Luceafărul, iulie-decembrie 1984 (Anul 27, nr. 27-52)
1984-07-07 / nr. 27
CRONICA LITERARĂ LIVIU REBREANU: Jurnal J urnalul Iul Liviu Rebreanu este un unicat. Nici Însemnările zilnice ale lul Titu Maiorescu, nici paginile de memorial ale lui Gala Galaction nu au un caracter atit de viu și de implicat. Jurnalul Iul Liviu Rebreanu începe în 1927 și vorbește despre lumea literară din interiorul ei, fără distanţă aulică, cu multă concreteţe şi cu detalii neaşteptate. Nu este de căutat nici o artă în acest jurnal unde impresionează masa, ansamblul, imaginea globală rezultată din adiţionarea însemnărilor. Ochiul şi mina prozatorului se vădesc şi in precizia unor notaţii care definesc rapid omul sau situaţia. Jurnalul începe cu o mărturie dramatică asupra singurătăţii : „în realitate nu există nici rude, nici prieteni cu care să poţi fi într-o adevărată şi desăvîrşită comuniune sufletească“. Concluzia scriitorului este că omul „e o lume complectă şi puternic izolată de toate celelalte lumi omeneşti“. înţelegerea, iubirea sunt pentru Liviiu Rebreanu iluzii. Confesiunile citate nu se află întîmplător în fruntea jurnalului. însemnările lui Liviu Rebreanu nu se află întîmplător in fruntea jurnalului. însemnărie lui Liviu Rebreanu nu sunt ale unui sociabil, ci ale unui izolat în mijlocul mulţimii, un om care priveşte cu o mare distanţă şi detaşare lumea din jur. Ochiul este circumspect şi multe din discuţiile pe care le are cu colegii scriitori sunt relatate cu sentimentul dedublării necesare. Un critic îi laudă cartea, e vorba de Davidescu, și prozatorul se întreabă dacă lauda auzită nu umărește de fapt altceva : sprijinul la o editură. Altă intîlnire, cu alt critic, înseamnă trasarea unui profil de egocentric. Jurnalul dezvăluie în Liviu Rebreanu un om cu privire mizantropică și faptul nu este fără legătură cu viziunea literaturii lui. „Lovinescu, hotărît, scrie Liviu Rebreanu, merge pe urmele lui Mihalache Dragomirescu. Cu deosebirea că marea-i încredere in sine și orgoliul încearcă să le ascundă subt maniere civilizate“. E un portret interesant cu atit mai mult cu cit E. Lovinescu este cel cu care Liviu Rebreanu a colaborat în prima fază a cenaclului sburătorist. Dar victimele nu se reduc la cele două exemple pe care le-am scos din primele pagini ale jurnalului. Trebuie aniversat Brătescu-Voineşti şi Liviu Rebreanu care se ocupă cu toată seriozitatea de sărbătorire a celor 60 de ani ai fostului junimist îi face în caietele sale un portret care nu intră in conflict cu celebrul pamflet al lui Tudor Arghezi la adresa lui Brătescu-Voineşti, deşi prozatorul nu foloseşte în jurnalul său violenţele lexicale ale poetului. Avantajul pe care-l procură Jurnalul lui Rebreanu este acela de a privi totul de la mare înălţime. Supus asediilor diverse ca orice muritor tangibil, într-o societate unde distanţa socială nu este o regulă. Liviu Rebreanu se revanşează în solitudinea jurnalului. De altfel, cererea lui expresă din prima pagină a însemnărilor este ca jurnalul să apară la peste 30 de ani de la moartea lui. Prozatorul ştie că orice spovedanie cuprinde multă „murdărie şi vulgaritate“ şi anticipează asupra materiei jurnalului său încă înainte de a-i fi scris, într-adevăr unele situaţii îndreptăţesc dezideratul autorului. Interesul însemnărilor vine din dezvăluirea vieţii intime a scriitorului, din cunoaşterea vieţii literare prin intermediul uneia din cele mai importante personalităţi care au ilustrat-o la vremea consemnărilor şi din dezvăluirile pur literare pe care le face Liviu Rebreanu cu privire la scrierile proprii. Jurnalul se deschide in momentul în care Ciuleandra este scrisă. Amatorii de secrete scriitoriceşti pot găsi in paginile jurnalului declaraţii revelatoare. Liviu Rebreanu preferă întotdeauna o artă cu semnificaţie. Efectul şi valoarea operei depind, după autorul Ciuleaţi drei, de semnificaţia ei. Gratuităţile în literatură i se par o trădare. „Operele de artă prea pură sau prea sintetică, adică vrea foc, rămân mai totdeauna ca nişte experienţe de laborator“. Parfumul de trandafiri, adaugă scriitorul, e minunat pentru că trăieşte în trandafiri şi niciodată parfumul sintetic nu-l va detrona : „niciodată parfumul de laborator nu va putea concura parfumul unei flori vii“. Din această pricină actul creaţiei nu poate fi un joc ci ceva dureros : „reacţia e mai mult dureroasă decit agreabilă“. Prozatorul care-şi comentează singur opera in jurnal îi urmăreşte firesc viaţa şi după ce ea a fost dată tiparului. Scriitorul colecţionează toate reacţiile, cele orale, cele