Lupta, martie 1888 (Anul 5, nr. 486-512)

1888-03-01 / nr. 486

2 LAPTA »această ocaziune, d-lui I. C. Brătianu, »testimoniul inalterabilei lor credinţi şi »iubire pentru persoana şi misiunea şe­­»fului mult iubit al democraţiei noastre »naţionale.­ (Iscăliţi). Preşedintele tribunalului Chr. Pilat. Membru de şedinţă G. Neculcescu, ,, supleant postul vacant. Jude de instrucţie Th. Crivăţ. Procuror Gh. Cristofor. Capul portăreilor Manoliu. Nu e aşa că e nostim tribunalul de Botoşani. Guvernul şi pre­sa streină La Corespondance Francaise, dând seamă despre prima mare întrunire din Bucu­reşti a opoziţiunei, scrie următoarele sub iscălitura d-lui Lucien Millevoye : «Sub preşedenţia d-lui Dumitru Bră­tianu, o întrunire impozantă, liberă pentru toate nuanţele de opoziţiune, a confundat într’un sentiment unanim inimile, indig­­naţiunile, urile, lntr’un limbagiu cu atât mai fermecă­tor, cu cât erea coperit de întristare şi oprit de emoţiune d. D. Brătianu a făcut ]procesul «puterei care nu se menţine de cât favorizând tâlhăriile şi care nu poate suferi control, căci prezenţa oamenilor cinstiţi îl deznădăjdueşte». Fie­care tremură ascultând pe omul a­­cesta cinstit, a cărui autoritate morală este considerabilă şi care are în urma lui un lung trecut fără imputare, stigma­tizând, de la înălţimea probitatei sale, ru­inile unui regim care nu se mai sus­ţine înlăuntru de­cât prin agrofagiu şi co­­rupţiune, în afară prin sprijinul ce dă cancelarului german. Apoi un orator al cărui glas a şi ridicat până în Franţa e­­couri simpatice, d. N. Fleva, a rostit un rechizitor limpede, voinic, sdrobitor. Intri o frumoasă mişcare patriotică, el strigă: »Ci nu părăsiţi întrunirea aceasta fără ca să juraţi că veţi scăpa ţara de tâlha­rii cari o necinstesc. Căci e vorba de su­fletul naţiunei şi de con fiinţa poporului. Ţara a apucat azi pe un drum rău, căci regimul acesta seamănă cu o femeie de uliţi, care conrupe pe oameni, ca să facă ce ?.... un popor de robi. Această elocinţă caldă a fost salutată de aplauze entuziaste. Ne pare rău, că cu prilejul unei afaceri trist faimoasă, tribuna franceză n’a răsunat de aseme­nea accente. Am dori câţi­va ca Fleva în Parla­mentul nostru. jNb) vroia să vă zic cetăţeni, a zis la rândul^ sau a. Harm Izvoranu, vă von­ numi fraţi, căci în ţara aceasta toţi sun­tem fraţi întru suferinţă.« Şi făcu un a­­pel răsunător la solidaritatea tuturor oa­menilor cinstiţi. Cuvintele-i din urmă stârniră o furtună de bravo. »Dacă nu pot face nimic la Cameră, voiu merge să mor cu voi, în fruntea voastră !« Iată la ce extremităţi deznădăjduite au redus atentatele guvernului, pe patri­oţii cari nu vor să trăească în servitute ! Aceste hotărâri tari au fost afirmate de d. Tache Ionescu şi G. D. Palladi. «Dacă nu ne vom ridica azi, a zis d. T. Ionescu, va veni o vreme, când copii noştri­ ne vor blestăma şi ne vor învinui c’am vîndut ţara». ‘Fiţi viteji, adăogă d. Palade, căci so­cotelile ce vor da aceşti potlogari ţărei sunt foarte grele. Şi fiind­că să tem de soarta ce’l aşteaptă, râd de dv., cari sunteţi cinstiţi şi vă strâng în lanţuri. Asistenţii se despărţiră însufleţiţi şi îm­bărbătaţi