Luceafărul, iulie-decembrie 1983 (Anul 26, nr. 26-52)
1983-08-13 / nr. 32
V â nări, dacă între ori şi singe ochiul omului mai poate luci , atunci asta nu s-a putut întimpla decit la Mărăşeşti : după umilinţi, zdrobiri şi lacrimi, ţăranul soldat s-a năpustit la 11 iulie ca într-o nebunie a jertfei, s-a ridicat în Vrancea hecatomba răzbunării lui. Pace morţilor necunoscuţi, trecuţi în veşnicia împăcării !“ Jertfa ţăranului soldat ca şi bărbăţia cu care femeia acestuia îşi asumă înfruntarea soartei maştere vor fi calităţile morale definitorii ale eroilor sadovenieni. Următoarea mare revelaţie, după aceea pe care el o trăise la Verşani, unde, descoperă răzeşimea prin rudele mamei sale, o trăieşte Sadoveanu aici, în timpul primului război mondial cînd, cu preţul unui uriaş tribut de singe, ţinutul Vrancei intra din nou în legendă. ...Ce deosebeşte diamantul de cărbune încă din copilărie aveam credinţa că felul adulţilor de a se copilări cite puţin se obţine cu un pahar sau două de vin. Nici de data aceasta intuiţia copilului, ca şi a poetului, nu a înşelat din moment ce un moralist sever admitea că un pahar în plus ne dă nu numai o bună dispoziţie dar şi gustul tinereţii fără bătrineţe. Aşa se face că un om uşor grizat redevine copilul fără griji, gustînd astfel din starea de ingenuitate a poetului veşnic tînăr. Vinul fără poezie este steril aşa cum fabricarea vinurilor nobile fără poezie este o imposibilitate. „Nu-i aşa doctore ?“ mă adresez interlocutorului meu Ion Puşcă, şeful complexului de vinificaţie de la întreprinderea Agricolă de Stat Panciu. El mă aprobă tăcut nu fără un uşor zîmbet ironic. Se vedea cu ochiul liber starea de imponderabilitate pe care mi-o instalase degustarea din şampania care se prepară aici, sub conducerea sa, în proporţii industriale. Tocmai ne întorsesem dintr-o excursie subterană de doi kilometri prin hrubele săpate în urmă cu cinci secole, pe timpul lui Ştefan cel Mare. De altfel multe sunt puse aici sub patronajul marelui domnitor. Lumina difuză, pereţii înnegriţi şi maceraţi de timp, păianjenii care sporesc impresia din demult şi de departe de viaţa trepidantă a oraşului, piramidele de sticlă, negre şi ele, şi un vag miros de mucegai dădeau frîu liber, imaginaţiei. O savantă ştiinţă a amenajării decorului în care dospesc vinurile înainte de a deveni şampanie este adăugată unei tainice priceperi de a combina culorile, şi mirosurile, şi buchetele licorilor. Astfel şampania albă e aici o surprinzătoare asociere de verde şi aur, buchetul şampaniei roze e o mare însoţire de parfumuri de trandafiri fanaţi, de tei... într-adevăr, vinul se logodeşte perfect cu poezia. Este viticultorul un poet ? în loc de răspuns interlocutorul meu îmi pune în faţă un manuscris gros de vreo optsute de pagini, îl răsfoiesc. Mulţimea de planşe de statistici, coloane de cifre mă interzic. E teza de doctorat a interlocutorului meu despre prelucrarea şampaniei în podgoria Panciu. Şi astfel înţeleg că vinificaţia este înainte de toate ştiinţă. între coperţile de carton ale unei teze de doctorat susţinute cu strălucire se află adunate observaţiile şi concluziile unor ani lungi de cercetări viticole, dar şi de istorie ! Nu şi de poezie ? Lucrarea s-a conturat şi a crescut la pas, zi de zi, odată cu munca desfăşurată aici de tînărul inginer. O întreagă tinereţe, aproape două decenii de viaţă şi de muncă pot fi rezumate în citeva