Luceafărul, ianuarie-iunie 1984 (Anul 27, nr. 1-26)
1984-01-07 / nr. 1
’• * i.-‘.v. '■ >v- "• -.CRONlCA LfTERARÁ MIHAI PELIN: «Şa pierdută pe mare M ihai Pelin face parte dintre acei pro- H g zatori pe care reculul neobişnuit al A A 4L propriului lor debut i-a îndepărtat de proză, ducîndu-i spre reportaj. Actualei cărţi de reportaj Şa pierdută pe mare i-au premers Mioriţa nu s-a născut lingă stele, tot o carte de reportaj, o carte de proză Inaderenţa şi una de povestiri. Redactori şi pianişti (1967). Dacă prozatorii care se afirmaseră înaintea acestui val fuseseră crescuţi cu teoria că reportajul este o cale către proză, cei dintre care făcea parte Mihai Pelin au debutat sfidînd reportajul, dar s-au întors apoi la el fără să facă nici o teorie. Aşa se face că o serie de prozatori înzestraţi primiţi toţi ca mari promisiuni au părăsit drumul care li se prezicea, alegînd un altul, mai puţin promiţător, considerat chiar în afara literaturii. Dacă această schimbare de direcţie ar fi fost a unui singur autor chestiunea n-ar prezenta un interes special. Dar mutaţia a fost ilustrată aproape simultan de cei mai mulţi debutanţi în proză ai fostei colecţii „Luceafărul“, care fie au tăcut lungă vreme după debut, revenind tîrziu la uneltele iniţiale, fie au apucat pe drumul mai trudnic şi mai puţin glorios al reportajului. Faptul este cu atit mai demn de atenţie cu cit aceşti prozatori, inclusiv Mihai Pelin, debutaseră intr-un climat literar care repudia cu hotărîre tot ce pe atunci părea a fi nemulţumit literatura, autonomia ei, or,intre aceste nemulţumiri, una din ele cea mai acuzată, era reportajul. Explicaţii nu s-au căutat, deşi în cauză este evoluţia unei bune părţi a unei generaţii literare vii şi fecunde, care cu acest aparent pas înapoi a făcut loc unei atitudini literare grăitoare, de care criticul şi istoricul literar trebuie să ţină seamă. Este evident că promoţia de noi scriitori a lui Mihai Pelin a suferit un impact şi că l-a rezolvat aşa cum a găsit de cuviinţă. Buna primire, entuziasmul chiar, cu care au fost comentate prozele lor de început nu i-a determinat să continue. Părăsind matca debutului ei şi-au pus-o de la sine în discuţie. Dacă vom examina produsele de debut ale companionilor de colecţie ai lui Mihai Pelin şi pe ale acestuia inclusiv, vom reţine remarcabila execuţie tehnică, monotonia tematică, predilecţia pentru proza scurtă. Substanţa era diluată sau simulată, prozele în cauză excelînd prin sugestie, atmosferă, lirism. Era mai ales o demonstraţie că se poate scrie şi altfel, o aspiraţie către alte orientări, preludiul unei literaturi viitoare, decit o reală şi solidă literatură cu dreptul de a rămîne ca atare. Caracterul de exerciţiu al acestor produse, care au făcut furori la sfîrşitul deceniului şapte, este indiscutabil, cuvîntul intrînd chiar în unele titluri despre care s-a vorbit la vremea lor. Ele ilustrau mai mult dezideratele criticii, constituiau un produs de laborator, decit o necesitate profundă a momentului literar. Executate după o rețetă critică de sezon, ele n-au depăşit în cele mai multe cazuri sezonul, în ciuda înzestrării deosebite a unora dintre semnatarii lor. Mai important ni se pare insă faptul că o parte dintre aceşti prozatori, au trăit, (în ciuda succesului de critică şi de public, avid de o literatură nouă), insatisfacţia propriului debut, lipsa lui de substanţă şi de miză şi că s-au refugiat în reportaj. Explicaţia acestei întoarceri la reportaj a unora dintre cei mai buni debutanţi din anii şaizeci pleacă dintr-un refuz de a accepta reţetele criticii, şi succesul conferit pe această cale. Cazul lor este cu atît mai elocvent cu cît el pare a se repeta la alte proporţii, susţinut de această dată şi de pretenţii teoretice. Fondul problemei rămîne acelaşi iar literatura scrisă sub aceste auspicii o literatură de laborator. Mihai Pelin deci nu este un prozator al modei, deşi în el se pot recunoaşte modelele debutului. El a întors spatele şi prozei de aşa-zis curaj, despre un anume trecut, de pildă, înţelegînd că a avea curaj în proză, astăzi, înseamnă a scrie