Lupta, februarie 1923 (Anul 2, nr. 339-361)
1923-02-01 / nr. 339
4 Anul 11 no. 339 Director Folitio CONST. MILLE ABONAMENTUL Fe 12 luni . . iii. 200 le. Pe 6 Iuni . . 100 lei Fe 3 Iuni . . . . . 50 lei REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA DUCURESIL str sărindar 12 SANOE STUDENTESC Sa admitem o clipă că nu există nici un fel de aţâţare îndărătul tulburarilor de la universităţile noastre, că nu ne aflăm în faţa nici a roadelor tolerantei interesate a guvernanţilor cari au stat cu mamele încrucişate lăsând ca o catedră universitară să fie transformată în tribună de excitaţiune şi că nici un fel de mână străină — nici maghiară, nici germană — nu se află îndărătul sfâşierilor acestea lăuntrice. Să le ridicăm la înălţimea viziune! profetice a unui războiu economic, a unei cumplite şi amare lupte pentru existenţă intre tinerimea română şi cea evreiască. La un popor de optsprezece milioane, cuprins în România întregită dintre Tisa și Nistru, cele câteva mii de intelectuali evrei, să fi ajuns o primejdie de moarte pentru cele peste cincisprezece milioane de români ? Să admitem însă și această aberațiune. Cum poate fi rezolvată problema ? Cum ar putea fi înlăturată „primejdia"1 ? Este vr’un exemplu în istoria modernă că asemenea probleme pot fi soluţionate prin exterminare, prin sânge, prin încâerări cori la corp, cum se câştigă partidele în luptele de circ ? România întregită s’a înfăptuit printr’un războiu şi prin tratate. Una din urmările autodeterninărei poporului român a fost şi recunoaşterea evreilor ca cetăţeni români, nu numai fiindcă aşa pretindeau tratatele, ci fiindcă aşa dictau interesele închiegărei noului stat românesc. Se cere acum ca aceşti cetăţeni români cari au unii dintre ai lor în gropile comune ale celor căzuţi pentru patrie, să fie goniţi din altarele ştiinţei, să li se refuze partea lor în lupta pentru existenţă. Să ne întoarcem în România Mare la evul mediu ? — căci până şi în Rusia ţaristă nu mai era posibil ostracismul acesta. Guvernul şi partidele nouei Românii văd absurditatea şi imposibilitatea unor asemenea cerinţi. Tinerimea universitară nu are încă ochi spre a vedea aceasta. Totuşi ea pretinde a vedea mai departe, a vedea pericolul avocaţilor, medicilor, inginerilor, profesorilor, arhitecţilor evrei înnecând massa de cincisprezece milioane de români! Să admitem şi această macabră viziune intra-seculară. Cum se poate însă rătăci într’atât mintea unei studenţimi, crezând că cu câteva coaste rupte, câţiva răniţi, sau un cadavru plâns de unii sau de alţii, s’ar putea înlătura interesele fundamentale ale noului stat român pentru închiegarea căruia au murit sute de mii de fii ai ţărei fără ca glontele duşman să fi întrebat dacă cel răpus e român sau evreu. Un singur câmp este deschis studenţimei, tineretului unei ţări care şi-a împlinit visul naţional: câmpul liber al luptei pentru existenţă, pe câmpul acesta nu se cere sânge studenţesc, ci inteligenţă, avânt, trudă, hărnicie, întrecere pentru ca reuşind cei mai bine înzestraţi, să se facă acea selecţie care asigură domnia civilizaţiunilor şi menţinerea statelor de cultură şi de libertate. EMIL D. FAGURE Hildebrand Frollo Una din cele mai frumoase figuri a dispărut. Hildebrand Frollo, profesorul de atâţia ani de limbă latină, de la liceul Lázár şi Seminarul Pedagogic Universitar nu mai este. O boală năprasnică l-a siduls din mijlocul nostru, atunci când nădejdea ce ne-o puneam în el, era mai viguroasă. Hildebrand Froilo moare la 45 ani, la o vârstă la car© puterea de înfăptuire e mai accentuată. Şi cât am fi avut avut nevoie de el, acum când chestiunea reformei învăţământului