fraze banale, impersonale de manual agricol : „condiţii pedoclimatice favorabile unor caracteristici organoleptice şi de compoziţie specifice, aciditatea crescută, cantitatea de alcool mai redusă, şi cu o medie a zahărului rezidual sub două grame la litru“ etc. etc. Dar pînă cînd primul tiraj să fie trimis în hrube pentru a se obţine prin metoda Champenoise licoarea de azi cunoscută în multe ţări europene a fost o cale lungă în care s-au impus valori morale, acele valori pe care, cu o dezarmantă tristeţe, oficialităţile timpurilor interbelice le recunoşteau ca fiind in suferinţă la ţăranul român silit să vegheze de azi pe mîine. Revoluţia replanta în tabloul de valori umane ale truditorilor acestui pămînt ambiţia şi perseverenţa, spiritul speculativ şi gustul competiţiei. Şampania de Panciu este astfel un produs al acestor atribute morale. Dar cum doi oameni nu sînt identici nici două vinuri nu seamănă între ele. Şampania de Panciu nu e căutată numai în ţară, dar şi, de cîţiva ani, în multe ţări europene. Cum un ciclu de producţie durează doi ani şampania din cupe cu care vom întîlnipina anul 1986 este deja trimisă în hrube. Buteliile sunt stivuite în poziţie orizontală, astfel incit dorul să se afle în permanent contact cu lichidul ; temperatura de fermentare nu depăşeşte 14 grade iar stivele sînt ferite de curenţi de aer ca şi de indiscreţia luminii, într-o tăcere desăvîrşită, cum numai adîncurile ocrotite de larma omenească pot fi, amestecurile întrepătrund, tainice transferuri se practică între vinurile ce concură la zămislirea şampaniei. După o jumătate de an buteliile sunt restiruite nu fără a suporta şocuri ritmice în scopul readucerii drojdiilor depuse pe pereţii sticlelor în masa lichidului. După ce cele din urmă ajung cele dinţii, adică sticlele de la bază sunt aduse deasupra stivei, din hou ele sunt date uitării. Cel ce practică ritualul şampanizării vinurilor trebuie să aibă răbdare de pustnic şi credinţa că gestul greşit poate însufleţi prematur licoarea, avortînd-o. Ajunşi odată aici ştiinţa Vinificării se cere prelungită de imaginea poetului. Ea face ca două mărci de şampanie să nu semene între ele şi aici la Panciu intuiţia poetică a făcut, de bună seamă, ca şampania obţinută în multisecularele hrube să fie atît de apreciată în ţară ca şi peste hotare. Şi ca să nu fim bănuiţi de exagerare să-l cităm pe George Wijerman, specialist oenolog al revistei de gastronomie olandeze Wijn eu Wijn : „Panciu — te rog scumpe cititor să reţii bine acest nume — cu mii de ani de viticultură şi cu excelente vinuri de masă, după un deceniu şi-a descoperit vocaţia : producţia de vinuri spumante după metode Champenoise, cu o personalitate şi cu caracteristici proprii“. Şampania de Panciu a adus autorului său, doctorul inginer Ion Puşcă un binemeritat prestigiu internaţional, în 1982 Academia italiană de viticultură şi vinuri l-a primit pe tînărul cercetător român în rîndurile membrilor săi. El fiind singurul specialist străin admis în acel an în prestigiosul for academic. Şi tot anul trecut numele lui Ion Puşcă poate fi văzut în fruntea celor patru autori care semnează cartea Panciu, file de cronică. Capitolele semnate de el se remarcă nu numai prin rigoare ştiinţifică dar şi printr-un lirism necenzurat faţă de urbea sa natală. Acest amestec de ştiinţă, istorie şi poezie este secretul şampaniei de Panciu. 