reportaj, a căuta o întoarcere a literaturii la firesc, la omenesc, la mizele actualităţii şi la temele nedefrişate. In graficul evoluţiei lui literare, ca şi a altora asemeni lui, nu este atît vorba despre o derută, cît despre o tentativă programatică de a da o încărcătură nouă propriului act de creaţie. Prozele de început în care Mihai Pelin minuia cu remarcabilă siguranţă sintaxa faulkneriană făceau dovada unui scriitor de resurse analitice şi lirice deosebite. Proza lui era sugestivă, seducătoare, producînd un abur tainic, chiar acolo unde faptele, banale în fond, nu-l promiteau. Reportajele de mai tîrziu au conjugat livrescul cu documentul viu în incursiuni pasionante. Reporterul este peste tot un anchetator şi definitoriu este un reportaj, Mioriţa nu s-a născut lingă stele, în care autorul, umblînd pe traseul parcurs de Victoria Lipan, caută rădăcinile autentice ale romanului în viaţă şi oamenii locului. Un Baltag comprimat şi demitizant scris din altă direcţie este această lungă anchetă pe drumurile din munţii Moldovei în care praful drumurilor, delincvenţa locurilor i se par lui Mihai Pelin a fi condiţiile propice inspiraţiei Baltagului. Şa pierdută pe mare este o culegere de reportaje de pe întreg cuprinsul ţării, cu evidentă predilecţie pentru Moldova marginilor, pentru Oltenia. Și aici reporterul caută confirmarea pe teren a lecturilor sale. Spre apa Vodislavei înseamnă de fapt reconstituirea astăzi a orizontului geografic al celebrei povestiri a lui Gala Galaction Lingă apa Vodislavei. In alt loc Mihai Pelin se duce să verifice pe Barbu Slătineanu şi afirmaţiile acestuia despre ceramica din Oltenia. Reportajele nu sunt însă livreşti, ci vii, cu o mare prospeţime a contactului cu oamenii a căror conduită şi fizionomie este fixată convingător printr-o notaţie exactă şi economică. Reportajele lui Mihai Pelin par suite de secvenţe dintr-o peliculă întreruptă cu scopul de a suspenda intr-un aer difuz întîmplările, un cine-verité riguros şi exact, dar care înmoaie uneori deliberat contururile. Reportajele se nasc şi sfîrşesc într-o ceaţă sugestivă şi fecundă. Realismul lor precis, programatic, înmuiat cu intenţie intr-un lichid amnezic, se vădeşte cu deosebire mai ales în două din reportajele cărţii : August în Oltenia şi ca pierdută pe mare. Amîndouă au o tematică din război, în fiecare din ele vorbeşte un soldat, care-şi aminteşte halucinat clipe de neuitat din timpul războiului. O şa pierdută pe mare este la prima vedere o istorie simplă. Cavaleriştii trebuie să-şi împuşte caii şi să se retragă alături de artilerişti şi de alţi militari pe un vas care-i duce departe de locul sinistrului. Omul care-şi ucide calul ia ca amintire şaua, dar cineva i-o fură, drept care el începe s-o caute, fără a o găsi şi aşa mai departe. Importantă pentru prozator nu este numai întîmplarea, materia epică ci mai ales sugestia ei. Mihai Pelin cunoaşte forţa amănuntelor revelatoare, solul dilataţiei expunerii, al repetiţiei. August în Oltenia este memorabil tocmai prin analiza nemiloasă a gesturilor, care are funcţie artistică, sugestivă. Intîmplarea este la fel de banală : un han în Oltenia, o retragere, pe muchia de cuţit a lui 22 august 1944, cînd intr-un han o patrulă arestează un căprar neamţ. Dar prozatorul ştie să proiecteze faptele într-o lumină solară glorioasă şi chinuitoare, să le dea o aură mitică, înnobilînd hanul, pe soldaţii obosiţi de război, să reliefeze tensiunea umană neobişnuită a momentului. Lecţia lui Faulkner a rămas, dar tematica este proprie şi din caracterul ei repetitiv se poate trage concluzia că Mihai Pelin şi-a croit drumul către un topos propriu. M. Ungheanu CORNELIU VADIM TUDOR «Saturnalii» •îi/îs iuhîtMiîoo ui .s'.:dWi,iii'íJ'*3 ww «Istorie şi civilizaţie» P e deplin matură şi consolidată esteticeşte este, odată cu „Saturnalii“ (Ed. Albatros, 1983), lirica lui Corneliu Vadim Tudor, unul dintre cei mai dotaţi dintre poeţii mai tineri, exemplificînd, în linia istoricistă şi vitalistă, la dimensiunile de azi ceva din transilvănenii Octavian Goga şi Aron Cotruş. Şi, în adevăr, sensul