Lupta, februarie 1923 (Anul 2, nr. 339-361)

1923-02-01 / nr. 339

4 Anul 11 no. 339 Director Folitio CONST. MILLE ABONAMENTUL Fe 12 luni . . iii. 200 le. Pe 6 Iuni . . 100 lei Fe 3 Iuni . . . . . 50 lei REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA DUCURESIL str sărindar 12 SANOE STUDENTESC Sa admitem o clipă că nu există nici un fel de aţâţa­­re îndărătul tulburarilor de la universităţile noastre, că nu ne aflăm în faţa nici a roadelor tolerantei interesate a guvernanţilor cari au stat cu mamele încrucişate lă­sând ca o catedră universita­ră să fie transformată în tri­bună de excitaţiune şi că ni­ci un fel de mână străină — nici maghiară, nici germană — nu se află îndărătul sfâ­şierilor acestea lăuntrice. Să le ridicăm la înălţimea viziune! profetice a unui răz­­boiu economic, a unei cumpli­te şi amare lupte pentru exi­stenţă intre tinerimea româ­nă şi cea evreiască. La un popor de optsprezece milioane, cuprins în România întregită dintre Tisa și Nis­tru, cele câteva mii de inte­lectuali evrei, să fi ajuns o primejdie de moarte pentru ce­le peste cincisprezece milioa­ne de români ? Să admitem însă și această aberațiune. Cum poate fi rezolvată pro­blema ? Cum ar putea fi în­lăturată „primejdia"1 ? Este vr’un exemplu în isto­ria modernă că asemenea pro­bl­eme pot fi soluţionate prin exterminare, prin sânge, prin încâerări cori­ la corp, cum se câştigă partidele în luptele de circ ? România întregită s’a în­făptuit printr’un războiu şi prin tratate. Una din urmările autode­­terninărei poporului român a fost şi recunoaşterea evrei­lor ca cetăţeni români, nu numai fiindcă aşa pretindeau tratatele, ci fiindcă aşa dictau interesele închiegărei noului stat românesc. Se cere acum ca aceşti ce­tăţeni români cari au unii din­tre ai lor în gropile comune ale celor căzuţi pentru patrie, să fie goniţi din altarele ştiin­ţei, să li se refuze partea lor în lupta pentru existenţă. Să ne întoarcem în Româ­nia Mare la evul mediu ? — căci până şi în Rusia ţari­stă nu mai era posibil ostra­­cismul acesta. Guvernul şi partidele nouei Românii văd absurditatea şi imposibilitatea unor aseme­nea cerinţi. Tinerimea universitară nu ar­e încă ochi spre a vedea aceasta. Totuşi ea pretinde a vedea mai departe, a vedea perico­lul avocaţilor, medicilor, in­ginerilor, profesorilor, arhi­tecţilor evrei înnecând mas­sa de cincisprezece milioa­ne de români! Să admitem şi această ma­cabră viziune intra-seculară. Cum se poate însă rătăci într’atât mintea unei studen­­ţimi, crezând că cu câteva coaste rupte, câţiva răniţi, sau un cadavru plâns de unii sau de alţii, s’ar putea înlătura interesele fundamen­tale ale noului stat român pentru închiegarea căruia au murit sute de mii de fii ai ţărei fără ca glontele duşman să fi întrebat dacă cel răpus e român sau evreu. Un singur câmp este des­chis studenţimei, tineretului unei ţări care şi-a împlinit visul naţional: câmpul liber al luptei pentru existenţă, pe câmpul acesta nu se ce­re sânge studenţesc, ci inteli­genţă, avânt, trudă, hărnicie, întrecere pentru ca reuşind cei mai bine înzestraţi, să se facă acea selecţie care asigu­ră domnia civilizaţiunilor şi menţinerea statelor de cultu­ră şi de libertate. EMIL D. FAGURE Hildebrand Frollo Una din cele mai frumoase fi­guri a dispărut. Hildebrand Frollo, profesorul de atâţia ani de limbă latină, de la liceul Lá­zár şi Seminarul Pedagogic U­­niversitar nu mai este. O boală năprasnică l-a siduls din mijlo­cul nostru, atunci când nădej­dea ce ne-o puneam în el, era mai viguroasă. Hildebrand Froilo moare la 45 ani, la o vârstă la car© puterea de înfăptuire e mai accentuată. Şi cât am fi avut avut nevoie de el, acum când chestiunea refor­mei învăţământului ia