scrise, cele ale amatorilor, adică ale simplilor cititori, ca si ne cele ale colegilor, între comentariile la Ciuleandra se opreşte la cel a lui Aderca. Disocierile acestuia nu-i displac : e vorba de o nuvelă nu de un roman, dar această nuvelă este o capodoperă. Unghiul comentariului nu-1 mulţumeşte insă pe Rebreanu, pentru că Aderca citeşte ca un citadin fără experienţa ruralităţii, dar in ciudă acestei obiecţii, de fond, recenzia lui Aderca i se pare a fi cea mai pătrunzătoare. Notaţia, aparent crimă, a acestui jurnal este un fond dramatică. Puţine cărţi depun mărturie de ceea ce înseamnă un scriitor, şi mai ales ce a însemnat un scriitor in România acelor ani, aşa cum depune Jurnalul lui Liviu Rebreanu. Cartea este interesantă atit pentru istoricul şi teoreticianul literar, cit şi pentru psiholog şi sociolog. Feliile de realitate pe care ni le serveşte Jurnalul lui Rebreanu sunt foarte dure. Şcoala şi posteritatea produc imagini şablon ale scriitorilor, absolvindu-i de toate implicaţiile care dăunau unei imagini lustruite. Jurnalul lui Liviu Rebreanu pare a fi făcut pentru a detrona orice mit şcolar, pentru a trage cortina de pe o lume însufleţită de pasiuni vii, plină de iniţiativă şi de neastimpăr. în momentul în care-şi începe Jurnalul, Liviu Rebreanu este un scriitor consacrat, un scriitor mare, un scriitor care se bucură de o stimă indiscutabilă. Dramaturgii vor să-l aleagă anto aclamaţii drept preşedinte al lor. Sunt şi alte semne ale autorităţii lui literare şi sociale. Cu toate acestea marele scriitor este expus unei hărţuieli sistematice, unei bătălii de culise, sau unei bătălii deschise. Confruntarea morală este foarte aspră in mediul pe care-l traversează Liviu Rebreanu a cărei situaţie reală între contemporani ne-o oferă mai ales rindurile din jurnal, unde găsim istoria secretă a epocii. Liviu Rebreanu nu ţine de loc seamă de icoana ideală a scriitorului in genere şi a unor contemporani ai săi mai ales. Jurnalul are de multe ori acuitatea prozei scriitorului pentru că rezolvă din iiteva trăsături o situaţie sau un tortret, care devin memorabile. Ele sunt cu atit mai interesante cu cit sunt cuprinse de o scriere care nu este o contrafacere retrospectivă ci dovada momentului şi a temperaturii lui. Autenticitatea jurnalului lui Liviu Rebreanu ii oferă o autoritate deosebită asupra a tot ce priveşte epoca de care se ocupă şi care nu mai poate fi înţeleasă în afara Însemnărilor lăsate de autorul Ciuleandrei. M. Ungheanu Poezie şi transparenţă Urmare din pag. 1 litatea in context a epocii. Aceasta se sprijină pe manifestări opuse, dar nu ireconciliabile , aflate intr-o dependentă prolifică. Desolidarizarea fată de universuri imaginare înrîuritoare se află intr-o mişcare dialectică evidentă, la fel cum spaţiile literare noi işi creează ele însele o tradiţie. Un cadru distinct, foarte larg, este cel al aşanumitei ipostaze „pure“ a lirismului compusă din meditaţie axiologică anticalofilism, insurgenţă intelectualizată, nostalgie măsurată a livrescului, reformulare a raportului dintre subiect si obiect, dintre idee si cuvînt. Este o poezie fundamental citadină, dacă citadinism devine sinonim cu decupajul esenţial — si esentializa^'Aj'tpihä'Tä trahsParenta cuvîntului şi criza de identitate. Formal, acest tip de retorică a poeziei provine în literatura română din lirica lui Ion Bărbaatactic, descendenţii direcţi sînt foarte puţini, ermetismul cultivat de autorii contemporani mărturisind o altă vîrstă poetică, orbit da actuală ar fi experienţa textualizării, riguros evidenţiată de Marin Mincu (Ion Barbu, eseu despre textualizarea poetică). Abstractă folosind ideea ca obiect poetic şi nuantind stări trăite in intelect, lirica stănesciana alcătuieşte, după un prim volum mai puţin convingător (Sensul Iubirii, 1960), o poetică a văzului. Nu văzut ca simt, deci ca materialitate, constituie substanţa acestei poezii, ci ideea de văz. A gîndi cu vederea este o obligaţie esenţială a aventurii spirituale , pentru că este o obligaţie primordială, ieşită din conceperea actului de cunoaştere. înaintea graiului, există desigur văzut, înaintea cuvîntului, ochiul — înfăptuirile văzului, universul pătrunzînd ca o rază lalăuntru, înaintea cîntecului, privirea. Sursele şi „competiţia“ în care intră motivul, în sensul unei ierarhii, relativă dar funcţională — sunt de natură orfică. Nichita Stănescu este un poet orfic în înţelesul cel mai profund alcuvântului. Un poet al esenţei orfice. Cîntecul este modul particular de atingere a lurrii, aşa cum văzul rămîne posibilitate afirmată de a da naştere experienţei de cunoaştere. Iniţierea, sfintă. O „mică rază“ revărsată peste materie şi totul se va însufleţi — va semnifica. Sintem parcă în plin poem orfic. A vedea este în poezia lui Nichita Stănescu matca de graţie care, aidoma razei născătoare a focului sacru, precede cuvîntul. A vedea (ideea de văz) cuprinde si pe a contopi. îmbinarea cuvintelor este ase, mănătoare in imaginaţia poetului „ciocnirii“ dintre două corpuri tandre si dulcelui rezultat care face reversibile, la modul utopic, nu numai atributele, ci însăşi substanţa întruchipărilor pămînteşti. Lumea este reformulată după măsură antropomorfă. Această reciprocitate presupune o relativizare uriaşă a structurilor logice, relativizare pe care se întemeiază limbajul orfic atit de original al poetului. Cu un cristal se aseamănă majoritatea poeziilor lui Nichita Stănescu. Dar, aşa cum imaginea se desparte de ideea care a călăuzit-o, cu scopul de a dobindi alt gen de profunzime, privirea se desprinde de ochi. Efectul se întoarce la cauză printr-o paradoxală „luptă“. Este, fireşte, „lupta ochiului cu privirea“ — ori „lupta inimii cu sîngele“. Poemul cu acest titlu, Lupta ochiului cu privirea, conţine şi un simbol orfic : „«O, el, el n-are gură. el are-up,. od)i,.in loc de gură. si se hrănește cu priviri... ;/^|^-mi sunase înlăuntru versul / care să-nduplece pe Zeu tindea... / dar stau in frig ca-ntf-tth cilindru / si. n-am mai vrut. în sir. cuvinte / cu gîndul să gîndesc“. Si revelaţia : „văzui că totul e de dinafară înlăuntru si ochiul e cel mai adine, din trupul meu...“ Cuvintele — graiul se supun acestei vederi întoarse, curgerii inlăuntru. „Zeiescul Verb priveşte-1“, spune Orfeu. Priveşte-1, pare să adauge Nichita Stănescu, parcurgind calea spre ochiul din adine, cristalizîndu-te. „Dinlăuntru în afară numai cuvinte oarbe...“ „întors“, efectul anulează cauza şi consecinţa este o obişnuinţă : fiinţa umană trăieşte în mijlocul miracolului poetic — în mijlocul miracolului orfic —, în chiar miezul simţirii pure din care se naşte poezia. Identitatea ei nu mai poate fi scindată în eu superficial şi eu profund, în aparentă şi esenţă. Totul revine la unitate : 1, A, ori semne nuanţat iconice, iconice îr raport cu primele, cum ar fi vulturul, lupul, daimonul. El însuşi un cristal, actul poetic nichitastănescian este tăios de purificator. Corpusul tematic al transparenţei, înţeleasă vizionar ca formă abstractă dar si ca, adesea, reverberaţii in planul concret-vizual al imaginarului, ar pune alături mulţi poeţi contemporani. Puternic conceptualitaţă, lirica lui Grigore Hagiu distruge, ca şi cea a lui Nichita Stănescu, distanţa dintre obiectul „fizic“ evocat şi abstracţiunea cu înfăţişare de filosofie poetică. Gîndirea de sine a universului devine astfel elementul component fundamental. Impresia rezultată este a cuprinderii prin abstracţiune a materiei care, în acest mod, pătrunde in „sfera gînditoare“ — figură deopotrivă a individului si a universului a poetului si a patriei. Iubirea „devoratoare“ ’ este aceea care, depăsindu-si obiectul, conduce la o apropiere simbolică. Energia acestui „demon“ fantast se întoarce sub forma razei concentrate. Energetismul evident al viziunilor lui Grigore Hagiu acţionează aproape in exclusivitate în sfera conceptuală. In sensul conceptualizat al transparentei poate fi discutată poezia lui Daniel Turcea. Prima carte, Entropia (1970), aducea, destul de confuz, o poetică a trăirii aglomerat si glacial-cerebrale, saturată de ezoterisme „raţionalizate“. Spiritul său e al unui rationalist răvăşit de propria vocaţie geometrică. In Epifania (1978), poetul isi compune o mistică personală in care topeşte si vocaţia geometrică si un motiv nou, al transparenţei dinţii, similară rodului din poezia lui Cezar Ivănescu. Formă abstractă, ea se lasă purtată — şi impurificată — de lumină. Lumina tace extatic : una dintre temele cele mai frecvente de poet este cea a uimirii, distinctă de valorile tematice ale revelaţiei. Ca şi Daniel Turcea, Ion Mircea este un poet al transparenţei abstracte. Oricare element al cosmosului — şi fiecare dintre componentele propriei memorii, imperfectei memorii — parcurge starea de strălimpezime. Lumina ca tăcere este semnul vechimii, al raţiunii "eterne, lumină-sursă de ermetism, purtînd în resorturile ei semnificative un alint şi o mistuire ascunsă. Ea este reflectarea unei densităţi spirituale, adesea indescriptibile. Apropierea prea mare de sursa luminoasă naşte hieroglifa. Opusă, de o limpezime crepusculară, este poezia lui Mărius Robescu. Transparenta