acestei lirici este, mai pronunţat decit la alţii, cultul marilor colectivităţi, al noroadelor imperisabile ; poetul invocă mulţimile, compătimeşte împreună cu ele şi exultă atunci cîrid inimile saltă armonic. In acest populism admirabil şi cu o prelungă tradiţie în literatura românească nu intră însă nicidecum numai pasiune ci şi talent literar propriu-zis şi acesta încă într-o proporţie considerabilă, inflamaţia cantabilă, de înfăţişare apodictică şi vitală, emiţînd definiţii,, .place, poetului, dar versurile au, indiferente la materia de natura exuberanţei, o pronunţată măreţie ritmică : „Frumoşi mai sunt românii noştri, poporu-i înţelept ca marea / prin brazii stemei trece oastea de cavaleri danubieni / un fluviu fumegind de patimi ne-a dăltuit pe chip răbdarea / mai de din vale de Rovine pînă în Munţii Apuseni“. De altfel, ideea transmisiunii de afect pe canalul eredităţii istorice, la poet, pretutindeni o avea, cu alte date, şi Arghezi, în „Testament“. Insă această exuberanţă care s-a sublimat aci într-o largă ţevărie cîntînd amplu, ca orga, se înfăţişează cîteodată şi intr-un chip oarecum livresc căci spiritul vibrează nu doar la eveniment şi la idee ci şi la cultură. „Mioriţa“, cu limbajul ei enigmatic şi voit reformulat, fără atestări, desfăşoară o remarcabilă poezie de parfum cronicăresc : „Se smerise acvilonul, saturnalii începeau / Se desferecau din pînza alabastrului izvoare / fruntea-ntîi, apoi suflarea, şi-o tulpină ca un gînd / cuscre dragă şi mai dragă, se pornise sfîntul soare / în fregata lui cu sbaturi — luminariu fumegind / Primăvara cu misterii şi chiulhane de verdeaţă / îşi vestea prin astrolabe constelaţiile noi“. Lirism distilat în baroce rarităţi lexicale e şi în cîte un loc imprevizibil, de colind cult, alexandrin : „Lerul, şi mărire ţie, nobilă hiperboree / Ostrov de latinitate intr-un estuar de spini / Stea comată pe firmanul cu peceţi care scînteie / tu, care-ai ştiut prin veacuri nimănui să nu te-nchini /.../ patrie fără de moarte, prea augusta noastră faţă / fragedă descălicare de cerboaică la izvor /...) tu eşti vlaşca înflorită, leagănul şi progadia“. Iată şi puritatea verii, de nuanţe grele : „mai trage-te la umbră de păduri / respiră din adînc, miroase finii / fă-ţi timp pentru privighetori şi maci / răcoarea să-ţi purifice plămînul / să te îmbeţi de rouă şi să taci /.../ duminică de ţară, seve grele / o toropeală dulce stinsă-n vin“. în sfîrşit, pe latura exuberanţei stilizate şi a istoricismului intelectual şi cărturăresc, Corneliu Vadim Tudor mai este şi un de tot remarcabil poet al paradisului ritualistic şi folcloric, ca de pictură naivă înfiorată de culori fericite, precum acestea : „Anul Nou îşi face zestre / de colinde şi poveşti / la flori dalbe de ferestre / / vin coconi împărăteşti / şi săracul şi bogatul // datina o ţin, solemn / ce frumos e-acum în satul / mînăstirii dintr-un lemn / parcă-s îngeri prin poieni / rumeniţi sub lună nouă / pruncii ăştia de rimleni / iar văzduhul rupt în două / peste Munţii Apuseni / cu florinţi de aur plouă“ sau în această „colindă a junilor“, un cîntec singuratic, cu enigma unui glas subtil răsunînd în ecouri : „Bună vremea dumneavoastră / florile dalbe / Colindăm pe la fereastră / florile dalbe / De la Rusalim la Rîm / florile dalbe / înstelaţi ne pogorîm / florile dalbe / Noi umblăm să colindăm / florile dalbe / Pentru ţară să urăm / florile dalbe / Plugul nostru-i de ziori / florile dalbe / Tras de cerbii treiieri / florile dalbe“ etc. însă condiţia ireductibilă a poeziei lui Corneliu Vadim Tudor este pasionalitatea, exuberantă şi extatică, aşa cum s-a observat, iar dacă nu, negativă şi doborîtoare , poetul e un cu totul admirabil interpret al mişcării de invectivă. Iată un blestem extraordinar, unde se vede, desigur, modelul eminescian insurmontabil esteticeşte pentru poezia română : „Putrezi-le-ar cuibul minţii şi-al măselelor în ape / pune-le-ar ucigă-i toaca jugul lui de lipitori / aibe jerăgai sub limbă, cleştii capului le crape / smoala iadului să fiarbă pînă şi-n copiii lor / Aripa satanei fi-le-ar