1 I .plastică “. Sfiala cu care un tînăr absolvent al Institutului de arte plastice „Ion Andreescu“ din Cluj-Napoca îşi face loc pe afişul expoziţional al Capitalei este invers proporţională cu oferta sa artistică. N-am auzit, fireşte, nimic pînă acum de B. Gh. Czitrom, sculptor care a avut în trei ani trei expoziţii personale în tot atîtea orăşele de provincie, dar şi o recentă prezenţă la prestigioasa bienală „Dantesca“ de la Ravenna. Cu modestie, citeva zile din această vară a ţinut deschisă uşa unei case de cultură („Petőfi Sándor“) în holul căreia a expus vreo 20 de lucrări. O unitară serie de reliefuri şi patru portrete durate în material definitiv — aluminiu şi bronz. Dintre acestea am distins de la bun început, un Cap de copil, modelat in cea mai perfectă manieră clasică. Lucrarea se vrea doar un reper, fiind, se pare, introdusă în expoziţie ca dovadă a excelentei şcoli de modelaj, pe care şi-a însuşit-o în anii de studiu la clasa maestrului său, A. Vetro. Punct de pornire ce mi-a amintit de prima apariţie brâncuşiană, ce nu anunţa nimic din marele novator al sculpturii universale ce avea să fie. B. Gh. Czitrom, desprins repede V. Saloane estiiate de citatul iconoclast, a optat cu aceleaşi bine strunite mijloace tehnice şi de expresie, pentru alegorie. în portretistică, această opţiune a urmat un traseu ce mi s-a părut mai puţin lămurit. O viziune subtil-ironică a unor caractere, altfel distinct conturate, este destrămată de încărcătura barochizantă, aproape caricaturală a modelajului. Excesul de relief, notaţia ostentativ percutantă a detaliilor provoacă o receptare dizarmonică a portretelor. Seria de reliefuri oferă, în schimb, o dezlănţuire viguroasă a potenţialului artistic al sculptorului. Imaginaţia febrilă a artistului este dirijată după un scenariu bine articulat, în care coloratura barocă a viziunilor susţine strălucitor discursul plastic. Artistul compune cu minuţie de medalist un univers de forme, din care nu lipsesc nici zămislirile inspirate ale clipei, nici elementele arhetipale (piramida, de exemplu), ce se supun rigorii unificatoare, plastice şi ideatice, moderne prin excelenţă a artistului. Prin profesionalismul încercărilor sale, ca şi prin plasticitatea elevată a viziunilor ce ni le propune, B. Gh. Czitrom se defineşte de pe acum drept unul dintre cei mai înzestraţi artişti ai generaţiei lui. Aceeaşi tatonare discretă a receptivităţii publicului ne-a inspirat-o şi prezenţa în citeva expoziţii colective (ultima : municipala de la Muzeul colecţiilor din cadrul Festivalului naţional „Cîntarea României“ a tinerei graficiene Raluca Grigorcea. O notaţie aerisită, aparent spontană, degajind un lirism ce-şi lasă descifrată cu uşurinţă principala sursă în restructurarea simbolisticii de extracţie folclorică, evocind mai ales cusăturile populare. Aceasta pare să constituie trăsătura dominantă a actualei vîrste artistice a Ralucăi Grigorcea. Este vădită plăcerea cu care îşi compune cîmpurile grafice, ca şi capacitatea de a modula o restrînsă, dar esenţială recuzită de motive conform unei armonii interioare, pe care artista o întreţine şi o tensionează cu abilitate. Nu prin virtuozitate tehnică şi rece condensare de semne ni se adresează Raluca Grigorcea, ci prin tonalitatea cordială a duetului său grafic, ce ne învăluie tocmai datorită acelui simplu şi domestic lirism de care aminteam mai sus. Mă gîndeam, privind lucrările celor doi