propor­ţiile unei probleme de cea mai mare importanţă. Şi doar ştim­ cât ne putea sfătui H. Froilo cu experienţa lui de ani de zile. Cei ce l-au cunoscut, nu-l vor uita. Orele lui de latină erau momente de retrăire a unor tim­puri de pe urma cărora alţii în­vaţă numai limba, atât cât pot învăţa. Pentru noi era reveria unor vremuri frumoase reînviate prin graiul lui în cadrul înflorit al Italiei. Suntem mulţi aceia cari am învăţat limba latină numai de dragul cum o preda H. Froilo. Foştilor lui elevi­, azi răzleţiţi pe cele mai felurite cărări ale vieţii, Hildebrand Froilo le ră­mâne un simbol şi existenţa lui o legendă de bunătate, v. L. „Cadrul constituţional“ al Liberalilor Elisée Recius gândîndu-se la a­­numită mentalitate de guvernan­ţi a avut o imagine foarte sugea­tivă . Inchipuiţi-vă, zice el, că la o cotitură de drum se instalează pe deal cu arma în mână un grup de indivizi care voimitesc pe trecă­tori. Desarmaţi, aceştia plătesc. Cu timpul insă ni se va părea foarte firesc să dea fiecare plata cuvenită când­ ajung la­­cotitură. Dar iată că ceva mai sus se ins­talează alt grup de acelaş soi şi cu aceleaşi pretenţii. Trecătorii vor cere protecţie la cel dîr atâi. Va urma o luptă şi apoi un acord se va stabili între cele două grupuri. Vama se va plăti în ambele părţi. Cu timpul apărând şi alte gru­puri, se face o înţelegere comună, se procedează la o organizaţie se­rioasă şi toată regiunea va fi re­glementată, administrată şi asigu­rată în acelaş timp contra altora. Cei cu arma în mână devin gu­vernanţi. Ei vor face legi, vor pu­ne regulă în finanţe, administra­ţie, etc., totul însă pentr­u bi­nele... populaţiei. De­sigur că Elisée Redus­­a a­­­runcat această fisură violentă, vo­ind să arate realitatea brutală, faţă de teoriile metafizice ale lui Rousseau, care vede în orice act al guvernanţilor expresiunea voin­ţei şi suveranităţei naţiunei liber exprimată. Cele două teorii contrare atât a lui Elisée Redus cât şi a lui Rousseau explicând origina pute­­rei de guvernămât sunt istoriceşte de domeniul fanteziei. Nici intri un contract social, cu dulcegării feciorelnice şi pastorale cum vrea cugetătorul visător ce-a fost Rousseau nici într’un grup de bandiţi cu arma în mână cum vrea Elisée Redus nu trebue cău­tată origina puterei guvernamen­tale- Teoriile, deşi opuse sunt fal­se amândouă. Ca o bizarerie însă a soartei în practică nimic nu im­piedică ca întrio ţară fără tradiţii şi respect constituţional. Drntriun „cadru“ eşit din teoriile în Rons seau guvernarea ţărei să fie dată pe mâna celor din imagina lui E­­lisee Redus. Cu arma în mână va impune o fiscalitate, cu arma în mână va reglementa prin legi şi fără de­legi averea şi onoarea ta cu arma în mână etc... toate în „cadrul“ constituţiei clădite de teoria că prin voinţa ta sunt făcute toate. Cu arma în mână se poate mer­ge şi mai departe, să-ţi dea chiar şi „cadrul“ constituţional! Contra voinţei ţărei, contra a­­tâtor interese urgente ale ei, con­tra presei şi contra tuturor, par­tidul liberal vrea să impună o constituţie ţărei, constituţia lui. E nevoe urgentă,­­ zic libe­ralii. Cine şi unde a exprimat-o ? De unde a răsărit în chip aşa de im­perios in cât se impune cu drep­tul „forţei“, a „necesitatei“ ?: * Avem tot respectul pentru oame­ni de caracterul şi valoarea ştiin­ţifică de talia d-lui P. Missir, fi­gură atât de senină în viaţa noas­tră publică, dar nu înţelegem de loc deducţia care ajunge finalmen­te la concluzia că această ţară se sbate de atâta timp fără Consti­tuţie. Şi apoi aşa de-ar fi se vede că­ nu e tocmai de ,,urgenţă“ o cons­tituţia în cazul acesta. Dar din această premisă să a­­jungi imediat la concluzia că gu­vernul actual a putut convoca o adunare