groapa, candela şi mila / să-i izbească Avestiţa cu copitele în gît / Navadaria şi Grompa, Avezuha şi Hulila / Tiha, Prava şi Nicozda să le ţie de urît / Risipească-le mormîntul ciori conofăite-n baie / boaşele le steie-n gură“ etc. etc. Hotărît, Corneliu Vădim Tudor e un admirabil liric al imprecaţiei, însă nu doar atît, simţul dimensiunilor apocaliptice şi al viziunilor grozave este, în linia aceasta, foarte pronunţat. Ca şi Ioan Alexandru în „Imnele Transilvaniei“, el a dezvoltat într-o remarcabilă poemă („Ardealul“) tabloul unei lumi năpăstuite, ca de purgatoriu milenar (Goga, cu lumea lui primejduită de tainice eroziuni, se simte dar sunetul e, bineînţeles, original) : „Fluvii tragice brăzdară chipul tău ca de icoană / ai trăit fără prihană un mileniu greu, de iad te-au secătuit de vlagă, ţi-au supt sîngele din rană / ţi-au smuls vintrele de aur, griul, munţii verzi de brad / tu aveai aici cutume, ei doar acte mincinoase / dreptul tău era vecin, traiul vechi şi înţelept / în adîncul tău prinsese rădăcini un cer de oase / ei le-au profanat cu ura şi cu lipsa lor de drept“. Apocalipticul în lumea pastorală dă efecte care se ţin minte : „turmele ţipau in haos, începeau asini să ragă / cîinii înotau în singe, fulgerau în jur stihii /.../ pribegeau în grea viitoare junii ei păstori de vise / duşi în transhumanţa morţii, peste văi şi munţi străini / ei încondeiau cu sînge oul acvilei ucise / tragică bunavestire, nici n-ai vreme să te-nchini“. Vigoarea imaginaţiei, cu ritm eminescian, e, hotărît, rară, însă poetul nu a compus izolate tablouri exuberante ori crunte, sforţîndu-se a face stilizări ori precipitări, el a aşezat acestea într-o foarte unitară idee de poem epic : majoritatea creaţiunilor lui Corneliu Vadim Tudor sunt dezvoltări ideologice, „epistole naţionale“, alegorii, discursuri imaginare pornind de la document. Nota istoristă a liricii lui este bătătoare la ochi şi, aşa cum se face, esteticeşte remarcabilă. De aceea, lirismul este peste tot inteligibil printr-un cod rezultat din eveniment ori din fondul cultural. „Mioriţa“, independenţa, poporul, acestea sunt marile idei ori creaţii reformulate de poet. Există aci, în afara simplei mişcări afective de exultanţă ori diatribă, un element obiectiv care explică totul şi în afara înţelegerii lui nu se poate examina corect lirica lui Corneliu Vadim Tudor. „Mioriţa“ e un poem epic prelung, plin de grozăvii mitologice, „Duminica lui Simion Bărnuţiu“ e o mică eglogă pigmentată cu poveţe etice de natură etică. „Eminescu la 33 de ani“ are aerul unei istorii subiective, e o etopee , şi aşa mai departe. Poezia nu iese din sentimentul pur, sentimentul propriu-zis rezultă dintr-o înţelegere istorică a lumii. Şi, în plus, universul. Aici liricul s-a aşezat hotărît într-un unghi de creaţie nimerit, el a închipuit o lume străveche, de ciobani „băciuind“ cu stîna umblătoare, cu mieii dezlegaţi de haos, cu „dieceza“ zilei şi a nopţii, cu cîinii ciobăneşti flocoşi, cu transhumanţa fumegoasă, urmînd o Stea solitară. Această civilizaţie pastorală veche, ameninţată de „Vavilon“, dă în definitiv şi perspectiva morală care este aceea de natură corectivă : poetul nu e doar un exuberant şi un observator contrariat al universului, el e un agent radical al unei îndreptări universale. Rar, în generaţia mai tînără, creator cu o atît de pregnantă ideologie decît acesta : istoricistă, decisă, poezia lui Corneliu Vadim Tudor e a unui talent exprimat. De altfel, poetul e şi un eseist viguros, şi, aşa cum rezultă din „Istorie şi civilizaţie“ (Ed. Eminescu 1983), un cu totul admirabil ştiutor de istorie românească. Lirica lui nu e, prin urmare, efectul unei emoţii „istorice“ comune provenită din regimul unei clipe exultante ci rezultatul unei iniţieri solide în materie, cum la scriitorul tînăr de azi nu cred că mai are cineva. „Istorie şi civilizaţie“ conţine, credem, şi un program cultural care poate fi îmbrăţişat fără inutile şovăiri căci se întemeiază pe simţul marilor valori, pe principiul culturii educative şi pe respingerea imposturii. Eseistul a scris pagini cu totul