de suflarea acestei elocinţi răs­ bunătoare. In rezumat, zi rea pentru d. Ioan Brătianu şi pentru stăpânul său : cancelarul german , şi bună pentru ade­vărata României. Franţa aplaudă. Lucien Millevoye. -------------------------------------­ MI TARILE SUBJUGATE Raporturi dintre rase în Macedonia. Dacă în evoluţiunile popoarelor din Im­periul Otoman, din aceşti din urmă ani, numele de român nu să arată printre cele­l’alte numiri etnice din peninsulă, cu toate că la unele dintr’însele a avut o bună parte, tăcerea aceasta are anu­mite cause pe cari suntem nevoiţi de a le lămur­i din capul locului. Că numărul Românilor din peninsulă este îndestul de numeros pentru ca să contrabalanseze pe cele­l­alte populaţiuni, aceasta este neîndudios : articole viitoare vor convinge, sperăm, pe cei mai necre­­zători, ca să se fi ţinut retraşi, de miş­cările progresiste ale vecinilor lor, nu se poate, iarăşi, admite, căuşele deci ale tăcere! sub care sunt trecuţi Românii, neputând fi atribuite nici micului număr în care ar fi, cum tind a confirma ina­micii noştri!, nici absolutei reserve în care s’ar fi ţinut, trebuesc căutate aiurea. Constituţiunea otomană fiind de natură theocratică nu a putut vedea între su­puşii săi de cât fideli şi infideli, Mahome­tan­ şi Creştini. Şi cu toate că există o statistică oficială, ea­ este făcută pe con­fesiuni, nu pe rase independent fiind nea­mul căror aparţin Ast­fel Românii, Al­banezii, Bulgarii mahometani sunt tre­cuţi subt aceiaşi rubrică ca şi Turcii . Românii, Albanezii, Bulgarii, Grecii creş­tini sunt toţi cuprinşi sub una alta. Evreii ei singuri, de­şi sunt puţini relativ, au altă rubrică. Când, în aceşti din urmă trei-cieci de ani, prin instigaţiuni externe, s’a iscat cearta între Bulgari şi Patriarchie, ceartă a cărei efect a fost crearea exarhatului Bulgar, s’a întrebat : cari dintre creştini voesc a ţine de vechia stare de lucruri şi cari doresc a o rupe cu densa. Româ­nii cu aceasta ocasiune s’au împărţit în două tabere, după cum vroiau a ţine savî nu de Patriarchie. Cu toate că mişcarea nu a eşit din cercul Bisericei, totuşi s’a afirmat existenţa ca neam, într’un mod politic oficial, a Bulgarilor cari doreau exarhatul, şi a Grecilor cari se grupa­seră în jurul patriarchului ecumenic. De aci resultă: I. Că numele de Români, cu toate, că Românii au luat parte la mişcare, nu a putut figura. U­n iNümarm xtonxan­or a îngroşat ci­fra atât a Bulgarilor cât şi a Grecilor . 111. Numai ast­fel se poate explica e­­roarea imensă în care au­ căzut etnografii de valoare, căci nu putem crede că au lucrat intenţionat, reducându-ne, după cum am mai spus, la o cifră ridicolă. A doua cauză, care a contribuit la tă­cerea Românilor, este absolută ignoranţa în care se aflau. Ei nu aveau nici o idee de trecutul lor, de origina lor, de dife­ritele imuniţiuni ce glorioşii Sultani de pe timpuri le-au acordat.