Luceafărul, iulie-decembrie 1984 (Anul 27, nr. 27-52)

1984-07-07 / nr. 27

CRONICA LITERARĂ LIVIU REBREANU: Jurnal J­ ­­urnalul Iul Liviu Rebreanu este un unicat. Nici Însemnările zilnice ale lul Titu Maiorescu, nici paginile de memorial ale lui Gala Galaction nu au un caracter atit de viu și de implicat. Jurnalul Iul Liviu Rebreanu începe în 1927 și vorbește despre lumea literară din interiorul ei, fără dis­tanţă aulică, cu multă concreteţe şi cu detalii neaşteptate. Nu este de căutat nici o artă în acest jurnal unde impresionează masa, ansam­blul, imaginea globală rezultată din adiţionarea însemnărilor. Ochiul şi mina prozatorului se vă­desc şi in precizia unor notaţii care definesc ra­pid omul sau situaţia. Jurnalul începe cu o mărturie dramatică asu­pra singurătăţii : „în realitate nu există nici rude, nici prieteni cu care să poţi fi într-o ade­vărată şi desăvîrşită comuniune sufletească“. Concluzia scriitorului este că omul „e o lume complectă şi puternic izolată de toate celelalte lumi omeneşti“. înţelegerea, iubirea sunt pentru Liviiu Rebreanu iluzii. Confesiunile citate nu se află întîmplător în fruntea jurnalului. însemnă­rile lui Liviu Rebreanu nu se află întîmplător in fruntea jurnalulu­i. însemnărie lui Liviu Re­breanu nu sunt ale unui sociabil, ci ale unui izolat în mijlocul mulţimii, un om care priveşte cu o mare distanţă şi detaşare lumea din jur. Ochiul este circumspect şi multe din discuţiile pe care le are cu colegii scriitori sunt relatate cu sentimentul dedublării necesare. Un critic îi laudă cartea, e vorba de Davidescu, și prozatorul se întreabă dacă lauda auzită nu umărește de fapt altceva : sprijinul la o editură. Altă intîl­­nire, cu alt critic, înseamnă trasarea unui profil de egocentric. Jurnalul dezvăluie în Liviu Re­breanu un om cu privire mizantropică și faptul nu este fără legătură cu viziunea literaturii lui. „Lovinescu, hotărît, scrie Liviu Rebreanu, mer­ge pe urmele lui Mihalache Dragomirescu. Cu deosebirea că marea-i încredere in sine și orgo­liul încearcă să le ascundă subt maniere civili­zate“. E un portret interesant cu atit mai mult cu cit E. Lovinescu este cel cu care Liviu Re­breanu a colaborat în prima fază a cenaclului sburătorist. Dar victimele nu se reduc la cele două exemple pe care le-am scos din primele pagini ale jurnalului. Trebuie aniversat Bră­­tescu-Voineşti şi Liviu Rebreanu care se ocupă cu toată seriozitatea de sărbătorire a celor 60 de ani ai fostului junimist îi face în caietele sale un portret care nu intră in conflict cu celebrul pamflet al lui Tudor Arghezi la adresa lui Bră­­tescu-Voineşti, deşi prozatorul nu foloseşte în jurnalul său violenţele lexicale ale poetului. Avantajul pe care-l procură Jurnalul lui Re­breanu este acela de a privi totul de la mare înălţime. Supus asediilor diverse ca orice mu­ritor tangibil, într-o societate unde distanţa so­cială nu este o regulă. Liviu Rebreanu se re­vanşează în solitudinea jurnalului. De altfel, ce­rerea lui expresă din prima pagină a însemnă­rilor este ca jurnalul să apară la peste 30 de ani de la moartea lui. Prozatorul ştie că orice spo­vedanie cuprinde multă „murdărie şi vulgari­tate“ şi anticipează asupra materiei jurnalului său încă înainte de a-i fi scris, într-adevăr unele situaţii îndreptăţesc dezideratul autorului. Interesul însemnărilor vine din dezvăluirea vieţii intime a scriitorului, din cunoaşterea vie­ţii literare prin intermediul uneia din cele mai importante personalităţi care au ilustrat-o la vremea consemnărilor şi din dezvăluirile pur li­terare pe care le face Liviu Rebreanu cu privire la scrierile proprii. Jurnalul se deschide in mo­mentul în care Ciuleandra este scrisă. Amato­rii de secrete scriitoriceşti pot găsi in paginile jurnalului declaraţii revelatoare. Liviu Rebrea­nu preferă întotdeauna o artă cu semnificaţie. Efectul şi valoarea operei depind, după autorul Ciuleaţi drei, de semnificaţia ei. Gratuităţile în li­teratură i se par o trădare. „Operele de artă prea pură sau prea sintetică, adică vrea foc, rămân mai totdeauna ca nişte experienţe de la­borator“. Parfumul de trandafiri, adaugă scrii­torul, e minunat pentru că trăieşte în trandafiri şi niciodată parfumul sintetic nu-l va detrona : „niciodată parfumul de laborator nu va putea concura parfumul unei flori vii“. Din această pricină actul creaţiei nu poate fi un joc ci ceva dureros : „reacţia e mai mult dureroasă decit agreabilă“. Prozatorul care-şi comentează singur opera in jurnal îi urmăreşte firesc viaţa şi după ce ea a fost dată tiparului. Scriitorul colecţionează toa­te reacţiile, cele orale, cele scrise, cele