşates­cu. Îndărătul unor porţi metalice uriaşe, vizitatorul, adeseori ne­poftit, intră, ca-ntr-o povestire feerică, de-a dreptul intr-o lume luxuriantă : un potop de ierburi inalte, de copaci roditori, de viţă de vie înălţate ca nişte cercei pe araci, a scundei,cam,­ aproape mi­niaturală carmise^întrui&ime fcît greu printre lăstari. Un lătrat ! violent, al unui fioros dine mi­­miatural, I vesteşte pe proprie - Itar că are musafiri. Apariţia lui.­.. I curioasă, pare că este cea a ţi­nut personaj de „Conte dralati­que“ , un bărbat robust şi chiar corpolent, mişcindu-se totuşi cu o uluitoare agilitate, înveşmintat intr-un costum de o eternă cu­loare gri-fer o cămaşă de bumbac cu gulerul moale şi ne­glijent, terorizat de mişcările fi­ne, bărbi albe şi stufoase. Părul tuns scurt, în stilul boxeur, lasă fruntea să se lăţească intr-un zimbet la care participă toată fa­ţa : grimasa veşnică a lui Vlad Muşatescu e surisul de bonom ştiutor de poveşti, părind a cli­pi mereu complice din ochi, din­­dărătul ochelarilor cu ramă groasă, de bagă. Pentru oaspete­­.. le c» .mntasinație^este .de neiMe­­.léd'édm'ne nazdan­are... pielea neagră,'căci Vidă Muşatescu e­­xemplifică, prin jovialitatea lui masivă, acel inimitabil umor, de imaginaţie fantastă, al negrilor , amb­reani. Omul pare­ a trăi, de mai mulţi ani, aproape fără virs­­tă, narcotizînd cronologia, lă­sind senzaţia că este foarte bă­trin şi, in acelaşi timp, foarte tî­­năr. El vorbeşte in gilgiituri so­nore de ris, găsind in orice eve­niment, unele de o cruzime a­­proape de nesuportat, un arc al comicului care face totul urie­­şesc, teribil şi simpatic ; pro­zatorul îmblinzeşte iraţionalul cu zgomotoasa lui umoare pozi­tivă contagioasă. Pentru aceia care i-au citit romanele „pseu­­dopoliţiste“, stricîndu-se, cum se zice, de ris, din pricina aventu­rilor lui Conan Doi, ar fi însă ui­mitor să-l zărească, nevăzuţi, pe Vlad Muşatescu scriind : mas­ca scursă a feţei, concentrată îra­­: frruh '.ffc.titi. .'în jurul'­­ buzelor, friinted­iscordată intr-un nod frontal, totul comunică o adîncă tristeţe care es.tg, de fapt, stea­ua marilor um­firişti, cum este, de altfel, şi, revent sexagenarul. Vlad Mushtefd­i: Artur Silvestri Un „detectiv rural“... sexagenar Necesitatea istoriografiei Urmare din pag. 1 •pecifică, totdeauna modificată potrivit noului context socio-istoric, operaţia presupunind nu o dată substanţiale restratificări selective şi, frec­vent, descoperirea unor semnificaţii corespun­zătoare ; autonomia esteticului este şi ea rela­tivă. Reintegrarea patrimoniului literar în con­ştiinţa activă a prezentului —■ iată, prin urmare, fostul major dintotdeauna al istoriei literaturii, care infirmă convingător ideea perimării ei in­tr-o perioadă anume. Dacă existenţa disciplinei în sine pare să în­trunească acordul mai tuturor specialiştilor ro­mâni contemporani, unanimitatea lor încetează atunci cînd este vorba de tipologia studiilor. Opinii divergente au stîrnit în ultima vreme marile sinteze, spre exemplu, tratatele şi isto­riile literaturii, ale căror oportunitate şi posibi­lităţi de elaborare au fost puse câteodată sub semnul îndoielii­ ori de-a dreptul contestate. Is­cată spre sfîrşitul unei dezbateri, găzduite cu intermitenţe timp de cîteva luni în paginile os­pitaliere ale revistei „Contemporanul“, cu pri­vire la problemele pe care le ridică alcătuirea unei istorii a literaturii, a celei române în spe­cial, controversa n-a evoluat intr-o dispută