ia proporţiile unei probleme de cea mai mare importanţă. Şi doar ştim cât ne putea sfătui H. Froilo cu experienţa lui de ani de zile. Cei ce l-au cunoscut, nu-l vor uita. Orele lui de latină erau momente de retrăire a unor timpuri de pe urma cărora alţii învaţă numai limba, atât cât pot învăţa. Pentru noi era reveria unor vremuri frumoase reînviate prin graiul lui în cadrul înflorit al Italiei. Suntem mulţi aceia cari am învăţat limba latină numai de dragul cum o preda H. Froilo. Foştilor lui elevi, azi răzleţiţi pe cele mai felurite cărări ale vieţii, Hildebrand Froilo le rămâne un simbol şi existenţa lui o legendă de bunătate, v. L. „Cadrul constituţional“ al Liberalilor Elisée Recius gândîndu-se la anumită mentalitate de guvernanţi a avut o imagine foarte sugeativă . Inchipuiţi-vă, zice el, că la o cotitură de drum se instalează pe deal cu arma în mână un grup de indivizi care voimitesc pe trecători. Desarmaţi, aceştia plătesc. Cu timpul insă ni se va părea foarte firesc să dea fiecare plata cuvenită când ajung lacotitură. Dar iată că ceva mai sus se instalează alt grup de acelaş soi şi cu aceleaşi pretenţii. Trecătorii vor cere protecţie la cel dîr atâi. Va urma o luptă şi apoi un acord se va stabili între cele două grupuri. Vama se va plăti în ambele părţi. Cu timpul apărând şi alte grupuri, se face o înţelegere comună, se procedează la o organizaţie serioasă şi toată regiunea va fi reglementată, administrată şi asigurată în acelaş timp contra altora. Cei cu arma în mână devin guvernanţi. Ei vor face legi, vor pune regulă în finanţe, administraţie, etc., totul însă pentru binele... populaţiei. Desigur că Elisée Redusa aruncat această fisură violentă, voind să arate realitatea brutală, faţă de teoriile metafizice ale lui Rousseau, care vede în orice act al guvernanţilor expresiunea voinţei şi suveranităţei naţiunei liber exprimată. Cele două teorii contrare atât a lui Elisée Redus cât şi a lui Rousseau explicând origina puterei de guvernămât sunt istoriceşte de domeniul fanteziei. Nici intri un contract social, cu dulcegării feciorelnice şi pastorale cum vrea cugetătorul visător ce-a fost Rousseau nici într’un grup de bandiţi cu arma în mână cum vrea Elisée Redus nu trebue căutată origina puterei guvernamentale- Teoriile, deşi opuse sunt false amândouă. Ca o bizarerie însă a soartei în practică nimic nu impiedică ca întrio ţară fără tradiţii şi respect constituţional. Drntriun „cadru“ eşit din teoriile în Rons seau guvernarea ţărei să fie dată pe mâna celor din imagina lui Elisee Redus. Cu arma în mână va impune o fiscalitate, cu arma în mână va reglementa prin legi şi fără delegi averea şi onoarea ta cu arma în mână etc... toate în „cadrul“ constituţiei clădite de teoria că prin voinţa ta sunt făcute toate. Cu arma în mână se poate merge şi mai departe, să-ţi dea chiar şi „cadrul“ constituţional! Contra voinţei ţărei, contra atâtor interese urgente ale ei, contra presei şi contra tuturor, partidul liberal vrea să impună o constituţie ţărei, constituţia lui. E nevoe urgentă, zic liberalii. Cine şi unde a exprimat-o ? De unde a răsărit în chip aşa de imperios in cât se impune cu dreptul „forţei“, a „necesitatei“ ?: * Avem tot respectul pentru oameni de caracterul şi valoarea ştiinţifică de talia d-lui P. Missir, figură atât de senină în viaţa noastră publică, dar nu înţelegem de loc deducţia care ajunge finalmente la concluzia că această ţară se sbate de atâta timp fără Constituţie. Şi apoi aşa de-ar fi se vede că nu e tocmai de ,,urgenţă“ o constituţia în cazul acesta. Dar din această premisă să ajungi imediat la concluzia că guvernul actual a putut