remarcabile despre V. Pârvan (aproape un studiu), despre G. Călinescu, despre N. Iorga ; a venit cu sugestii care privesc şcoala, a adus, a propos de V. Papacostea, Cornelia Bodea şi Gh. Brătianu judecăţi hotărîte care fixează şi mai bine pe autori ; a pus sub colimator rele producţiuni fără valoare, însă pretutindeni fascinaţia istoriei ca morală este vie. Aşa cum se prezintă, cu o poezie vitală şi cu o eseistică aşezată cu faţa către valori, creaţia lui Corneliu Vadim Tudor începe să capete, încă de azi, înfăţişarea unei opere adevărate. Artur Silvestri BREVIAR • „UNIREA“. Dedicat aniversării Marii Uniri suplimentul pe noiembrie al ziarului judeţean din Alba e o frumoasă ofrandă literară pentru acest moment istoric înălţător. Cu atît mai impresionantă este o asemenea iniţiativă cu cît suplimentul publică un splendid eseu al lui Ion Lăncrănjan, intitulat „Dincolo de amintiri“. Cu masivitatea lui lirică, marele nostru prozator reface imaginea Unirii în lumea lui mirifică, a Transilvaniei reîntregite : „Nu trebuie să uităm — încheie el — nici o clipă că am moştenit de la generaţia Marii Uniri şi de la celelalte generaţii de patrioţi şi de luptători o ţară mîndră şi liberă, o ţară frumoasă şi bogată, pe care suntem datori, la rîndu-ne, să o lăsăm moştenire urmaşilor urmaşilor noştri, dacă vrem să fim vrednici de pomenire şi de cinstirea lor“. • TRIBUNA TELEORMANULUI. Numărul din noiembrie 1983 al suplimentului cultural teleormănean „Tribuna Teleormanului“ este pentru cititorul cît de pretenţios o plăcută surpriză atît prin dimensiuni cît şi prin calitatea publicistică şi în fond literară pe care suplimentul o vehiculează. Sînt, observăm cu acest prilej, în Teleorman, numeroşi tineri valoroşi, unii chiar autori de cărţi primite bine de critica literară , o mişcare culturală puternică alcătuită din poeţi, prozatori, reporteri, chiar şi critici, care denotă că acest întotdeauna fertil pămînt de Burnas nu încetează să dea valori. Opulent din unghiul jurnalistic şi politic (suplimentul cuprinde numeroase pagini dedicate momentului de la 1 Decembrie 1918) „Tribuna Teleormanului“ afirmă şi cîţiva creatori cunoscuţi sau abia debutanţi. Poezia lui Alexandru Popescu-Tair, a lui Dumitru Vasile Delceanu, a lui Florea Burtan, a lui Nicolae Roşianu, proza poetică, stranie, a debutantei Mioara Bădescu se reţin, ca şi intervenţiile publicistice, întotdeauna profesionale, ale lui Gheorghe Filip, un interesant prozator a cărui întîie carte merită în adevăr toată atenţia. Un interviu, al lui Al. Mardale, cu Nuşa Stancu, soţia prozatorului Zaharia Stancu, aduce prin tonul de rememorare inteligentă şi o contribuţie de istorie literară. Valoroase studii, asupra istoriei locale în conexiune cu istoria naţională, completează sumarul acestui interesant număr al „Tribunei Teleormanului“, o realizare vie, orientată în mod foarte lăudabil asupra aspectelor culturii naţionale. • UN REPORTER. Simpatice, ingenioase, scrise cu nerv, sunt cîteva recente reportaje semnate în „Informaţia Bucureştiului“ de tînărul jurnalist Horia Tabacu, care este şi un bun nuvelist aflat în pragul debutului editorial. Reporterul (care e un prozator în haine de lucru) a adoptat vechea tehnică a deghizării, devenind pentru douăzeci şi patru de ore anchetator, controlor în transporturi etc. Simţul acut al socialului, umorul, stilul plăcut se reţin şi arată că talentul literar e şi în gazetărie un punct forte. • UN CRITIC TÎNAR. Remarcăm, din numărul 3—4 al revistei studenţeşti „Universitatea comunistă“, o judicioasă recenzie la un volum semnat recent de H. Wald. Autorul comentariului, Valentin Uban, dă semne că ar stăpîni limbajul critic şi, mai mult decît atît, că ar avea opţiuni ferme de ordin cultural, cultivînd o intransigenţă de bună calitate. • „PECIE STORY«. Din inimitabilele articole ale lui Ion Pecie, autor de articole despre cărţi, cronicar literar al revistei „Ramuri“ : „Adevărul e că Aurel Antonie simte în spate respiraţia lui Borges aşa cum Făt-Frumos din basmul eminescian simţea în spate suflarea fierbinte a Scorpiei ce-i fugărea şi la fel personajului din poveste (bănuiesc că e măgulit de comparaţie) Antonie scoate din urechea armăsarului său (costeliv ?) cînd o oglindă, cînd o perie, cînd o gresie și le aruncă în urmă sperînd că odată și odată maestrul va crăpa.