aprinsă, preopinenţii păstrîndu-se în rezervă. Fărimiţîndu-se rareori în digresiuni lăturalnice şi iritări limitative, discuţiile au avut desfăşu­rări calme, invederind intenţiile constructive ale organizatorilor şi ale participanţilor. în cele mai multe intervenţii au fost subliniate necesi­tatea stringentă şi dificultăţile conceptuale şi formale pe care le presupune închegarea aces­tor instrumente de lucru integratoare. Princi­piile şi sugestiile formulate, sunt indiscutabil fo­lositoare, fie şi numai ca materiale de referin­ţă, teoretice şi metodologice, pentru factorii care concertează apariţia primului tratat de Istorie a literaturii române, pentru autorii so­litari şi pentru cadrele didactice de profil. O părere insolită, neaşteptată întrucîtva in acest context, aparţine lui N. Manolescu („Con­temporanul“, 1982, nr. 10, p. 13). Regretul şi ne­răbdarea celor care aşteaptă prea mult intima­tele tablouri de ansamblu ale literaturii române actuale i se par neîntemeiate, intrucît asemenea „istorii“ există, numărul lor fiind relativ mare. Cu foarte puţine excepţii, Al. Pini, M. Dopa ş.a., autorii înşiraţi spre ilustrare acoperă insă nu­mai parcele mai mult sau mai puţin dezvoltate ale teritoriului explorat. Alături de altele, cele mai multe din lucrările lor, neîndoielnic de con­tribuţie în perimetrul respectiv, reprezintă totuşi doar limitate trepte pregătitoare spre imaginea de sinteză, lăsînd în afara investigaţiei destule cîmpuri goale in care nu o dată hălăduiesc încă in voie colportorii mitomani, doritori a-şi îm­podobi tîmpla joasă cu lauri nemeritaţi. Nu pot deci ţine locul vastelor tablouri generalizante. Pe de altă parte, diversitatea criteriilor de a­­preciere şi a metodelor folosite, cu determinări inerente în aceea a individualităţilor Interpreta­­toare, subţiază pună la dispariţie o minimă uni­tate de concepţie şi procedură expozitivă, atît de necesară într-o cuprindere panoramică. O teme­rară întreprindere de acest fel se elaborează la Institutul „G. Călinescu“ , cu oricîte obiecţii po­sibile şi acestea chestionabile, ea păstrează în­­tîietatea în sfera lucrărilor de acest tip. Inaderenţa lui N. Manolescu la „istoriile“-sin­­teze, numai actuale sau de la origini pină azi, se reazimă pe restrictive pricini conceptuale. Ur­mărind mutaţiile intervenite în tipologia studii­lor istorico-literare, se socoteşte îndreptăţit a­ conchide că o istorie a literaturii de tip crono­logic şi pozitivist, fundamentată pe principiul globalităţii, nu mai este cu putinţă de conceput astăzi. Afirmaţie întru totul justificată atunci cînd se referă la cercetările de istorie literară din Franţa, pe exemplul cărora îşi şi întemeiază argumentaţia , cercetări care indică o reală spe­cializare a preocupărilor inlăuntrul disciplinei. Situaţii similare se întîlnesc şi în alte ţări, în Anglia sau în Germania, de pildă, unde există de mult destule lucrări de acest gen. La noi însă, atita vreme cit mai sunt însemnate goluri docu­mentare, foarte mulţi scriitori — şi nu de mă­rime neglijabilă —, curente şi epoci care nu be­neficiază încă de solide exegeze monografice, nu se poate vorbi, apreciem, de renunţarea de­finitivă la cronologie şi la factologia pozitivistă decit cel mult în sensul întrepătrunderii lor cu metodologiile critice moderne, al relaxării şi lărgirii modelelor , cum se şi întîmplă dealtmin­­teri în realitate, specificitatea împrejurărilor respingind aplicarea soluţiilor unilateralizante, oricit de speculativ atracţioase. In altă­ ordine de idei, chiar dacă este notabilă placarea investi­gaţiilor pe spaţii restrînse prin specializare, în deceniile din urmă, cel puţin tot atît de preg­nant, se afirmă tendinţa contrară, majoritatea ştiinţelor tinzînd spre edificarea imaginilor in­tegratoare , de domeniul evidenţei, manifestări­le au şi de astă dată ritmuri şi amploare dife­renţiate. In sprijinul acestei susţineri pledează, credem, şi conturarea relativ rapidă a unor dis­cipline ajutătoare, precum literatura comparată, care posedă capacităţi sporite de introducere a fenomenologicului, prin reducţia la esenţialita­­te, în mari ansambluri sintetizatoare, împotriva viziunilor de ansamblu, altfel spus, pentru parcelarea preocupărilor istorico-literare se pronunţă şi LB. Lefter care-şi sprijină sen­­tenţiozitatea fragilă a supoziţiei pe motivaţii so­­cio-culturale şi metodologice („Contemporanul“, 1932, nr. 12, p. 14). De la apariţia monumentalei Istorii a lui G. Călinescu, susţine paradoxal, cri­teriile de apreciere asupra trecutului literaturii şi culturii române nu s-au modificat într-atît, incit să valideze,­­să impună o nouă imagine glo­bală. Preluînd accepţii crescute din alte realităţi istorice şi estetice, consideră critica şi istoria literară numai ca acte de creaţie, postulînd, cam teribilist şi pînă la un punct contradictoriu, im­posibilitatea de a mai gîndi astăzi studierea li­teraturii în formele, chipurile, depăşite ale sin­­tezelor-istorii. Antrenarea subiectivităţii în de-,­mersul istorico-literar, înţeles şi ca act de crea­ţie, adică intens participativ, relativizează însă substanţial judecata ierarhizantă, legitimînd plu­ralitatea perspectivelor de apreciere, care, con­sonante sau divergente, tind să obiectiveze dia­lectic, pe cit este cu putință, procesul valori­­zant. Pe de altă parte, departe de a minimaliza în vreun fel exegeza călinesciană, este greu de crezut că dinamica transformărilor revoluţiona­re de după 1944, prelungind reverberaţii puter­nice şi înnoitoare la toate nivelele suprastruc­turii, să nu fi schimbat fundamental unghiul in­terpretărilor, îndreptăţind astfel obiectiv scrie­rea altor istorii ale literaturii : altminteri, ce rost ar mai avea lucrările care apar în continuare ori tratatul în curs de alcătuire ? In elaborarea lor, formele, structurile şi me­todele tradiţionale se interferează rodnic, evi­­tînd exclusivismul discriminator şi limitativ, cu cele moderne, exprimînd în acest chip cu ma­ximală densitate ideologia şi realităţile româ­neşti ale epocii contemporane. Căci, racordate cu discernămînt la mai vechile instrumente de lucru, noile metodologii fertilizează vaste posi­bilităţi de revitalizare a clasicilor, constituind adevărate punţi arcuite peste vreme, prin mij­locirea cărora prezentul îşi reapropie marile va­lori ale trecutului. Necesitatea itinerarului isto­rico-literar, integrator pe suprafeţe mai ample sau localizat prin specializare, este, subliniem, în afara oricărei discuţii , exemple numeroase stau la îndemîna tuturor. !. $S Destin Spre Pamets merge acest ascensor, încărcat cu prea mulţi poeţi. J el sta suspendat intre etaje,.. - í '-..to' i CONSTANTIN BUICIUC Autoportret fără pipă Gata de plecare, cum lucesc pe şină. Herghelii putere îmi răscolă pieptul,­­ bimotor, cu planuri, falnică drezină — faceţi loc, tovarăşi, c-a pornit poetul ! Am avut drept dascăli, vîntul şi zăpada, codrul - diriginte, iarba-instructoare, clasă, frecventată fără lipsuri - strada şi-am citit adesea semnele din soare. Ştiu să vintul norii, să le string neghina, ştiu pe gîtul ierni Sărutări să pun, ştiu să-mi scot la negru apa şi benzina, ştiu să vînd la pieţe bule de săpun. După cum se vede, ştiu ciit de multe, bunii mei profesori s-au spetit din plin ! Cine nu mă crede stere să mă-nfrunte ! Sigur, la nevoie ştiu să muşc puţin. DIMITRIE IUPU Nu m-am întors printre voi, cred că vi se pare ! Nu sunt decit o închipuire, o dulce şi superbă arătare. Dacă m-aţi judeca din nou, cred că aş fi achitat­­contra unui miel sau a altui păcat. Aş putea plăti sau angaja pe cineva care să-mi ducă şi crucea grea. Şi-apoi n-am nici un chef să mor aşa pe inima sparta ; cuiele voastre sunt strimbe şi mici, iar Maria este excesiv de fardată. Mai bine rămîn in mitul meu, unde e cald şi, la prinz, am asigurată o supă fierbinte , apoi pot hoinări în voie în inchipuirea voastră, pînă cînd tocesc şi ultima pereche de cuvinte. NICULAE ALEXANDRU VEST Acte Adevărul ucide cu parfumul său oştiri , ffui.no­v _. , r., cu degetele ridicate surîde ştirb Arta de a citi printre rinduri acest secol se exportă eficient Ca să te împuşti iţi trebuie asentimentul familiei Momorie Cel fără mîini participă la luptă, iar cel teafăr îşi strînge capul in miini, jelindu-se. „Na, ţineţi cite o puşcă", le spune zeiţa, de parcă mîinile-s făcute pentru puşcă. Cel fără miini se uită urit şi tace. A. VALONI celălalt işi strînge mai mult capul în miini pînă şi-l striveşte, ii iese din găoace amintirea războaielor punice. BORIS MARIAN Flori de vară M-ai trimis acasă, cu fiori galbene-n mină — buchet sărman pe care singură mi-l aşez pe piept, cu gestul hieratic al celor care pleacă. Am mai plecat şi altădată, dar nu de tot, ca acum. Numai ţie ţi-a stat în putere să mă întorci din drum — şi te-ai pierdut într-o intersecţie aglomerată — ochii mei ţi-au nins la picioare cel mai tandru scrum. VIRGINIA SOARE Erată : Cititori! fideli ai „Atelierului“ au înţeles desigur că versurile apărute la nr. trecut in acest chenar aparţin poete! Monica Rohan, mai veche colaboratoare a rubricii noastre (al cărei nume a fost greşit transcris dintr-o regretabilă neatenţie. Pentru care cerem toate scuzele­. Nu m-am întors Şerban Rusu Arbore : „Marginea satului“ REVISTA STRĂINĂ UN SUCCES AL CRITICII ROMÂNEŞTI O ştire de ultimă oră, venită de la Paris, ne in­formează că la editura „Gallimard“ s-a tipărit recent, în cunoscuta ei colecţie de „eseuri“, un nou volum semnat de cu­noscutul comparatist şi critic literar român A­­drian Marino. Este, de­altfel, a doua apariţie a criticului Adrian Marino la celebra editură pari­ziană (un alt volum, „Cri­tica ideilor literare“, a apărut mai­­ demult la Bruxelles). Noul eseu, pe care publicul român nu-l cunoaşte încă, conti­nuă preocupările lui Adrian Marino de a inte­gra examenul analitic la text in cercuri din ce­ în ce mai generale de idei, abstractizînd ma­teria gîndirii critice pină la prototipii ei ireduc­tibili. Prezenţă de acum obişnuită în marile pu­blicaţii occidentale de specialitate, Adrian Ma­rino e Un nume care se impune în critica eu­ropeană. ETIEMBLE OU LE COMPARATISME MILITANT par Adrian Marina m Ciluf • SCRIITORUL NIGERIAN Femi Osofisan pu­blică un amplu studiu dedicat evoluţiei literaturii contemporane d­in ţara sa. Intitulat : „Tradiţia al­ternativă : O cercetare asupra literaturii, nigeriene în limba engleză“, articolul său are ca punct de plecare cronologic războiul civil, care a contribuit