ale ama­torilor, adică ale simplilor cititori, ca si ne cele ale colegilor, între comentariile la Ciuleandra se opreşte la cel a lui Aderca. Disocierile acestuia nu-i displac : e vorba de o nuvelă nu de un ro­man, dar această nuvelă este o capodoperă. Un­ghiul comentariului nu-1 mulţumeşte insă pe Rebreanu, pentru că Aderca citeşte ca un cita­din fără experienţa ruralităţii, dar in ciudă acestei obiecţii, de fond, recenzia lui Aderca i se pare a fi cea mai pătrunzătoare. Notaţia, aparent crimă, a acestui jurnal este un fond dramatică. Puţine cărţi depun mărturie de ceea ce înseamnă un scriitor, şi mai ales ce a însemnat un scriitor in România acelor ani, aşa cum depune Jurnalul lui Liviu Rebreanu. Car­tea este interesantă atit pentru istoricul şi teore­ticianul literar, cit şi pentru psiholog şi sociolog. Feliile de realitate pe care ni le serveşte Jur­nalul lui Rebreanu sunt foarte dure. Şcoala şi posteritatea produc imagini şablon ale scriito­rilor, absolvindu-i de toate implicaţiile care dăunau unei imagini lustruite. Jurnalul lui Liviu Rebreanu pare a fi făcut pentru a detrona orice mit şcolar, pentru a trage cortina de pe o lume însufleţită de pasiuni vii, plină de iniţiativă şi de neastimpăr. în momentul în care-şi începe Jurnalul, Liviu Rebreanu este un scriitor consa­crat, un scriitor mare, un scriitor care se bucură de o stimă indiscutabilă. Dramaturgii vor să-l aleagă anto aclamaţii drept preşedinte al lor. Sunt şi alte semne ale autorităţii lui literare şi sociale. Cu toate acestea marele scriitor este expus unei hărţuieli sistematice, unei bătălii de culise, sau unei bătălii deschise. Confruntarea morală este foarte aspră in mediul pe care-l tra­versează Liviu Rebreanu a cărei situaţie reală în­tre contemporani ne-o oferă mai ales rindurile din jurnal, unde găsim istoria secretă a epocii. Li­viu Rebreanu nu ţine de loc seamă de icoana ideală a scriitorului in genere şi a unor contem­porani ai săi mai ales. Jurnalul are de multe ori acuitatea prozei scriitorului pentru că re­zolvă din iiteva trăsături o situaţie sau un t­or­­tret, care devin memorabile. Ele sunt cu atit mai interesante cu cit sunt cuprinse de o scriere care nu este o contrafacere retrospectivă ci dovada momentului şi a temperaturii lui. Autenticitatea jurnalului lui Liviu Rebreanu ii oferă o autori­tate deosebită asupra a tot ce priveşte epoca de care se ocupă şi care nu mai poate fi înţeleasă în afara Însemnărilor lăsate de autorul Ciulean­­drei. M. Ungheanu Poezie şi transparenţă Urmare din pag. 1 litatea in context a epocii. Aceasta se sprijină pe manifestări opuse, dar nu ireconciliabile , aflate intr-o dependentă prolifică. Desolidariza­rea fată de universuri imaginare înrîuritoare se află intr-o mişcare dialectică evidentă, la fel cum spaţiile literare noi işi creează ele în­sele o tradiţie. Un cadru distinct, foarte larg, este cel al aşa­­numitei ipostaze „pure“ a lirismului compusă din meditaţie axiologică anticalofilism, insur­genţă intelectualizată, nostalgie măsurată a li­vrescului, reformulare a raportului dintre su­biect si obiect, dintre idee si cuvînt. Este o poezie fundamental citadină, dacă citadinism devine sinonim cu decupajul esenţial — si e­­sentializa^'Aj'tpihä'Tä trahsParenta cuvîntului şi criza de identitate. Formal, acest tip de reto­rică a poeziei provine în literatura română din lirica lui Ion Bărbaat­­actic, descendenţii di­recţi sînt foarte puţini, ermetismul cultivat de autorii contemporani mărturisind o altă vîrstă poetică, orb­it da actuală ar fi experienţa tex­­tualizării, riguros evidenţiată de Marin Mincu (Ion Barbu, eseu despre textualizarea poetică). Abstractă folosind ideea ca obiect poetic şi nuantind stări trăite in intelect, lirica stănes­­ciana alcătuieşte, după un prim volum mai pu­ţin convingător (Sensul Iubirii, 1960), o poetică a văzului. Nu văzut ca simt, deci ca materiali­tate, constituie substanţa acestei poezii, ci ideea de văz. A gîndi cu vederea este o obligaţie e­­senţială a aventurii spirituale , pentru că este o obligaţie primordială, ieşită din conceperea actului de cunoaştere. înaintea graiului, există desigur văzut, înaintea cuvîntului, ochiul — în­făptuirile văzului, universul pătrunzînd ca o rază lalăuntru, înaintea cîntecului, privirea. Sursele­­ şi „competiţia“ în care intră motivul, în sensul unei ierarhii, relativă dar funcţională — sunt de natură orfică. Nichita Stănescu este un poet orfic în înţelesul cel mai profund al­­cuvântului. Un poet al esenţei orfice. Cîntecul este modul particular de atingere a lurrii, aşa cum văzul rămîne posibilitate afirmată de a da