tineri artişti, strecuraţi cu sfiiciune pe simezele ori soclurile unor saloane estivale (şi i-am numit doar pe aceştia graţie unui întîmplător concurs de împrejurări), mă gîndeam aşadar, cit de puţin ar mai trebui, ca aspiraţile lor să capete cu adevărat o identitate : în trecerile noastre, uneori nepăsătoare, alteori numai distrate pe încăpătoarea „uliţă“ a galeriilor, să ne oprim cu bunăvoinţă pentru a le desluşi cum se cuvine numele pe un afiş de expoziţie personală. Corneliu Antim ! emilia caldăraru La vechea adresă, pe numele cel mai recent închis în tîrîişul Perfect opac Al sferei tale rotitoare Soarbe-ţi servil otrava Din vinul trandafiriu. Dar, oare, e un fatum ? Să nu-mi spui că măcar acum, Tîrziu de după miezul nopţii, Cînd vigilenţa vigililor Doarme pe inventare, N-ai putea să te muţi puţin La vechea ta adresă, In carnea şi sîngele tău. Vei găsi în cutia de scrisori A nu ştiu cita misivă a mea. Ţi-am trimis-o mai adineaori, Dintr-o aceeaşi smintită sperare Că-i vei rupe sigiliul, Că-i vei fi sensibilul cititor. Cel care încâ-şi mai poate aminti Cum sună-răsună, Tîrziu de după miezul nopţii, In lungul hudiţelor semantice, Bocănitul toiagului cerşitoriei De dragoste. Să nu-mi spui că epistola mea N-a sosit la adresă ; Ţi-am trimis-o pe numele tău Cel mai recent : D-lui N-aude-n-a-vede. Poţi să-mi destăinui ? Vorbeşte-mi Cu acea sinceritate Din cel mai adine Palat de ceaţă. Poţi să-mi oferi Această gală a curajului ? Poţi să-mi destăinui Acel adevăr Palid şi trist, Ca planta crescută în seră ? Solemn voi sta să ascult Şi în picioare, Chiar dacă Unelteşte împotrivă-mi trupul, Chiar dacă anateme imi aruncă Secundele oraculare, Chiar dacă rece e treapta Pe care râmîn, Ca o lespede de mormint Pe care trebuie s-o ţin mereu In braţe. De toamnă Curg fastuos culori maturizate. Ca dropia Lehuza sint de toamnă Şi gindurile sale cîmpeneşti. Detaliez (greaua pămintului) intre palma aceea bătătorită, Care loveşte de hurducă ţarina Şi dinţii aceia tineri şi glumeţi, Mestecînd nonşalant un fir de floare Şi emiţînd ipoteze (Din care, desigur, eu nu lipsesc) Despre cum ar putea fi impins Cu numai virful degetului mic Piscul acela din moarte Cu un orizont mai departe. Nu ştiu Şi de am trăit o viaţă Nu ştiu, ea mă mai inviaţâ Pe cărările de ceaţă ? Şi de am iubit un soare Nu ştiu, el mă mai însoare Pe cărările de floare ? Şi de mi-am durat o vatră Nu ştiu, ea mă mai invatră Pe cărările de piatră ? Şi de mi-am cioplit o fată Nu ştiu, ea mă mai infaţă Decudisdedimineaţă ? Atunci Atunci cînd eu Voi îngheţa pe-o rază, Intirziind de tot Lingă aripe, Va fi un ochi Care să mă mai vază, Să mă mai vrea, Să mă mai infiripe ? Teme personale Urmare din pag. I încoace. Ambianţa conacului pierdut in Bărăgan şi depărtat de marile evenimente care se prepară, actul de la 23 August, dar care pun în mişcare „lumea a treia“ a micii curţi boiereşti este înfăţişată cu o mare acurateţa. Pe malul sting al Dunării albastre este un film fără efecte involuntare, balast al multor filme româneşti, prin coerenţa şi precizia gîndirii regizorale. Este de altfel cauza pentru care actorii intraţi în distribuţiile Malvinei Urşianu izbutesc creaţii rotunde fără echivalent în alte participări cinematografice. întoarcerea din iad (regia N. Mărgineanu, Marele Premiu) este o ecranizare liberă după Jandarmul lui Ion Agârbiceanu, combinată cu istoria celor doi rivali pentru o femeie