la destrămarea aşa-numitului grup „Mbari“, ce cuprindea numele cele mai proeminente ale resu­recţiei literare petrecute în Nigeria în perioada de la independenţă : Christopher Okigbo, John Pepper Clark, Wole Soyinka, Chinua Achebe şi Ulli Beier. Este vorba de o generaţie strălucită, cultivînd însă o literatură elu­ardă, ce a stîrnit protestul scriito­rilor ulteriori, fie sub forma cultivării romanului „popular“, cu largă difuzare în public, pe baza reclamei uşoare de tip occidental, fie sub aceea mai interesantă a literaturii inspirată din idealuri socialiste şi militante. Nume interesante sînt puse în circulaţie de Femi Osofisan, curii sînt : Kola Omotoso, autorul romanelor „Edificiul“ şi „Mira­cole şi alte povestiri“. Buchi Emecheta cunoscut prin cărţile „Groapa“, „Premiul miresei“ şi „Roa­ba“, precum şi Elechi Amadî, autorul cărţii „Isi­­buru“ şi Obinkaram Echewa, care a publicat „Stăpînul pămîntului“.­­ CRITICUL ENGLEZ Jeremy Hawthorn, cunos­cut pentru studiile sale de estetică marxistă, „iden­titate şi relaţie : o contribuţie la teoria marxistă a criticii literare“ , „Mrs. Delaway : Un studiu des­pre alienare“ şi altele, publică, de curînd, o tre­cere în revistă a preocupărilor de critică literară marxistă în publicaţiile şi universităţile din Marea Britanie, înregistrînd amploarea fenomenului, ana­­lizînd cîteva culegeri de studi sau lucrări cu ca­racter monografic, cum sunt : „Marxiştii despre li­teratură“, editată de David Craig sau „Introducere în romanul englez“ de Arnold Rattle şi „Marxis­mul şi critica literară“ de Terry Eagleton., autorul conchide : „Critica literară marxistă nu este, cu alte cuvinte, o dogmă fixă. Ea porneşte de la un ansamblu acceptat de principii pentru a se con­frunta cu o serie de probleme care se extind o dată cu evoluţia vieţii. în cursul acestei evoluţii, unele excese şi direcţii false au fost corectate şi criticate, iar argumentele şi dezbaterile au loc în legătură cu o serie de probleme unde mai sunt dezacorduri“.­­ O ANTOLOGIE de poezie arabă a fost publi­cată, recent, sub titlul : „Cartea versurilor orien­tale“, punînd în circulaţie, îndeosebi contribuţiile recente ale unor mari artişti ce au condus la re­surecţia tradiţiei strălucite a literaturii arabe. Nume ca Buland Al. Haidari, Nazir Qabbani, Al-Maghut sau Adonis sunt reflectate cu versuri dintre cele mai pregnante, pe linia constituită încă din secolele VII-­VIII. într-o cronică semnată de Judith Vidai Hali se afirmă „Tehnicile utilizate de poeţii cla­sici sunt şi ele familiare cititorului modern. „Subita tranziţie“ care deplasează brusc poemul, fără a-l preveni pe cititor, de la o experienţă la alta, de la limbajul direct la cel indirect şi de la o emoţie la alta, anticipează tacticile instaurate in poezia europeană de Rimbaud, Pound şi Eliot“.­­ AUTOBIOGRAFIA şi eseurile literare ale lui Jonn Stuart Mill au fost republicate recent de că­tre Editura Routledge and Kegan Paul, sub în­grijirea lui John M. Robson şi Jack Stillinger. Este vorba de o carte importantă pentru evoluţia tră­săturilor ce au dominat literatura engleză şi viaţa publică în cea de a doua jumătate a secolului tre­cut. în cronica lui Ştefan Collini din Times Lite­rary Supplement este remarcată îndeosebi partea consacrată anilor de început, crizei „mentale“, care a fascinat pe toţi biografii ulteriori ai mare­lui gînditor. In ansamblu însă, cronica surprinde trăsături care îndepărtează scrisul lui Mil de spi­ritul actual : „Mill