naştere experienţei de cunoaştere. Iniţierea, sfintă. O „mică rază“ revărsată peste materie şi totul se va însufleţi — va semnifica. Sintem­ parcă în plin poem orfic. A vedea este în poe­zia lui Nichita Stănescu matca de graţie care, aidoma razei născătoare a focului sacru, pre­cede cuvîntul. A vedea (ideea de văz) cuprinde si pe a contopi. îmbinarea cuvintelor este ase­, mănătoare in imaginaţia poetului „ciocnirii“ dintre două corpuri tandre si dulcelui rezultat care face reversibile, la modul utopic, nu numai atributele, ci însăşi substanţa întruchipă­rilor pămînteşti. Lumea este reformulată după măsură antropomorfă. Această reciprocitate presupune o relativizare uriaşă a structurilor logice, relativizare pe care se întemeiază limba­jul orfic atit de original al poetului. Cu un cristal se aseamănă majoritatea poe­ziilor lui Nichita Stănescu. Dar, aşa cum ima­ginea se desparte de ideea care a călăuzit-o, cu scopul de a dobindi alt gen de profunzime, pri­virea se desprinde de ochi. Efectul se întoarce la cauză printr-o paradoxală „luptă“. Este, fi­reşte, „lupta ochiului cu privirea“ — ori „lupta inimii cu sîngele“. Poemul cu acest titlu, Lupta ochiului cu privirea, conţine şi un simbol or­fic : „«O, el, el n-are gură. el are-up,­. od­)i,.in loc de gură. si se hrănește cu priviri...­ ;/^|^-m­i sunase înlăuntru versul / care să-nduplece pe Zeu tindea... / dar stau in frig ca-ntf-tth cilin­dru / si. n-am mai vrut. în sir. cuvinte / cu gîn­­dul să gîndesc“. Si revelaţia : „văzui că totul e de dinafară înlăuntru­­ si­ ochiul e cel mai a­­dine, din trupul meu...“ Cuvintele — graiul se supun acestei vederi întoarse, curgerii inlăun­­tru. „Zeiescul Verb priveşte-1“, spune Orfeu. Priveşte-1, pare să adauge Nichita Stănescu, parcurgind calea spre ochiul din adine, crista­­lizîndu-te. „Dinlăuntru în afară numai cuvinte oarbe...“ „întors“, efectul anulează cauza şi consecinţa este o obişnuinţă : fiinţa umană tră­ieşte în mijlocul miracolului poetic — în mij­locul miracolului orfic —, în chiar miezul sim­ţirii pure din care se naşte poezia. Identitatea ei nu mai poate fi scindată în eu superficial şi eu profund, în aparentă şi esenţă. Totul revine la unitate : 1, A, ori semne nuanţat iconice, ico­­nice îr­ raport cu primele, cum ar fi vulturul, lupul, daimonul. El însuşi un cristal, actul poetic nichitastă­­nescian este tăios de purificator. Corpusul tematic al transparenţei, înţeleasă vizionar ca formă abstractă dar si ca, adesea, reverberaţii in planul concret-vizual al imagi­narului, ar pune alături mulţi poeţi contempo­rani. Puternic conceptuali­taţă, lirica lui Grigore Hagiu distruge, ca şi cea a lui Nichita Stănes­cu, distanţa dintre obiectul „fizic“ evocat şi abstracţiunea cu înfăţişare de filosofie poetică. Gîndirea de sine a universului devine astfel e­­lementul component fundamental. Impresia re­zultată este a cuprinderii prin abstracţiune a materiei care, în acest mod, pătrunde in „sfera gînditoare“ — figură deopotrivă a individului si a universului a poetului si a patriei. Iu­birea „devoratoare“ ’ este aceea care, depă­sindu-si obiectul, conduce la o apropiere sim­bolică. Energia acestui „demon“ fantast se în­toarce sub forma razei concentrate. Energetis­mul evident al viziunilor lui Grigore Hagiu ac­ţionează aproape in exclusivitate în sfera con­ceptuală. In sensul conceptualizat al transparentei poa­te fi discutată poezia lui Daniel Turcea. Prima carte, Entropia (1970), aducea, destul de confuz, o poetică a trăirii aglomerat si glacial-cerebra­­le, saturată de ezoterisme „raţionalizate“. Spi­ritul său e al unui rationalist răvăşit de pro­pria vocaţie geometrică. In Epifania (1978), poetul isi compune o mistică personală in care topeşte si vocaţia geometrică si un motiv nou, al transparenţei dinţii, similară rodului din poezia lui Cezar Ivănescu. Formă abstractă, ea se lasă purtată — şi impurificată — de lumină. Lumina tace extatic : una dintre temele cele mai frecvente de poet este cea a uimirii, dis­tinctă de valorile tematice ale revelaţiei. Ca şi Daniel Turcea, Ion Mircea este un poet al transparenţei abstracte. Oricare element al cos­mosului — şi fiecare dintre componentele pro­priei memorii, imperfectei memorii — par­curge starea de strălimpezime. Lumina ca tă­cere este semnul vechimii, al raţiunii "eterne, lumină-sursă de ermetism, purtînd în resortu­rile ei semnificative un alint şi o mistuire as­cunsă. Ea este reflectarea unei densităţi spiri­tuale, adesea indescriptibile. Apropierea prea mare de sursa luminoasă naşte hieroglifa. Opusă, de o limpezime crepusculară, este poezia lui Măriu­s Robescu. Transparenta