“ Citatul este conform cu originalul. A.S. VIAŢA CĂRŢILOR POEZIE IMPRESIONISM ŞI SIMPLITATE Marta Bărbulescu In colecţia „Luceafărul“ a debutat, ca aproape toţi poeţii apăruţi în deceniul al şaptelea, şi Marta Bărbulescu. Jocul anilor (1967), îngerii lui Rafael (1967), apoi Dincolo de cercuri (1972), Ideea de înfrunzire (1979) ori Invulnerabil cursul lumii (1977) prezintă o linie ascendentă a cărei împlinire este un impresionism într-o poezie feminină, prin tematică şi expresie, niciodată feministă. Ce ar însemna impresionism în poezie, în literatură în general — nu e prea lesne de spus în puţine cuvinte. Totuşi, stări lirice se văd estompate în lumina difuză, florală, conturul „priveliştii“ şi deopotrivă al „ideii“ se topesc, în umbra discretă pe care privirea o lasă irum pe solar un motiv, ca un acord muzical strălucind deasupra unui acompaniament surdinat, spaţiul se preschimbă în timp, fluiditatea cucereşte atrăgînd pasul decisiv spre o concepere cinetică a oricărei forme. Poezie impresionistă, lirica Martei Bărbulescu nu e însă numai una de notaţie impresionistă. Intenţia se deconspiră dincolo de aparenţă, de superficiala înfăţişare. Cîteva din faptele de poetică descrise răzbat şi în ultimul volum al autoarei, Pledoarie împotriva morţii *). Se vede aici că problematica, de natură aproape exclusiv morală, s-a impus în detrimentul viziunii din alte volume. Fără să reprezinte altceva, în chip fundamental, noua carte îşi revendică un drept : acela de a vorbi despre un sentiment unic într-un limbaj esenţializat, redus la simplitatea originară a gestului feminin de protecţie şi cuprindere a universului. Lumea nu există decît în mine, sună un titlu al culegerii ; este titlul de referinţă pentru motivul atit de specific feminin. „Egoism“ substanţial şi generozitate pînă la urmă absurdă, iată cum se descifrează starea de acum a poetei. Lumea exterioară nu e decît aranjamentul subiectiv pe care fiinţa îl proclamă — pe care îl cuprinde — continuind să spere în puterile simplităţii. Principiul feminin e aşadar centripetal, căci totul există numai în funcţie de acest centru, totul se distribuie ca particulele fine ale imaginii impresioniste căutîndu-şi punctul în care, măcar teoretic, se pot aduna. „Pămînteştile ispite“ dispar în visul acesta care e, în fond, un sentimentalism abia transportat în sferă cvasi-conceptuală. Simplitatea dicţiunii poetice naşte uneori figuri enigmatice, în ciuda unui consens al transformărilor reductibile: „Şi tu, cunoscător a toate, / spălîndu-te de păcate / în oglinda lipită / de geam“. Oglindă, geam, elemente figurative ce ar conţine aceeaşi semnificaţie, aceeaşi dilemă. Le vedem juxtapuse, creînd o — încă — suavă contopită anxioasă. Din puţine linii, Marta Bărbulescu alcătuieşte şi valorifică, prin estompare şi, succesiv, evidenţiere, un spaţiu al „dezbaterii“ morale. Poezia sesizează tensiuni etice, însuşi titlul citat nefiind altceva decît afirmarea unei concluzii de ordin moral. Concluzie care, la rigoare, ar putea fi şi punct de plecare. Simplitatea dezvăluie o asemenea circularitate , a ideilor revenind în punctul nevralgic (pledoaria pentru forţele vitale, incluzînd visul, protestul împotriva morţii ca reacţie proliferantă prin dezordinea biologică impusă), a ochiului „matern“ încălzind mediul înconjurător, în sfîrşit spiritul concentric al singurătăţii. Evadarea se va încheia prin întoarcere la „silnica, adorata singurătate“. Aceasta s-ar identifica şi cu rarefierea, nu întotdeauna îndeajuns de spiritualizată, a textului poetic, rarefiere sugerînd respiraţia liberă, aripa visului coborînd cu străluciri optimiste într-un cadru floralnostalgic. Rarefiere care, nu doar în acest volum, se observă pînă şi la nivel grafic : cuvinte, versuri culese cu litere spaţiate, lăsînd spaţiul alb al paginii să răzbată, să sune printr-o secretă — şi pîndită