convoca o adunare care să aibă puterea de a schimba orice dispoziţie a pactului nostru fundamental, fără o consultaţie în această privinţă a ţărei însăşi, aceasta nu putem pricepe. Necesitatea formelor de convocare a adunărei Constituante este ceea ce-i dă puterea ei morală. Cu drept cuvânt remarcă d. avocat N. Corodeanu, profesor la Facultatea din Bucureşti, intri un frumos articol din „Curierul Judicar“, că ce face dă prestigiul reformei Constituţionale şi-i este deci esenţial este tocmai formalitatea cu care se convoacă adunările. Modificările se propun, se discută, se anunţă şi apoi se fac noui alegeri şi Constituţia ţărei ia atunci caracterul unui „referendum“ indirect. Se consultă indirect ţara asupra modificărilor înseşi. Dacă începi insă să construeşti „cadrul constituţional“ prin a dispreţui prescripţiile de formare a lui, cu ce mentalitate de guvernamânt vei lucra în interiorul acestui „cadru“ specific liberal ? Se aibă dreptate Elisée Redus ? D. O. STAREA DE ASEDIU IA CAPITALA După ce a întins teroarea militară peste Transilvania şi Banat patru a sugruma acţiunea întreprinsă de partidul naţional împotriva Constituţiei liberale, guvernul se pregăteşte să proclame starea de asediu la Bucureşti. Şedinţa de alaltăeri a Camerei a îngrijorat în cel mai înalt grad pe autorii loviturei de stat şi atitudinea dârză a opoziţiei a fost an aperitiv al celor ce se vor petrece într’un timp foarte apropiat. Obstrucţie violentă în parlament, acţiune energică extraparlamentară, ambele alternative trebuesc paralizate scurt, sumar, ireactitabil. Blocului opoziţiei îi trebue opus blocul baionetelor. Şi repede, pe furiş peste noapte s-a organizat pentru ieri dimineaţă, în faţa palatului Universităţei, sărmanei şi ultragiatei universităţi româneşti, o manifestaţie antisemită după toate regulele, cu vociferări, insulte şi huiduieli la adresa profesorilor, cu licăriri repezi de baionete, cu ameninţari cari vizau departe. O oră după aceia, magazinele evreieşti îşi lăsau obloanele, zornăind a panică. Un fior electric, fierul de program şi ele Rusie ţaristă, circula pe străzile comerciale, acum pustă şi tragice. Băncile îşi închideau ghişeurile şi în surescitarea generală, la ora douăsprezece ,pe Calea Victoriei, goarnele cari întovărăşeau plutonul de gardă spre Palat păreau că sună cele trei somaţii legale. Ion I. C. Brătianu organizează teroarea, asta este incontestabil. In faţa opoziţiei, adică a întregei conştiinţe româneşti speriate, indignate şî rebele, guvernul liberal înalţă Jilavele pe cariel le-a inventat. Bastiliile mizerabile şi pretextul acestei crime şi acestei ruşini europene sunt o mână de copii cărora guri pestilenţiale le-au vărsat în urechi veninul urei, al răzbunării şi al obscurantismului. Tânără generaţie de după război, cât mai e timp, până ce România aceasta mare şi admirabilă şi latină n’a ajuns o ruină şi un iad şi un obiect de dispreţ pentru toate civilizaţiile Occidentului» reculege-te şi alungă de la tine sugestiile desgustătoare şi dă-ţi seama că nu este funcţiune mai josnică pentru un intelectual decât să se facă unealta amorfă a sugrumătorilor de conştiinţe. Altminteri, te vei arăta nedemnă de generaţia cealaltă, splendida generaţie a războiului, de miile de tineri cari putrezesc pe toate fronturile de luptă româneşti, ca să-ţi hărăzească fie, nesocotită, fructele miraculoase ale păcii. AL. KIRIŢESCU Să iugim de politica agaramra B ASITA TOM Fini risipitor Un delicios maior fost comisar regal al d-lui general Popovici în Basarabia publică Intri un ziar de seară o demisiune răsunătoare. Intri un sfâşietor adio adresat camarazilor săi, actuali