Lupta, decembrie 1921 (Anul 1, nr. 1-14)

1921-12-16 / nr. 1

50 %■ 1 6 pmt Vineri 16 Decembrie 1921 6 plutini1 &g« NUM&fim. fCTO S3 JMMMNISTMTIA ’ *82, £u. wärmnelssf 12 AROMAMEMTI­L ani. . îîOO lei . I oo ,99 •••••»•* 50 !*UBIICrrAT£A ssts direct la Administraţia ziarului şi la toate Agenţiile de publicitate LUPTA TMOS Direcţia politică 58/73 Direcţia . . . 58/75 Secretariatul . 58174 Administrația . 1016­1 Director polSîic: Const. Miile Directori: EMIL D. MORE, B. BRIMSTEINU IONEL: Să nu laşi, Sire, sunu­ spui! când pot să scoţi capul! n­oiul cuvânt eă a fost vi**un ziar care să. aibă mai putină de a face la apariţia sa o declaraţiune de li, apoi de sigur că e ziarul pe care *1 pre­­î astăzi opiniei publice. numele ce i-am­ dat şi In întreg trecutul cari răspund de viitorul lui stă înţelesul şi la rostului pe care i’l destinăm. ^ tspla“ şi acei cari o reînvie astăzi continuă h­istica romană o tradiţie la originea căreia urârea şi curajul de a controla conducerea­­ şi de a se împotrivi­­despotismului politic şi fiuluî administrativ într’o ţară tânără în care rea şi democraţia sunt încă noţiuni abstracte, acă* în ce priveşte formele a­u câştigat o ifruiuţsi — înfăptuirea împroprietărire! ţ&ra- i a sufragiului universal, pentru cari am lup­­lecerii in urmă, adesea singuri împotriva şi oţeliţi numai de conştiinţa noastră.— iu e’sic fondul nu putem avea, din nefericire, satisfacţii?. întronarea domniei cinstite, reale ere a legilor rămâne şi pe viitor primul , punctul­­esenţial — al programului nostru, a legilor rămâne marea revoluţiune legală , treime s’o realizeze democraţia română, urechea aţintită la nevoile şi durerile mai­în sufletul închinat visurilor ideale ale nea­­i­omânesc şi frumuseţilor morale ale numiisi- Lupta“ noastră se va desfăşura sub cutele ui care întrupează credinţa d­in Democraţie m­are — libertatea complectă a cugetare!, a ţii, a presei , temelia tuturor celorlalte drep­­libertâţî, ceea ce face dintr’insa obiectivul ’ atentateior reacţionare. nsolidarea Unităţei naţionale şi refacerea rltăţei ţărei fiind* puncte cardinale în stabi­liţii­­linei politice a „Luptei“ faţă de partide­le, nici o critică nu ni se va părea prea nici o jertfă a simpatiilor şi antipatiilor per­­prea scumpă şi nici un omagiu adus drep­ţi ni se va părea prea mare în urmărirea te­­noastre. Lângăadi frăţeşte mâna cetitorilor noştri ere­ii, a căror inimă am simţit’o atât de aproape ,astră în zalele acestea tic înfăptuire­a ,,Lupt 5 reluăm posturile noastre modeste de sen­ii viaţa publică a tarei. „LUPTA” nu ți­ int care mai deunăzi e la un guvern de ge­tăcută pentru Coroană eneralul care a prezi­­nuit minister. In Dumi­­alunul întrunirei ntului, generalul A­ era pe punctul de a tî Corpurile legiuitoare ind Mesagiu! regal, veranul ar fi tinut sea­­dorinţ­a d-lui Brătkau refuzat semnarea lui, în când regele i-a refu­­icuires­ miniştrilor de­­■ti, Generalul i-a trimis rea“ la Palat şi în uni- trezidentul Camerei a at­la o întrunire a ma­ior pe succesorul său nai aştepta consultare ■tea Coroanei.I­denia aceasta cu un­ge­ţi capul guvernului nu ie sigilr, încurajatoare capul suprem al tărei ■inaiéi. ia politică se­­pasio­­:ţe problema constituţi­ile care o pune demisia jjilui Averescu. iţa publică e mai puţin iată, fiindcă situaţia­­are nimic nou pentru jgiul universal a ştri­­adevărat, socotelile de i ale Coroanei şi ale ve­­i partide, dar procedura ţională riu a suferit ari, esenţiale în chesti­­himbărei guvernelor, b­etul Averescu se poate ige că a avut o soartă toram­ă mai nedreaptă ca a cabinetului