nu în­seamnă numai strălucire si abstracţie ,,gîndi­toare“, ci şi receptare discretă si retractilă a universului. Poetul este un admirator al efec­tului si al staticului aparent. Intr-un univers copleşit de singurătate eul liric asistă la „dez­brăcarea de spectaculos“, ceea ce echivalează cu renunţarea la tot ce poate atinge şi astfel mistifica puritatea spiritului. O oboseală este că coboară în versurile sale. Poezia impresionează prin armonia ei superioară, prin modul de a dobindi culoare personală tocmai evitind cu­loarea. Bucuria este prilej de suferinţă şi invers pentru că în spaţiul pur sentimentele plutesc esenţializate. Marius Robescu „suferă“ (adică „se bucură“) de claritatea singurătăţii, motiv distinct, intru totul nou. A fi clar în singură­tate e a te confunda cu prezentul, a te toni în el cu relativă desprindere de viitorul subinteres al simbolului. Nu solitudinea cosmică a roman­ticului, nici singurătatea anxioasă a artistului izolat in aventura limbajului, ori fiorul meta­fizic care să cutremure sufletul cuprins de evlavia solitudinii. Singurătatea este aici una dintre rafinatele retrageri. Ea captează sensi­bilitatea eterată pentru a o filtra printr-un val de grație. rememorări­­ile de jurnal (vio ).U­nchiul meu, luptător şi mărşăluitor pe drumuri nesfirşite, povesteşte : „Mer­­geam in marş, pe soare sau pe ploaie, uneori de dimineaţa pină seara. Ve­cinul meu din dreapta, un maramureşan zdra­văn, se obişnuise să „doarmă mergind“. E ade­vărat că se mai sprijinea de umărul meu. In­tr-o dimineaţă suntem­ prinşi sub un fir de arti­lerie. O schijă il nimereşte şi-i retează pur şi simplu capul. N-am să uit niciodată cum trupul acela ciopîrţit şi însingerat a continuat să facă paşi, de data aceasta în „somnul morţii“. 2. Nebunul satului, Cristofor, cel îmbrăcat ca o sperietoare de ciori, culegînd de prin livezi numai fructele căzute şi putredă privind furiş şi vinovat in jur cu blînde'­e. Un mic animal cu suflet curat de copil. N-a făcut rău nici unei muşte.. In toamna lui '44, în timp ce se retrăgeau ar­matele hortiste, le-a ieşit in întîmpinare, la marginea satului avind intr-un coş de papură nişte pere tomnatice. Le-a făcut semn de de­parte cu ciomagul lui noduros ridicind coşul plin de pere. O rafală scurtă şi trupul puţin s-a prăbuşit secerat in mijlocul drumului. Oamenii l-au îngropat creştineşte şi i-au pus o cruce la marginea şanţului şi-au scrijelat neindemînatici un singur nume : CRISTOFOR... Mama spălîndu-mi lunar cămăşile lăsate acasă, cămăşile din tinereţe care mă aşteaptă călcate şi apretate gata de îmbrăcat. Şi eu mă strădu­esc să le folosesc în răstimpul scurtului popas cu­ rămin în căsuţa de la mar­ginea oraşului. Preşedintele blocului ieşit cu oamenii la mun­că voluntară exclamă cu năduf : — Iar n-a venit scarabeul ! întreb mirat cine-i... scarabeul ? — Păi, ăla de la scara „B“„. .. în urmă cu cîţiva ani, la Sinaia, se lipise de mine o aschimodie de cîine dinţos şi flenduros, unic dar curajos care mă însoţea în fiecare seară pină la vila aflată în marginea pădurii. Intr-o noapte ajunşi aproape de vilă, dinţosul a dat semne de nervozitate. Lătra furios spre adîncul pădurii, repezin­­du-se din cind în cind gata de atac. In întune­ricul lăptos, printre brazi, am zărit silueta ma­sivă a unui urs ce stătea nemişcat. Am încremenit şi m-am furişat spre intrarea vilei incercind să-l ademenesc şi pe dinţosul care lătra cu furie. N-am izbutit. Multă vreme au auzit lătrăturile lui tot mai îndepărtate, apoi schelăituri, apoi nimic. Dinţosul n-a mai apărut niciodatăTM 7. Mesteacănul subţire şi singuratic, în lunca pustie tremurînd înfrigurat ca o mireasă aban­donată. Vulpea rănită, fugind un zig-zag, ademenind vînâtorul, chemîndu-l cit mai departe de vizuina unde o aşteaptă doi căţelandri buimaci şi sche­letici... Mircea Micu 4. 5. 8. BREVIAR ■ EXEGEZA ŞI CONTRIBUŢIE DOCUMENTARA. Din numărul pe luna mai al revistei „Viaţa româ­nească“ reţinem prezenţa a două contribuţii de isto­rie literar-cuturală avind un indiscutab­­ interes. Mai Intie, ne referim la comentariul lui U’­e Guţan pa marginea volumului al doilea din seria Octavian Gog-, in corespondenţă, ingrijit­ de Mihai Bordeianu şi Ştefan Lemny. Pe lingă întemeiatele aprecieri poz­­iv,­ refer­toare la valoarea volumului Uie Guţan întreprinde şi o foarte utlă invest­­aţie strict documentară in urm că re­i­dent­ică o ser­e în­treagă de erori de ordin informativ, nu puţine din­tre ele in măsură a perpetua inexactităţi greu de admis cu pr­vire la biograf­a literară a marelui poet. In discuţie sa află mai ales „dosarul“ pole­­m­enc