care să aibă puterea de a schimba orice dispoziţie a pac­tului nostru fundamental, fără o consultaţie în această privinţă a ţărei însă­şi, aceasta nu putem pricepe. Necesitatea formelor de convo­care a adunărei Constituante este ceea ce-i dă puterea ei morală. Cu drept cuvânt remarcă d. a­­vocat N. Corodeanu, profesor la Facultatea din Bucureşti, intri un frumos articol din „Curierul Judi­car“, că ce face dă prestigiul re­formei Constituţionale şi-i este deci esenţial este tocmai formali­tatea cu care se convoacă adună­rile. Modificările se propun, se discută, se anunţă şi apoi se fac noui alegeri şi Constituţia ţărei ia atunci caracterul unui „referen­dum“ indirect. Se consultă indirect ţara asu­pra modificărilor înse­şi. Dacă începi insă să construeşti „cadrul constituţional“ prin a dispreţui prescripţiile de formare a lui, cu ce mentalitate de guver­­­namânt vei lucra în interiorul acestui „cadru“ specific liberal ? Se aibă dreptate Elisée Redus ? D. O. STAREA DE ASEDIU IA CAPITALA După ce a întins teroarea mili­tară peste Transilvania şi Banat p­­atru a sugruma acţiunea între­prinsă de partidul naţional împo­triva Constituţiei liberale, guver­nul se pregăteşte să proclame sta­rea de asediu la Bucureşti. Şedinţa de alaltăeri a Camerei a îngrijorat în cel mai înalt grad pe autorii loviturei de stat şi ati­tudinea dârză a opoziţiei a fost an aperitiv al celor ce se vor pe­trece într’un timp foarte apro­piat. Obstrucţie violentă în parla­ment, acţiune energică extraparla­mentară, ambele alternative tre­­buesc paralizate scurt, sumar, ire­actitabil. Blocului opoziţiei îi trebue o­­pus blocul baionetelor. Şi repede, pe furiş peste noap­te s-a organizat pentru ieri dimi­neaţă, în faţa palatului Univer­­sităţei, sărmanei şi ultragiatei u­­niversităţi româneşti, o manifesta­ţie antisemită după toate regule­­le, cu vociferări, insulte şi huidu­ieli la adresa profesorilor, cu lică­riri repezi de baionete, cu amen­in­ţari cari vizau departe. O oră du­pă aceia, magazinele evreieşti îşi lăsau obloanele, zornăind a pani­că. Un fior electric, fierul de pro­­gram şi ele Rusie ţaristă, circula pe străzile comerciale, acum pu­stă şi tragice. Băncile îşi închi­deau ghişeurile şi în surescitarea generală, la ora douăsprezece ,pe Calea Victoriei, goarnele cari în­tovărăşeau plutonul de gardă spre Palat păreau că sună cele trei somaţii legale. Ion I. C. Brătianu organizează teroarea, asta este incontestabil. In faţa opoziţiei, adică a între­­gei conştiinţe româneşti speriate, indignate şî rebele, guvernul li­beral înalţă Jilavele pe cari­­el le-a inventat. Bastiliile mizerabile şi pretextul acestei crime şi aces­tei ruşini europene sunt o mână de copii cărora guri pestilenţiale le-au vărsat în urechi veninul u­­rei, al răzbunării şi al obscuranti­smului. Tânără generaţie de după răz­boi, cât mai e timp, până ce Ro­­mânia aceasta mare şi admirabi­lă şi latină n’a ajuns o ruină şi un iad şi un obiect de dispreţ pen­tru toate civilizaţiile Occidentului» reculege-te şi alungă de la tine su­gestiile desgustătoare şi dă-ţi sea­ma că nu este funcţiune mai jos­nică pentru un intelectual decât să se facă unealta amorfă a su­grumătorilor de conştiinţe. Altminteri, te vei arăta nedem­nă de generaţia cealaltă, splendi­da generaţie a războiului, de mii­le de tineri cari putrezesc pe toa­te fronturile de luptă româneşti, ca să-ţi hărăzească fie, nesocoti­tă, fructele miraculoase ale păcii. AL. KIRIŢESCU­ Să iugim de politica agaramra B ASITA TOM Fini risipitor Un delicios maior fost comi­sar regal al d-lui general Po­­povici în Basarabia publică In­tri un ziar de seară o demisiune răsunătoare. Intri un sfâşietor adio adresat camarazilor săi, actuali şi