Vaida, care şi el a fost conce­diat împreună cu majorităţile care-l susţineau în număr com­pact? Nu cum­va generalul Averes­­cu ar putea pretinde ţărănişti­lor de pildă, să se revolte că d-si pleacă azi şi eventual şi majorităţile ce i-ar rămâne fi­dele, când cabinetul Averescu a venit exact pe calea pe care îi va succede ministerul de mâine? Este explicabilă daci nepă­sarea opiniei­­publice faţă de problema „Constituţională“ de care au senil de a se pasiona politicianii. Opinia publică îşi manifestă pasiunile şi­ tendinţele prin su­fragiul universal. Printr’ânsul ea are şi trebue să păstreze în­crederea că va izbuti cu timpul să apropie practica constituţi­onală a Coroanei de spiritul public înmormântând crizele ministeriale extra-par­lamen­tare. Guvernului Averescu opinia publică i-a dat la timp sfatul de a se întări cu alte forţe par­lamentare. Sfatul acesta cu­minte nu a fost ascultat. Cu a­­tât mai puţin soarta generalu­lui şi a ministerului său va fi plânsă de massele cetăţeneşti. Nici o criză ministerială nu a pornit încă serios în Româ­nia nouă — şi mai puţin încă în cea veche — din sânul par­lamentului nostru, care până azi confirmă, dar nu răstoarnă cabinetele. Acestea sunt realităţile con­stituţionale de la noi. Criza actuală îşi va avea, deci, dezlegarea ei ca şi până azi, sau va veni un guvern că­ruia Camerele li vor da con­cursul, considerându-l ca o e­­manaţiune a lor, sau Camerele vor pleca odată, cu guvernul sub care s’au ales spre a face loc unei noui consultariuni a sufragiului universal. Interesul ţarei este ca parti­­dele democratice să câştige aşa fel corpul electoral, încât venirea şi plecarea guvernelor să iasă din consensul dintre Coroană şi Parlament şi nu din conflicte dintre factorii constituţionali. Emil D. Fagure De ce ne-am dus ia Pesta ? Generalul Averescu începe să devia interesant. Acordurile d-sale cu dinastia de la Florica erau armonice în­tru­cât asigurau liniştea Para­disului guvernamental, dar plictiseau grozav pe cei ce şti­au câte comori de „documente“ ascunde cu grijă bravul gene­ral. Demisia a uşurat sufletul ge­neralului şi face deliciile curio­şilor. Pe ziua de eri, am aflat, de pildă, raţiunea supremă pentru care d. Ionel Brătianu a trecut peste Marile Puteri şi s'a dus fără eie­. la Budapesta. Că ne trebue siguranţă la Tisa şi d. Brătianu era chemat de Horia spre a goni regimul Baia Kuhn — astea erau ra­ţiuni politice. Cele economice erau însă de­cisive şi generalul Averescu publica pe ziua de ori proce­sele verbale nr. 5E8, 587, 508, 130, 617, CIS, 17, în cari se în­şiră toata sămănătorile, şuru­burile— mecanice, pânzele de ferăstrău, sanele, motoarele, sârmele de fier, pietrele de moară, şi alte nenumărate ma­teriale aduse ca pradă de răz­boia din Ungaria şi transporta­te la Fioxica. Sa dovedeşte astfel cu proce­­ss-verbale oficiale de ce Dinas­tia Celor Trei Fraţi consideră ca o alerge a familiei ermalţla dela Buda-Pesta. Să se sape în marmură pro­­cesele-verbala şi să se aplice pe soclul monumentului Celor Trei Fraţi. E tot ce Patria recunoscătoare paşte face mai puţin pentru marea familie, Silex. ire, sau n’are Aceasta e întrebarea: adică, suveranul, are ce trebue să aibă­­ orice rege, adică prerogative? Orice partid de opoziţie — şi în primul rând vechile noastre simpatii, Brii ti on ii '•— e gata să susţie cu înverşunare, că da, su­veranul are prerogativa de a-şi concedia, când i se năzare, gu­vernul. Şi, bine ’nţeles, orice guvern socoate că prima sa da­torie e să conteste regelui a­­ceastă celebră prerogativă şi să susție că