poate uneori să folosească un anume tip de ironie, mai ales pe cheltuiala opo­nenţilor săi politici, deşi această tinde să degene­reze în sarcasm, atunci cînd înflăcărarea îşi spune cuvîntul ; dar o ironie reflexivă la adresa lui însuşi nu apare aproape­­ deloc. Aceasta face din el un caz neatrăgător, deoarece puţină sare şi piper sînt de obicei privite drept ingrediente esenţiale în orice reţetă de autobiografie. De asemenea, la fel ca-n toate felurile de mîncare, este mai bine dacă se adaugă de către bucătarul însuși iar nu de către consumator.­­ PIESA lui Jean Paul Sartre, „Les Mains Sales“ a fost recent tradusă de Frank Hauser, cu titlul : „Asasinul“ și publicată în limba engleză după ce s-a jucat cu mult succes la Greenwich Theatre. Cronica lui John Hope Mason insistă asupra anti­nomiilor morale ale eroului din lucrarea lui Sar­tre : „Cu toate că noi urmărim piesa prin ochii lui Hugo, viaţa emoţională a lucrării se găseşte în altă parte. Experienţa pe care o transcrie nu susţine importanţa acordată problemelor lui Hugo şi nici preocupării sale pentru adevăr, care se sfîrşeşte prin a fi numai un prilej de eroism personal,­­iar nu o problemă serioasă de credinţă şi principiu“. PREZENTE SCRIITORICEŞTI „Primăvara culturală bucureşteanâ“ Di A opta ediţie a suitei de manifestări cultu­­ral-artistice şi politico-educative, „Primăvara culturală bucureşteană“, a debutat luni, 17 mai 1982, sub genericul „Din gîndirea social-politică a tovarăşului Nicolae Ceauşescu“, prin simpo­zionul „Arta şi cultura in slujba formării con­ştiinţei socialiste a maselor“. Din programul acestor acţiuni a făcut parte spectacolul de poezie şi muzică „Un partid avem şi-o ţară“ desfăşurat în sala „Majestic“, la care au participat Al. Andriţoiu, Alex. Brad,­­Nicolae Dragoş, Nichita Stănescu, Nicolae Dan Frunte­­lată, Radu Cârneci, Traian Iancu, Gh. Pituţ, Vic­tor tulbure, Ion Dodu Bălan şi actorii: Silvia Popovi­ci,­ Ioan Pavelescu, Const. Gheorghiu, cin­­tăreţii Anda Călugăreanu, Nicu Alifantis. O altă manifestare, încadrată în suita de ac­ţiuni respectivă, a constituit-o simpozionul desfăşurat în Sală din strada Batiştei „Valen­ţele revoluţionare şi patriotice ale liricii con­temporane“, prefaţată de Al. Bălăci. De asemenea, la clubul „Griviţa Roşie“, a avut loc festivalul literar „De la scriitori, la editori şi cititori“ în cadrul căruia Cornel Popescu, redactor şef al Editurii Cartea Românească, a conferenţiat des­pre „Literatura actuală, o literatură pătrunsă de înalte idealuri patriotice, revoluţionare“. Tot­odată, Valeriu Râpeanu a vorbit la Liceul „Gheorghe Lazăr“, despre „Mesajul umanist al literaturii române“. La Liceul „Zoia Kosmode­mianskaia“, Mircea Sântimbreanu a conferenţiat despre „Realitatea contemporană oglindită în cartea pentru tineret“. De asemenea, scriitorii Ion Lăncrănjan, Paul Ar­hei şi Mihai Unghea­­nu au participat la simpozi­ul „Literatura, com­ponentă esenţială a culte­i româneşti“. Casa de cultură „Petőfi Sándor“ a programat o întîlnire cu scriitorii Mihai Beniuc, Al. Andriţoiu, Ion Dodu Bălan, Bodor Pál, Szász János, Cseke Gá­bor, Balogh József şi Silvia Zabarcencu, iar ce­naclul revistei „Luceafărul“ a prezentat la Că­minul cultural din comuna Petrăchioaia, recitalul de poezie patriotică „Patria, dimensiune perma­nentă a literaturii noastre“. „Cîntare omului — invitaţie la Mărţişor" . Muzeul literaturii române organizează, In cadrul „Primăverii culturale bucureştene", o manifestare dedicată