de riscul desuetudinii — corespondentă. Dar calea aceasta, probabil de abandonat în cărţi viitoare, pentru a nu duce la repetiţie, este tot un revers al simplităţii. Costin Tuchilă *) Marta Bărbulescu : „Pledoarie împotriva morţii“, Editura „Albatros“, 1983. PLEDOARIE ÎMPOTRIVA MORŢII Editura Albatros PROZEI JURNAL DE INSPECTOR •sjoeinjnrcc' • • 'irtiijriy» îs» M • A M. ....nescuiLsJAspectpro^ei“, a ajuns la al treilea volum şi autorul îşi mărturiseşte, într-un capitol de încheiere, tristeţea că trebuie să se despartă de personajul său. Probabil că la finele fiecărui volum Ion Bodunescu a avut această intenţie ; cărţi precum cea pe care a scris-o nu se pot, însă, încheia uşor : ele se scriu pe măsură ce sunt trăite, sunt, adică, o oglindă ce însoţeşte „realitatea profesiei“, cum notează eroul principal undeva, şi chiar împărţirea în volume nu este semnificativă — oricum, nu mai importantă decît împărţirea în capitole, de exemplu. A scrie despre poliţie fără a comite un roman sau o nuvelă poliţistă pare, la prima vedere, de neiertat — într-atît s-a legat în mentalitatea noastră personajul de lumea pe care i-a predestinat-o literatura. Ion Bodunescu vine din interiorul profesiei de „poliţist“ şi priveşte cu alt ochi lucrurile. Incercînd să evite tirania modelului, autorul insistă mai mult asupra vieţii omului de ordine decît asupra cazurilor pe care le rezolvă (sau nu le rezolvă) el. Pentru autor, meseria de inspector şef este foarte asemănătoare cu aceea de medic psihiatru şi ne dovedeşte, într-un capitol întreg, că un medic psihiatru are de rezolvat mult mai multe cazuri, multe dintre ele de-a dreptul palpitante, decit un inspector şef. Implicit, autorul optează pentru rolul de „vindecător“, de apărător al sănătăţii sociale. Nu întîmplător, în însemnările lui Ion Bodunescu nu intîlnim pedepse. Colonelul Banu, inspectorul şef (care este o altă faţă a autorului însuşi), reprezintă acel tip de personaj prin viaţa căruia trece existenţa continuă, care este puternic ancorat între lumina şi întunericul social. Viaţa oamenilor pe care-i cunoaşte este jumătate în fişierele de serviciu, jumătate în aşteptare de a fi fişată. Ceea ce frapează la prima vedere în această aglomerare de fapte ce s-a produs în experienţa sa este răbdarea cu care le trăieşte pe toate, egalitatea pe care o pune între ele. Este, desigur, şi o cauză din care cartea nu se poate încheia : nu există, in cuprinsul ei, ceva care să atîrne mai greu, care să însemne un centru de gravitaţie, de intrare şi ieşire în acelaşi timp. O anumită mişcare este perceptibilă, şi este de bun augur : pe măsură ce părăseşte biroul pentru realitatea concretă inspectorul şef trăieşte o adevărată bucurie a nuanţelor şi renunţă de a mai vedea in orice întimplare un caz, în orice individ care-i trece prin faţă un suspect, de a judeca lucrurile în alb-negru. Birocraţia, boală socială pe care o simte şi vrea s-o vindece, vine din claustrarea în birou,intre hîrtii. Viaţa în aer liber, între preocupările zilnice ale oamenilor, este medicamentul indicat. Iată prima condiţie a literaturii, pe care Ion Bodunescu o îndeplineşte cu succes atunci cînd scapă de defectele profesionale. Cazurile vii din carte — precum o emoţionantă intîlnire cu un crescător de bivoli, o dramă amoroasă în munţii Coziei (rezolvată cam brusc — dacă nu chiar brutal — prin invocarea unei maladii psihice), o excursie arheologică — sînt mai interesante pentru literatură decît obsedantele urmăriri prefigurate de răsfoiri de dosare, interogări, audieri de martori. Scrisul iute, nervos, pe firul evenimentelor, cu rare opriri în peisaj, cu repezi incursiuni în trecutul personajelor, trădează caracterul de însemnări luate în graba vieţii al acestei cărţi , care se citeşte cu plăcere, de altfel, aducînd un parfum dintr-o lume mai puţin cunoscută în realitatea profesiei ei, mai mult existînd în imaginaţia fiecăruia ca domeniu al romanului poliţist, ca loc comun al inteligenţei şi tenacităţii împletite cu surpriza. O carte care convinge, în ultimă instanţă, prin personajul principal al ei. Nicolae