Luminița, 1970 (Anul 21, nr. 1-12)

1970-07-01 / No. 7

PE STRĂZILE SIGHIȘOAREI . Copiii aceia nu se mai bucurau de apă Nu mai căutau să treacă de-a dreptul peste bălți, așa cum fac ei de obicei. Nu mai așteptau zilele de scaldă și de șase zile uitaseră cum arată o apă limpede și primitoare. Pe străzile Sighișoarei, copii ocoleau bălțile și treceau tăcuți, ca într-o poveste urîtă. Casele aveau ferestrele deschise, să se usuce. Era o murdărie de mii și o învălmășeală de tot ce are omul în casă, luat și batjocorit de apele mari, de viiturile ce și-au lăsat urmele pînă sub streșini, într-o fereastră, cărți desfi­gurate, dintr-o grămadă de lăzi și de haine noroite ieșea o mînă de păpușă, dincolo o cutie cu bomboane fondante; lingă stîlpul de telegraf un acordeon; covoarele întinse pe garduri nu mai erau covoare; prin ușile deschise intrai în odăi de apă. Totul în mii și fără milă, și copiii păreau oameni bătrîni, uitaseră de joacă, și erau puțini, copiii acestor case erau duși și îngrijiți în alte părți. Pe strada Clujului, dărîmături și moloz din ce au fost odată așezari omenești. Era aici o parte frumoasă a orașului, cu apele Tirna­­vei, cu sălcii și plopi. Acum Tîrnava curge in albia ei, murdară și vicleană. Nici nu ne dăm seama că peste o zi și o noapte își va umfla din nou solzii de mii și se va mai rostogoli o dată peste ruinele rămase cu zece zile în urmă, încerc să-mi închipui cum arătau atunci aceste case, cum prin urgia de valuri trecea băiatul Otto Luntz cu luntrea lui de la o casă la alta, de la un strigăt la altul, de la o durere la alta și încărca în luntre oameni înspăimântați, și-i scotea din apă. Pe tatăl lui nu l-a mai putut scoate, și acesta a pierit cu casă cu tot în potop și în întuneric. Cum vor po­vesti oamenii de noaptea aceea și de bă­iatul Otto, fără al cărui curaj, fără a cărui iubire de oameni, fără al cărui suflet mare ar fi pierit zeci de copii și de părinți, și de bunici? Acum, sub un cer plumburiu ne închipuim doar zidul acela de blestem; în urma lui, peste ruine și pustiu, rămîne ca o fulgerare ființa lui Otto Luntz. Una dintre sutele și miile de ființe ale familiei noastre care au dus cel mai crîncen război, cu un dușman fără țară, fără ho­tare. Trecem acum pe străzile Sighișoa­rei în gînd cu acele zile și nopți ale ome­niei și sacrificiului, trecem pe sub hotarul de mîl scris pe zidurile caselor și printre lucrurile rămase, ale nu se știe cui, venite cine știe de unde, lucruri numai cu nu­mele Două fetițe, parcă pe o punte de lumină, ocolesc urmele dezastrului și intră în clădirea din subsolul căreia o pompă aruncă apă murdară, o clădire cu dungă cenușie pînă la jumătatea ferestrelor des­chise, prin care vin să coloreze strada glasurile copiilor, înăuntru începe lecția. Dar lecția cea mai scumpă, a omeniei și sacrificiului, a și fost învățată. De toți copiii. Și de părinții lor. ION HOREA 25 mai 1970 2

Next