O. Gog’. — Du'l­u Zambrescu, de mare răsu­net in epocă, misi v reflectată in revista „Tribuna­­­l in z­arul arădean „Ţara noastră“. Cealaltă con­tribuţii b biografică demnă d­e semnalat in acelaşi număr -1 „Vieţii romăneşti“ se referă la o su­tă de texte ined­ia selectate din corespondenţa lui Fr. I. R­­­ner. In atenta prezentare a lui Gheorghiţă Geană, interes­anteli scrisori îi au ca autori pe Adrian M­ n'ti şi ăi. Tz'nara-Samurr’s, M „ŢINUTUL SINZIENELOR“. Sub acest t'tiu da o în-î-tU ’are rezonanţă m’t'.c-poe­tică, poetul Gheorghe Andrei publică la Editura Albatros o con­centrată şi agraabilă carte de reportaje literare. Atributul de „reportaje literare“ al cărţii are, de fapt, o dublă justificare : aleasa ţinută stilistică a textelor (adesea, acestea cuprind adevărate poeme, în proză) şi ideatica­­ tematico-problematică. Sub c­el de al doilea aspect, cartea lui Gheorghe Andrei se constituie intr-un emoţionant periplu reporteri­cesc consacrat oamenilor şi locurilor de­ pe me­leagurile buzoiene care se aşează cu strălucire pe harta valorilor perene ale culturii şi artei naţio­nale. De remarcat şi capitolul final al cărţii (Ros­tiri orfice) în care autorul notează cu lucidă emo­ţie întilnirile sale cu numeroşi slujitori ai condeiu­lui din zilele noastre. Bl „LUCRETIU PATRASCANU — SOCIOLOG AL CULTURII“, se intitulează studiul publicat in serial de Tudor Cătineanu în revista „Transilvania“. Foiletonul al doilea din serial (Transilvania, nr. 5 a.c.) constituie o deoseb't de aplicată interpretare a problematicei luate in coseuţie, în atenţie aflîn­­du-se op nnile lui Lucreţiu Pătrâşeanu cu pry're la m'st'cismul tră'r'st al lui Nae lonescu şi Nichifori Cra'n­c, pe de o parte, şi la open m't'c-i­lozofică a lui Lucian Blaga, pe de altă parte. E ne orientat in materie, i nclus­ă la nivel strict documentar, vădind o remarcib'lă putere de ob'ectivare critică, Tudor Căt neanu propune un studiu demn de ce! mai man '«tens, dată fiind acu tatea stringentă a pro­blematicei supuse interpretării. S3 „MOȘTENIRE PENTRU VIITOR“, em'siunea T.V. de istorie literară îşi probează de fiecare dată ţinuta riguros profesională şi, pr­e aceasta, efi­cienţa instructiv-educativă. Faptul este confrmat şi de ultima ediţie a emisiunii, când au fost evo­cate personalităţile a doi poeţi ,de la începutul se­colului nostru : Claudiu Milian şi Horia Furtună. Redactorul emisiunii, Liviu Grăsoiu, calm şi stăpin ş­i materie, a dialogat cu Al. Piru şi Dumitru Micu, ilustrînd spusele celor doi reputaţi istorici literari prin scurte şi semnificative recitaluri- lirica beneficiind de prezenţa actorilor Silvia Popovici şi Silviu Stănculescu. ■ ESEU DESPRE DRAMATURGIA LUI LUCIAN BLAGA. La o a doua sa prezenţă editorială, tînărul istoric literar Dan C. Mihăilescu abordează opera dramatică a lui Lucian Blaga. Perspectiva­­ anali­tică adoptată de noul interpret se bizuie pe recep­tarea domen­ului de creaţie in cauză prin el însuşi, adică din unghiul structurilor artistico-pro­­blematice intrinseci. Ceea ce, evident, presupune respingerea ideii de dependenţă a dramaturgiei blag­ene fie faţă de opera lircă fie de cea filo­sofică a marelui scriitor. Practic, demonstraţia temerarului dar şi avizatului analist are in aten­ţia ,.ni­tatea trid­mensională“ a opere, blăg­ene, materializată „în seriile de structuri dramatice şi naturi conflictuale , în seriile de structuri terme­­ramentale (arhetipuri caracterologice care îşi ca­pătă multiple valorizări etice şi artistice în cadrul aceleiaşi arii psihologice­ şi serii de structuri spectaculare“. Este vorba,­­ cum se vede, de o tentativă critică realmente incitantă, cu şanse de a se constitui într-o contribuţie de istorie literară remarcabilă. Cronicar VIAŢA CĂRŢILOR Drumul drept al cunoaşterii Am citit pe nerăsuflate această carte *) şi scriu imediat despre ea din ne­voia de a mă elibera de citeva ginduri şi senti­mente dintre care nu lip­seşte nici invidia. în sen­sul ei pozitiv , mi-ar fi plăcut să fi scris eu în­sumi. cind aveam toate condiţiile muncii redac­ţionale organizate, cele mai bune pagini din ea­­ în cuvîntul lor „către cititor“. Florea Ceauşescu şi Viorel Sălăgean afir­mă : „Doi publicişti, din generaţii diferite.