nu înseamnă numai strălucire si abstracţie ,,gînditoare“, ci şi receptare discretă si retractilă a universului. Poetul este un admirator al efectului si al staticului aparent. Intr-un univers copleşit de singurătate eul liric asistă la „dezbrăcarea de spectaculos“, ceea ce echivalează cu renunţarea la tot ce poate atinge şi astfel mistifica puritatea spiritului. O oboseală este că coboară în versurile sale. Poezia impresionează prin armonia ei superioară, prin modul de a dobindi culoare personală tocmai evitind culoarea. Bucuria este prilej de suferinţă şi invers pentru că în spaţiul pur sentimentele plutesc esenţializate. Marius Robescu „suferă“ (adică „se bucură“) de claritatea singurătăţii, motiv distinct, intru totul nou. A fi clar în singurătate e a te confunda cu prezentul, a te toni în el cu relativă desprindere de viitorul subinteres al simbolului. Nu solitudinea cosmică a romanticului, nici singurătatea anxioasă a artistului izolat in aventura limbajului, ori fiorul metafizic care să cutremure sufletul cuprins de evlavia solitudinii. Singurătatea este aici una dintre rafinatele retrageri. Ea captează sensibilitatea eterată pentru a o filtra printr-un val de grație. rememorăriile de jurnal (vio ).Unchiul meu, luptător şi mărşăluitor pe drumuri nesfirşite, povesteşte : „Mergeam in marş, pe soare sau pe ploaie, uneori de dimineaţa pină seara. Vecinul meu din dreapta, un maramureşan zdravăn, se obişnuise să „doarmă mergind“. E adevărat că se mai sprijinea de umărul meu. Intr-o dimineaţă suntem prinşi sub un fir de artilerie. O schijă il nimereşte şi-i retează pur şi simplu capul. N-am să uit niciodată cum trupul acela ciopîrţit şi însingerat a continuat să facă paşi, de data aceasta în „somnul morţii“. 2. Nebunul satului, Cristofor, cel îmbrăcat ca o sperietoare de ciori, culegînd de prin livezi numai fructele căzute şi putredă privind furiş şi vinovat in jur cu blînde'e. Un mic animal cu suflet curat de copil. N-a făcut rău nici unei muşte.. In toamna lui '44, în timp ce se retrăgeau armatele hortiste, le-a ieşit in întîmpinare, la marginea satului avind intr-un coş de papură nişte pere tomnatice. Le-a făcut semn de departe cu ciomagul lui noduros ridicind coşul plin de pere. O rafală scurtă şi trupul puţin s-a prăbuşit secerat in mijlocul drumului. Oamenii l-au îngropat creştineşte şi i-au pus o cruce la marginea şanţului şi-au scrijelat neindemînatici un singur nume : CRISTOFOR... Mama spălîndu-mi lunar cămăşile lăsate acasă, cămăşile din tinereţe care mă aşteaptă călcate şi apretate gata de îmbrăcat. Şi eu mă străduesc să le folosesc în răstimpul scurtului popas cu rămin în căsuţa de la marginea oraşului. Preşedintele blocului ieşit cu oamenii la muncă voluntară exclamă cu năduf : — Iar n-a venit scarabeul ! întreb mirat cine-i... scarabeul ? — Păi, ăla de la scara „B“„. .. în urmă cu cîţiva ani, la Sinaia, se lipise de mine o aschimodie de cîine dinţos şi flenduros, unic dar curajos care mă însoţea în fiecare seară pină la vila aflată în marginea pădurii. Intr-o noapte ajunşi aproape de vilă, dinţosul a dat semne de nervozitate. Lătra furios spre adîncul pădurii, repezindu-se din cind în cind gata de atac. In întunericul lăptos, printre brazi, am zărit silueta masivă a unui urs ce stătea nemişcat. Am încremenit şi m-am furişat spre intrarea vilei incercind să-l ademenesc şi pe dinţosul care lătra cu furie. N-am izbutit. Multă vreme au auzit lătrăturile lui tot mai îndepărtate, apoi schelăituri, apoi nimic. Dinţosul n-a mai apărut niciodatăTM 7. Mesteacănul subţire şi singuratic, în lunca pustie tremurînd înfrigurat ca o mireasă abandonată. Vulpea rănită, fugind un zig-zag, ademenind vînâtorul, chemîndu-l cit mai departe de vizuina unde o aşteaptă doi căţelandri buimaci şi scheletici... Mircea Micu 4. 5. 8. BREVIAR ■ EXEGEZA ŞI CONTRIBUŢIE DOCUMENTARA. Din numărul pe luna mai al revistei „Viaţa românească“ reţinem prezenţa a două contribuţii de istorie literar-cuturală avind un indiscutab interes. Mai Intie, ne referim la comentariul lui U’e Guţan pa marginea volumului al doilea din seria Octavian Gog-, in corespondenţă, ingrijit de Mihai Bordeianu şi Ştefan Lemny. Pe lingă întemeiatele aprecieri poziv, refertoare la valoarea volumului Uie Guţan întreprinde şi o foarte utlă investaţie strict documentară in urm că reidentică o sere întreagă de erori de ordin informativ, nu puţine dintre ele in măsură a perpetua inexactităţi greu de admis cu prvire la biografa literară a marelui poet. In discuţie sa află mai ales „dosarul“ polemenc O. Gog’. — Du'lu