foşti comisari regali, mărturiseşte că abuzurile, crimele şi călcările de lege săvârşite din ordin su­perior îi otrăveau bucuria zile­lor şi fantomele însângerate ale celor executaţi pe furiş, prin păduri, prin şanţurile şi close­tele puşcăriilor îi tulburau nop­ţile fără de somn. Şi totuşi, vic­timă mai înduioşătoare ca toate victimele sale a rămas neclintit şi mortificat la datoria sa inexo­rabilă şi execrată până în ziua în care noua lege de organizare a armatei luându-i orice spe­ranţă de înaintare, s-a hotărât să rupă cu crima şi cu oligarhia şi să se arunce în braţele delec­tabile ale democraţiei româ­neşti. Numai că democraţia româ­nească nu va înjunghia viţelul cel gras în cinstea fiului risipi­tor şi nu va rosti cu ochii împr­­eteniţi de lacrâmi biblicele cuvin­te: „pierdut a fost şî s'a aflat, mort şi a înviat”. Aceasta, fiindcă mai ales co­misarii regali demisionaţi nu mai inspiră nici o încredere bu­nei matroane. In ziua în care a aflat că d. maior Cernat de pil­dă, şi-a smuls epoleţii de pe u­­meri şî satârul de măcelar dela brâu, o caldă înduioşare i-a în­muiat inima credulă —dar când i s'a spus mai târziu că n‘a fă­cut jertfa aceasta memorabilă decât în urma promisiune! că va fi numit şef al Siguranţei ge­nerale a Statului, cutremurată de groază şi-a întors faţa de la perfid. Nu ştim dacă tânărul ex­­maior de la Chişinău are tot a­­tâtea drepturi ca d. Cernat la recunoştinţa burgheziei roipâne, dar în orice caz pentru meritele, sale speciale îl aşteaptă o răs­plată memorabilă. II dăm toate asigurările noas­tre, cu atât mai necesare şi mai caritabile, cu cât tonul înflăcă­rat al demisiunei sale dovedeş­te o mare nelinişte sufletească. Nimeni n’a călcat legile, n’a a­­restat şi ucis în România mică şi mare fără să-şî primească ba­nii meritat şi pentru cineva care vine de la Chişinău găsim că un post în poliţia Capitalei este tot ce poate râvni în visu­rile sale cele mai îndrăzneţe şi mai umanitare. CADET ROUSSEL b­nierim­e be ori înaintea Mârni La Cameră miniştrii au fă­cut ce au făcut spre a nu se putea interpela oni asupra în­­eă­drărilor de la universitate. La Senat miniştrii au descom­plectat pur şi simplu banca ministerială aşa că interpe­­latorul d. Sanielevici, a rămas cu interpelarea anunţată, dar nedezvoltată. A luat Insă cuvântul d-l senator Pangrati, profesor unî versitar, care spus câteva lucruri de mult bun simt. D-sa, deşi vechiu profesor, a trebuit să mărturisească că in lunga sa carieră profesora­lă, nu î s’a întâmplat să vadă o mişcare mai necugetată ca cea de azi. Ca toată lumea cunoscă­toare, d. Pangrati a arătat că „numerus clausus” este o im­­portaţie de la universităţile din festa. Dreptate a avut d. pangra­­ti şi când a criticat atitudi­nea rectorului universităţei, care, în asemenea împrejură­ri, rămâne absent de la pos­tul său. E un lucru de neîn­ţeles, căruia i se dau însă toa­te înţelesurile. Dreptate a avut d. pangram­ii şi când a constatat că gu­vernul nu şi-a făcut datoria luând măsuri de la început. Când vom spune că d. Fan­­era ii e membru al mejorită­­ţei, se va înţelege până unde a ajuns convingerea că guver­nul actual nu are autoritatea de a garanta ordinea. Senatul universitar face cunoscut că a suspendat cur­surile universităţeî din Bucu­reşti până la 8 Februári© „spre „a da studenţilor timp de re­­­culegere şi de reintrare în ordine”. Atâta nu ajunge. Trebue gă­site şi mijloacele de a garan­ta funcționarea universitaței împotriva­­tulburătorilor. L. T. A. . DESTĂINUIREA d-lui LiBrătianu — Un comunicat — Era de prevăzut că primul mi­nistru va primi câteva desmin­­tiri la afirmatiunile ce le-a făcut in Cameră pentru a se desvinovă­­ti de ce a împiedecat participa­rea regretatului