—Să nu se crează că ignoranţa ace­sta este ocazionată prin lipsa de şcoli , nu. Nu a fost sat, nu a fost cătun, ori­cât de mic, care să nu fi avut şi să nu aibă încă biserica şi şcoala sa. Dar ambii aceşti nervi de educaţiune la noi propagau întunerecul, şi termenul nu este exagerat. In biserică citindu-se grece­te, poporul fără ca să priceapă nimic era ca un au­tomat care se închina, atunci când pre­otul îi da semnalul ; şi când dupe înfiin­ţarea şcoalei Româneşti în unele locuri ca în Ochinda, s’au încercat ca să audă principiele sublime, de caritate ale reli­giunei noastre în limba lor, rasele negre ne-au făcut un războit­ crâncen. Să spu­nem însă, în treacăt, că cu toată presiu­nea lor, cu toate violenţele şi incrimi­nările cari ni s’au adus ci revoluţionari, biserica din Ochinda este Românească, şi locuitorii români pint­r’ânsa nu sunt­ mai puţin fideli către graţiosul nostru împă­rat,. — In şcoală iarăşi limba greacă, şi aci mai calamitoasă de cât biserica. Cari erau cunoştinţele ce le dobândeau şco­larii cari le frecventa ? Se învăţa în şcoală geografia, şi se ştiea pe de rost din scoarţă până în scoarţă, dar dincolo de munţi pe care îi aveau în faţă cu grei­ puteam crede că mai exzista şi alt pământ. Franţa şi Englitera ne era cu­noscută numai prin basmele pe cari le auzeam la gura sobei, şi în închipuirea noastră treceau ca regiuni fantastice cari nu au nimic comun cu cele pământeşti, învăţam gramatica­ greacă : aci era fu­ria maltratărilor, şi cu toate acestea ştiam regulile să le recităm foarte bine, printr’o încordare supra-omenească a memoriei: ceea ce nu ştiam însă era ce întreabă dascălul şi ce cântă regulă. Ast­fel se explică că tineri frecventând şcoala 15 ani,­­nu s’au ales în definitiv de­cât cu cunoaşterea caracterelor alfa­betice şi când aveai­ nevoie ca să scrie cui­va scriau cuvinte româneşti cu carac­tere greceşti!!! Aşa fiind biserica şi şcoa­la noastră, nu rămâne îndoială că nu pu­team a ne afirma ca neam independent de cele-I’alte. Nu puteam fi utili nici nouă nici statului din care făceam parte, cu toate că buna-voinţă nu ne lipsea. Cu crearea şcolilor naţionale, atmosfera cea grea din şcoală dispare, un orizont întins de cugetare şi acţiune s’a deschis ochi­lor no­­ri. De­şi de curând infiinţată, ea ’şi dă roadele sale, astăzi cunoaştem cine suntem, ştim că nu avem nimic comun nici cu Bulgarii nici cu Grecii, cari, ba­zaţi pe noi, nutresc idei de aşa numită revendicare şi­ completează schimbarea stării de astăzi, în detrimentul nostru. De la ultimul razboi, Turco-Rus s’au văzut fructele şcoalei naţionale şi adevăratele simţiminte ale Românilor faţă de subli­ma Poartă. Când regatul Greciei cerea, fără să descarce o puşcă, cea mai ferti­lă provincie din Imperiu, românii, con­vinşi de datoria lor, nu au esi­stat a pro­testa din toate­ puterile contra acestei ne­dreptăţi, şi poate că protestarea lor a fost întru ceva la micşorarea teritoriului ce li se acordase prin tractatul de la Berlin. Intraţi pe calea aceasta să căutăm a ne înmulţi şcolile, să punem toată sâr­­guinţa noastră spre a ne lumina, şi atunci nu ne îndoim că va fi bine şi pentru noi şi pentru imperiul al cărui membrii sun­tem . ■ Ştefan MicMile­niu (° Xiv. --------------­ INFORMA­ŢIUNI Monitorul Oficial de erî publică decretul de graţiare a d­-lui G. Panu, dat pe temeiul următoarelor con­siderente din raportul ministrului de justiţie : „ Considerând că în urma condam­­­nărei sale, D. Panu, fiind ales de­butat de colegii­ al douilea de Iaşi, „ Camera a validat alegerea sa și l’a „proclamat deputat. „Că exercitarea drepturilor de re­­„presentant cd tii­ei ar fi de fapt in­­„compatibilă cu privațiunea libertatei ,,resultând din executarea condamna­­,,tjunei. „Pentru aceste motive, rog respectuos ,,pe Majestatea Voastră să bine-voiască ,,a încuviinţa gradarea d-luî Panu de ,,restul închisorei ce mai are a face “ . Orî pe la orele trei p. m., pe când ««Stâţeniî Capitalei erau întru­niţi în sala Orfeu, mai multe com­panii de jandarmi pedeştrii au fost aduse în curtea secţiei de lângă o­­ţel Regal, în sunetele trâmbiţelor şi comandate de vestitul căpitan Stănciulescu. Soldaţii erau înarmaţi. Toţi magistraţii din capitală au fost eri la palat de s’au înscris în registrul de condolenţe , pentru moartea împăratului Wilhelm.­­" Principele Dimitrie Ghica şi ge­neralul Lecca au fost primiţi era dimineaţă de către regele. Asemenea a fost primit la palat şi Mitropolitul Primat. D. Radu Mihai­, cu toate că nu­mai este ministru de interne, a de­clarat cu autoritate, că consiliul comunal al Capitalei va fi dizolvat cât de curând, pentru a fi ales și dânsul în viitorul consiliu, care pro­babil ’1 va alege primar. sf In caz dacă regele nu va mai pleca la Berlin, ceia ce este mai mult ca sigur aflăm că el va fi re­prezentant la imormântarea răpo­satului împărat de către principele Ferdinand de Hohenzolern, gene­ral Barozi şi Vârnav Liteanu. „ Locotenentul W...., casierii unui regiment din Giurgiu, a fost pus în urmărire înaintea raportorului consiliului de rezbel al corpului al 2 de armată, pentru că a delapidat o sumă de patru mii de lei. Joaia viitoare se va judeca de curtea cu juraţi din Iaşi procesul lui Mochi Fischer, proprietarul mo­şiei Pomârla din judeţul Dorohoi, acuzat că a omorât pe Bizuc prin bătăi. Se ştie că procesul a fost stră­mutat pentru cauză de suspiciune legată de curtea de casaţie de la Dorohoi la Iaşi. Numirea d-lui Polizu Micşunescu în funcţia de consilier la curtea de casaţie, ia din ce în ce mai multă consistenţă.­­ Până ori la orele­­­a nimic nu era decis încă în privinţa călăto­riei r­egelui şi reginei la Berlin. Prepar­ativele de plecare sunt deja făcute, dar, după cum se zice, se poate întâmpla ca regele să nu mai plece şi să delege pe un ministru de a ’l reprezenta la înmor­mân­­tarea împăratul!. D. I. C. Brătianu s’a dus erî la io dimineaţa la palat şi a fost pri­mit în audienţă de către­­regele.­­ La 11 ore d. Brătianu nu eşise încă de la palat. Aflăm că d-niî Lahovari şi Pa­­ladi se vor retrage zilele acestea de la prefectura poliţiei capitalei. Această r­etragere le este impusă. O remaniere complectă în perso­nalul poliţiei este foarte sigură. Sf. Eri se putea vedea cât de colo că d. Radu Mihaiu cu banda sa de la poliţie nu mai sunt absoluţii stă­pâni. Pentru întrunirea de eri a opo­­ziţiuneî eî n’att mal concentrat o armată întreagă de bătăuşi şi ser­genţi deghizaţi, şi s’au mulţumit numai de a trămite pe copil indig­naţilor. -y* De altmintrelea se spune că fon­durile secrete sunt în toate tre­­minate. O