şi foşti comisari regali, mărturiseşte că abuzurile, crimele şi călcările de lege săvârşite din ordin superior îi otrăveau bucuria zilelor şi fantomele însângerate ale celor executaţi pe furiş, prin păduri, prin şanţurile şi closetele puşcăriilor îi tulburau nopţile fără de somn. Şi totuşi, victimă mai înduioşătoare ca toate victimele sale a rămas neclintit şi mortificat la datoria sa inexorabilă şi execrată până în ziua în care noua lege de organizare a armatei luându-i orice speranţă de înaintare, s-a hotărât să rupă cu crima şi cu oligarhia şi să se arunce în braţele delectabile ale democraţiei româneşti. Numai că democraţia românească nu va înjunghia viţelul cel gras în cinstea fiului risipitor şi nu va rosti cu ochii împreteniţi de lacrâmi biblicele cuvinte: „pierdut a fost şî s'a aflat, mort şi a înviat”. Aceasta, fiindcă mai ales comisarii regali demisionaţi nu mai inspiră nici o încredere bunei matroane. In ziua în care a aflat că d. maior Cernat de pildă, şi-a smuls epoleţii de pe umeri şî satârul de măcelar dela brâu, o caldă înduioşare i-a înmuiat inima credulă —dar când i s'a spus mai târziu că n‘a făcut jertfa aceasta memorabilă decât în urma promisiune! că va fi numit şef al Siguranţei generale a Statului, cutremurată de groază şi-a întors faţa de la perfid. Nu ştim dacă tânărul exmaior de la Chişinău are tot atâtea drepturi ca d. Cernat la recunoştinţa burgheziei roipâne, dar în orice caz pentru meritele, sale speciale îl aşteaptă o răsplată memorabilă. II dăm toate asigurările noastre, cu atât mai necesare şi mai caritabile, cu cât tonul înflăcărat al demisiunei sale dovedeşte o mare nelinişte sufletească. Nimeni n’a călcat legile, n’a arestat şi ucis în România mică şi mare fără să-şî primească banii meritat şi pentru cineva care vine de la Chişinău găsim că un post în poliţia Capitalei este tot ce poate râvni în visurile sale cele mai îndrăzneţe şi mai umanitare. CADET ROUSSEL bnierime be ori înaintea Mârni La Cameră miniştrii au făcut ce au făcut spre a nu se putea interpela oni asupra îneădrărilor de la universitate. La Senat miniştrii au descomplectat pur şi simplu banca ministerială aşa că interpelatorul d. Sanielevici, a rămas cu interpelarea anunţată, dar nedezvoltată. A luat Insă cuvântul d-l senator Pangrati, profesor unî versitar, care spus câteva lucruri de mult bun simt. D-sa, deşi vechiu profesor, a trebuit să mărturisească că in lunga sa carieră profesorală, nu î s’a întâmplat să vadă o mişcare mai necugetată ca cea de azi. Ca toată lumea cunoscătoare, d. Pangrati a arătat că „numerus clausus” este o importaţie de la universităţile din festa. Dreptate a avut d. pangrati şi când a criticat atitudinea rectorului universităţei, care, în asemenea împrejurări, rămâne absent de la postul său. E un lucru de neînţeles, căruia i se dau însă toate înţelesurile. Dreptate a avut d. pangramii şi când a constatat că guvernul nu şi-a făcut datoria luând măsuri de la început. Când vom spune că d. Fanera ii e membru al mejorităţei, se va înţelege până unde a ajuns convingerea că guvernul actual nu are autoritatea de a garanta ordinea. Senatul universitar face cunoscut că a suspendat cursurile universităţeî din Bucureşti până la 8 Februári© „spre „a da studenţilor timp de reculegere şi de reintrare în ordine”. Atâta nu ajunge. Trebue găsite şi mijloacele de a garanta funcționarea universitaței împotrivatulburătorilor. L. T. A. . DESTĂINUIREA d-lui LiBrătianu — Un comunicat — Era de prevăzut că primul ministru va primi câteva desmintiri la afirmatiunile ce le-a făcut in Cameră pentru a se desvinovăti de ce a împiedecat participarea regretatului