singurul individ înzes­trat cu toate prerogativele ima­ginabile e Poporul, reprezentat când de d. Ionescu-Brăila, când de d. Schitănescu ! Când guvernul devine opozi­ţie, iar opoziţia guvern, situaţiu­­nea rămâne aceiaşi, argumen­tele trec direct din gura d-lui ge­neral Averescu în aceea a d-lui Ionel Brătianu sau Take Ionescu şi vice-versa! Pentru că, mai presus de toate România Mare are caractere şi oameni de convingeri! Martor e și d. Disssescu, la o nevoe. Descă. DIN MOU LA LUPTA Mă reîntorc­ în presă. Mai bine aşi explica de ce am pă­răsit-o. Am plecat simţindu­­mă obosit şi mai cu seamă a­­mărît. Amărît de desele con­flicte între capital şi muncă — de altfel fatale în perioada de dezorganizare a producţiei de după războiu. După o viaţă de luptă pentru ridicarea clasei muncitoare, m’am văzut în conflict cu munca, eu care am muncit de mic copil și care nu cunosc altă datorie în viată. Doi ani de odihnă însă m’au înviorat. Acum mă simt mai combativ de cât ori când. Dar, deasupra tuturor im­boldurilor, e o datorie morală care mă face să reintru în presă. Peste toate nenorocirile,­­ peste toate fără­de­legile, pes­te toată incoherenţa care domneşte în toate ramurile vieţei româneşti, o nouă pri­­mejdi£ ne ameninţă acum: un nou regim al Mafiei brălieni­­ste. Oamenii aceştia, pe cari îi credeam, pentru totdeauna, dispăruţi din viaţa politică, în­dărătul tejghelelor, graţie in­­capacităţii celorlalte partide politice, ridică, din nou, capul Datoria tuturor oamenilor cinstiţi, a tuturor luptători­lor bătrâni şi tineri, este de a se pune în­potriva Mafiei bru­­tieniste o primejdie reală pen­tru libertăţile şi tânăra demo­craţie a României Noui. Iau dar direcţiunea „Luptei", alături de­ foştii mei tovarăşi dela „Adevărul” şi „Diminea­ţa", pe cari îi cunosc şi îi a­­preciez de mai bine ele un sfer­t de veac şi pe cari îi ştiu de unde pleacă şi unde vor să ajungă. In capul „Luptei", deci să reîncepem lupta. CONST. MILLS msam Un urmaş al lui Ghiţa Pristanda ,amintiţi de Gh­iţă Pristanda, simpaticul polifaiu din „Scrisoa­rea pierdută" pe care coana Zoi­­fica, oricât de damă, bună e dumneaei, îl ia la rost, pentru a da socoteală de numărul steagurilor: — Unu la prefectură, unu la primărie, unu la corna Fănicu acasă, unu la prefectură fac paişcc ! Asta era pe vremea când „fa­melici era numeroasă, iar remi­­merația, după buget, mică". Se vede însă că şi azi famelile au rămas tot aşa de grele, iar remuneraţiile lor insuficiente, de vreme ce şi acum ele trebuesc rotunjite şi tot după maniera amicului Ghiţă, deşi au trecut mai bine de treizeci de ani de la vremea când opera celebrul po­­liţaiu imortalizat de Caragiale! Astfel, o anchetă făcută de justiţie la Balş a dovedit — du­pă însăşi declaraţiile magistra­tului instructor — că fostul pre­şedinte al comisiei interimare, de la vremea, când Baişul nu fusese încă avansat la rangul de comună urbană, a procedat cu felinarele localităţii exact ca Pristanda cu steagurile trico­lore ! Părintele provizor al Caisului ordonanţase şi încasase 3.0 mii de lei pentru confecţionarea şi ins­talarea a 15 felinare ; omul fă­cuse şi proces-verbal de recep­ţie ; când la numărătoare, însă, felinarele începură să facă obs­trucţie: nu eşeau la număr, nici să le tai! — Unu la primărie, unu la şcoală, două la primărie, la şcoală trei, fac Vil Exact aritmetica simpaticului Ghiţă! Ceea ce înseamnă — ca să fa­cem şi puţină filosof­ie politico-­­ socială — că nu e nimic nou sub soare şi că chestiunea steagu­ri­­lor, felinarelor, ba şi a prerogati­velor regale erau de o actuali-t