per­soană ne comunică că re­gele ar fi semnat deja decretul pen­tru numir­ea d-luî Dimitrie Sturza ca ministru plenipotenţiar al Ro­mâniei la Viena. Alţii spun că d. Sturza a decla­­clar­at că nu primeşte această func­ţiune şi vrea să rămâe în Bucu­reşti. . . întrunirea Opoziţiunei Sala Ox’fel şi de astă-dată este înţesată de l­inie. Scena este ocupată de cei mai mar­­canţi memb­­ii ai opoziţiunei. La orele 1 şi jum, intră în sală d. G. Panu, salve de aplauze urale, entuziaste ţi izbucnesc, aplauzele şi uralele ţin două minute chiar după ce d-sa se urcă pe scenă. D-nii Fleva, Djuvara, Tache Ionescu, D. Brătianu sunt primiţi în aplauze entu­ziaste. Preşedenţia D-uxx I). lix­ătianui este aclamat pre­şedinte. Voci. Sft 30 dea cuvîntul cel d’întâiu­­lui Panu. (Aplauze prelungite.) Vocî. Panu ! Panu ! Panu ! Strigatele continuau într’una. Yocî. Sa trăiască Panu! Urale entu­ziaste. D-na D. Brătianu. Aşteptat! să vie şi d-nii Catargiu şi Vernescu. (Aplauze.) Strigătele de Panu! Panu! reîncep, sunt nesfârşite. In fine sosesc şi d-nii Vernescu şi Ca­­targiu în aplauzele frenetice ale mulţimei. Yocî. Panu ! Ura ! 1). D. Brătiai­u Valorosul cetăţean al Iaşilor G. Panu astă­zi este în mijlocul nostru. (Urale aplauze). 1). G. Panu apare la tribună în mij­locul uralelor nesfârşite ale cetăţenilor. Voci. Bine ai venit sănătos (urale, a­­plauze). Discursul d-hu O. Panu 1). G. Panu­. D-lor, cu toată modes­tia să -mi daţi voe să spun numai două cuvinte despre mine. Am fost graţiat fără voia lor (aplause FOITA. „LZJFTFF ASASINATUL DE LA MEUDON PARTEA I Gireada de p­e de la flmBoiseau­­­. Lucrătorii se urcară pe stog cu Gueu­­det, care ’şi venise în fire. Piciorul ieşea până la jumătatea pulpei din paie. Cio­rapul alb, mânjit cu noroiu şi pete verzi căzuse de pe picior, pierzânduşî legătura şi piciorul subţire ca mâna nu er­a încăl­ţat. Pielea, albă ca marmura, era zgâria­tă în multe locuri, iar la genunchi se ve­dea carnea vie. Atâtea se vedea. O clipă stătură pe gânduri. Lucrătorii se priveai­ cu frică. Dar asta nu ţinu mult. Gueudet se plecă, luă cu băgare de seamă o mână de paie și o aruncă jos. Atunci cadavrul apăru, întins, cu bra­țele în lungul trupului. Gueudet îl pri­vea cu gura întredeschisă, trăgându-e cu greu sufletul, cu inima strânsă. — Dar asta e Charlotta, zise el îngro­zit, plecându-se pentru a o vedea mai bine . . . . e Charlotta, mica casterniţă de la căsăpia Lauriet. Faţa era sfâşiată de zgârieturi sânge­rânde. Partea stângă a capului avea o rană mare, deschisă, al cărei sânge coa­gulase tot părul. Părul foarte lung, foarte bălan, încon­jura gâtul, despletit şi plin de tină, se încâlcise râu de tot. Ochii umflaţi ieşeau­ din orbite şi buzele deschise tare, lăsau să­ se vază nişte dinţi mici, încleştaţi, albi ca miezul de migdală. Din cât se putea vedea, aceea pe care Gueudet o numise »mica Char­lotă,« tr­ebue să fi fost foarte frumoasă. Aceasta se ghicea după masa grea a părului sau, după rotunzimea gâ­tului, după regularitatea trăsăturilor, după fineţa taliei, după eleganţa picioarelor şi a mâinelor. Ea purta o rochie de bumb­ac albastră, cu un palton cenuşiu castaniu de la care lipseau max toţi nasturii. Josul rochiei era rupt. Piciorul stâng nu mai era în­călţat cu o gheată. • —Trebue să mergem să căutăm comi­sarul, zise Guendet, și fără a pierde o clipă. Una dintre țărance, pe care talia-i sub­țire și de călată o făcuse să capete porecla de Fina, se repezi spre Meudon. Guendet o chemă. — Ei, Fino!...