Take Ionescu la conferinţa de la Paris. „Viitorul“ publică un comunicat prin care afirmă că d. I. Brătianu a făcut la Cameră o simplă constatare şi anume că nu era cu putinţă o acţiune comună între d-sa şi Take Ionescu fiindcă erau la mijloc, două concepţiuni divergente ! N’a spus o vorbă d. Brătianu despre concepţiunile divergintei ci numai d. Duca a încercat să atingă chestiunea și primul-ministru l-a întrerupt pentru a destăinui că a oferit lui Take Ionescu ministerul de externe. Asupra celor petrecute la Paris sunt insă nu numai documente, ci și alte mărturii incontestabile. D. Brâtianu a însărcinat la Paris pe d. Victor Antonescu să facă în numele șefului guvernului propuneri formale lui Take Ionescu. Asupra acestor propuneri există chiar dovezi scrise. N’a fost vorba de ministerul de externe pentru Take Ionescu, ci de cinci ministere pe cari marele dispărut le-a refuzat fiindcă nu ministere a urmărit Take Ionescu la Paris, ci a avut o politică externă pentru consolidarea victoriei asupra căreia într’adevăr a fost și a rămas intransigent. In urmă s’a dovedit că această politică a lui Take Ionescu a fost cea bună și d. I. Brâlianu fiind la Genova s’a dus să-l vadă pe Take Ionescu care se afla pe patul de moarte. Cu acea ocazie d-nul Brătianu ar fi spus cuiva : — Recunosc acum că politica lui Take Ionescu a fost cea bună. De altfel nu era şi nu este nevoie de un certificat din partea nimănui pentru politica externă a lui Take Ionescu. Ea trăeşte şi acum, o urmează d. I. Brătianu însă aşa precum se pricepe d-sa şi cu rezultatele cari se vad. Dacă d. Brătianu crede că e momentul să se explice mai pe largi asupra acelor două concepţiuni, n’are decât s’o facă. Ea va pune într’o lumină şi mai strălucită concepţiile în politica externă a marelui om de stat care a lăsat un gol din ce in ce mai mult simţit. A. W. Joi 1 Februarie 1923 Director: EMIL D. FAGURE PUBLICITATEA Se primeşte direct la Administraţia slănini şi la toate Agenţiile de publicitate 1 LEU NUMĂRUL IN ŢARA 2 LEI IN STRĂINĂTATE CREIONUL ACTUALITATE! VJtXUL UNIRII D. Sosel Brătianu (către d-nii Nistor şi Inenici).Simit ca mine, dar nu credeam să ieşiţi aşi de scărmănaţi! Minorităţile Guvernul liberal a interzis reprezentarea, la Teatrul domnului dr. E Ianowicz din Cluj, a piesei „Tragedia Omului" de Madach Imre, capo d’opera literaturii maghiare şi una din cele mai valoroase lucrări ale dramaturgiei universale. Acest poem care n’are nici o legătură cu viaţa poporului unguresc, fiind o operă filosofică, de interes general, a fost tradus şi în româneşte de d. Octavian Goga, pe care nu suntem învăţaţi să-l cunoaştem ca pe un sprijinitor al iredenţei maghiare. Ce imperioase nevoi de apărare naţională au inspirat măsura ministerului de interne, nu ştim.... Ştim însă că cetăţenii de origină maghiară ai României Mari se simt mâhniţi de această atingere a libertăţilor lor culturale. Mai ştim, de asemeni ca din ordinul comandamentului militar al Basarabiei său interzis, la Chişinău, reprezentaţiile în limba rusă ale mai multor nevinovate vodeviluri pariziane. Actorii au rămas pe drumuri, iar cetăţenii de orgină rusă ai României Mari se întreabă, nedumeriţi, întrucât e periclitată siguranţa statului, prin aceste spectacole menite să alunge monotonia grelelor seri de iarnă ?! * Guvernanţii noştri nu par a avea o atitudine bine hotărîtă faţă de naţionalităţile din cuprinsul ţării întregite. Nu există ordine în acelaş sens date diverselor autorităţi. Se iau măsuri locale, provocate de ingeniozitatea enervată a vreunui funcţionar civil sau militar şi aceste dispoziţii arbitrare sunt exploatate de duşmani ca o