care ajung să se salveze unul pe altul pe frontul primului război mondial (topos feminescent poate din Panciuc de Mihail Sadoveanu), la care se mai adaugă un episod cu trei jandarmi cu pene de cocoş rezolvat tezist, dincolo de realităţile istorice. Latura de intrigă şi mister a nuvelei lui Ion Agârbiceanu este prea puţin exploatată intr-un film care-şi propune prin final, dealtfel ratat, şi prin titlu, un mesaj antirăzboinic. Plastica filmului este remarcabilă, fără inegalităţi, (operatorul Vlad Păunescu a primit unul din premiile de operatorie ale festivalului), cu evidentă predilecţie pentru arhaitatea ilustrativă a mediului transilvănean. Personal este întoarcerea din iad mai ales în episoadele de război, care nu ecranizează deci propriu zis Jandarmul, in care se detaşează ca o prezenţă memorabilă Remus Mărgineanu in rolul lui Ion, singura creaţie actoricească autentică din Ieşirea din iad. Decalajul dintre tema personală , războiul şi tema împrumutată . Jandarmul strică acestei pelicule, căreia îi lipseşte tocmai dramatismul existent permanent ca enunţ şi nu ca realitate artistică. Două filme artistice de scurt metraj cer şi ele un scurt popas : Solo pentru sax (Radu Nicoară şi Nelu Morariu, premiul pentru primul film realizat de studenţii de la I.A.T.C. şi întilnirea din pămînturi (regia Dumitru Dinulescu, film de debut fără premiu). Solo pentru sax, este o demonstraţie cum din elemente puţine se poate închega o atmosferă şi sugera o idee. O modalitate la antipodul celuilalt film studenţesc cu actori, Dreptul la ipocrizie, peliculă ambiţioasă şi promiţătoare a lui Radu Caranfil. Ecranizarea lui Dumitru Dinulescu după întilnirea din pămînturi, care incorporează şi situaţii din Marele singuratic arată nu numai o stăpînire a spiritului operei lui Marin Preda, ci şi a mijloacelor regizorale. Bătălia propriu zisă din „pămînturi“ este reuşita acestei pelicule, care s-a apropiat cel mai mult de universul moromeţian. Dispreţul snob faţă de comedie, gen care divulgă mai repede ca altele carenţele profesionale şi de gust, a primit o ripostă agreabilă prin comedia Buletin de Bucureşti (regia : Virgil Calotescu, scenariul : Francisc Munteanu, care a primit Titlul de laureat şi Trofeul Costineşti ’83). Filmul are o bună premisă în scenariu, condus mai departe fără consecvenţa necesară ideii iniţiale, o regie decentă şi, mai ales, un mare interpret pe Mircea Diaconu. Buletin de Bucureşti interesează de la temă începind şi termină prin a fi urmărit cu sufletul la gură de un număr impresionant de spectatori. Aceste pelicule care derulează mulţimile cer un tratament mai atent din partea cineaştilor. Expedierea lor într-o categorie inferioară de creaţie este o eroare, iar realizarea lor cu jumătăţi de măsur, cu filmări de mîntuială, acuză nu atît publicul care le preferă ci pe cei care le desconsideră confecţionîndu-le astfel. Buletin de Bucureşti nu scapă de toate păcatele comediei cinematografice româneşti, dar este o dovadă că in această direcţie cîmpul experienţelor pozitive rămîne deschis. Ecranizările : Năpasta (scenariul şi regia Alexa Visarion), Ochi de urs (scenariul şi regia Stere Gulea) ca şi întoarcerea din iad, în măsura în care este o ecranizare, oferă materia unei discuţii separate. Festivalul de la Costineşti a evidenţiat din nou că „aurul“ cinematografiei noastre rămîn actorii şi ne-a prilejuit din nou constatarea că