Take Ionescu la conferinţa de la Paris. „Viitorul“ publică un comuni­cat prin care afirmă că d. I. Bră­­tianu a făcut la Cameră o simplă constatare şi anume că nu era cu putinţă o acţiune comună între d-sa şi Take Ionescu fiindcă erau la mijloc, două concepţiuni diver­gente ! N’a spus o vorbă d. Brătianu despre concepţiunile divergintei ci numai d. Duca a încercat să a­­t­ingă chestiunea și primul-minis­tru l-a întrerupt pentru a destăi­nui că a oferit lui Take Ionescu ministerul de externe. Asupra celor petrecute la Pa­ris sunt insă nu numai documen­te, ci și alte mărturii incontesta­bile. D. Brâtianu a însărcinat la Pa­ris pe d. Victor Antonescu să fa­că în numele șefului guvernului propuneri formale lui Take Iones­cu. Asupra acestor propuneri e­­xistă chiar dovezi scrise. N’a fost vorba de ministerul de externe pentru Take Ionescu, ci de cinci ministere pe cari marele dispărut le-a refuzat fiindcă nu ministere a urmărit Take Ionescu la Paris, ci a avut o politică externă pentru consolidarea victoriei asupra că­reia într’adevăr a fost și a rămas intransigent. In urmă s’a dovedit că această politică a lui Take Ionescu a fost cea bună și d. I. Brâlianu fiind la Genova s’a dus să-l vadă pe Take Ionescu care se afla pe patul de moarte. Cu acea ocazie d-nul Brătianu ar fi spus cuiva : — Recunosc acum că politica lui Tak­e­ Ionescu a fost cea bună. De altfel nu era şi nu este ne­voie de un certificat din partea nimănui pentru politica externă a lui Take Ionescu. Ea trăeşte şi a­­cum, o urmează d. I. Brătianu în­să aşa precum se pricepe d-sa şi cu rezultatele cari se vad. Dacă d. Brătianu crede că e mo­mentul să se explice mai pe largi asupra acelor două concepţiuni, n’are decât s’o facă. Ea va pune într’o lumină şi mai strălucită concepţiile în politica externă a marelui om de stat care a lăsat un gol din ce in ce mai mult sim­ţit. A. W. Joi 1 Februarie 1923 Director: EMIL D. FAGURE PUBLICITATEA Se primeşte direct la Administraţia slă­nini şi la toate Agenţiile de publicitate 1 LEU NUMĂRUL IN ŢARA 2 LEI IN STRĂINĂTATE CREIONUL ACTUALITATE! VJtXUL UNIRII D. Sos­el Brătianu (către d-nii Nistor şi Inen­­ici).Simit ca mine, dar nu credeam să ieşiţi aşi de scărmănaţi! Minorităţile Guvernul liberal a interzis re­prezentarea, la Teatrul domnu­lui dr. E Ianowicz d­in Cluj, a piesei „Tragedia Omului" de Ma­dach Imre, capo d’opera litera­turii maghiare şi una din cele mai valoroase lucrări ale drama­turgiei universale. Acest poem care n’are nici o legătură cu viaţa poporului un­guresc, fiind o operă filosofică, de interes general, a fost tradus şi în româneşte de d. Octavian Goga, pe care nu suntem învă­ţaţi să-l cunoaştem ca pe un sprijinitor al iredenţei maghia­re. Ce imperioase nevoi de apăra­­re naţională au inspirat măsu­ra ministerului de interne, nu ştim.... Ştim însă că cetăţenii de origină maghiară ai României­ Mari se simt mâhniţi de a­­ceastă atingere a libertăţilor lor culturale. Mai ştim, de asemeni ca din or­dinul comandamentului mili­tar al Basarabiei său interzis, la Chişinău, reprezentaţiile în limba rusă ale mai multor nevi­novate vodeviluri pariziane. Ac­torii au rămas pe drumuri, iar cetăţenii de orgină rusă ai Ro­mâniei Mari se întreabă, nedu­meriţi, întrucât e periclitată si­guranţa statului, prin aceste spe­ctacole menite să alunge mono­tonia grelelor seri de iarnă ?! * Guvernanţii noştri nu par a a­­vea o atitudine bine hotărîtă fa­ţă de naţionalităţile din cuprin­sul ţării întregite. Nu există ordine în acelaş sens date diverselor autorităţi. Se iau măsuri locale, provoca­te de ingeniozitatea enervată a vreunui funcţionar civil sau mi­litar şi aceste dispoziţii arbitra­re sunt exploatate de duşmani ca o politică