tate tot alăt da arzătoare la 18SS­­ pe vremea vizitatului lui Ion Brătianu, ca şi azi, iar „dame bune“ cari să tragă sforile poli­tice şi să salveze câte un Gh­iţă Pristanda, mai mare sau mai mic, se găsesc şi azi, poate mai puțin simpatice ca coana Zoi­­ţica, dar tot atât de influente... Maximi­n . George Panu Reînviind LUPTA, e natural sa ne gândim la LUPTA de alta dată şi la acela care a fondat-o şi care i-a dat o strălucire unică în presa ro­mână, la George Panu, şi mai ales la Panu din primii ani ai LUPTEI, cât timp a fost mai cu seamă ziarist şi foarte puţin om de partid. Pe acest George Panu îl a­­vem înaintea ochilor, el a fă­cut educaţia unei generaţii, el i-a dat un ideal, în mare par­te azi adus la îndeplinire, el a inaugurat o presă vioaie şi plină de idei. In primul numar’ al LUP­TEI care reapare, la interval de un sfert de veac de la dis­pariţia LUPTEI lui Panu, ne credem datori a saluta me­moria acestui mare înaintaş ,şi a-i aduce un slab prinos de recunoştinţă şi de admiraţie. BStema: Guvern »eI#M0n pripvenkMfi«? Prin fra parlamentari se di­scută care ara să fie atitudi­nea parlamentului faţă ile nftTiî MTW©-TM pri -osr® nu fi eL Toată lumea înţelege ca ori­ce s’ar întâmpla, parlamentul actual nu ar putea trăi de cât dacă va da încredere viitoru­lui guvern, căci la cel dintâi semn de neîncredere, el va fi dizolvat. Singura chestiune care sa pu­ne­­ în cercurile guvernamen­tale este dacă alegerile după dizolvare Ie va prezida un gu­vern Take Ionescu, sau un guvern­ Brătianu sau un gu­vern de concentrare a­ tu­turor partidelor, sau un gu­vern neutru. Și asupra aces­tei chestiuni îşi dau drumul toate imaginaţiile şi se fac discuţiile ceia mai aprinse. Sigur este însă ca singu­rul mijloc ca alegeri să nu se facă este ca acest parlament să susţină viitorul guvern. Dar iarăşi este sigur că da­că d. Take Ionescu n’ar reuşi in misiunea ce i s’a încredin­ţat şi n’ar forma ministerul, ar veni un cabinet Ion Bră­tianu şi acela n’ar primi să lucreze cu acest parlament, chiar dacă dânsul ar vrea. Aşa se prezintă situaţiunea la acest moment. A. W. b alta f-ss-L -sv- .-:rir In cercurile noastre mili­tare nu s’a potolit Încă uimi­rea pricinuită de prompta soluţiune dată de marile pu­teri protectoare aventurei lui Carol de Habsburg. Intr’adevăr sa spera într’un nou război dacă nu general, cel puţin est-european, şi bu­nii noştri făuritori de trium­furi se credeau în ajunul vi­nei noi epop­ei, poate şi mai fructuoasă ca cea din­tâi. Un suflu eroic flutura prin cancelariile marilor admi­­nistraţiuni militare. Brurieri păliţi de nopţi nesfârşite de insomnie lucrau pe capete la ultimele dispoziţiuni pentru mobilizare, în vreme ce proe­minenţii şefi militari, sumbri în automobilele luminate pe dinăuntru, se afundau în gâ­­jâitul klaksoanelor înebunite pe poarta palatului din calea Victoriei. O cenzură salutară îşi fău­rise în umbră, armele-i sub­tile, teroarea se organiza, formidabilă şi prăbuşiţi pe dosarele anemiate de o crimi­nală amnistie, comisarii re­­i­gal­i ai curţilor m­arţiale sim­ţeau cu mie creşte din nou în piepturi o nobilă ardoare... Visele intendenţei îşi luau sborul, nemăsurate... Senti­nele postate din zece în zece paşi pe trotuarul din piaţa Valter Mărăcineanu interzi­ceau pietonului imprudent trotuarul ministerului de răz­boi şi consemnul se repeta în faţa localului marelui Stat major, al Comenduirei pieţei, al Cercului de recrutare, al Cercului sub­ofiţerilor... Fii, legitimi sau adulterini, ai marilor noştri politicaştri încercau pe capete pe la croi­torii de lux