valorilor umaniste, aspira­­ţiei spre mai bine, pace, muncă, din opera lui Tudor Arghezi, de la a cărui naştere se împli­nesc 102 ani. La manifestarea, care va avea loc la Casa memorială „T. Arghezi“, str. Mărţişor nr. 26, duminică 23 mai a.c., orele 11, vor par­ticipa acad. Al. Bălăci, Ion Bănuţă, Al. Brad, Nicolae Drah­oş, Ion Lăncrănjan, Ion Larian Postolache, Mitzura Arghezi. PRIMIM IA REDACŢIE Errare humanum est... Mareş reacţionează plin de iritare (v. n „Luceafărul“, nr. 11) la articolul nos­­­­tru „Infidelele“ nu sunt întotdeauna frumoase („Luceafărul“, nr. 5), în care atrăgeam atenţia asupra numeroaselor inadver­tenţe semantice şi asupra denaturării imaginii liricii polone, care au făcut din antologia Poezia poloneză contemporană o nereuşită. Poate că multele observaţii i-au lăsat auto­rului impresia de „violenţă“, creîndu-i acea stare de furie care explică eludarea problemelor reale din articol şi deplasarea discuţiei pe un teren la fel de nesigur pentru el ca şi poezia. N. Mareş se războieşte cu Universitatea din Bucureşti, cu nu ştim ce „catedră de filologie“ din Capitală, aruncă vorbe în stingă şi in dreap­ta, apoi se declară, emfatic, discipol în arta traducerii al lui Miron Radu Paraschivescu, „megieşi“ fiind la Vălenii de Munte, convins, probabil, că,talentul e o molimă care dă iama prin vecini. In trăacăt se molipseşte de ştiinţa traducerii de la Tudor Vianu, Mihel Dufrenne, ba chiar şi de la antici, de la Horaţiu, Cicero, Seneca ş.a.m.d. N. Mareş face risipă de citate celebre şi mai puţin celebre, dar citatele aduse în discuţie nu-i fac traducerile nici mai bune, nici mai proaste. Citatele se referă la artă, iar autorul nostru nu face şi nici nu a făcut vreoda­tă artă. El transcrie poezia polonă, una dintre cele mai bogate şi interesante din Europa, în­­tr-un limbaj pedestru, o aplatizează pînă­ cînd poeţii îşi pierd personalitatea, iar imaginea ge­nerală devine amorfă. Un dispreţ total pentru regulile prozodiei îl determină să transleze, dintr-o limbă în alta, cuvint după cuvînt, într-o proză silnică, în care numai rareori răzbate cite o imagine, dar niciodată o intenţie poetică. Nu, N. Mareş n-a învăţat nimic de la M.R.P., căci autorul versiunii româneşti a lui Pan Ta­­deusz, chiar dacă a amplificat poemul lui Mic­­kiewicz cu peste o mie de versuri, chiar dacă n-a putut evita o seamă de inadvertenţe, pen­tru că nu cunoştea limba polonă, tamine poet în întreprinderea sa, cum de altfel arata şi prof. I.C. Chiţimia în recenzia incriminată de N. Mareş. Perseverînd în lipsa de respect faţă de ci­titor, preopinentul nostru face uz de principiul autorităţii. Toată stima noastră pentru poeţii Vasile Igna şi Darie Novăceanu, care, de bună credinţă, au dat credit pompoaselor afirmaţii ale autorului din Nota asupra ediţiei, dar ei nu pot fi invocaţi in sprijinul fidelităţii traduce­rilor, pentru simplul motiv că nu sunt cunoscă­tori ai limbiii polone. Cit priveşte fidelitatea, „corectitudinea“, cum îi spune Tudor Vianu in studiul citat de N. Mareş, „ea este un simplu prag de la care se desfăşoară abia problemele proprii unei lucrări de artă“ (p. 634). Că N. Mareş n-a depăşit acest prag rezultă suficient din exemplele furnizate de noi în articolul pre­cedent şi nu mai socotim necesar să adăugăm altele. Traducătorul nostru din polonă susţine insă că el a „indigenat“ plopii Varşoviei şi a lăsat­­nu numai „păsările să zboare“, căci românul nostru spune că şi „anii zboară“». Darie Novăceanu îi