­ îşi adună gindurile în pagi­nile acestei cărţi, călăuzindu-se, declarat, după legea fundamentală a jurnalisticii : să descoperi adevărul şi să ai curajul să-l spui“, (subl. ns.). Şi primul merit al „Drumului către oameni“ tocmai acesta este­­ de a fi o carte despre ade­vărul istoric, despre adevărul politic şi cel so­cial, despre un mănunchi de adevăruri „per­sonale“ ale eroilor, subsumate, toate, viziunii au­torilor, puternic marcată de conştiinţa adevăru­lui, înţeles ca o componentă nelipsită a morta­rului ce leagă zidirea întreagă a României so­cialiste pe parcursul a patru decenii de viaţă nouă. Volumul se împarte în trei secţiuni mari — „drumul muncii“, „drumul dragostei“ şi „dru­mul omeniei“, împărţirea şi gradaţia ascendentă a temelor şi a materialului faptic si epic fiind argumentate, cu tot bunul simţ al echilibrului şi modestiei, încă în primele file, pentru ca, la sfîrşitul lecturii­, să le dai autorilor perfectă dreptate , altfel nici nu se putea scrie mai bine această cronică, acoperind aproape jumătate de veac din viaţa eroică a unui popor, şi conden­sată (iată arta gazetăriei !), în 273 de pagini. Fără să conţină „memorii de război“ sau „jurnale de front“, cartea evocă, lapidar şi plas­tic, clipele fierbinţi din august 1944, conţinutul istoricei proclamaţii privind întoarcerea arme­lor, luptele exemplare ale grănicerilor de la fruntarii pentru alungarea din ţară a cotropito­rilor. contribuţia gărzilor muncitoreşti, nume de eroi. Fără să fie o simplă suită de „repor­taje“, „note de drum“ sau „însemnări de călăto­rie“, atâtea formule compromise, adesea, din fuga condeiului­­. Drumul către oameni redă foarte viu imaginea, climatul şi temperatura momentelor esenţiale din ultimii patruzeci de ani : transformarea socialistă a agriculturii, na­ţionalizarea principalelor mijloace de producţie, industrializarea ţării, si-n anii din urmă, ca o pecete pe hrisovul contemporaneităţii, trecerea la o nouă calitate, superioară, a muncii si a vieţii in toate domeniile, cum o vedem cu totii in jurul nostru de la al XII-lea Congres. Fără să fie, în sfîrşit, o culegere de „anchete sociale“ sau povestiri „poliţiste“, capitolul „drumul omeniei“ te ţine, cum se spune, cu sufletul la sură, insinuîndu-ţi acel regret specific cărţilor bune — „păcat că s-a terminat !“ Demersul publicistic al autorilor depăşeşte, in multe pagini, intenţia lor „declarată“. Piese de rezistenţă din volum, ca „Piinea albă de acasă“, „Nopţi de iarnă“, „Poveste de dragoste la umbra pămintului“, ca nişte fotografii con­traste, în alb-negru, ale satului românesc de odinioară, pot sta in bună vecinătate cu mărtu­riile epice ale unor scriitori consacraţi. Datorită finetei observaţiei psihologice si sociologice, in­tr-un caz de purificare a conştiinţei prin asi­milarea totală a sincerităţii si adevărului, acelaşi lucru l-aş spune şi despre „Floarea de cireş“. Pe fragmente mai mici, mi-aş extinde apre­cierea, practic, asupra întregii cărţi. Florea Ceauşescu şi Viorel Sălăgean nu cîntă realităţile de dragul cîntecului, nu fac afir­maţii declarativiste, nu se erigiează în „cavaleri ai dreptăţii“ în cazurile investigate. Dreptatea lor, căci există una în accepţie superioară, are valoare demonstrativă. Totul e demonstrat exact, riguros, documentat şi chiar ştiinţific, de la ve­chimea Sătmarului şi a rolului memorandistului dr. Vasile Lucaciu pînă la prestigiul prezentelor tehnice româneşti în lume sau îngemănarea spectaculoasă a vinului de Cotnari cu zoo­tehnia. Cartea e scrisă simplu şi clar şi ne mai do­vedeşte, sugestiv, pe calea limbajului, modul în care, pe nesimţite, epoca noastră capătă perma­nentă şi durabilitate tocmai prin forţa cuvinte­lor noi, asimilate in fondul principal al limbii române. Nu mi se pare exagerat să închei aceste în­semnări colegiale, sentimentale, cu o compara­ţie. Cînd au auzit, prima dată, că muncitori­mea trebuie să devină forţa motrice a societăţii în toată ţara unii activişti (propagandişti) din judeţele fără industrie au ridicat nedumeriţi din sprîncene : „Cum să demonstrăm asta aici, dacă noi nici n-avem muncitori ?“ Intr-un timp record la scara istoriei, partidul le-a răspuns concret : s-a industrializat toată tara, in toate judeţele României au apărut muncitori ! („Drum către oameni“ surprinde foarte frumos şi acest aspect). Florea Ceauşescu şi Viorel Sălăgean dovedesc (nedeclarat), în drumul lor către oa­meni, faptul că oamenii şi drumul lur şi simplu există ; în afirmaţia asta adevărată şi sinceră descifrăm invitaţia indirectă adresată confraţi­lor de a nu ocoli acest drum, de a merge pe el cu curajul ziaristului. Prin ţinuta aleasă a cărţii, apărută într-o ex­celentă condiţie grafică, Editura Sport-Turism ne oferă un dar de zile mari, pe măsura anului aniversar. Alex. Rudeanu *) Florea Ceauşescu, Viorel Sălăgean : „Drum către oameni“, Editura Sport-Turism, 1984. Mereu întoarcerea acasă Urmare din pag. 1 Ștefan Iuga de Săliște, stăpin de păminturi şi libertate, pină la Bale, cel ce încă in secolul XIV