Zambrescu, de mare răsunet in epocă, misi v reflectată in revista „Tribunal in zarul arădean „Ţara noastră“. Cealaltă contribuţii b biografică demnă de semnalat in acelaşi număr -1 „Vieţii romăneşti“ se referă la o sută de texte inedia selectate din corespondenţa lui Fr. I. Rner. In atenta prezentare a lui Gheorghiţă Geană, interesanteli scrisori îi au ca autori pe Adrian M n'ti şi ăi. Tz'nara-Samurr’s, M „ŢINUTUL SINZIENELOR“. Sub acest t'tiu da o în-î-tU ’are rezonanţă m’t'.c-poetică, poetul Gheorghe Andrei publică la Editura Albatros o concentrată şi agraabilă carte de reportaje literare. Atributul de „reportaje literare“ al cărţii are, de fapt, o dublă justificare : aleasa ţinută stilistică a textelor (adesea, acestea cuprind adevărate poeme, în proză) şi ideatica tematico-problematică. Sub cel de al doilea aspect, cartea lui Gheorghe Andrei se constituie intr-un emoţionant periplu reportericesc consacrat oamenilor şi locurilor de pe meleagurile buzoiene care se aşează cu strălucire pe harta valorilor perene ale culturii şi artei naţionale. De remarcat şi capitolul final al cărţii (Rostiri orfice) în care autorul notează cu lucidă emoţie întilnirile sale cu numeroşi slujitori ai condeiului din zilele noastre. Bl „LUCRETIU PATRASCANU — SOCIOLOG AL CULTURII“, se intitulează studiul publicat in serial de Tudor Cătineanu în revista „Transilvania“. Foiletonul al doilea din serial (Transilvania, nr. 5 a.c.) constituie o deoseb't de aplicată interpretare a problematicei luate in coseuţie, în atenţie aflîndu-se op nnile lui Lucreţiu Pătrâşeanu cu pry're la m'st'cismul tră'r'st al lui Nae lonescu şi Nichifori Cra'nc, pe de o parte, şi la open m't'c-ilozofică a lui Lucian Blaga, pe de altă parte. E ne orientat in materie, i nclusă la nivel strict documentar, vădind o remarcib'lă putere de ob'ectivare critică, Tudor Căt neanu propune un studiu demn de ce! mai man '«tens, dată fiind acu tatea stringentă a problematicei supuse interpretării. S3 „MOȘTENIRE PENTRU VIITOR“, em'siunea T.V. de istorie literară îşi probează de fiecare dată ţinuta riguros profesională şi, pre aceasta, eficienţa instructiv-educativă. Faptul este confrmat şi de ultima ediţie a emisiunii, când au fost evocate personalităţile a doi poeţi ,de la începutul secolului nostru : Claudiu Milian şi Horia Furtună. Redactorul emisiunii, Liviu Grăsoiu, calm şi stăpin şi materie, a dialogat cu Al. Piru şi Dumitru Micu, ilustrînd spusele celor doi reputaţi istorici literari prin scurte şi semnificative recitaluri- lirica beneficiind de prezenţa actorilor Silvia Popovici şi Silviu Stănculescu. ■ ESEU DESPRE DRAMATURGIA LUI LUCIAN BLAGA. La o a doua sa prezenţă editorială, tînărul istoric literar Dan C. Mihăilescu abordează opera dramatică a lui Lucian Blaga. Perspectiva analitică adoptată de noul interpret se bizuie pe receptarea domenului de creaţie in cauză prin el însuşi, adică din unghiul structurilor artistico-problematice intrinseci. Ceea ce, evident, presupune respingerea ideii de dependenţă a dramaturgiei blagene fie faţă de opera lircă fie de cea filosofică a marelui scriitor. Practic, demonstraţia temerarului dar şi avizatului analist are in atenţia ,.nitatea tridmensională“ a opere, blăgene, materializată „în seriile de structuri dramatice şi naturi conflictuale , în seriile de structuri termeramentale (arhetipuri caracterologice care îşi capătă multiple valorizări etice şi artistice în cadrul aceleiaşi arii psihologice şi serii de structuri spectaculare“. Este vorba, cum se vede, de o tentativă critică realmente incitantă, cu şanse de a se constitui într-o contribuţie de istorie literară remarcabilă. Cronicar VIAŢA CĂRŢILOR Drumul drept al cunoaşterii Am citit pe nerăsuflate această carte *) şi scriu imediat despre ea din nevoia de a mă elibera de citeva ginduri şi sentimente dintre care nu lipseşte nici invidia. în sensul ei pozitiv , mi-ar fi plăcut să fi scris eu însumi. cind aveam toate condiţiile muncii redacţionale organizate, cele mai bune pagini din ea în cuvîntul lor „către cititor“. Florea Ceauşescu şi Viorel Sălăgean afirmă : „Doi publicişti, din generaţii diferite. îşi adună gindurile în paginile acestei cărţi, călăuzindu-se, declarat, după legea fundamentală a jurnalisticii : să descoperi adevărul şi să ai curajul să-l spui“, (subl. ns.). Şi primul merit al „Drumului către oameni“ tocmai acesta este de a fi o carte despre adevărul istoric, despre adevărul politic şi cel social, despre un mănunchi de adevăruri „personale“ ale eroilor, subsumate, toate, viziunii autorilor, puternic