oferise şansa evitării unor asemenea afirmaţii aberante, apreciind tocmai faptul că a păstrat plopii „în continuare pe malul Vistulei sau pe străzile Varşoviei, adică acolo unde au încolţit“. Şi are dreptate Darie Novăceanu. Traducătorul în cauză nici nu putea aspira la asemenea performanţe. Iniţial am crezut că traducătorul a făcut o simplă con­fuzie intre verbul lata (zboară) şi substantivul lata (ani), acum însă constatăm cu stupefac­ţie că el, pur şi simplu, nu înţelege textul pe care îl are în faţă, fiindcă „anii zboară“ su­gerează scurgerea timpului, pe cînd Wl. Bro­­niewski sugerează prin zborul păsărilor senti­mentul redobîndirii libertăţii. Cînd, totuşi, N. Mareş se încumetă să încerce o „indigenare“, rezultatele sînt penibile. Fără să-l deranjeze anacronismele, el transferă motivele biblice undeva pe malul Oltului, aşază capul regelui David „pe rogojină“ şi pune „popii“ să se „ascundă“ în „arbuşti ca de foc“ (p. 235). Nu mai puţin penibile sunt multe dintre soluţiile traducerii, socotite, probabil, „licenţe poetice“ (subl. noastre): ....clinele blondului care lătra­­ la lume...“ (p. 25) „Se vor urca cu mine pe bordul Arcei“ (p. 30) „Luna apare în cosiţele surorii în funde“ (p. 65)­­ „Djjrerea e mai­ firească ca soarele“ (p. 78) • V­­.Cu barda, dăituii'ii‘“(pzv.96) „Vă voi povesti, cum li tăia calea bandajată la cap“ (p. 194) „plasele dese ale intrigilor“ „Să nu îmbrobodească ochii..." (p.214) „şi umblă cu galoşi de amanţi norbiţi“ (p. 236) „Fiecare construieşte vîntul după măsura lui“ (p. 292) Este evident că aici nu-i vorba de nici o li­cenţă poetică, ci de limbaj licenţios. N. Mareş are serioase dificultăţi cu limba română, de vreme ce comite asemenea „ver­suri“ : „Unde-i fructul acela de rodie al cărei boabă sunt?“ (p. 24) sau: „In plopii înalţi printre frunze, foşnetul lor de le-aş asculta. Nici o scăpare n-aş mai avea..." (p. 53) sau: „Domnul profesor trage doar spre ea Din nou ne face figura“ (p. 194) sau: „Jablonska bine cu toţi se împacă. Şi Ca o prinţesă printre noi calcă. Părul şi batista şi le tot împleteşte. Şi la băieţii ei trei mereu se gindeşte“, (p. 190). Cine ar putea găsi astfel de „versuri“ şi ima­gini groteşti la M.R.P.? Nimeni! Pentru asemenea „acorduri“ şi, „fluiditate“ a exprimării, mulţi ,nici n-ar fi admişi la facul­tatea in care, iată, se azvîrle cu pietricele ! Deşi după „ameninţarea“ că va „continua a­­ceastă întreprindere“ ar trebui să-i amintim dictonul latin Errare humanum est, perseverare diabolicum, nutrim, totuşi, speranţa că, vorba lui... N. Mareş: Panta rhei, odată şi odată va oferi traduceri onorabile pe care să le putem saluta cu satisfacţie. Ion Petrică 22 MAI 1082 . INTERESANTE apariţii au fost consemnate recent într-o serie publicată de Ed Catherall, de­dicate simţurilor. După „Auzul“ şi „Văzul“ a fost publicat „Pipăitul“, precum şi „Gustul şi mirosul“. De ce au stîrnit ele interesul criticii ? Mary Furnes răspunde într-un articol : „Scopul acestor cărţi care se ocupă de simţuri este de a crea o înţele­gere a simţurilor noastre şi a felului cum le între­buinţăm pentru a afla unele lucruri despre lumea în care trăim. Aceasta se realizează îndeosebi prin­­tr-o serie de experimente ilustrate în culori şi gra­fic, care pot fi realizate de un copil singur sau împreună cu prietenii săi“. Este vorba, deci, de cărţi de educaţie, de introducere a copiilor in pre­ocupările care mai tîrziu vor domina modul lor de a-şi apropia realitatea înconjurătoare.

Next