generală de sugru­mare a minorităţilor. Or, nici poporul românesc, mai tolerant ca oricare altul, nici majoritatea intelectualilor noştri, nu sunt dispuse să facă mizerii concetăţenilor de altă limbă, înţelegem cu toţii că ceea ce am cerut noi atâta vreme stăpânito­­rilor de ieri, sunt îndreptăţite, la rândul lor, s-o ceară guvernelor, naţionalităţile din ţara nouă. * Cucerind pământurile locuite în majoritate, de fiii ei, Româ­nia a mai primit un lucru de preţ, pe care trebue să-l socotea­scă un câştig, nu o povară: mi­norităţile, Print tradiţia lor, prin rădăci­nile pe cari le au în acest pă­mânt, pian adaosul de cultură, experienţă şi metodă, populaţiile de altă limbă, sunt, prin ele în­­şile, o zestre. Pe acest pământ, astăzi româ­nesc, s’au născut şi au crescut ei printre morminte de străbuni şi aicea vor să trăiască de aci îna­inte, nesupăraţi de nimeni, fără să supere pe nimeni, lucrând, dimpotrivă, pentru binele pa­triei comune pe care suntem da­tori să le-o facem cât mai bună şi mai primitoare, ca s-o doreas­că şi ei cât mai puternică şi mai perpetuată în viitor. Sfărâmarea nasului statuiei lui Schiller şi scoaterea ei defi­nitivă din faţa Teatrului Comu­nal din Cernăuţi, unde n’am ri­dicat în schimb monumentul lui Vasile Alexandri; oprirea de-a se­ juca ruseşte la Chişinău, un­de actualul regim a desfiinţat şi Teatrul Naţional românesc, in­terzicerea reprezentării lui Mar­­dach Imre, pe care un mare­ poet român l-a tălmăcit în vre­muri de grea luptă naţională,­ chiar, şi toate celelalte măsuri ne­cugetate rănesc şi înstrăinează­ sufletul concetăţenilor noştri. V . Astăzi, România este o ţară mare ,cu fisionomia schimbată. Ea trebue guvernată după nor­­mele actuale, întrun spirit eu­­ropenesc, nu dura sistemul ve­­ chiului­­regat, aproape unitar­­naţional şi nici, mai ales, cu­ mentalitatea dinaintea războiu-­ lui, mentalitate care a pr­o­vo­cat prăbuşirea monarchiilor nedcep­i­te cu supuşii lor. VICTOR EFTIMIU Duelul istoric asupra basarabiei Omul de partid care e primul-m­i ministru nu s’a putut dezbăra de] spiritul de club nici în chestia ma­­re a Basarabiei şi venind la Came­ră să însceneze o demonstraţie cu ocazia trecerei definitive (? !) a d-lui Inculeţ în partidul liberal, a comis gafa neiertată de a lega dezrobirea Basarabiei de ocupaţia militară română şi de a prezenta înscrierea gl-lui Inculeţ în parti­dul liberal ca o fuziune a Basara­biei... cu acest partid / Nenorocita această mentalitate, a provocat în şedinţa de eri­uit duel istoric între d. Pantelimon Halipa şi d. Inculeţ. Din acest duelt d. lnculeţ a ie­şit ciufulit rău. D. Ilalipa cunoaşte istoria libe­ratei şi realipitei Basarabiei şi tot aşa de bine rolul de politician a d-lui Inculeţ pe care la arătat adversar al unioniştilor şi parti­zan al intervenţiei militare străi­ne în cursul evenimentelor din 1918. Era nevoie ca primul ministru să provoace asemenea dueluri iri­tante cari numai folositoare cari­zei Basarabiei nu sunt?. Dar sectarismul liberal nu are limite. SILEX GRANATE Ei .. Nationalism Mă înebunesc după naţiona­­listul integral, după acela care nu primeşte, nici măcar o com­paraţie intre teribila lui iubire de patrie şî aceia a adversarilor lui. Iată că ani simpaticului cazac nuculeţ, copilul răsfăţat al Ba­sarabiei — nu a vorba, se răsfa­ţă singur dumnealui — care a declarat nu odată, că d-sa, cu propria d-sale mânuşiţă, a­ adus Basarabia la sânul maicii sale. Or, in şedinţa de ori a Came­rei s'a arătat că amicii d-lui In­­cuieţ au tras cu tunurile asu­pra trupelor române cari intrau în Basarabia ! Să-ţi arăţi patriotismul inte­gral sub formă de şrapuele, este un record de care de lucu­­ieţ are tot dreptul să se felicite ! DESCA l

Next