marcată de conştiinţa adevărului, înţeles ca o componentă nelipsită a mortarului ce leagă zidirea întreagă a României socialiste pe parcursul a patru decenii de viaţă nouă. Volumul se împarte în trei secţiuni mari — „drumul muncii“, „drumul dragostei“ şi „drumul omeniei“, împărţirea şi gradaţia ascendentă a temelor şi a materialului faptic si epic fiind argumentate, cu tot bunul simţ al echilibrului şi modestiei, încă în primele file, pentru ca, la sfîrşitul lecturii, să le dai autorilor perfectă dreptate , altfel nici nu se putea scrie mai bine această cronică, acoperind aproape jumătate de veac din viaţa eroică a unui popor, şi condensată (iată arta gazetăriei !), în 273 de pagini. Fără să conţină „memorii de război“ sau „jurnale de front“, cartea evocă, lapidar şi plastic, clipele fierbinţi din august 1944, conţinutul istoricei proclamaţii privind întoarcerea armelor, luptele exemplare ale grănicerilor de la fruntarii pentru alungarea din ţară a cotropitorilor. contribuţia gărzilor muncitoreşti, nume de eroi. Fără să fie o simplă suită de „reportaje“, „note de drum“ sau „însemnări de călătorie“, atâtea formule compromise, adesea, din fuga condeiului. Drumul către oameni redă foarte viu imaginea, climatul şi temperatura momentelor esenţiale din ultimii patruzeci de ani : transformarea socialistă a agriculturii, naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, industrializarea ţării, si-n anii din urmă, ca o pecete pe hrisovul contemporaneităţii, trecerea la o nouă calitate, superioară, a muncii si a vieţii in toate domeniile, cum o vedem cu totii in jurul nostru de la al XII-lea Congres. Fără să fie, în sfîrşit, o culegere de „anchete sociale“ sau povestiri „poliţiste“, capitolul „drumul omeniei“ te ţine, cum se spune, cu sufletul la sură, insinuîndu-ţi acel regret specific cărţilor bune — „păcat că s-a terminat !“ Demersul publicistic al autorilor depăşeşte, in multe pagini, intenţia lor „declarată“. Piese de rezistenţă din volum, ca „Piinea albă de acasă“, „Nopţi de iarnă“, „Poveste de dragoste la umbra pămintului“, ca nişte fotografii contraste, în alb-negru, ale satului românesc de odinioară, pot sta in bună vecinătate cu mărturiile epice ale unor scriitori consacraţi. Datorită finetei observaţiei psihologice si sociologice, intr-un caz de purificare a conştiinţei prin asimilarea totală a sincerităţii si adevărului, acelaşi lucru l-aş spune şi despre „Floarea de cireş“. Pe fragmente mai mici, mi-aş extinde aprecierea, practic, asupra întregii cărţi. Florea Ceauşescu şi Viorel Sălăgean nu cîntă realităţile de dragul cîntecului, nu fac afirmaţii declarativiste, nu se erigiează în „cavaleri ai dreptăţii“ în cazurile investigate. Dreptatea lor, căci există una în accepţie superioară, are valoare demonstrativă. Totul e demonstrat exact, riguros, documentat şi chiar ştiinţific, de la vechimea Sătmarului şi a rolului memorandistului dr. Vasile Lucaciu pînă la prestigiul prezentelor tehnice româneşti în lume sau îngemănarea spectaculoasă a vinului de Cotnari cu zootehnia. Cartea e scrisă simplu şi clar şi ne mai dovedeşte, sugestiv, pe calea limbajului, modul în care, pe nesimţite, epoca noastră capătă permanentă şi durabilitate tocmai prin forţa cuvintelor noi, asimilate in fondul principal al limbii române. Nu mi se pare exagerat să închei aceste însemnări colegiale, sentimentale, cu o comparaţie. Cînd au auzit, prima dată, că muncitorimea trebuie să devină forţa motrice a societăţii în toată ţara unii activişti (propagandişti) din judeţele fără industrie au ridicat nedumeriţi din sprîncene : „Cum să demonstrăm asta aici, dacă noi nici n-avem muncitori ?“ Intr-un timp record la scara istoriei, partidul le-a răspuns concret : s-a industrializat toată tara, in toate judeţele României au apărut muncitori ! („Drum către oameni“ surprinde foarte frumos şi acest aspect). Florea Ceauşescu şi Viorel Sălăgean dovedesc (nedeclarat), în drumul lor către oameni, faptul că oamenii şi drumul lur şi simplu există ; în afirmaţia asta adevărată şi sinceră descifrăm invitaţia indirectă adresată confraţilor de a nu ocoli acest drum, de a merge pe el cu curajul ziaristului. Prin ţinuta aleasă a cărţii, apărută într-o excelentă condiţie grafică, Editura Sport-Turism ne oferă un dar de zile mari, pe măsura anului aniversar. Alex. Rudeanu *) Florea Ceauşescu, Viorel Sălăgean : „Drum către oameni“, Editura Sport-Turism, 1984. Mereu întoarcerea acasă Urmare din pag. 1 Ștefan Iuga de Săliște, stăpin de păminturi şi libertate, pină la Bale, cel ce încă in secolul XIV străbate drumul