pantaloni cu bu­fanţi inediţi, şampania d-lui Likerdy şi benedictina d-lui Finkelstein fuseseră de mult rechizitonate, hetairele ma­ghiare de prin localurile de noapte ale Metropolei tremu­rau în aşteptarea ordinului de internare, în­ vreme ce în redacţia unui mare cotidian politic şi­­ istoric se înjgheba în pripă, personalul unei noi „Românii“ tot atât de fadă, tot atât de perfidă, tot atât de zadarnică. Şi aceasta în vreme ce sol­­datul-ţăran, neştiutor de noua epopee ce-l ameninţa, îndoit, pe coarnele plugului, înfigea fierul păcii adânc în pământul românesc fume­gând în dimineţele reci de toamnă dealungul brazdelor grase de binecuvântarea hol­delor viitoare. Dar prolificul şi mărgini­­tul aventurier regal ca şi în­­trepida lui soţie au fost tri­mişi să-şi încheie existenta pe o insulă pe care Bemnardin de Saint-Pierre şi-ar fi aşezat bucuros idila lui Paul şi a Virginiei, spre marea desnă­­dejd­e a pretorienilor noştri. Ordinele de mobilizare s’au aruncat la coş, consemnele s'au ridicat, numai într’o u­­­mila admin­istraţiune milita­ră, cea mai neînsemnată şi mai candidă din toate, sen­tinela, un recrut oltean oa­cheş şi vârtos, înfundat până la urechi în botforii mirosi­tori, mai întinde şi azi spre pieptul vizitatorului uimit o baionetă inutilă. O, bella, matribus detesta­ta! Cadet RousseL Spre rezolvarea , problemei saluta­re de B. Brăfsi$3@anii Problema valutei e pe­ punc­tul de a intra pe singura cale pe care poate spera o îndrep­tare mai promptă. Aceasta e calea internaţională. Şi lucrm curios! Numai prăbuşirea complectă a valutei germane, adică a principalei ţări foste duşmane, a determinat aceas­tă schimbare. Intr’adevăr nu­mai scăderea continuă şi ca­tastrofală a mărcei, a pus în mod arzător întregul com­plex al problemei valutare, în faţa singurului stat care prin situaţiunea sa financiară poa­te contribui la o mai repede rezolvare a ei. Anglia s’a convins in fine, că deprecierea valutei ţărilor continentale, nu e dezastruoa­să numai pentru ele, ci şi pentru dânsa, Germania, u­­nul din clienţii cei mai în­semnaţi ai exportului brita­nic, dispărând, din cauză că disproporţia dintre marca germană şi livra engleză, o îm­piedică de a se mai gândi mă­car să cumpere un produs en­glez. Cum în­totdeauna poli­tica engleză a fost condusă de interesele economice, co­merciale, e d. Lloyd George fără ezitare a luat în mână cestiunea valutei germane. Dispensarea fostului dușman de plata despăgubirilor pen­tru un timp de doi, trei ani, în decursul cărora să-şi poa­tă reface valuta,­­ a devenit punctul cel mai­ imediat al politicei externe engleze. D Lloyd George urmăreşte să realizeze acest punct de acord cu Franţa, în care scop se va întâlni cu d. Briaud, şi cu concursul­ Am­eri­cei, pe care va căuta să-l obţie cu oca­­ziunea vizitei sale la Washing­ton.* întorsătura aceasta în po­litica financiară a marilor puteri ala Antantei, nu poate însă rămâne fără urmări pen­tru celelalte ţări din Europa. Ce-i adevărat pentru scăde­rea mărcei este tot atât de a­­devărat pentru scăderea fran­cului francez ca şi pentru scă­derea lenini român. Deprecie­rea valutei noastre este, păs­trând proporţiile, tot atât de păgubitoare pentru comerţul englez, ca şi deprecierea mar­eei. Şi dacă marii aliaţi so­­cot necesar ca să vie în aju­torul duşmanului de ieri, cu cât mai mult nu e îndreptăţit ca să vie în ajutorul aliaţilor de ieri şi de azi ? Se înţelege că în materie e­­conomică, comercială şi fi­nanciară, nu se poate conta pe filantropie, că de aceia dacă Anglia înţelege să vie în ajutorul valutei germane, este