străbate drumul pină la Constantinopol si cu ajutorul patriarhului Antonie întemeiază marea minăstire din Peri, focar de cultură, unde se vor traduce primele texte de lungi dimen­siuni in româneşte : Psaltirea şcheiană, Codicele Voroneţian şi Codicele Hurmuzachi. Acasă, pentru mine, înseamnă geometria mun­ţilor şi acel joc de streşini care luminează pri­virea. Acasă, pentru mine, este satul cu peste 1500 de şcolari şi peste o sută de verişori după mamă şi tată, satul tăiat in două de transpa­renţa Izei cu peste 50 de profesori, verişori şi prieteni, satul cu peste o mie de case noi şi 40 săli de clasă. Acasă este gara Iza, şi cele două dealuri de cruci cu numele familiei mele, cele două biserici — monumente din secolele XV— XVI in care se păstrează, ca intr-o arhivă sen­timentală, covoare in culori vegetale, icoane pe sticlă in care verdele crud de Maramureş se înfruntă cu albastrul de Nicula. Acasă stau pe laiţa familiei mele. Alături de mine stă mama, Anuţa lui Iacobu lui Martin, strănepoată a cio­plitorului de biserici şi porţi de lumină, stau surorile mele şi fratele meu, Vasile al lui Vasile lui Ionu lui Maftei. Totdeauna am avut senti­mentul că stăm alături de cel puţin patru cinci generaţii şi in acelaşi grai de cintec atit de statornici in vatra lor de suflet. Mereu întoarcerea acasă este hrana mea de inimă şi­­jind, parcă-i o ciudată plantă care în­floreşte numai acasă, în orice moment de ezi­­tare,­ de cumpănă in rosturile mele, mă întorc acasă şi toate fibrele gindului meu prind forţă nouă. „Cind s-o-mpărţit norocu / fost-am dus eu la lucru / dar norocu tot răsare / lingă fată-n luminare“. Poate ideea trecerii ca o petrecere,, mereu prezentă în vocea oamenilor, temeiul fa­miliei — casă, fintină, coconi in ogradă şi poar­ta ospeţiei, profunda stare morală şi responsa­bilă a fiecăruia pentru aproapele său sau­ poate acel nedefinit zvon care pluteşte în noi cind auzim : „Bate doamne şi mai ţine / cite-un om şi cite-un bine / şi cite-un copil ca mine“. Aca­­să-i masa sincerităţii la care primesc fiii satu­lui. Nu ştiu sigur dacă Brâncuşi a trecut şi pe Iza in drumul său spre Paris, dar elementele zborului, zborul însuşi este din lumea de gind a Maramureşului. Explicind , această lume unor studenţi străini, unor­ prieteni, poeţi, nutri, poeţi ai lumii contemporane precum Keshav Malik din New nelki afirmam — şi, continui­, său susţin această — ca, fiecare sat din Maramureş este o universitate deschisă, spre Iunie, o genială catedră " a spiritului românesc rostită prin, cin­tec ".ft dans, prin culoare, prin linie — toate­­ însumindu-se intr-un zbor al spiritului. Dor de lumină-i umbra lumii in Maramureş, înălţarea in piatră şi lemn a caselor de acasă nu-i altceva decit o nouă etajare a civilizaţiei noastre, un semn de apropiere a zborului şi nicidecum, doar un sat suprapus, peste datele lui de vechime. Cind rătăciţi pe Valea Izei cău­­taţi-mi prietenii, în sufletul lor veţi găsi lu­mina şi limpezimea din fîntini chiar dacă „ini­ma mea-i învăţată / doar cu apă tulburată / cu limpede niciodată“. Numele lor ? Ion, Dumitru, Simion, Grigore, Maria, Anuţa, Vasile, Petru, Găvrilă, Lupu, Ştefan şi iarăşi şi iarăşi Ion al lui Ionu lui Ion. EPISTOLE EXEMPLARE Urmare din pag. 1 corespondentei, Liviu Călin nu ezită să furnizeze argumente în plus, cind documentele îl ajută, reactivînd articole sau pasaje ce articole pu­blicate mai tirziu , decit anii scrisorilor dar care lărgesc în mod fericit perspectiva evenimen­telor. In fond, solidaritatea literară, marea prie­tenie care i-a unit pe Al. Rosetti şi G. Căli­­nescu nu se poate desprinde de militantismul politic al celor doi scriitori, intr-adit existenţa literară era în anii aceia o problemă de viaţă şi moarte, creaţia reclamînd tot mai mult o strategie de luptă pe baricade, după cum tot luptă era şi viaţa materială, „pâinea“ scriitorilor de atunci. Nici una din temele corespondenţei nu poate fi desprinsă de contextul social. Abso­lut toate gesturile­ de prietenie pe care cei doi mari oameni de cultură români şi le-au dăruit reciproc au rădăcini... istorice. Demersurile sistematice pe care Al. Rosetti le-a făcut pe lingă mai marii timpului pentru a-i convinge că Istoria Literaturii trebuie să apară, interven­ţiile sale energice pentru ca lui G. Călinescu să i se atribuie o catedră universitară şi, de Cea­laltă parte, protestul ferm, public, al lui G. Că­linescu cind ca urmare a tipăririi Istoriei Lite­raturii, Al. Rosetti a fost dat afară din postul său de director al Fundaţiilor sunt tot atâtea etape ale unui program patriotic comun, o ve­ritabilă „platformă de