pină la Constantinopol si cu ajutorul patriarhului Antonie întemeiază marea minăstire din Peri, focar de cultură, unde se vor traduce primele texte de lungi dimensiuni in româneşte : Psaltirea şcheiană, Codicele Voroneţian şi Codicele Hurmuzachi. Acasă, pentru mine, înseamnă geometria munţilor şi acel joc de streşini care luminează privirea. Acasă, pentru mine, este satul cu peste 1500 de şcolari şi peste o sută de verişori după mamă şi tată, satul tăiat in două de transparenţa Izei cu peste 50 de profesori, verişori şi prieteni, satul cu peste o mie de case noi şi 40 săli de clasă. Acasă este gara Iza, şi cele două dealuri de cruci cu numele familiei mele, cele două biserici — monumente din secolele XV— XVI in care se păstrează, ca intr-o arhivă sentimentală, covoare in culori vegetale, icoane pe sticlă in care verdele crud de Maramureş se înfruntă cu albastrul de Nicula. Acasă stau pe laiţa familiei mele. Alături de mine stă mama, Anuţa lui Iacobu lui Martin, strănepoată a cioplitorului de biserici şi porţi de lumină, stau surorile mele şi fratele meu, Vasile al lui Vasile lui Ionu lui Maftei. Totdeauna am avut sentimentul că stăm alături de cel puţin patru cinci generaţii şi in acelaşi grai de cintec atit de statornici in vatra lor de suflet. Mereu întoarcerea acasă este hrana mea de inimă şijind, parcă-i o ciudată plantă care înfloreşte numai acasă, în orice moment de ezitare, de cumpănă in rosturile mele, mă întorc acasă şi toate fibrele gindului meu prind forţă nouă. „Cind s-o-mpărţit norocu / fost-am dus eu la lucru / dar norocu tot răsare / lingă fată-n luminare“. Poate ideea trecerii ca o petrecere,, mereu prezentă în vocea oamenilor, temeiul familiei — casă, fintină, coconi in ogradă şi poarta ospeţiei, profunda stare morală şi responsabilă a fiecăruia pentru aproapele său sau poate acel nedefinit zvon care pluteşte în noi cind auzim : „Bate doamne şi mai ţine / cite-un om şi cite-un bine / şi cite-un copil ca mine“. Acasă-i masa sincerităţii la care primesc fiii satului. Nu ştiu sigur dacă Brâncuşi a trecut şi pe Iza in drumul său spre Paris, dar elementele zborului, zborul însuşi este din lumea de gind a Maramureşului. Explicind , această lume unor studenţi străini, unor prieteni, poeţi, nutri, poeţi ai lumii contemporane precum Keshav Malik din New nelki afirmam — şi, continui, său susţin această — ca, fiecare sat din Maramureş este o universitate deschisă, spre Iunie, o genială catedră " a spiritului românesc rostită prin, cintec ".ft dans, prin culoare, prin linie — toate însumindu-se intr-un zbor al spiritului. Dor de lumină-i umbra lumii in Maramureş, înălţarea in piatră şi lemn a caselor de acasă nu-i altceva decit o nouă etajare a civilizaţiei noastre, un semn de apropiere a zborului şi nicidecum, doar un sat suprapus, peste datele lui de vechime. Cind rătăciţi pe Valea Izei căutaţi-mi prietenii, în sufletul lor veţi găsi lumina şi limpezimea din fîntini chiar dacă „inima mea-i învăţată / doar cu apă tulburată / cu limpede niciodată“. Numele lor ? Ion, Dumitru, Simion, Grigore, Maria, Anuţa, Vasile, Petru, Găvrilă, Lupu, Ştefan şi iarăşi şi iarăşi Ion al lui Ionu lui Ion. EPISTOLE EXEMPLARE Urmare din pag. 1 corespondentei, Liviu Călin nu ezită să furnizeze argumente în plus, cind documentele îl ajută, reactivînd articole sau pasaje ce articole publicate mai tirziu , decit anii scrisorilor dar care lărgesc în mod fericit perspectiva evenimentelor. In fond, solidaritatea literară, marea prietenie care i-a unit pe Al. Rosetti şi G. Călinescu nu se poate desprinde de militantismul politic al celor doi scriitori, intr-adit existenţa literară era în anii aceia o problemă de viaţă şi moarte, creaţia reclamînd tot mai mult o strategie de luptă pe baricade, după cum tot luptă era şi viaţa materială, „pâinea“ scriitorilor de atunci. Nici una din temele corespondenţei nu poate fi desprinsă de contextul social. Absolut toate gesturile de prietenie pe care cei doi mari oameni de cultură români şi le-au dăruit reciproc au rădăcini... istorice. Demersurile sistematice pe care Al. Rosetti le-a făcut pe lingă mai marii timpului pentru a-i convinge că Istoria Literaturii trebuie să apară, intervenţiile sale energice pentru ca lui G. Călinescu să i se atribuie o catedră universitară şi, de Cealaltă parte, protestul ferm, public, al lui G. Călinescu cind ca urmare a tipăririi Istoriei Literaturii, Al. Rosetti a fost dat afară din postul său de director al Fundaţiilor sunt tot atâtea etape ale unui program patriotic comun, o veritabilă „platformă de luptă“ pe care doi oameni de cultură români au fost constrinşi să o elaboreze pentru a-şi duce la capăt menirea, îngemănată în acele momente istorice grave, cu a ţării in care trăiau. Disimulat, în condiţii de existenţă istorică normală, patriotismul devine percutant şi vizibil, „o armă“ doar atunci cind accidentul istoric ameninţă valorile umane şi culturale, determinînd pierderi mari de spiritualitate şi periculoase falsificări de comportament social. Este şi cazul Corespondenţei dintre Al. Rosetti şi G. Călinescu ,a cărei cronologie nu se poate desprinde de evenimentele timpului, determinînd reacţii „eroice“ prin curajul opiniei dar şi profund dramatice prin adevărul lor omenesc. Senin pină în iarna lui 1939, străbătut doar de jocurile de artificii pe care Al. Rosetti şi G. Călinescu nu oboseau să le practice, dizertind cu şăgalnică ironie şi maliţie pe probleme de gust literar [Al. Rosetti adera circumspect, la proza lui Călinescu, nu din obtuzitate ci dorind să salveze identitatea Criticului („ce-o fi aia ?“ se mira G.C.)] — cerul corespondenţei se întunecă brusc în primei luni ale primăverii, determinînd un climat încordat, de îngrijorare care va dispare abia tirziu, în rarele epistole de după 1946. Telegrafice la început, subliniate de două, trei semne de exclamaţie, ştirile privind agravarea situaţiei României in primăvara anului 1939 devin foarte repede accidente „biografice“, crize cu regim profesional , aflată abia în şpalt. Istoria Literaturii este supusă, unei violente campanii de către presa de dreapta (Porunca Vremii, Chemarea Vremii, Evenimentul zilei) iar autorul ei moral, Al. Rosetti este ameninţat cu înd° c ărtarea atit de la conducerea Editurii Fundaţiilor cit şi din învăţămîntul superior. „Comisia“ a decis că nu sunt „demn“ de a mai preda cursuri“ declară cu amărăciune ironică Al. Rosetti. „Nu-mi vine să cred că totul va depăşi simpla revelare de bestiale duşmănii şi că acolo unde se decide se va da curs“ replică, optimist G. Călinescu „o primenire de soiul acesta a Universităţii e curată anarhie şi surpă temelia oricărei activităţi ştiinţifice !“. „Nu s-a făcut aşa ceva în nici o ţară... Eu păstrez încă speranţa că lucrurile vor rămine la demonstraţii...“. Dar speranţele aveau să se stingă curînd. In ciuda unor scurte momente de reechilibrare a situaţiei ţării, notate cu mare entuziasm de Rosetti „Ura ! Prin ce miracol scăparăm de ei“ (se referă la reprimarea rebeliunii legionare) căci marea mea teamă era aceasta : că nu vom scăpa de el la plecarea nemţilor !“ „Deci, inainte ! Aştept corecturile !“, evenimentele ce vor dobindi o cadenţă dramatică, soldată cu eliminarea prea entuziastului director antifascist de la Editura Fundaţiilor.. Scrisoarea de indignare pe care o semnează în acest context G. Călinescu este absolut memorabilă, aşezîndu-l pe marele scriitor într-o postură de apărător al cauzei culturii naţionale, a cărei semnificaţie nu şi-a pierdut prin timp actualitatea şi nici resorturile dramatice. O cităm in finalul acestei unilaterale lecturi a Corespondenţei dintre Al. Rosetti şi G. Călinescu, tribut plătit satisfacţiei uriaşe de a găsi în viaţa înaintaşilor noştri modele „istorice“ pentru forţa literaturii de a birui negurile istoriei : „Iubite domnule Rosetti, Cu o vie consternare am citit azi în Universul numirea lui Caracostea. Sentimentul meu de adevăr şi de valoare a suferit o mare atingere. Sunt mihnit. Canalii neostenite, care atunci cind piere ţara nu se gîndesc decit la posturi ! Ura oamenilor obscuri şi înfipţi in secol pentru valorile durabile !... iubite domnule Rosetti, crede-mă că nu-ţi scriu decit împins de cea mai dezinteresată afecţiune. O fundaţie fără D-ta este zero şi nici nu voi mai avea de a face cu ea... Nu fi întristat. Puţină suferinţă e utilă pentru a face întoarcerea dreptăţii mai justificată. Cind presa va fi liberă şi peste tot unde imi este permis voi spune despre dumneata tot binele pe care îl gindesc : om incomparabil, editor mare, un noroc pentru epoca noastră. Alţii vor fi acomodaţi, vei vedea că eu nu ! Vei avea oricînd în mine un prieten capabil să ridice cuvîntul pentru dumneata, oricare ar fi consecinţele. Deocamdată te rog să nu te laşi pradă unei excesive mizantropii şi să ai încredere.“... Cu cită ardoare recomanda G. Călinescu amicului său lovit de soarta nedreaptă, încrederea de care el însuși avea să aibă atîta nevoie pentru ca Istoria literaturii române să fie scrisă intr-un absolut dar de cuget, în acel dar de cuget care condiţionează şi astăzi destinul tuturor generaţiilor de scriitori..