fiindcă are convingerea că bogăţia efectivă, utilajul economiei naţionale şi pute­rea de muncă a duşmanului de ieri, îndreptăţesc convin­gerea că el poate să se refacă în gradul de a d­a valutei sale o valoare spor­ită şi deci o pu­tere de cumpărare, care să-i facă iarăşi un client conside­rabil, hrănitor al comerţului şi bogăţiei Britanice. Iar bo­găţiile naturale ale României mari şi noui, puterea şi voin­ţa de muncă a poporului ei, sunt de­sigur factori cari zilnic desmint halul umilitor al valutei­ noastre şi direct sau indirect trebuinţele noas­tre, puterea noastră de cinesu­­părare, sunt, iarăşi păstrând proporţiile, tot atât de utile, refacerei comerciale, şi deci industriale a Angliei, ca şi­ cele ale Germaniei. Numai căi noi avem faţă de marii aliaţi* şi un drept moral mai mare.) * Ni se pare că din acest punct de vedere, aşa zisa pro­blemă a moratoriului de a­cordat Germaniei care a di fapt problema refacerei sal valutare, c­are şi pentru tu o însemnătate imediată. No, nu socotim că refacerea noaas­tră economică şi financiara nu s’ar putea îndeplini de cât cu concursul internaţional. Cu toate deziluziile ce ne-ai procurat ultimii ani, cu toa) greşelile conducătorilor no­­ri cari n’au avut nici un sin­gur moment un programi bine definit de politică eco-ţ nomică și financiară, cu tos*-? te că cota valutei, acest cri-­ teriu infailibil al stărei eco­nomice a unei ţări, e mai sco­borât în al treilea an după ar­mistiţiu de cât a fost în pri­mul, noi tot credem, bazaţi pe cunoaşterea bogăţilor imense­ de cari dispune ţara noastră, că ea va putea învinge şi sin-­ gură încercările, bolile grelei prin cari trec economia şi fi­nanţele ei. Dar aceasta ar puri­tea să dureze mult, după cum­ arată slabele progrese din uti timii trei ani, după cum ne­ permite să conchidem, insufi­cienţa, conducătorilor econo-f miei şi finanţelor noastre şi acea quasi paralizie a capa-­ cităţii lor de organizare. A­­ceastă încetineală o desfăşu­răm refacerei noastre, e mai păgubitoare însă pentru eco­nomia internaţională, de cât chiar pentru noi. Şi când la Londra, Paris şi poate Wa-I shin­gtom se pune decisiv pro-* biema vT.c. 'tora, pe temeiul i.t-t ,'erpendenţei economiei tutu-r ror statelor şi naţiunilor euro* pene şi chiar ultramarine, cre* dem că e de datoria celor răs-j punzători de conducerea ţărei noastre, ca să atragă atenţia şi asupra noastră. Nu prea’ ne plac demersurile comune, în materie economică şi de fi­nanţe, prea sunt diferenţiaţi condiţiunile ce oferă în a­­ceasta privinţă diferitele ţări, dar poate că şi fără o preala-­­ilă consfătuire, s’ar putea cal mica înţelegere să se întâl­nească în acest demers, în care, ce-i drept, bogăţia ţârei noastre, nelimitatele ei pos­-i bilităţi de dezvoltare, ne asi-j gură şanse deosebite.­­ Ori cum, — desluşim îa ori-,­zont prima acţiune eficacaj pentru rezolvarea problemei­ val­uare, pe cale internaţi­nală. B. Brănişteanu ­@S@ mai noui. stiri asupra -se săsești,­­în Ma­, erna Sa ULTMil ORA MSI şi TEITIN­ „Lo­ottgsiss“ la Opera statului Un mare actor german : Moissi ’ n întâia oară In dezvol- i ieţei muzicale din ţară operă română ca institu­­itat. Noblesse oblige.... Ro- Mare nu putea ajunge V capital în viaţa socială orală a Orientului. Bucu­rii puteau lua, încetul cu j­ locul Budapestei,­­ fără Vil nostru să nu-şi ia, la i său, sarcina de a asi­­isistenţa unei Ottere ro­f astăzi, am avut, îa dife­­rioci, încercări de Operă i sub form­a de între­­gî particulare mai mult ii puţin subvenţionate de la a dst pe vremuri,, la­­ National întreprinderea