luptă“ pe care doi oa­meni de cultură români au fost constrinşi să o elaboreze pentru a-şi duce la capăt menirea, îngemănată în acele momente istorice grave, cu a ţării in care trăiau. Disimulat, în condiţii de existenţă istorică normală, patriotismul devine percutant şi vizibil, „o armă“ doar atunci cind accidentul istoric ameninţă valorile umane şi culturale, determinînd pierderi mari de spiri­tualitate şi periculoase falsificări de compor­tament social. Este şi cazul Corespondenţei din­tre Al. Rosetti şi G. Călinescu ,a cărei crono­logie nu se poate desprinde de evenimentele timpului, determinînd reacţii „eroice“ prin cu­rajul opiniei dar şi profund dramatice prin adevărul lor omenesc. Senin pină în iarna lui 1939, străbătut doar de jocurile de artificii pe care Al. Rosetti şi G. Călinescu nu oboseau să le practice, dizertind cu şăgalnică ironie şi maliţie pe probleme de gust literar [Al. Rosetti adera circumspect, la proza lui Călinescu, nu din obtuzitate ci dorind să sal­veze identitatea Criticului („ce-o fi aia ?“ se mira G.C.)] — cerul corespondenţei se întunecă brusc în primei luni ale primăverii, determinînd un climat încordat, de îngrijorare care va dis­pare abia tirziu, în rarele epistole de după 1946. Telegrafice la început, subliniate de două, trei semne de exclamaţie, ştirile privind agravarea situaţiei României in primăvara anului 1939 devin foarte repede accidente „biografice“, crize cu regim profesional , aflată abia în şpalt. Isto­ria Literaturii este supusă, unei violente cam­panii de către presa de dreapta (Porunca Vre­mii, Chemarea Vremii, Evenimentul zilei) iar autorul ei moral, Al. Rosetti este ameninţat cu înd° c ărtarea atit de la condu­cerea Editurii Fun­daţiilor cit şi din învăţămîntul superior. „Co­misia“ a decis că nu sunt „demn“ de a mai preda cursuri“ declară cu amărăciune ironică Al. Ro­setti. „Nu-mi vine să cred că totul va depăşi simpla revelare de bestiale duşmănii şi că acolo unde se decide se va da curs“ replică, optimist G. Călinescu „o primenire de soiul acesta a Universităţii e curată anarhie şi surpă temelia oricărei activităţi ştiinţifice !“. „Nu s-a făcut aşa ceva în nici o ţară... Eu păstrez încă spe­ranţa că lucrurile vor rămine la demon­straţii...“. Dar speranţele aveau să se stingă curînd. In ciuda unor scurte momente de reechi­librare a situaţiei ţării, notate cu mare entu­ziasm de Rosetti „Ura ! Prin ce miracol scă­­parăm de ei“ (se referă la reprimarea rebe­liunii legionare) căci marea mea teamă era aceasta : că nu vom scăpa de el la plecarea nemţilor !“ „Deci, inainte ! Aştept corecturile !“, evenimentele ce vor dobindi o cadenţă drama­tică, soldată cu eliminarea prea entuziastului director antifascist de la Editura Fundaţiilor.. Scrisoarea de indignare pe care o semnează în acest context G. Călinescu este absolut memo­rabilă, aşezîndu-l pe marele scriitor într-o pos­tură d­e apărător al cauzei culturii naţionale, a cărei semnificaţie nu şi-a pierdut prin timp actualitatea şi nici resorturile dramatice. O ci­tăm in finalul acestei unilaterale lecturi a Co­respondenţei dintre Al. Rosetti şi G. Călinescu, tribut plătit satisfacţiei uriaşe de a găsi în viaţa înaintaşilor noştri modele „istorice“ pentru forţa literaturii de a birui negurile istoriei : „Iubite domnule Rosetti, Cu o vie consternare am citit azi în Universul numirea lui Caracostea. Sentimentul meu de adevăr şi de valoare a suferit o mare atingere. Sunt mihnit. Canalii neostenite, care atunci cind piere ţara nu se gîndesc decit la posturi ! Ura oamenilor obscuri şi înfipţi in secol pentru va­lorile durabile !... iubite domnule Rosetti, cre­­de-mă că nu-ţi scriu decit împins de cea mai dezinteresată afecţiune. O fundaţie fără D-ta este zero şi nici nu voi mai avea de a face cu ea... Nu fi întristat. Puţină suferinţă e utilă pentru a face întoarcerea dreptăţii mai justifi­cată. Cind presa va fi liberă şi peste tot unde imi este permis voi spune despre dumneata tot binele pe care îl gindesc : om incomparabil, editor mare, un noroc pentru epoca noastră. Alţii vor fi acomodaţi, vei vedea că eu nu ! Vei avea oricînd în mine un prieten capabil să ri­dice cuvîntul pentru dumneata, oricare ar fi consecinţele. Deocamdată te rog să nu te laşi pradă unei excesive mizantropii şi să ai în­credere.“... Cu cită ardoare recomanda G. Călinescu ami­cului său lovit de soarta nedreaptă, încrederea de care el însuși avea să aibă atîta nevoie pen­tru ca Istoria literaturii române să fie scrisă intr-un absolut d­ar de cuget, în acel dar de cuget care condiţionează şi astăzi destinul tu­turor generaţiilor de scriitori..

Next