Georgescu * Ion Bodunescu : „Inspectorul şef“, Editura Sport-Turism, 1983. CAIRTEI DE DEBUT UN MEMORIAL DIN PRIMUL RĂZBOI Cu un roman anacronic, bizar şi de tot inegal, debutează braşoveanul Doru Munteanu *), autor nu lipsit de unele calităţi de povestitor, dar cu expresia literară cariată iremediabil de stridente deficienţe de gust artistic. Cartea e un soi de memorial romanţat în care personajul principal, Horaţiu Apolzan, june intelectual ardelean şi locotenent de artilerie în armata chesaro-crăiască, căzut prizonier în Galiţia, povesteşte la persoana I şi la timpul prezent, peregrinările a doi ani (1916—1918) petrecuţi în spatele fronturilor, prin lagărele din stepele ruseşti la Iaşi şi, în ultimele 10 pagini, în Alba Iulia la Marea Unire. Cadrul narativ, cum lesne se poate observa, e întru totul favorabil faptului epic eroic şi grav, dar nestăpînirea limbajului, a psihologiei personajelor şi a veridicităţii situaţiilor, cît şi absenţa oricărui simţ critic sînt atît de evidente incit tonul general e de năstruşnică parodie în care sînt reluate în manieră senzaţional-puerilă motive ale romanului nostru inspirat de primul război mondial, de la intelectualii lui Rebreanu şi îmbogăţiţii lui Sadoveanu şi Camil Petrescu la atmosfera picarescă din Jocul cu Moartea al lui Zaharia Stancu. Anacronismul cărţii nu aparţine întîmplărilor, deşi ele au mai bine de şase decenii, ci manierei vetuste şi imposibile a naratorului al cărui patos grandilocvent e egalat doar de nonsensul acţiunilor : „Timpul se adună în ceasuri albe, orgoliul mi-a căzut sub pat ca un ciorap murdar, doar demnitatea mea încearcă să se ţină băţoasă ca un servitor englez. Prin cap gândurile au jucat ciuleandra şi au adormit obosite, dar o singură idee nu se plictiseşte fără parteneri...“ sau „Luminarea aprinsă parcă ,la o făclie de paşti, purtată pe un drum tăinuit al păcatului“, ori „azi din toate mi-a mai rămas doar o îmbucătură de amărăciune pe care o molfăi înciudat şi vreau s-o scuip odată cu războiul ăsta, din care fiecare spînzurat şi-a făcut o funie pentru atirnatul rufelor de temniţă“ ş.a.m.d. în genere, metaforele „analizei sufleteşti“ sunt de un kitsch nebun şi numai lipsa spaţiului împiedică citarea savuroasă a panseurilor şi zorzoanelor poetizante ale vajnicului povestitor, victimă a frecventării asidue atît a „tehnicilor“ maeştrilor subliteraturii de succes, ca Octav Desna şi Mihail Drumeş, cît şi a stilului congestionat al lui Gib Mihăescu. Din cele două părţi ale romanului, prima, urmărind devenirea interioară a personajului central, o artisticeşte dezastruoasă. Ridicolul „autoscopiei“ acestuia concură cu totala lipsă de motivaţie a gesturilor personajelor feminine în a trăda neînzestrarea analitică a autorului. Dacă verbozitatea inutilă şi improprietăţile de limbă sînt în nota generală a cărţii, cîteva fragmente, ca paginile preţios-retorice din caietul vienez sau consideraţiile semidocte asupra picturii şi religiei, ca şi dizertaţiile didactice abundînd de locuri comune despre război ies în evidenţă. Culmea contra-performanţelor sale atinge prozatorul în frenezia planului erotic unde, prin aglomerarea situaţiilor şi repetiţia clişeelor descriptive, comicul e „du mécanique plaqué sur le vivant“. Partea a doua e mai densă epic şi ceva mai îngrijită stilistic, cuprinzînd o serie de episoade centrifugale povestite de mai multe personaje care compun un tablou de atmosferă al epocii. Aici capacitatea narativă e mai limpede, creionările scurte de evenimente dramatice, fără pretenţii psihologizante, avantajîndu-l pe autor. Fără nici o legătură cu restul e insă relatarea jurnalistică a participării la manifestaţiile de la Alba Iulia din duminica Unirii. Se reliefează aici cîteva bune subiecte de nuvelă şi o scenă de moravuri din lumea parveniţilor făcută în tuşe groase, caricaturale. Cum apare însă o „ocazie amoroasă“ povestitorul părăseşte credibilitatea şi coboară totul în grotesc. Recomandăm deci romanul numai cititorilor cu un sănătos simț al umorului. Alexandru Condeescu * Doru Munteanu : „Duminica mare“, Editura „Dacia“, 1983.