iu i, încercarea lui Ghe- ap şi a lui Eduard Wach­­,Juţy care s’a reprezentat attâia oară, în româneş­­tii­auser“. O intervenţie zisă a statului ,pentru a­şezarea Operei române pe teme­lii solide, ca instituţie publică, nu s‘a făcut decât acum. Viitorul, adică experienţa, va dovedi că Opera, creaţiune budgetară a statului, este for­ma cea mai viabilă sau dacă o societate liri­că subvenţionată, ori o întreprindere privată cu caet de sarcini şi subvenţiune de la stat este înfăţişarea cea mai potrivită pentru existenţa acestui gen de artă. Ceea ce în­să este câştigat e că de pe, a­­cum, avem elemente spre a sus­ţine o trupă de opera. George Enescu le-a împrumu­tat marele prestigiu al geniului său muzical, directorii de mu­zică şi de scenă, repetitorii, so­liştii şi corul au muncit cu forţe unite şi reprezentarea în româneşte a lui „Lohengrin“ a fost o demonstraţiune mai mult ,ca onorabilă a puterilor şi râv­nei celor animaţi de bagheta i­­lustrului muzician român. Cu „Lohengrin“ suntem încă, fireşte, în faza italiană a mu­­zicei lui Wagner — fază în care intră „Rienzi“ şi „Tannhäuser“. Cantilena, cu grupetele şi apo­­giaturile ei, recitativele, duetele, terţetele, quartetele, finalurile cu cor sunt încă formele exter­ne ale facturei muzicale, pe când fondul abea anunţă impor­tanţa leit-m­o­tivului. George Enescu a ţinut să a­­ducă maestrului de la Beyrouth omagiul fervenţei realizând, cu excepţia a puţine măsuri, parti­ţia integrală — ceea ce, cu tot interesul iniţiaţilor, prezintă pentru marele public o sforţare obositoare. Actul al doilea cere o atenţiune de o ană şi douăzeci de minute şi întregul spectacol aproape cinci ore. Tăieturile, în mare parte încuviinţate de în­ Isusi Wagner, apar necesare. Soliştii au susţinut cu vitejie sarcina vocală pe care şi-au a­sumat-o. Tenorul Vlăbiescu, în afară de caracterul napal al e­­misiunei, a dovedit rezistenţă în rolul titular şi o dedla,naţiune muzicală cât mai apropiată sti­lului wagnerian. Povestirea din actul ultim reclami o mai m­i mare emotivitate, dar, în genere, d. Vrăbiescu a prezentat un Lo­hengrin merituos. Sopranul lu­minos şi destul de liric al d-nei Yvong a slujit considerabil par­tida Elsei de Brabant. Ne a­­făm în faţa unei voci ca o pro­digioasă facilitate şi naturaleţă de emisiune şi a unei cântăreţe de excelentă şcoală şi mare se­curitate. Sforţarea sa de a cânta în româneşte îi cucereşte şi toată recunoştinţa noastră. Prea frumos s-a achitat d. Teodores­­cu„de rolul lui Teliamund. Ba­ritonului său, mai mult liric, nu i-a lipsit vigoarea şi impetuozi­tatea spre a domina în scenele capitale. E o manifestaţiune de care i se va ţine seamă. In Or­­truda d-na Elena Roman a fă­cut jertfa de a suplini cu fermi­tate cu un soprano dramatic o m­ezo-soprano caracterizată. Ro­bustele sale acum au compen­sat mediul şi registrul de jos care dau totuşi izbucnirilor Or­­trudei vehemenţa patimei furtu­noase care o mistue. Basul Folescu prezintă un rege vocalmente impunător şi baritonul Maggiari un Vestitor­­ sigur de partea sa, dar pentru care un timbru mai bronzat ar face mai mult efect —• Aici ves­tirile heroldului sunt extrem de dramatice şi au de dominat un aparat orchestral formi­dabil. Corul sa prezintă destul de disciplinat, dar încă nu destul de omogen ca sonoritate. Din orchestră se simte lipsa u­­­nor şefi de atac superiori — ceea ce provoacă unele ezita­­ţiuuni şi scăderi. In tot cazul in­­tenţiunile subtile şi mâna sigu­ră a lui George Enescu nu au fost urm­ate cu maximul de in­tensitate din partea instrumen­tiştilor. In afară de decorul primului tablou al actului final, monta­rea e corectă, în marginile pro­­porţiunilor pe care le oferă sce­na teatrului Lyric. Impresiunea totală pe care o lasă spectacolul e aceea a unui studiu serios şi a unei trupe care, prin muncă metodică, va putea justifica sacrificiile în­semnate pe care le impune menţinerea unei opere române de stat.