actori de prima mină nu sunt serviţi pe marele ecran, nici de scenariu, nici de regie, talentul şi inteligenţa lor artistică nefiind folosite plenar. Puţine sunt peliculele care pun integral, în valoare distribuţia aleasă, cazul distribuţiei din Pe malul sting al Dunării albastre, (Gina Patriciu, Gh. Dinică, George Constantin, Val. Paraschiv, Elena Simion) fiind o excepţie, în cele mai multe actori de marcă evoluînd la cote care acuză profesionalismul realizatorilor. Interpreţi ca George Mihăiţă sau Horaţiu Mălăele merită o soartă mai bună decit le-a oferit-o scenariul filmului Melodii la Costineşti şi, finalmente, filmul cu acelaşi titlu. Mircea Diaconu, la rîndul său, poate pretinde să fie şi altceva pentru filmul românesc decit un salvator pe cont propriu, prin farmec personal, de partituri insuficient servite de scenariu şi de regie. Şi în Buletin de Bucureşti, film care datorează succesul său în primul rînd lui Mircea Diaconu, resursele actoriceşti ale interpretului principal sunt prea puţin exploatate de scenariu şi de regie. Cei care minimalizează contribuţia lui Mircea Diaconu din Buletin de Bucureşti pe motiv că este sub cota lui de vîrf, uită sau nu ştiu să adauge, că o cotă medie sau de jos a lui Mircea Diaconu este inaccesibilă, ca punct de vîrf, pentru mulţi din bunii profesionişti ai scenei româneşti. Absenţa lui Mircea Diaconu dintre laureaţii festivalului de la Costineşti ’83 o socotesc o lacună şi ca membru al juriului care şi-a încheiat lucrările, prefer s-o trec în dreptul inkringerilor personale, fără a-i mai căuta alte explicaţii. Adrian Dumitrache : „Tractoristul" Actul de cultură — actul conştiinţei Urmare din pag. I totdeauna că munca este singurul factor dinamizator şi realizator de viaţă, de existenţă, de zidire nouă — numai atunci putem fi la înălţimea cerinţelor vitale ale epocii noastre efervescente. „Fiind stăpin pe destinele sale — arăta tovarăşul Nicolae Ceauşescu la recenta Consfătuire de lucru de la Mangalia —, întregul nostru popor trebuie să acţioneze în mod conştient pentru făurirea propriului său viitor. Propaganda noastră trebuie să arate cu toată claritatea că socialismul nu este un marş triumfător, ci un drum de muncă şi luptă revoluţionară“. Aceasta este chemarea, acesta este îndemnul fierbinte şi mobilizator adresat de primul om al ţării tuturor celor care muncesc cu braţele şi cu mintea. Aceasta este şi sarcina noastră permanentă, a celor care prin scrisul nostru, prin poezie, proză, dramaturgie -i adevăratele cronici ale zilelor fierbinţi pe care le trăim astăzi —, trebuie să facem totul ca prin tot ceea ce durăm să contribuim din plin la formarea noii conştiinţe, revoluţionare a maselor, şi in primul rînd, la cea de formare a propriilor noastre conştiinţe, prin înarmarea noastră cu toate documentele, tezele de o inestimabilă valoare şi forţă revoluţionară a partidului nostru, a conducătorului iubit. Să mergem în permanenţă acolo unde se hotărăşte soarta muncii şi a vieţii oamenilor, să ne adăpăm direct de la izvorul vieţii — din realităţile noastre cotidiene, din munca plină de pasiune şi de dăruire a maselor, din singura sursă reală —realităţile noastre de azi şi de mîine — izvorul demn şi adevărat al demnităţii noastre. Şi acest izvor este lingă noi. Nu trebuie decit să ai ochii in permanenţă deschişi şi sa vezi cum pulsează viaţa, inima mare a cetăţii noastre mari , ţara. Să ai