­ trecând pe la căsăpie înștiințează pe Lauriot cel mare săi! pe m­ăsa... asta î l privește, pentru că Charlotta era în slujbă la el. Fina plecă. Ea străbătu câmpul Loiseau, trecu ba­riera de închidere, intră în căsăpie. Prăvălia era goala. — Hei! Mamă Lauriot, strigă țăranca... Hei, domnule Lauriot sunteți aici? Ea așteptă ascultând. Un glas slab se auzi di­ntro odăiță care ținea de prăvălie. El spunea: — P’aici, dacă ești bună... mama e de sigur în sat un frate-meu ocupat la căere Fina intră în odăiță. O fată slăbuță și bolnăvicioasă, — mai mult o copilă, căci, cu toate că era de 1­8 ani, ea părea a nu fi mai mare de cât de 10--era culcată într’un pat. Era una dintre acele fiinţe dezmoştenite de na­tură, cărora rachitismul 1­e-a zgârcit tru­pul şi paralizat membrele. Capul său mic, luminat de ochi mari, blânzi, un cap din care strălucea o in­teligenţă vie, ca şi cum Dumnezei! ar fi vrut s’o facă să uite prin aceasta lipsu­rile trupului său, era strâns între nişte umeri ’nalţi, diformaţi. Pielea era smo­lită, părul de o negreaţă albăstrie, buzeibe ca învine­­te de frig. Stranie bi­­zarie a naturei , mica rachitică avea ni­şte braţe super’be, rotunde, grăsulii, a­­vând la capete niște mâini cu degetele subțir­i, îndoite la capete, o mână ado­rabilă invitând s’o săruți. — Ah ! D-ta ești Nabote ? zise Fina. Ea se numea Denisa Lauriot, dar o porecleau Nabote, din pricina diformită­­ței sale. — Dacă vii pentru carne, zise infirma, așteaptă puțin și șezi... Mama vine numai de cât ori frate-meu. — N’am nevoie de nimic... Nu pentru asta am venit... Nu, e vor'ba de alt­ceva... Știi, Gharlotta, mica D-voastră castel­ita, aceea pe care măsa o trimetea în fie­care zi aici ca să respire mirosul cănxel din pricina sănătăței sale. — Trebuea să fi venit, până acum, în­trerupse Denise, e trecute de opt cea­suri... De obicei, vine la opt... — He, hei ! ai s’o aştepţi mult şi bine... Fina era să unneze , dar de o dată se opri cu un ţipăt. ■— Ah ! zise ea dându-se îndărăt... In prag apăruse un flacon nalt şi zdra­văn cu umerii laţi, cu gât de taur, a că­rui faţă roşie era luminată de nişte ochi albaştrii deschişi. Cămaşa sa de pânză groasă era suflecată până la cot, pe nişte braţe musculoase, păroase, pline de sânge, iar mâna dreaptă ţinea un cuţit roşiu de sânge până în prăsele. Acesta era Lau­riot cel mare, măcelarul. El r’espunse cu un hohot de râs la ţi­pătul ţărancei. — Iaca na, Fino, ţi-i frică de mine?... Dacă n’aţi avea măcelar, cine v’ar da carne să mâncaţi, ei vită, ce zici ? El şterse de şorţul alb cuţitul care lăsă o unnă de sânge, se apropiă de patul Deniseî : Bună dimineaţa gură cască. Nu te scoli azi? Și plecându-se peste copilă, care zîm­­bea cu un fel de silă, o sărută cu toată gura, din toate puterile, cu o veselie duiosă. (Va urma).V

Next