* Un mare actor german — A­lexandru Moissi — apare pentru întâia oară înaintea publicului românesc. El aduce cu dânsul puţin sânge meridional, pe ce­ se­ explică temperamentul său u­­neori vezuvian ca patimă. Forţa şi noutatea artei sale e că at­e­te mijloace de expresiune aproape voit opuse tradiţiunei marilor actori italieni şi fran­cezi, acolo unde în „Hamlet“ „Oedip“, „Othelo“ ei mugeau de durere sau teroare, Moissi şopte­şte; acolo unde tradiţia aşezase gesturi imense, el rămâne stană de piatră.E simplificarea în for­mă de sinteză lăuntrică a sen­­sibilităţei. Vir­uozitatea în a­ceastă direcţie atinge la Moiss apogeum­ formidab­is. Totuşi arta lui Moissi răsare dintr’o şcoală care face azi glo­ria teatrului german tocmai fiindcă am subordonat virtuozi­ta­­tea actoricească punerei în va-­­loare a operei reprezentate. Dominaţiunea personalităţei a individualităţei artistice in interpretarea lucrărilor drama-­­tice a fost şi este încă manifes­tarea tipică a teatrului italian­ şi francez. In teatrul german epoca modernă a aservit perso­nalitatea scopului ideal al rea­­lizărei integrale a intenţiunilor autorilor. Şcoala aceasta şi-a găsit maximul expresiunei în teatrul lui Reinhardt şi a per­mis­­cuceriri noui în reprezen­tarea clasicilor şi modernilor. Marele nostru regret el ca Ale­xandru Moissi a venit la noi ca virtuoz şi nu cu teatrul din­ care a ieşit. Arta lui alcătueşte cu a­­cest teatru o unitate indivizibilă. Felul lui de a juca, simplitatea mijloacelor externe, tăcerile, pri­virile, inţelesurile lui mate nu-şi pot exercita emotivitatea decât în­­cadrul şcoalei din care face parte. Ele sunt în strânsă func­ţiune de ceea ce fac ceilalţi in­terpreţi, de mediul tempera-­­ mental şi decorativ creat de un registrat a cărui exclusivă preo­cupare nu e personalitatea ac­torului, ci traducerea cât, mai e­­xactă a frumuseţilor operei, în atmosfera cea mai prielnică lor. Or, Alexandru Moissi, cu tru­pa improvizată de care e încon­jurat, pe cele câteva scânduri reci ale tribunei de la Eforie, cu draperii în cimitirul de la El­­senaer, cu acustica pe care o în­găduie curenţii de pe scenă şi vuetul din sală sporit de pre­zenţa spectatorilor în picioare, este o miniatură, când nu este o caricatură din ansamblul de la „Kammerspiele“ sau de la Tea­trul expoziţiei din München un­de am afizat lucrând teatrul lui Reinhardt,. Avem temperamer­­­ul lui Moisi comprimat, avere când vehementul, când dulcele­ şi totdeauna misteriosul Ini­­glas tre­cut par’că în gramofon, avem ascensiunile lui paralizate de nesimţirea sau comicul unor bieţi actori de provincie — în­­­r’un cuvânt îl avem pe Moissi fără a’l avea, căci a’l mutiat astfel este a’l reduce la un vin’ tuos de moda veche care trăeşte înaintea noastră mai mult pri faima numelui decât prin valoa­rea intrinsecă a artei ce nu poate oferi. In ziua când bucureş­tenii vor avea pe Moissi cu toţi ace din rândurile cărora a ieşit h­­arta lui Moissi va sta întreagă înaintea noastră.­­ Ha 0. Fa­ w sau B DRANK IN LUMEA FINAN este titlul senzaţionalului roman original de actualitate» scris pentru ziaruifflUPTOM si care wb începe sH se public© zilele acestuia In c©l@aneia noastre IDf-teft: Ultima @ră fii §*& .__

Next