ochii deschişi şi să vezi. Să te inspiri din această mare realitate a noastră, să creezi omul de care avem nevoie, pe comunistul adevărat, pe omul muncii de lingă tine — iată subiectul permanent al permanenţei noastre. Şi noi, mînuitorii condeiului din această epocă fierbinte, de orice grai am fi — români, maghiari, germani — cu toţii la un loc şi în marea noastră frăţie, cimentată în era noastră socialistă comună, trebuie să facem totul, şi vom face desigur totul, ca tot ceea ce scriem să slujească unicului nostru scop : să durăm opere adevărate despre popor şi pentru popor. Aceasta ne este misiunea şi noi, fideli ascultători de istorie, ca fii demni ai unei ţări demne, ne supunem cu drag chemării, marii noastre misiuni socialiste şi comuniste. Vom face totul ca actul de cultură să fie un act făurar de conştiinţe noi, de oameni vrednici de epoca pe care o trăim, de epoca marilor vibraţii, de epoca Nicolae Ceauşescu. Nu vom precupeţi forţele pentru ca arta, cultura, să devină un factor permanent şi demn de educaţie socialistă şi revoluţionară. Vom face totul ca arta, cultura să devină un bun al maselor, a celor care cu braţele de oţel făuresc cetăţile bunăstării, a bogăţiilor noastre materiale şi spirituale — un bun şi un necesar al poporului nostru. r itei muzicali. Tipărind cvintetul „Natură moartă cu instrumente şi compozitori“ de Costin Cazaban, Editura muzicală realizează o activitate de imparţială reflectare în planul editorial a celor mai diverse orientări componistice ale creatorilor din şcoala românească contemporană. In ansamblul creaţiei lui Costin Cazaban, lucrarea vine să ocupe un loc firesc ; cu alte cuvinte, ea nu face notă discordantă într-o operă deja începind să capete proporţii (piesa este dedicată binecunoscutei formaţii „Musica nova“ condusă de Mircea Opreanu). Muzica lui Costin Cazaban are o permanentă referire, o aluzie continuă la un plan subiacent de evidentă factură extramuzicală. Lucrul este deosebit de accentuat aici, elementul exterior care atrage atenţia în acest sens fiind cu precădere secţiunile cvasiidentice unde le este încredinţată instrumentelor componente o partitură cit se poate de banală. Banalitatea se reliefează aici, evident, în funcţie de complexitatea ţesăturii muzicale a fragmentelor limitrofe, banalitate căpătînd, mai mult, o semnificaţie suplimentară prin reiterare şi deosebită insistenţă. Alt element componistic utilizat pentru a sparge formele obiş- Creaţia românească mitului îl reprezintă recitarea, cu voce tare, de către instrumentişti a unor versuri (numele autorilor lor nu sunt menţionate în partitură). Evident este că lucrarea se revendică de la o estetică unde elementul contrastant este element de temelie. Contrastante sunt tranziţiile, mai bine zis rupturile discursului muzical realizate prin juxtapuneri de limbaj intenţionat tonal (şi extrem de banal) şi segmente ţie o complexitate remarcabilă. Contraste realizează intervenţiile vorbite ale instrumentiştilor ; la fel, frecventa rarefiere a discursului muzical dincolo de anumite limite de unde începe a se instaura tăcerea, la rîndul ei parcă întreruptă de intruziuni sonore — şi nu invers, aşa cum ar presupune orice poziţie estetică de factură clasică. Ar fi totuşi exagerat, cred, să raliem muzica „Naturii moarte cu instrumente şi compozitori“ unei estetici a absurdului. Faţă de alte partituri făţiş declarate acestei orientări