politică generală de sugrumare a minorităţilor. Or, nici poporul românesc, mai tolerant ca oricare altul, nici majoritatea intelectualilor noştri, nu sunt dispuse să facă mizerii concetăţenilor de altă limbă, înţelegem cu toţii că ceea ce am cerut noi atâta vreme stăpânitorilor de ieri, sunt îndreptăţite, la rândul lor, s-o ceară guvernelor, naţionalităţile din ţara nouă. * Cucerind pământurile locuite în majoritate, de fiii ei, România a mai primit un lucru de preţ, pe care trebue să-l socotească un câştig, nu o povară: minorităţile, Print tradiţia lor, prin rădăcinile pe cari le au în acest pământ, pian adaosul de cultură, experienţă şi metodă, populaţiile de altă limbă, sunt, prin ele înşile, o zestre. Pe acest pământ, astăzi românesc, s’au născut şi au crescut ei printre morminte de străbuni şi aicea vor să trăiască de aci înainte, nesupăraţi de nimeni, fără să supere pe nimeni, lucrând, dimpotrivă, pentru binele patriei comune pe care suntem datori să le-o facem cât mai bună şi mai primitoare, ca s-o dorească şi ei cât mai puternică şi mai perpetuată în viitor. Sfărâmarea nasului statuiei lui Schiller şi scoaterea ei definitivă din faţa Teatrului Comunal din Cernăuţi, unde n’am ridicat în schimb monumentul lui Vasile Alexandri; oprirea de-a se juca ruseşte la Chişinău, unde actualul regim a desfiinţat şi Teatrul Naţional românesc, interzicerea reprezentării lui Mardach Imre, pe care un mare poet român l-a tălmăcit în vremuri de grea luptă naţională, chiar, şi toate celelalte măsuri necugetate rănesc şi înstrăinează sufletul concetăţenilor noştri. V . Astăzi, România este o ţară mare ,cu fisionomia schimbată. Ea trebue guvernată după normele actuale, întrun spirit europenesc, nu dura sistemul ve chiuluiregat, aproape unitarnaţional şi nici, mai ales, cu mentalitatea dinaintea războiu- lui, mentalitate care a provocat prăbuşirea monarchiilor nedcepite cu supuşii lor. VICTOR EFTIMIU Duelul istoric asupra basarabiei Omul de partid care e primul-mi ministru nu s’a putut dezbăra de] spiritul de club nici în chestia mare a Basarabiei şi venind la Cameră să însceneze o demonstraţie cu ocazia trecerei definitive (? !) a d-lui Inculeţ în partidul liberal, a comis gafa neiertată de a lega dezrobirea Basarabiei de ocupaţia militară română şi de a prezenta înscrierea gl-lui Inculeţ în partidul liberal ca o fuziune a Basarabiei... cu acest partid / Nenorocita această mentalitate, a provocat în şedinţa de eriuit duel istoric între d. Pantelimon Halipa şi d. Inculeţ. Din acest duelt d. lnculeţ a ieşit ciufulit rău. D. Ilalipa cunoaşte istoria liberatei şi realipitei Basarabiei şi tot aşa de bine rolul de politician a d-lui Inculeţ pe care la arătat adversar al unioniştilor şi partizan al intervenţiei militare străine în cursul evenimentelor din 1918. Era nevoie ca primul ministru să provoace asemenea dueluri iritante cari numai folositoare carizei Basarabiei nu sunt?. Dar sectarismul liberal nu are limite. SILEX GRANATE Ei .. Nationalism Mă înebunesc după naţionalistul integral, după acela care nu primeşte, nici măcar o comparaţie intre teribila lui iubire de patrie şî aceia a adversarilor lui. Iată că ani simpaticului cazac nuculeţ, copilul răsfăţat al Basarabiei — nu a vorba, se răsfaţă singur dumnealui — care a declarat nu odată, că d-sa, cu propria d-sale mânuşiţă, a adus Basarabia la sânul maicii sale. Or, in şedinţa de ori a Camerei s'a arătat că amicii d-lui Incuieţ au tras cu tunurile asupra trupelor române cari intrau în Basarabia ! Să-ţi arăţi patriotismul integral sub formă de şrapuele, este un record de care de lucuieţ are tot dreptul să se felicite ! DESCA l