a contemporaneităţii, lucrarea lui Costin Cazaban păstrează totuşi o distanţă respectuoasă. Limpede se vede că aici compozitorul se găseşte in urma unei complete asimilări a aproape tuturor cuceririlor limbajului componistic contemporan. Lucru care reprezintă însă infinit mai mult, ele sunt trecute prin filtrul unei originalităţi de necontestat în ceea ce priveşte mijloacele sonore, puse, la rîndul lor, in slujba unei sensibilităţi care şi-a ales, ca modalitate de transmitere, un mesaj sonor suscitînd aparente nelămuriri atît prin aglomerarea cantităţii de informaţie pe unitate de timp cit şi prin distanţarea, neomogenitatea elementelor reunite în aceleaşi pagini. Astfel văzute lucrurile, se poate spune că muzica lui Costin Cazaban, de incontestabil interes, mai mult trimite, conotează, decit construieşte, denotă, pe fundalul sonor al unei partituri din care reiese, cu evidenţă, o originală modalitate de apropiere muzicală de marile probleme ale existenţei şi creaţiei artistice. , J Viorel Creţ« 13 AUGUST 1983 J I i ifului Gabriela Vasilescu : „Şantier" mărgineanu Suflet acoperit de iubire cu un prieten luminezi ferestrele cu o iubită descreţeşti sufletul iată râul cu capul plecat iese în virful înlăuntrul privirii incendiul -poem cromatic — pe care numai adevărul il poate absoarbe aşteptarea pe buze - copil räsfiat bate din palme. Versul ca luntre Versul ca luntre pe uşa dinspre răsărit se-aude luntrea dezbrăcînd purpura-n rămurişul sfint ca vatră pururi altui rind zăpadă-i numai neprivirea — terasamentu-ntunecării, cam aşa-i fortăreaţă-amară — nor roşu ce-o-ncunună mării somnu-i ureche ce-nsoţeşte luntrea ca fum şi aprig ger dar tu râmii mereu sub geană paznic cumplit, Domnule Cer ! Invitaţie Bătrina mea, Doamna Uitare, m-aşteaptâ-n prag frumoasă foc, asmute vinu-n tulburare s-audă pulsul că-mi ia foc. Ceartă urechile ferestrei in care florile -s fecioare şi-aşteaptă vămile promise să ungă rana ce le doare, Şi-ndestulîndu-se-n tăcere cu chipul ca-ntr-un sacru foc nu simte versul cind o fringe să se omoare reciproc ! Pe vegetale poteci Statuie-amăgitoare plinsul prin care te desprinzi şi sui precum nervurile-ntr-o frunză ca-n glezna clipei să apui Exploziei doar Orizontul - contor al gurii unui Zeu ce ne respinge să ne atragă impuţinindu-ne mereu . Chestiune pur personală a literei nu-mi alege felul in care vreau să mor aşteaptă-mă la gura prăpastiei şi vezi dacă inima e atit de largă să poată cuprinde curajul căderii vizează o spânzurătoare şi vezi dacă poţi sâ-i înghiţi dispreţul cu ochii deschişi Mereu al tuturor poetul Litera doar urcă ploaia in pod - parcă ar fi un geamantan vechi mătură curtea să-i intre toamna desculţă singur lasă picăturile să cadă în curtea vecinilor -Grăbind veghea... de-or fi cum spui - simplă ruptură uitarea intr-o parte-n trup ! da-i ca păcatul, o fisură pe care nu o mai astupi cum intr-o peşteră tăcerea instrâinată de lumină Simplu pietriş L-am surprins îmbujorindu-şi obrajii ah, cuget al meu, i-am strigat nu mi-ai spus cit de greu ţi-e uneori azviile înălţimile inutile şi vultureşte-te doar cu piscurile certe sub care prăpăstiile sunt un simplu pietriş Monedă de schimb albul bolteşte torente negrul le ascunde abia versu-i mantia şi coaja lor protectoare albastrul sălăşluieşte răsufletul amindurora picioarelor in casă binefăcătoare strălucire o face recea ei grădină pe care ea stalactizarea